Noţiunea de procedură specială (procesual penal)

Nov 2

În vederea realizării scopului său, procesul penal este disciplinat de un ansamblu de norme juridice cuprinse în Partea specială a Codului de procedură penală. Urmărind să realizeze o reglementare unitară a desfăşurării procesului penal, actuala legislaţie conţine dispoziţii aplicabile în mod obişnuit în rezolvarea oricărei cauze penale, aceste dispoziţii constituind procedura obişnuită sau de drept comun, după care sunt efectuate toate activităţile, actele procesuale şi procedurile care formează conţinutul procesului penal.[1]

Procedura de drept comun constituie o cerinţă a principiului unităţii reglementării procesuale, principiu care presupune desfăşurarea procesului penal – în toate cauzele penale, indiferent de fapta comisă, persoana infractorului ori calitatea acestuia sau persoana vătămată – după aceleaşi dispoziţii legale. Totalitatea normelor procedurale care formează procedura de drept comun şi în temeiul cărora se desfăşoară procesul penal constituie cadrul legal ce garantează aflarea adevărului în toate cauzele penale şi justa soluţionare a acestora. În acest fel sunt create premisele înfăptuirii justiţiei „în mod egal pentru toate persoanele” (art. 4 din Legea nr. 92/1992 privind organizarea judecătorească).[2]

Există însă cauze penale cărora – datorită fie naturii infracţiunii, fie împrejurărilor în care ea a fost săvârşită, fie unei situaţii personale a infractorului – nu li s-ar putea aplica, în totul, procedura de drept comun, fără ca prin aceasta să nu rezulte unele neajunsuri pentru buna desfăşurare a procesului penal: de aceea, pentru astfel de situaţii, legea procesuală penală prevede unele derogări de la procedura obişnuită, derogări numite tocmai să asigure desfăşurării procesului un mecanism şi un ritm corespunzător, fără a se aduce însă atingere minimului de garanţii necesare pentru justa soluţionare a acestor cauze.[3] Se instituie astfel în rezolvarea unor pricini o procedură specială.

Aşadar, în anumite situaţii, pentru atingerea scopului legii penale şi a celei procesual penale, se impune adaptarea unui regim procesual cu caracter special aplicabil numai la rezolvarea unor anumite cauze penale. Normele juridice care alcătuiesc procedurile speciale au o arie limitată de aplicare şi constituie derogări de la procedura obişnuită, care reprezintă cadrul normal al desfăşurării procesului penal.[4]

Procedura specială este definită ca un complex de norme de drept procesual penal, care instituie, pentru anumite cauze penale, o desfăşurare a procesului penal parţial diferită de procedura obişnuită.[5]

Cuprinzând norme speciale faţă de normele generale ale procedurii obişnuite, procedura specială are faţă de aceasta poziţia normelor speciale faţă de normele generale. Astfel, faţă de reglementarea în vigoare se poate afirma că în cazul procedurilor speciale, prevăzute de lege, procesul penal se desfăşoară potrivit normelor generale, a normelor de drept comun, cu derogări în ce priveşte anumite activităţi procesuale pentru care s-au instituit norme speciale. Aceste norme speciale au un caracter derogator de la normele de drept comun, dar se completează cu dispoziţiile procedurii obişnuite (art. 466, 480 C. pr. pen.). ca urmare, pentru activităţile procesuale pentru care legea prevede norme speciale reglementate expres, sunt aplicabile, prin derogare de la normele generale, numai normele speciale.[6]

O normă nouă privind procedura specială derogă întotdeauna de la procedura obişnuită, în timp ce o normă generală posterioară uneia speciale nu abrogă norma specială derogatorie decât în cazul în care se prevede în mod expres.[7]

Având în vedere relaţiile între procedura obişnuită şi procedura specială, în reglementarea unei astfel de proceduri legiuitorul trebuie să aibă în vedere următoarele îndatoriri:

  • să stabilească cu precizie cauzele în care se aplică procedura specială, normele derogatorii fiind de strictă interpretare;
  • să prevadă normele derogatorii de la procedura obişnuită astfel încât să dea formă unei proceduri speciale şi nu numai unor elemente de derogare;
  • să precizeze că acolo unde nu se derogă se aplică normele procedurii obişnuite.[8]


[1] Ion Neagu, Drept procesual penal, Editura Global Lex, Bucureşti, 2002, p.  839

[2] Grigore Theodoru, T. Plăeşu, Drept procesual penal, Partea specială, vol. II, Editura Universitatea Al. I. Cuza, Iaşi, 1987, p. 359

[3] Siegfried Kahane,  Drept procesual penal, Editura Pedagogică, Bucureşti, 1963, p. 330

[4] Vasile Păvăleanu,  Drept procesual penal, Partea specială, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002,  p. 517

[5] Grigore Theodoru, Drept procesual penal, Partea specială, Editura Cugetarea, Iaşi, 1998, p.  577

[6] Grigore Theodoru, T. Plăeşu, op. cit., p. 360

[7] Vasile Păvăleanu, op. cit., p. 518

[8] Grigore Theodoru, T. Plăeşu, op. cit., p. 578

Comentarii

Lasa un comentariu.