Titularii dreptului de apel

Oct 8

O datã cu pronunţarea hotãrârii în primã instanţã se naşte dreptul recunoscut fiecãrui subiect procesual de a ataca hotãrârea respectivã cu apel, în condiţiile în care legea îl permite. Exercitarea dreptului de apel este limitatã de calitatea pe care o are fiecare titular în procesul penal şi de interesul pe care îl afirmã prin folosirea acestei cãi de atac. S-a afirmat în doctrinã[1] cã apelul are un caracter personal în raport cu diversele pãrţi care îl exercitã, ceea ce presupune cã dreptul de apel al fiecãrei pãrţi este independent de dreptul de apel al celorlalte.

Este posibil ca mai multi subiecţi procesuali sã declare apel concomitent, fãrã ca soluţionarea unuia dintre apeluri sã împiedice rezolvarea celorlalte.

Art. 362 C.proc.pen. enumerã persoanele care pot declara apel: procurorul, inculpatul, partea vãtãmatã, partea civilã şi partea responsabilã civilmente, martorul, expertul, interpretul şi apãrãtorul, precum şi orice persoanã ale cãrei interese legitime au fost vãtãmate printr-o mãsurã sau printr-un act al instantei.

1. Procurorul poate declara apel în ce priveşte latura penalã şi latura civilã (art.362 alin.1 lit.a) C.proc.pen.). Potrivit Constituţiei, procurorul este titularul acţiunii publice în procesul penal ca reprezentant al intereselor generale ale societãtii. În temeiul principiilor impartialitãţii, legalitãţii si controlului ierarhic, care stau la baza organizãrii Ministerului Public, procurorul trebuie sã manifeste în activitatea sa  obiectivitate şi echidistanţã. El se constituie astfel într-un garant al aplicãrii corecte a legii, iar atunci când legea a fost greşit aplicatã foloseşte calea de atac a apelului sau a recursului, dupã caz, pentru restabilirea legalitãţii. Din aceste considerente, spre deosebire de ceilalţi titulari ai dreptului de apel, procurorul nu exercitã dreptul de apel în nume propriu, pentru a-şi realiza un drept sau un interes personal, ci în temeiul obligaţiei sale de a veghea la respectarea principiului legalitãţii în procesul penal.

Astfel, procurorul poate exercita aceastã cale de atac ori de câte ori, pe parcursul procesului penal, se incalcã dispoziţiile legale şi se prejudiciazã interesele pãrţilor, iar acestea rãmân în pasivitate, nefolosind dreptul conferit de lege de a ataca hotãrârea.

Procurorul poate declara apel împotriva tuturor hotãrârilor judecãtoreşti supuse acestei cãi de atac, indiferent dacã a participat sau nu la judecarea cauzelor respective.

În ce priveşte latura penalã, procurorul poate declara apel împotriva oricãrei hotãrâri de achitare, de încetare a procesului penal sau de condamnare, putând agrava sau avantaja situaţia oricãreia dintre pãrţi, dacã în cauzã s-a pronunţat o hotãrâre nelegalã sau netemeinicã.

În ce priveşte latura civilã, procurorul poate declara apel în cazurile în care, potrivit art. 17 C.proc.pen., acţiunea civilã se exercitã din oficiu, chiar dacã persoana vãtãmatã nu s-a constituit parte civilã. Acestor cazuri li se adaugã şi cele în care actiunea civilã are ca obiect restituirea lucrului, desfiinţarea totalã sau parţialã a unui înscris ori restabilirea situaţiei anterioare sãvârşirii infracţiunii. În celelalte cauze, procurorul poate declara apel doar dacã partea civilã a declarat apel.

Art. 362 C.proc.pen. se referã generic la acţiunea civilã şi nu prevede nici un fel de limitãri în ce priveşte modul de exercitare a acţiunii civile sau în legãturã cu faptul cã prin apelul declarat de procuror se tinde a se crea oricãreia dintre pãrti o situaţie mai favorabilã sau  defavorabilã. De aceea cazurile în care procurorul poate face apel pe laturã civilã trebuie extinse la orice ipotezã în care interesele în materie civilã ale oricãreia dintre pãrţi au fost prejudiciate.

Existã însã o limitare în ce priveşte partea civilã persoanã fizicã: prin motivele invocate de procuror în favoarea acesteia nu se poate pretinde ca inculpatul sã fie obligat la repararea unui prejudiciu mai mare decât cel precizat şi evaluat de partea civilã în cursul judecãţii în faţa primei instanţe[2].

2. Inculpatul poate exercita calea de atac a apelului pe ambele laturi ale procesului penal (art.362 alin.1 lit.b) C.proc.pen.). Apelul inculpatului este personal si independent, el neputând ataca decât acele dispoziţii din hotãrâre  care au legãturã cu situaţia sa proprie, nu şi în privinţa altor persoane.

Inculpatul poate declara apel împotriva sentinţei de achitare sau de încetare a procesului penal şi în ceea ce priveşte temeiurile achitãrii sau încetãrii procesului penal. În aceste cazuri inculpatul va putea ataca hotãrârea numai în ipoteza în care, prin schimbarea temeiurilor de achitare sau încetare a procesului penal i s-ar crea o situaţie mai favorabilã. Prin exercitarea apelului, inculpatul trebuie sã justifice un interes legitim[3].

Apelul mai poate fi exercitat în numele inculpatului şi de urmãtoarele categorii de subiecţi procesuali:

–       reprezentantul legal, pentru persoanele fizice şi pentru persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsã;

–       apãrãtorul, ales sau din oficiu, care l-a asistat pe inculpat în faţa primei instanţe, acesta fiind îndreptãţit sã exercite apelul fãrã a fi necesarã pentru aceasta o nouã împuternicire avocaţialã ori alegerea unui nou apãrãtor. În cazul exercitãrii apelului de cãtre apãrãtor, inculpatul rãmâne în continuare titularul dreptului de apel, el putând declara că nu îşi însuşeste apelul declarat de apãrãtorul sãu;

–       soţul inculpatului va putea face apel numai în interesul celuilalt soţ, inculpat în proces, nu şi în numele şi interesul sãu propriu, dupã decesul soţului.

3. Partea vãtãmatã poate declara apel, potrivit art. 362 alin.1 lit. c), în cauzele în care acţiunea penalã se pune în mişcare la plângerea prealabilã, dar numai în ce priveşte latura penalã.

Dreptul  pãrţii vãtãmate de a ataca hotãrârea este dublu condiţionat[4]:

1)              cauza trebuie sã facã parte din cele în care acţiunea penalã se pune în mişcare la plângerea prealabilã. Este vorba de infracţiunile arãtate în art. 279 alin.2 lit.b) si c), fiind exceptate acţiunile directe, adresate instanţei de judecatã, care nu sunt apelabile, ci sunt susceptibile numai de recurs. Dacã acţiunea penalã se exercitã din oficiu, în condiţiile legii, partea vãtãmatã nu va putea ataca hotãrârea pe latura penalã, indiferent de criticile care ar putea fi aduse. În cazul în care inculpatul a fost judecat pentru mai multe infracţiuni concurente, dintre care unele se urmãresc la plângere prealabilã, iar altele se urmãresc din oficiu, apelul pãrţii vãtãmate, în ceea ce priveşte latura penalã, se va referi numai la infracţiunile pentru care acţiunea penalã a fost pusã în mişcare la plângere prealabilã;

2)              apelul pãrţii vãtãmate trebuie sã priveascã numai latura penalã a cauzei. Apelul poate viza orice aspect referitor la latura penalã, cu urmãtoarea limitare: partea vãtãmatã nu va putea cere schimbarea încadrãrii juridice a faptei pentru care  este judecat inculpatul, dintr-o infracţiune pentru care acţiunea penalã se pune în mişcare la plângerea prealabilã într-o infracţiune care se urmãreşte din oficiu, întrucât s-ar încãlca prevederile art. 362 alin.1 lit.c) care aratã limitele în care partea vãtãmatã poate face apel.

Este posibil ca partea vãtãmatã, suferind şi un prjudiciu material, sã se constituie şi parte civilã. În acest caz, calitatea de parte vãtãmatã se cumuleazã cu cea de parte civilã. Partea vãtãmatã îşi pãstreazã dreptul de a face apel în ce priveşte latura penalã, independent de constituirea sa ca parte civilã. Dacã s-a retras din calitatea de parte civilã, persoana respectivã rãmâne în continuare în proces, ca parte vãtãmatã şi, dacã a pus în miscare acţiunea penalã prin plângere prealabilã, poate declara apel numai în ce priveşte latura penalã a cauzei.

Apelul poate fi declarat şi de cãtre reprezentantul legal al pãrţii vãtãmate sau de cãtre apãrãtor.

Prin Decizia nr.100 din 9 martie 2004[5] ,  Curtea Constituţională a constatat că dispoziţia “în cazurile în care acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă, dar numai în ceea ce priveşte latura penală”, din cuprinsul art.362 alin.1 lit c) C.proc.pen. este neconstituţional. În motivarea deciziei, Curtea a arătat că dispoziţiile art.362 alin.1 lit.c) contravin principiului egalităţii în drepturi, consacrat în art.16 alin.1 din Constituţie, republicată, deoarece pun persoana vătămată, care este subiect pasiv al infracţiunii şi al raportului substanţial de conflict, în poziţie de inferioritate faţă de inculpat, subiectul activ al infracţiunii, care are dreptul de a folosi nestânjenit calea de atac a apelului. Or, este inadmisibil ca inculpatul să poată exercita apelul, iar victima sa, parte vătămată în proces, să nu aibă acest drept.

De asemenea, dispoziţiile art.362 alin.1 lit.c) vin în contradicţie şi cu art.21 din Constituţie, referitor la accesul liber la justiţie, dat fiind că îngrădeşte dreptul unor părţi ale unuia şi aceluiaşi proces penal de a exercita căile legale de atac. S-a mai arătat că, în situaţia în care partea vătămată este împiedicată să exercite căile ordinare de atac, aceasta nu-şi poate valorifica şi apăra drepturile în faţa instanţei de apel sau de recurs, întrucât cauza ori nu va ajunge în faţa acestor instanţe ori, în eventualitatea apelului sau recursului declarat de inculpat, nu se poate înrăutăţi situaţia acestuia.

Constatând neconstituţionalitatea dispoziţiilor menţionate din cuprinsul art.362 alin.1 lit.c) C.proc.pen., Curtea înţelege să procedeze la revizuirea practicii sale în materie, urmând ca persoana vătămată să poată exercita calea de atac a apelului, indiferent de modul în care se pune în mişcare acţiunea penală (din oficiu sau la plângere prealabilă).

4. Partea civilã şi partea responsabilã civilmente pot exercita calea de atac a apelului numai în ce priveşte latura civilã (art. 362 alin. 1 lit.d) C.proc.pen.), deoarece au drepturi şi obligaţii procesuale care decurg din acţiunea civilã atunci când aceasta se exercitã alãturi de cea penalã.

S-a arãtat în literatura de specialitate[6] cã apelul pãrţii civile şi al pãrţii responsabile civilmente poate viza şi aspecte ale laturii penale, dar numai în mãsura în care ar produce consecinţe asupra laturii civile. Apelul nu se poate referi însã la aspectele ce vizeazã latura penalã a procesului în cazul în care latura civilã a fost disjunsã şi nu a fost încã rezolvatã.

Apelul poate fi declarat pentru partea civilã şi partea responsabilã civilmente de cãtre reprezentantul legal şi apãrãtor.

Prin Decizia nr.482 din 9 noiembrie 2004[7], Curtea Constituţională a constatat că dispoziţiile art.362 alin.1 lit.d) C.proc.pen.  sunt neconstituţionale în măsura în care nu permit părţii civile şi părţii responsabile civilmente să exercite apelul şi în ce priveşte latura penală a procesului.

În motivarea deciziei, Curtea a arătat că, în cazul în care persoana vătămată formulează, în cadrul procesului penal, pretenţii pentru repararea prejudiciului material suferit ca urmare a săvârşirii infracţiunii, aceasta cumulează două calităţi procesuale: calitatea de parte vătămată şi calitatea de parte civilă. Aceste două părţi ale procesului penal se află într-o situaţie identică, şi anume în situaţia de persoană lezată în drepturile sale prin săvârşirea infracţiunii, ceea ce justifică “interesul legitim” la care se referă art.21 din Constituţie. Astfel, dispoziţiile art.362 alin.1 lit.d) contravin principiului constituţional al egalităţii cetăţenilor în faţa legii.

De asemenea, există inegalitate de tratament în ceea ce priveşte accesul la căile de atac în primul rând între partea civilă şi partea responsabilă civilmente, pe de o parte şi inculpat, de de altă parte, iar în al doilea rând, între acestea şi persoanele prevăzute în art.362 alin.1 lit f), care pot face apel atât în ce priveşte latura penală, cât şi în ce priveşte latura civilă.

S-a mai arătat că, atât partea civilă cât şi partea responsabilă civilmente au interesul pentru soluţionarea laturii penale a procesului, în condiţiile în care de stabilirea existenţei faptei penale şi a vinovăţiei inculpatului judecat în cauză depinde şi soluţionarea laturii civile a procesului.

Considerentele deciziei prin care s-au declarat neconstituţionale  prevederile art.362 alin.1 lit.c) C.proc.pen. sunt valabile şi în argumentarea deciziei de faţă.

5. Martorul, expertul, interpretul si apãrãtorul pot declara apel numai cu privire la cheltuielile judiciare ce li se cuvin (art.362 alin.1 lit.e) C.proc.pen.). Aceste persoane nu sunt pãrţi în procesul penal principal, dar au calitatea de subiecţi procesuali, fiind îndreptãţiţi sã atace cu apel un act  procesual, atunci când drepturile lor privind cheltuielile judiciare au fost netemeinic sau nelegal stabilite ori nu au fost luate în considerare. Apelul declarat de apãrãtor vizeazã interesele proprii ale acestuia şi nu ale pãrţii pe care a asistat-o în cursul procesului penal, în aceastã situaţie doar apãrãtorul fiind titular al dreptului de apel.

Pentru aceste persoane poate declara apel şi reprezentantul legal sau apãrãtorul.

6. Orice persoanã ale cãrei interese legitime au fost vãtãmate printr-o mãsurã sau act al instanţei (art. 362 alin.1 lit f) C.proc.pen.). Este vorba de persoane care nu au avut calitatea de pãrţi în proces şi, ca atare, nu au drepturi si obligaţii care izvorãsc din rezolvarea acţiunilor în procesul penal. Aceste persoane au însã calitatea de subiecţi procesuali, având dreptul sã conteste acele dispozitii din sentinţe prin care interesele lor personale au fost vãtãmate. Apelul nu va putea viza aspecte legate de fondul cauzei.

Şi pentru aceste persoane pot declara apel reprezentantul legal sau apãrãtorul, ca substituiţi procesuali.


[1] Papadopol, Vasile; Turianu, Corneliu – Apelul penal, Casa de editură şi presă “Şansa”, Bucureşti, 1994

[2] V.Papadopol, C.Turianu, op.cit.,p.51

[3] Volonciu, Nicolae – Tratat de procedură penală, Ed. Paideia, Bucureşti, 2001.

[4] V.Papadopol, C.Turianu, op.cit., p.54-56, N.Volonciu, op.cit., p.246

[5] Publicată în M.Of. nr.261 din 24 martie 2004

[6] I.Neagu, Tratat de procedură penală, Ed. Global Lex, Bucureşti, 2002, p. 664; D.Rădescu, C.Jipa, op.cit., p.73

[7] Publicată în M.Of. nr. 482 din 15 decembrie 2004

Comentarii

Un comentariu la articolul “Titularii dreptului de apel”

  1. Melissa on December 12th, 2015 3:24 am

    probabil ca nu ai auzit de “Zivim za Krajinu” (Trăim pentru Kraina) inetsereaza-te sa vezi ce fac aia romanilor si apoi mai discutam.cat despre albanezi sa fim seriosi or fi o parte din ei musulmani dar nu au alergat dupa aceasta religie de rahat ci au fost obligati,cum a fost si cu crestinismul. “Unde au fost se2rbii een timpul marilor războaie antiotomane duse de popoarele creștine? cei găsim la scurtă vreme, la șase ani de la bătălia de la Kosovopolje, ca și soldați devotați een armata noului sultan Baiazid. Dar și mai devreme. O acțiune antiotomată victorioasă a regelui ungur Sigismund de Luxemburg een Serbia la 1391 eei găsește pe se2rbii voievodului Stefan Lazarevici een tabăra otomană, lupte2nd eempotriva creștinilor. cen 1395, Baiazid trece Dunărea pentru a-l supune pe Mircea cel Bătre2n și a ocupa Țara Rome2nească pe2nă la Carpați. Se2rbii sunt alături de Baiazid ca și vasali credincioși, een frunte cu regele Marko, despotul Stefan Lazarevici și viteazul Constantin Dragaș. Legenda spune că een noaptea dinaintea bătăliei, Dragaș i-ar fi spus regelui Marko: Va fi me2ine o cumplită bătăile și mă rog ca Dumnezeu să dea victoria creștinilor, și fie ca eu să fiu primul căzut een această luptă . Dumnezeu i-a ascultat ruga, a doua zi ame2ndoi, ate2t Constantin Dragaș, ce2t și regele se2rb Marko sunt uciși een luptă de muntenii lui Mircea cel Bătre2n. Totuși, se2rbii au luptat eempotriva rome2nilor, s-au bătut eroic și de me2na lor au căzut mulți creștini. Au luptat pentru victoria turcilor, care dacă s-ar fi eente2mplat, aceștia ar fi făcut eencă un pas spre centrul Europei. Rome2nii au obținut victoria care i-a oprit pe moment pe otomani. Dar se2rbii ce au făcut, eenafara dorinței exprimate de Constantin Dragaș? Au trecut de partea creștinilor pentru a le facilita victoria, de2nd o lovitură otomanilor și răzbune2ndu-l pe cneazul Lazăr și pe toți se2rbii căzuți la Kosovopolje? S-au retras de pe ce2mpul de luptă descoperind flancul otoman pentru raidul nimicitor al cavaleriei rome2ne? Nu, nici vorbă. Au luptat eroic, een linie cu turcii, eempotriva rome2nilor și creștinilor, pentru victoria necredincioșilor cotropitori, pentru ca umbra semilunii să se eentindă și asupra țărilor rome2ne, asta la numai șase ani de la bătălia de la Kosovopolje.Mai mult, anul următor 1396, la Nicopole, se2rbii conduși de Stefan Lazarevici au dat lovitura de grație cavalcadei impetuoase dar nechibzuite a cavalerilor burgunzi conduși de Jean de Nevers, care s-au năpustit la atac ignore2nd planurile lui Sigismund de Luxemburg, regele Ungariei, și ale lui Mircea cel Bătre2n, pe motivul pueril conform căruia la gloria victoriei erau eendreptățiți ei, cavaleri veniți din eendepărtata Franță pentru a zdrobi păge2nismul een cruciadă. Nu l-au zdrobit, izbirea lor een flancul drept de către se2rbii lui Stefan Lazarevici a eensemnat sfe2rșitul bătăliei, precum și sfe2rșitul pentru 3000 de francezi prizonieri decapitați din ordinul lui Baiazid. Jean de Nevers, baronul de Coucy și alți nobili de marcă au fost răscumpărați pe bani grei. Sigismund și Mircea au reușit să scape din luptă pentru a continua ani de zile, chiar generații, războiul eempotriva otomanilor.Atunci de unde provine această autointitulare, această autoasumare a luptei antiotomane de către se2rbi, din moment ce faptele lor și istoria dovedesc contrariul? De unde și pe2nă unde se2rbii apărători ai creștinătății de turci?

Nelamuriri? Intrebari?

Intreaba sau cauta raspunsul la sectiunea de intrebari si raspunsuri.