Noţiunea de infracţiune flagrantă

Nov 5

Folosit de multă vreme în vocabularul juridic, termenul de „flagrant/flagranţă”  derivă din participiul flagrans-tis al verbului latin flago-are (a arde).1 Sensul de arzător, înflăcărat este folosit din vechime în vocabularul juridic, înţelegându-se prin aceasta că infractorul este prins în focul acţiunii sale, respectiv cum obişnuieşte a se spune, cât încă fapta este „caldă”.2

Acest termen raportat la săvârşirea unei infracţiuni, exprimă o anumită relaţie între momentul comiterii infracţiunii şi momentul descoperirii ei şi a făptuitorului.3

Astfel, art. 465 alin.1  C. pr. pen. defineşte infracţiunea flagrantă ca fiind acea infracţiune descoperită în momentul săvârşirii sau imediat după săvârşire, iar în alin. 2 al aceluiaşi articol se prevede că este de asemenea considerată flagrantă şi infracţiunea al cărei făptuitor, imediat după săvârşire, este urmărit de persoana vătămată, de martorii oculari sau de strigătul public ori este surprins aproape de locul comiterii infracţiunii cu arme, instrumente sau orice alte obiecte de natură a-l presupune participant la infracţiune.

Această definiţie a infracţiunii flagrante a fost preluată din dreptul francez, respectiv Codul francez de instrucţie criminală din 1808.4

În mod evident, până a ajunge la forma consacrată de art. 465 C. pr. pen., noţiunea de infracţiune flagrantă a cunoscut tot felul de reglementări.

Astfel, Codul de procedură penală din 2 decembrie 1864 dădea infracţiunilor flagrante următoarea definiţie: „Flagrantul delict ce numeşte delictul ce se comite acum sau care de curând se comisese. Se va socoti de asemenea flagrant delict cazul când prevenitul este urmărit de strigătul public şi cazul când se găsesc asupra lui lucruri, arme, instrumente sau hârtii, care dau de presupus că el este autor sau complice, îndestul numai ca acestea să se fi petrecut aproape de locul şi de timpul comiterii delictului”.

Dispoziţii speciale deosebite de cele ale Codului de procedură penală din 1864 au fost stabilite prin Legea din 13 aprilie 1913 (Legea micului parchet), lege care se aplică numai infracţiunilor flagrante sancţionate cu pedepse corecţionale, comise în anumite locuri publice, şi privea atât „instrucţiunea” (urmărirea) cât şi judecata.

În Codul de procedură penală din 19 martie 1936, republicat la 20 iulie 1943, a fost inclusă, cu unele modificări şi Legea micului parchet. Art. 218 cuprindea următoarea definiţie a infracţiunii flagrante: „infracţiunea flagrantă este acea descoperită în momentul comiterii sau imediat după comitere; este de asemenea socotită infracţiune flagrantă şi acea ai cărei făptuitori sunt urmăriţi imediat după săvârşire de partea vătămată, de martori oculari sau de strigătul public, ori au fost surprinşi cu efecte, arme, instrumente, hârtii sau alte obiecte de natură a-i presupune autori sau complici, aproape de locul şi de timpul comiterii infracţiunii”.

Legislaţiile altor state cuprind reglementări similare în materia infracţiunii flagrante.

Codul de procedură penală italian prevede că: „este stare de flagrant situaţia în care persoana este prinsă în timpul comiterii infracţiunii sau care, după ce a comis infracţiunea, este urmărită de organele de urmărire penală, de persoana vătămată sau de alte persoane sau care este surprinsă cu lucrurile sau urmele care o fac să fie considerată ca fiind cea care a comis infracţiunea”.5

Legislaţia franceză are o reglementare asemănătoare: este flagrantă infracţiunea descoperită în momentul săvârşirii sau imediat după aceea dar şi în cazurile când într-un timp foarte apropiat acţiunii, persoana bănuită este urmărită de protestul public sau este găsită în posesia unor obiecte sau prezintă urme sau indicii care lasă să se înţeleagă că a participat la infracţiune.6


1 Voichiţă Ionaşcu, Dicţionar latin-român, Ed. Orizonturi, Buc, 1992, p. 84

2 N. Volonciu, Tratat de procedură penală, Partea specială, vol. II, Editura Paideia, Bucureşti, 1998, p. 445

3 Ion Neagu, Drept procesual penal, Editura Global Lex, Bucureşti, 2002, p. 843

4 Gheorghe V. Tarhon, Infracţiuni pentru care se aplică proceduri speciale de urmărire şi judecată, Editura Ştiinţifică, 1958, p. 144

5 V. Manzini, Trattato di diritto procesuale penale, Torino, Unione, vol. IV, Tip, Ed. Torinesse, 1931, p. 98

6 Georges Levasseur, Droit pénal général et procédure pénale, Ed.12 Dall..  Paris, 1996

Comentarii

Lasa un comentariu.