Dreptul de uzufruct si dreptul de abitaţie

Oct 4

Dreptul de uzufruct

Dreptul de uzufruct reprezintă un drept real principal derivat asupra bunului, mobil sau imobil, al altei persoane, şi pe care îl deţine pe o perioadă determinată de timp. Conţinutul acestuia poate fi dedus din caracterele pe care le prezintă şi care sunt:

a)      se constituie asupra bunurilor altuia;

b)      este opozabil terţilor prin faptul că este un drept real;

c)      este temporar, astfel că uzufructuarul care este persoană fizică poate fi cel mult viager, iar dacă este persoană juridică poate să-l folosească cel mult 30 de ani;

d)     este intransmisibil.

Uzufructuarul poate dispune de acest drept prin mai multe mijloace, fie conform prevederilor legii, fie prin voinţa sa şi a titularului dreptului de proprietate, prin convenţie sau testament. Avantajul pe care îl prezintă dreptul de uzufruct este acela că titularul său are posibilitatea de a-l conserva şi exercita într-un mod mai comod. Cerinţa este ca uzufructuarul să-i înapoieze nudului proprietar bunul în starea în care l-a primit, putând să reţină pentru sine doar fructele, în limitele şi cu respectarea destinaţiei bunului.

Încetarea dreptului de uzufruct este marcată de următoarele cazuri: moartea uzufructuarului, expirarea termenului pe durata căruia s-a constituit, când uzufructuarul dobândeşte şi calitatea de nud proprietar, când uzufructuarul renunţă la dreptul său, prin prescripţie achizitivă, prin decăderea din drept a uzufructuarului, ori prin neexercitarea dreptului pe o perioadă mai mare de 30 de ani.

La momentul când trebuie lichidat acest drept real, uzufructuarul trebuie să predea bunul, încetând folosinţa asupra acestuia. În cazul în care a adus îmbunătăţiri bunului proprietarul  nu trebuie să i le plătească deşi au ridicat valoarea bunului; lucrul trebuie predat exact aşa cum a fost preluat de către uzufructuar, cu excepţia cazurilor când bunul s-a distrus datorită vechimii sau a unui caz fortuit.

Acest dezmembrământ al dreptului de proprietate se înscrie în cartea funciară ca sarcină, în partea a treia, ori asupra întregului corp de proprietate, ori asupra uneia dintre părţile acestuia, conform art.21 din Legea cadastrului şi a publicităţii imobiliare.

Dreptul de abitatie

Dreptul de abitaţie se aseamănă foarte mult cu dreptul de uzufruct prin faptul că se stabilesc şi se pierd în acelaşi mod, diferenţa constând doar în întinderea lor, la dreptul de abitaţie fiind mai mică. Se şi aplică aceleaşi reguli ca şi la uzufruct.

” Dreptul de abitaţie este un drept de uz care are ca obiect un imobil cu destinaţie de locuinţă. Titularul său are dreptul de a poseda şi folosi imobilul altei persoane, pentru satisfacerea nevoilor proprii de locuit şi ale familiei sale” [1]. Întinderea atributelor acestui tip de titular se rezumă doar la folosinţă, fără a mai putea dispune şi altfel de dreptul de abitaţie. Acest drept nu poate fi cedat, nici închiriat, neputându-se constitui asupra lui vreun drept tabular.

Este totuşi un drept pe care alte persoane trebuie să-l respecte, sub sancţiunea legii, chiar dacă ar fi vorba despre nudul proprietar. “Nerespectarea de către cumpărători a clauzei prin care s-a constituit în favoarea vânzătoarei un drept real de abitaţie, chiar în cazul în care culpa acestora ar fi dovedită, nu justifică soluţia de rezoluţiune a contractului de vânzare-cumpărare.  În vederea  valorificării dreptului său derivând din actul juridic cu caracter constitutiv, încorporat în contractul încheiat în formă autentică, vânzătoarea are la dispoziţie, la alegere, pentru a reintra în spaţiul locativ a cărui folosinţă şi-a rezervat-o, fie o acţiune reală (confesorie), care îndeplineşte pentru titularul unui drept de abitaţie acelaşi rol pe care-l are acţiunea în revendicarea pentru proprietate, fie o acţiune personală fondată pe actul juridic care constituie titlul abitaţie (CSJ, sc., dec. nr.1767 din 29 septembrie 1992)” [2].

Trăsăturile dreptului de abitaţie sunt două: titularul poate fi doar o persoană fizică şi are un caracter personal, putând fi exercitat numai pentru satisfacerea nevoilor proprii de locuit ale familiei titularului. De aici se poate deduce că acest drept este inalienabil, insesizabil şi în mod obişnuit nu poate fi închiriat, doar dacă depăşeşte nevoile de locuit ale titularului.

Dreptul de abitaţie poate fi constituit fie prin contract, fie prin testament. Iar soţul supravieţuitor poate dobândi acest drept ex lege, fără a fi obligat la îndeplinirea altor formalităţi, dacă îndeplineşte câteva condiţii (casa de locuit să facă parte din succesiunea soţului decedat şi soţul supravieţuitor să nu aibă vreo altă locuinţă.

Ca orice alt drept şi dreptul de abitaţie poate fi apărat prin intermediul legii. Acţiunile pe care le poate iniţia în justiţie sunt acţiunea confesorie, acţiune reală şi petitorie, dar şi acţiunea personală. Aceasta din urmă se îndreaptă împotriva proprietarului locuinţei, cu condiţia ca abitaţia să se fi constituit printr-un act juridic.

Fiind dezmembrământ al dreptului de proprietate, dreptul de abitaţie se înscrie ca şi sarcină, în partea a treia a cărţii funciare, fie asupra întregului corp de proprietate, fie doar asupra uneia dintre părţile acestuia.


[1] Eugen Chelaru, Curs de drept civil. Drepturi reale principale, Ed. All Beck, 2000, p.168;

[2] Smaranda Angheni, Marieta Avram, Rozalia Ana Lazăr, Iosif Ionescu, Buletinul Jurisprudenţei 1990-2003. De la Curtea Supremă de Justiţie la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Ed. All Beck, 2004,;

Comentarii

Nelamuriri? Intrebari?

Intreaba sau cauta raspunsul la sectiunea de intrebari si raspunsuri.