Cererea de apel şi motivarea acesteia

Oct 29

Legea acordã persoanelor arãtate în art.362 C.proc.pen. facultatea de a exercita dreptul de apel sub condiţia manifestãrii exprese de voinţã în acest sens. Din punct de vedere procedural, manifestarea de voinţã îmbracã forma cererii de apel, care trebuie sã îndeplineascã cerinţele prevãzute de Codul de procedurã penalã.

Deşi constituie actul de sesizare a instanţei de apel, cererea de apel se depune, conform art.367 C.proc.pen., la instanţa a cãrei hotãrâre se atacã.

Prin excepţie, cererea se poate depune, în cazul persoanelor aflate în stare de deţinere, la administraţia locului de deţinere, iar dacã apelul este declarat oral, acesta se va consemna într-un proces-verbal încheiat de administraţia locului de detinere. De asemenea, militarii în termen pot depune cererea de apel la unitatea militarã din care fac parte, iar în celelalte cazuri, la oficiul poştal, prin scrisoare recomandatã. Cererea de apel a deţinutului sau procesul-verbal întocmit de administraţia locului de deţinere ori cererea de apel înregistratã sau atestatã de unitatea militarã se înainteazã instanţei a cãrei hotãrâre se atacã.

Depunerea cererii de apel la o altã instanţã decât cea prevãzutã de art. 367 alin.1 C.proc.pen. nu va atrage sancţiunea nulitãţii acesteia; cererea va fi trimisã de îndatã la instanţa a cãrei hotãrâre este apelatã şi va fi socotitã ca fãcutã în termen dacã a fost depusã ori trimisã prin poştã înainte de expirarea termenului de apel.

Cererea corect introdusã la instanţa a cãrei hotãrâre se atacã va fi trimisã, împreunã cu dosarul cauzei, instanţei superioare.

Potrivit art. 366 alin.1 C.proc.pen. cererea de apel îmbracã forma scrisã si trebuie semnatã de cãtre persoana care face declaratia. Se poate declara apel şi oral, în şedinta în care s-a pronunţat hotãrârea. Preşedintele completului ia act de declaraţia de apel şi o consemneazã într-un proces-verbal care ţine loc de cerere de apel şi produce toate efectele unei asemenea cereri.

Din punct de vedere formal, legea nu cere decât ca declaraţia sã provinã de la apelant sau de la reprezentantul acestuia ori substituitul sãu procesual şi sã fie primitã în termen.

În cazul în care cererea de apel este fãcutã în scris, o condiţie esenţialã pentru identificarea apelantului este semnãtura acestuia. Cererea poate fi semnatã de apelantul însuşi, de reprezentantul sãu legal ori de apãrãtor, iar în cazul inculpatului, de soţul acestuia. Dacã cererea de apel se face de cãtre o altã persoanã decât apelantul, trebuie sã se menţioneze în cuprinsul cererii pentru cine se declarã apel. Dacã cererea este fãcutã de cãtre reprezentant, acesta va trebui sã anexeze, în mod obligatoriu, şi procura specialã în baza cãreia este împuternicit sã exercite calea de atac.

Persoana juridicã, ca parte civilã sau parte responsabilã civilmente, sau Ministerul Public pot declara apel printr-o adresã oficialã cãtre instanţa a cãrei hotãrâre se atacã.

Pentru persoana care nu poate semna cererea de apel, indiferent de motiv, Codul de procedurã penalã prevede posibilitatea atestãrii acesteia de cãtre un grefier de la instanţa a cãrei hotãrâre se atacã sau de cãtre apãrãtorul apelantului. În cazul în care apelantul nu se poate deplasa la instanţã, atestarea poate fi fãcutã de primarul sau secretarul consiliului local ori de un funcţionar desemnat de aceştia, din localitatea unde domiciliazã apelantul.

Cererea de apel nesemnatã sau neatestatã poate fi confirmatã în instanţã de parte sau de reprezentantul ei, însã înãuntrul termenului de apel. Confirmarea poate fi si tacitã, de exemplu prin simpla prezentare a apelantului în fata instanţei de apel şi propunerea de cãtre acesta a unei probe.

Nerespectarea dispoziţiilor art.366 C.proc.pen. cu privire la semnarea, atestarea şi confirmarea cererii de apel atrage sancţiunea nulitãţii absolute a cererii, conform art.197 alin.2 C.proc.pen., nulitate care  nu poate fi înlãturatã în nici un mod, se poate invoca în orice stare a procesului şi se ia în considerare din oficiu.

Menţiunile greşite din cererea de apel fie cu privire la felul cãii de atac, fie cu privire la instanţa care va judeca, fie cu privire la persoana cãreia i se adreseazã nu influenţeazã valabilitatea cererii.

Motivarea apelului presupune justificarea folosirii acestei cãi de atac de cãtre titular şi are rolul de a preciza şi delimita cadrul discuţiei în faţa instanţei de control şi al judecãţii acestei instanţe[1].

Motivele de apel se formuleazã fie în scris, prin cererea de apel sau printr-un memoriu separat, care trebuie depus cel mai târziu pânã în ziua judecãţii, fie oral, în fata instanţei, cu ocazia dezbaterii apelului.

Motivarea apelului nu constituie o cerinţã obligatorie, ceea ce înseamnã cã din cuprinsul cererii pot lipsi motivele de apel. Apelul poate rãmâne şi nemotivat, fãrã ca aceasta sã împiedice instanţa de apel sã examineze fondul cauzei. Apelul va fi judecat chiar şi în lipsa apelantului şi deci nu va putea fi respins ca nesusţinut[2].

Prin judecata în apel se exercitã un control integral – în fapt şi în drept – asupra judecãţii primei instanţe. Motivele de fapt sunt determinate de greşita apreciere a probelor şi împrejurãrilor cauzei sau din insuficienţa mijloacelor de probã administrate ori din neconcordanţa acestora cu starea de fapt reţinutã etc. Motivele de drept vizeazã orice greşitã aplicare a legii penale.

Prin motivele de apel pot fi avute în vedere, practic, toate viciile de procedurã şi de judecatã care afecteazã hotãrârea atacatã, legea neimpunând nici o restricţie în acest sens. Viciile de procedurã (vitium in procendo) constau în încãlcãri ale dispoziţiilor legale care reglementeazã desfãşurarea procesului penal, care nu s-au acoperit prin neinvocare în conditiile art.197 alin.4 C.proc.pen. viciile de judecatã (vitium in judecando) reprezintã erori sãvârşite fie în stabilirea stãrii de fapt (error facti), fie în aplicarea unor norme de drept substanţial (error in jure)[3].


[1] Papadopol, Vasile; Turianu, Corneliu – Apelul penal, Casa de editură şi presă “Şansa”, Bucureşti, 1994, p.107

[2] idem; Mateuţ, Gheorghiţă – Procedură penală. Partea specială, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998, p.29

[3] Ghe. Mateuţ, op.cit., p.29-30; V.Papadopol, C.Turianu, op.cit., p.108; D.Rădescu, Jipa C. – Apelul şi recursul în procesul penal, Ed. Juridică, Bucureşti, 2003, p.83-84

Comentarii

Nelamuriri? Intrebari?

Intreaba sau cauta raspunsul la sectiunea de intrebari si raspunsuri.