Valoarea probatorie a declaraţiilor martorilor

Oct 2

Aprecierea probelor reprezintă unul dintre cele mai importante momente ale procesului penal, deoarece întregul volum de muncă depus de organele de urmărire, instanţele judecătoreşti precum şi de părţile din proces se concretizează în soluţia ce va fi dată în urma acestei activităţi. În art.63 alineatul 2 Cod procedură penală, modificat prin Legea nr.281/2003 se prevede că ” probele nu au valoare dinainte stabilită”. Aprecierea fiecărei probe se face de organul de urmărire penală sau de instanţa de judecată în urma examinării tuturor probelor administrate, în scopul aflării adevărului.

Din cele expuse rezultă următoarele principii:

§   nedeterminarea anticipată de către legiuitor a valorii probelor ce se administrează în procesul penal;

§   libertatea de apreciere a probelor de către organele de urmărire penală şi de instanţele de judecată;

§   stabilirea scopului pentru care sunt examinate şi apreciate probele administrate, anume pentru “aflarea adevărului”.

Potrivit principiului liberei aprecieri a probelor, declaraţiile martorilor au aceeaşi forţă probantă ca şi celelalte mijloace de porbă cu deosebirea că în timp ce declaraţiile învinuitului sau ale inculpatului precum şi cele ale părţilor pot servi la aflarea adevărului numai în măsura în care sunt coraborate cu alte probe art.69 şi art.75 Cod procedură penală. Declaraţiile martorilor pot servi la aflarea adevărului în mod necondiţionat. Aceasta conduce la ideea că în situaţia în care într-o cauză penală există un singur martor, organele judiciare îşi pot întemeia soluţia pe declaraţia acestuia dacă produce încredere deplină că relatează adevărul. Declaraţia unui singur martor considerată sinceră poate fi suficientă pentru condamnarea inculpatului dacă confirmă cu fermitate vinovăţia acestuia.

Declaraţiile martorilor au un caracter relativ, concluzie desprinsă din îndelungata experienţă judiciară. Mărturia care prin ea însăşi produce forţa probantă, trebuie examinată atât în raport cu persoana, cu sursa din care provine, cu faptul la care se referă, cu datele şi informaţiile furnizate. Principalele cauze ale relativităţii mărturiei sunt următoarele:

§  imperfecţiunea organelor de simţ ale omului însoţite de o serie de factori obiectivi sau subiectivi care influenţează nu numai percepţia ci şi procesul de memorare sau de redare a celor percepute;

§  formarea unor opinii specifice organelor judicare doritoare să vadă în declaraţia martorului o reproducere absolut fidelă a faptelor la care au asistat.

Importanţa şi complexitatea administrării şi aprecierii probei testimoniale este deosebită, astfel încât pentru a stabili că martorul audiat a fost sincer, că depoziţia sa corespunde realităţii obiective, magistratul trebuie să posede o bogată cultură judiciară, să stăpânească reguli tactice criminalistice de ascultare. Evaluarea probei testimoniale presupune necesitatea reconstituirii drumului pe care îl parcurge procesul de formare a mărturiei: recepţia informaţiilor, stocarea memorială a acestor informaţii, comunicarea lor sub forma reproducerii şi recunoaşterii precum şi luarea în considerare a factorilor obiectivi şi subiectivi.

Aprecierea unei mărturii se bazează pe două principii fundamentale şi anume cel al sincerităţii martorului şi cel al fidelităţii declaraţiei, al reproducerii datelor cu privire la făptuitor şi la împrejurările faptei.[1] În situaţia în care există un singur martor şi declaraţia acestuia se află în contradicţie cu celelalte probe existente în dosar, dar martorul este sincer, se impune efectuarea şi a alor activităţi procesuale şi procedurale pentru a se stabili cauza acestei situaţii. Literatura de specialitate prevede şi cauzele ce pot determina ca mărturia să fie de rea-credinţă:

§    martorul trece sub tăcere anumite împrejurări esenţiale pentru a convinge organul judiciar de inutilitatea chemării sale în scopul de a se elibera de obligaţia de a depune mărturie;

§    martorul trece sub tăcere anumite împrejurări esenţiale ori denaturează împrejurări favorabile învinuitului sau inculpatului datorită resentimentelor faţă de acesta, datorită sentimentelor de ură, de invidie care de cele mai multe ori se manifestă sub forma invidiei;

§    martorul nu declară tot ceea ce ştie sau prezintă faptele denaturant sau din temere de a fi tras la răspundere penală pentru o faptă săvârşită anterior nedescoperită;

§    pornirea de a depunde mincinos poate fi determinată de sentimentele de frică, de teama inspirată martorului datorită presiunilor, ameninţărilor exercitate împotriva sa sau a familiei sale.

§    martorul este interesat material sau moral în rezultatul cauzei datorită raporturilor în care se află cu învinuitul sau inculpatul ori cu una dintre părţi.

Organele judiciare în cadrul operaţiei de apreciere a probelor testimoniale trebuie să facă o atentă şi completă analiză a depoziţiilor martorilor, numai în aceste condiţii putând să considere că a stabilit vinovăţia sau nevinovăţia şi să ia o decizie legală şi temeinică. Atunci când o mărturie e apreciată ca fiind sinceră, exactă, dar e contrazisă de celelalte probe administrate în cauză, aceasta nu poate sta la baza deciziei organelor judiciare.[2]

Procesul penal reprezintă cadrul unor contraziceri care urmând etapele impuse de lege vor duce la aflarea adevărului, astfel încât proba cu martori nu poate exista fără contraziceri, fără incertitudini. Proba cu martori are ca punct central omul, cuvintele sale, ceea ce a văzut; astfel încât fiecare persoană percepe mediul corespunzător în mod diferit, în funcţie de posibilităţile sale fizice şi psihice, evident nu toţi vor putea relata o anumită situaţie în acelaşi fel. În cazul mărturie nu este important numai ce reţii, ci să-ţi dai seama exact de ceea ce ai reţinut, valoarea mărturiei nu este în raport de numărul martorilor, deoarece minoritatea poate avea dreptate faţă de majoritate.

Proba cu martori este utilizată în rezolvarea cazelor pentru ca înainte de acte, de persoanele care participă la săvârşirea unei fapte direct sau indirect, voluntar sau involuntar, reprezintă posibilitatea de a afla adevărul mult mai repede, chiar dacă există şi unele dificultăţi întâmpinate de organele judiciare în cazul martorilor de rea-credinţă. Însă pentru a înlătura aceste dificultăţi s-au conturat de-a lungul timpului, metodele psihologice, metodele de tactică criminalistică, pentru a combate căile prin care infractorul, persoanele care au legătură cu fapta, martorul de rea-credinţă, încearcă să devieze organul judiciar în aflarea adevărului.

Declaraţiile martorilor reprezintă unul dintre cele mai vechi mijloace de probă şi în acelaşi timp cele mai folosite în cadrul procesului penal. Ascultarea unei persoane în calitate de martor, care are cunoştinţă despre o anumită faptă sau împrejurare vizând un fapt juridic sau cauză penală, aflarea unei informaţii obţinută prin mărturie au ca scop aflarea adevărului. A afla adevărul în cauza penală înseamnă a realiza o concordanţă deplină între situaţia aşa cum s-a petrecut aceasta în materialitatea ei şi concluziile la care a ajuns organului judiciar cu privire la împrejurările respective. Aflarea adevărului trebuie realizată în concordanţă cu condiţiile prevăzute de lege, astfel încât să nu depăşească legalitatea şi cadrul impus de aceasta. Aflarea adevărului nu reprezintă doar un principiu care a fost introdus de lege pentru a avea semnificaţia de legislaţie modernă, ridicată la standardele europene, ci a dus şi la instaurarea unui sistem de garanţii care guvernează legea procesual penală. Declaraţiile martorilor în măsura în care relevă elementele de fapt ce pot servi ca probă pentru constatarea existenţei sau inexistenţei unei infracţiuni, pentru identificarea persoanei care a săvârşit-o sau pentru recunoaşterea unor împrejurări esenţiale cauzei, contribuie direct la aflarea adevărului, deci la soluţionarea procesului penal. Declaraţiile martorilor îndeplinesc această funcţie fie prin ele însele când nu există alte mijloace de probă, fie prin coroborarea cu alte mijloace de probă în situaţia când există.


[1]Neagu Ion, „Drept procesual penal”, Editura Global Lex, Bucureşti, 2004, pg.328

[2]Ciopraga Aurel , „Evaluarea probei testimoniale în procesul penal”, Editura Junimea, Iaşi, 1979, pg.42

Comentarii

Un comentariu la articolul “Valoarea probatorie a declaraţiilor martorilor”

  1. Jaya on Dec 12th 3:10 am

    KiLLROCK spune: Posedaţi de draci sunt baptiştii. am vazut practic pe toţi şi faeicre cum se r deau viclean de parcă ce spunea Ieromonahul Petru cit nd din Biblie erau nişte bancuri. Sponsorizează acest business sectar jidovii! Ortodoxia, conform Scripturii v-a avea st lpi trainici p nă la sf rşitul omenirii, care deja se mplineşte văz nd cu ochii, dar măreaţa nţelepciune este să ne iubim vrăjmaşii, şi argumentul fundamental este, că pentru greutăţile lor o sa se chinuie n focul patimilor.

Lasa un comentariu.