Martorul de rea credinta si martorul de buna credinta

Sep 26

Martorul de rea-credinţă

De-a lungul timpului s-au elaborat diverse metode şi tactici pentru a afla dacă cel chemat să depună mărturie în faţa instanţei minte sau nu. Orice martor trebuie să fie neutru deoarece el nu-şi oferă depoziţia pentru apărarea unui interes propriu. Reaua-credintă a unui martor deşi poate fi dezvăluită prin probe, va reuşi să treacă neobservată uneori şi să conducă la pronunţarea unor hotărâri judecătoreşti eronate. În aceste condiţii obiectul cercetării penale îl constituie mărturia mincinoasă.

Motivaţiile care determină o persoană să afirme neadevăruri în instanţă pot fi multiple. În general trăsăturile negative de caracter ca egoismul, necinstea nu sunt de natură să contribuie la credibilitatea martorului, la configurarea unui profil moral pozitiv. Obligaţia organului judiciar este de a culege cât mai multe informaţii despre personalitatea martorul, ce urmează a fi audiat. Martorul este obligat să relateze în ce raporturi se află cu inculpatul sau învinuitul, raporturi care pot proveni din rudenie, colegialitate, subordonare, dintr-un sentiment de ură, invidie, dispreţ. Aceste sentimente se pot repercuta asupra declaraţiei martorului negativ; este posibil ca astfel de sentimente precum cele de simpatie sau de antipatie să apară spontan. Influenţele pot apărea ca urmare a unor presiuni din partea unor factori externi, sau martorul din interes, din teamă va accepta să depună o mărturie mincinoasă sau să treacă  sub tăcere anumite împrejurări.

Martorii pot face declaraţii false, ori să nege că ar cunoaşte anumite împrejurări legate de obiectul cauzei, pentru a nu fi tras la răspundere penală în situaţii compromiţătoare, sau din dorinţa de a evita pur şi simplu chemările repetate la instanţă. Sesizarea aspectelor care oferă indicii în spijinul unor suspiciuni de rea-credinţă depinde de existenţa unor solide cunoştinţe de psihologie judiciară, de o experienţă suficientă în activitatea de magistrat şi de un grad de perspicacitate ridicat. Importantă în acest sens poate fi şi observarea continuă a modului în care martorul se exteriorizează, deoarece martorul care minte în mod conştient are o anumită emoţie, stare de stres pe care va încerca să o ascundă, oferind în acest fel o posibilă dovadă că depoziţia acestuia este nesinceră. Organul judiciar va conduce depoziţia în aşa fel încât să fie în măsură să-l surprindă pe martorul suspect cu întrebări cheie, să obţină cât mai multe amănunte de detaliu, astfel încât să crească şansele apariţiei unor contraziceri, fie între elemente din propria declaraţie, fie cu declaraţiile altor persoane. Ascultările repetate ale acestor martori sunt indicate precum şi supunerea la confruntare cu alţi martori. În această situaţie este posibil ca martorul să repete declaraţia anterioară numai din dorinţa de a nu fi considerat de rea-credinţă.

Caracteristica martorilor de rea-credinţă rezultă din faptul că declaraţiile lor sunt aproape identice, deoarece orice neconcordanţă le poate trăda atitudinea.[1] Atunci când declaraţiile a două sau mai multe persoane seamănă până aproape de identitate, suspiciunea magistratului este justificată. Aceasta poate indica o înţelegere anterioară între martori cu privire la ceea ce vor declara în instanţă. Sarcina magistratului este de a insista asupra detaliilor, chiar şi asupra celor nesemnificative, deoarece dacă există o înţelegere anterioară între martori aceasta va privi aspectele principale ale cauzei penale şi mai puţin cele incidentale. Constatarea unor contradicţii clare asupra împrejurărilor incidentale poate conduce la concluzia relei-credinţe a celor audiaţi. Organul judiciar va apela la metodele tactice care îi stau la dispoziţie pentru a afla lucrurile într-un mod cât mai amănunţit. Organul judiciar va căuta motivele care l-au determinat pe martor să declare fals, şi totodată martorul va fi tras la răspundere penală pentru infracţiunea de mărturie mincinoasă. Verificarea şi aprecierea de către autoritatea judiciară a acestor depoziţii se vor face după principiul liberei aprecieri a probelor[2].

Martorul de bună-credinţă

După ce s-a stabilit că martorul care a depus în faţa organului judiciar nu a fost de rea-credinţă şi în măsura în care relatările sale conduc spre împrejurările esenţiale ale cauzei penale, sarcina magistratului se simplifică. Şi în acest caz, organul judiciar trebuie să aibă cunoştinţă despre câteva date generale în legătură cu persoana martorului, cât şi în legătură cu împrejurări specifice care pot afecta reproducerea; factori de natură subiectivă şi factori de natură obiectivă care influenţează gradul de corespondenţă, de identitate a celor declarate, percepute, cu cele care au avut loc în realitate. Deşi martorul este preocupat să redea cât mai exact faptele de care a luat cunoştinţă, aceştia acţionează independent de voinţa sa. În evaluarea unei depoziţii trebuie să se ţină cont de elemente ca: momentul achiziţiei, de cel al conservării şi de cel al comunicării informaţiilor.

Mărturia de bună credinţă este considerată a fi “acea mărturie care depusă sub prestare de jurământ nu este mincinoasă, nu izvorăşte din reaua-credinţă a martorului şi care nu intră sub incidenţa legii penale.”[3] Ca şi în cazul martorilor de rea-credinţă se adoptă şi în acest caz anumite procedee, tactici de ascultare pentru a-l ajuta pe magistrat în înţelegerea şi evaluarea corectă a declaraţiilor. Martorul de bună-credinţă prin redarea cât mai exactă a faptelor sau împrejurărilor percepute cu ajutorul simţurilor contribuie, prin reproducere, la ajutarea organelor judiciare de a da o soluţie finală corectă cauzei.

În aprecierea martorul de bună-credinţă se au în vedere patru categorii de erori (denaturări) posibile:

§  denaturarea prin adăugare (adiţie), prin care martorul relatează mai mult decât ce a perceput, exagerând sau inventând fapte imaginare; astfel de denaturări pot fi cauzate de percepţii incomplete, fragmentate;

§  denaturarea prin omisiune, în principal datorită pierderii cu timpul a unor împrejurări din memorie;

§  denaturarea prin substituţie, prin care martorul confundă anumite calităţi ale unor persoane, obiecte, fapte sau substituie, înlocuieşte cu altele percepute anterior ca urmare a asemănărilor existente între ele;

§  denaturarea prin transformare, se datorează caracterului dinamic şi selectiv al păstrării şi reproducerii, proces în cadrul căruia datele memorate sunt supuse unui proces de reorganizare şi restructurare.

Astfel de denaturări atrag modificări ale succesiunii reale a faptelor, modificări ale locului, ale unor detalii de loc şi de timp. Legea nu impune un număr minim de martori în dovedirea unui fapt, astfel că depoziţia unui martor poate prevala relatările ale mai multor persoane, dacă acestea lasă o urmă de îndoială organului judiciar. La fel ca şi în cazul martorilor de rea-credinţă, martorul care e presupus că a depus cu sinceritate poate fi reascultat; declaraţia luată imediat după producerea infracţiunii este imprecisă datorită tulburării psihice, din administrarea altor probe reiese necesitatea unor noi precizări din partea martorului. Organul judiciar având o libertate în apreciere şi datorită faptului că mărturiile în procesul penal sunt divizibile, el poate reţine numai partea din declaraţie pe care o consideră ca fiind conformă cu adevărul. Operaţiunea de apreciere a probei testimoniale, este considerată anevoioasă, complexă datorită multitudinii de factori care trebuie evaluaţi foarte atent.

Prin declaraţia sa, martorul contribuie la aflarea adevărului, la soluţionarea cauzei prin coroborarea cu celelalte probe administrate.


[1] Măgureanu Ilie,” Ascultarea persoanelor în procesul penal”, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2004, pg.197

[2] Neagu Ion, “Tratat de drept procesual penal”,Editura Global LEX,  Bucureşti, 2007, pg.350

[3] Ciopraga Aurel,”Evaluarea probei testimoniale”, Editura Junimea, Iaşi, 1979, pg.68

Comentarii

Nelamuriri? Intrebari?

Intreaba sau cauta raspunsul la sectiunea de intrebari si raspunsuri.