Efectul devolutiv al apelului

Nov 15

Cuvântul „devolutiv” derivă din verbul latin devolvo (-vere,    -volo, –volum), care înseamnă a transmite, a face să treacă ceva de la un subiect la altul.

Efectul devolutiv presupune transmiterea cauzei de la instanţa care a pronunţat hotărârea atacată (judex a quo) la instanţa competentă să soluţioneze apelul (judex ad quem). Instanţa de apel va supune hotărârea atacată examinării atât în fapt cât şi în drept şi, dacă este cazul, va adopta pe baza datelor cauzei o soluţie diferită de cea a primei instanţe. Nu se poate transmite de la prima instanţă la instanţa de apel decât ceea ce a fost supus judecăţii celei dintâi[1]. Astfel, instanţa de apel nu va lua în considerare decât faptele care au făcut obiectul judecăţii în primă instanţă. În schimb va putea să hotărască în privinţa acelor fapte cuprinse în actul de trimitere în judecată şi asupra cărora prima instanţă nu s-a pronunţat; va putea schimba încadrarea juridică a faptei; va fi în măsură să adauge la fapta săvârşită agravante sau atenuante. De asemenea va trebui să ţină seama de consecinţele pe care fapta le-a produs ulterior pronunţării hotărârii atacate şi să ia în considerare exceptii noi, care nu au fost ridicate în primă instanţă.

Instanţa de apel nu poate dispune în privinţa acelor persoane care nu au figurat ca  părţi cu ocazia primei judecăţi şi nici să modifice calitatea procesuală a unor persoane.

Efectul devolutiv nu presupune o reluare a judecăţii care a avut loc în primă instanţă, ci determină repunerea în discuţie a cauzei printr-o nouă judecată, cu trăsături proprii, în scopul verificării legalităţii şi temeiniciei hotărârii atacate fără o desfiinţare în prealabil a acesteia[2].

Raportat la motivele invocate prin cererea de apel şi la interesele pe care le afirmă apelantul, devoluţiunea cauzei poate fi integrală sau parţială. Devoluţiunea integrală (ex integro) se produce atunci când instanţa de apel este învestită cu reexaminarea cauzei sub toate aspectele de fapt şi de drept. Prin devoluţiunea parţială (in partibus) instanţa se va pronunţa numai asupra unora dintre elementele de fapt şi de drept care au format obiectul judecăţii în primă instanţă[3].

Art.371 C.proc.pen. stabileşte limitele efectului devolutiv, arătând că instanţa judecă apelul numai cu privire la persoana care l-a declarat şi la persoana la care se referă declaraţia de apel şi numai în raport cu calitatea pe care apelantul o are în proces.

În literatura de specialitate[4], titularii dreptului de apel au fost grupaţi în două categorii, sub aspectul devolutiv al acestei căi de atac.

Din prima categorie fac parte acei titulari care, prin calitatea lor procesuală, devoluează atât fondul cauzei, cât şi măsurile adiacente fonduluiş este vorba de procuror şi de părţi.

Apelul declarat de procuror, fără rezerve, produce un efect devolutiv integral, in rem şi in personam. Instanţa de apel va judeca pricina sub toate aspectele şi cu privire la toate persoanele care au fost părţi în proces, efectul devolutiv putând să opereze atât în favoarea cât şi în defavoarea lor. Apelul procurorului îşi păstrează caracterul integral şi în situaţia în care, după expirarea termenului de apel, acesta şi-a motivat apelul numai cu privire la anumite fapte sau persoane.

În cazul apelului inculpatului, cauza se devoluează atât în ce priveşte latura penală, cât şi în ce priveşte latura civilă, dar numai în legătură cu propria sa situaţie. Acesta nu poate invoca situaţia altui inculpat.

Apelul părţii vătămate devoluează cauza numai în ce priveşte latura penală şi numai în acele cauze în care acţiunea penală se pune în mişcare la plângere prealabilă.

Apelul declarat de partea civilă devoluează numai  latura civilă, însă instanţa poate examina şi acele aspecte ale laturii penale de care depinde corecta soluţionare a pretenţiilor civile.

În ce priveşte partea responsabilă civilmente, apelul acesteia are un efect devolutiv limitat la interesele sale în cauză, adică numai la aspectele ce privesc latura civilă. Dacă nu există un apel contrar, instanţa de apel va menţine soluţia primei instanţe, fie exonerând partea responsabilă civilmente de plata oricăror despăgubiri, dacă nu există temeiurile de fapt sau de drept ale răspunderii civile pentru altul, fie reducând cuantumul despăgubirilor stabilite prin hotărârea atacată.

Referitor la persoană, art.371 alin.1 C.proc.pen. stabileşte limitele judecării cauzei la instanţa de apel. Însă în ce priveşte motivele de apel, art.371 alin.2 prevede îndatorirea instanţei ca, în afara temeiurilor invocate şi cererilor formulate de apelant, să examineze cauza sub toate aspectele legalităţii şi temeiniciei hotărârii atacate. Prevederile art.371 alin.2 se completează cu principiul exprimat în adagiul tantum devolutum quantum apellatum – atât are cădere să judece instanţa de apel cât este atacată hotărârea primei instanţe[5].

Motivele invocate de apelant nu influenţează efectul devolutiv, în sensul îngrădirii lui. Declaraţia de apel, chiar nemotivată ori netemeinic motivată, este suficientă pentru a învesti instanţa de apel cu întreaga pricină. Astfel, instanţa va fi obligată, în baza rolului său activ, să examineze cauza sub toate aspectele de fapt şi de drept, indiferent dacă acestea au fost sau nu invocate de către apelant şi să  pronunţe o soluţie corespunzătoare legii şi adevărului[6].

În virtutea efectului devolutiv al apelului, motivele de apel pot viza orice aspect al cauzei, inclusiv modificarea cadrului procesual, prin schimbarea încadrării juridice a faptei. Oricare ar fi momentul solicitării schimbării încadrării juridice, instanţa de judecată este obligată să respecte cerinţele impuse de lege cu privire la această instituţie juridică, respectiv punerea în discuţia părţilor a noii încadrări şi atenţionarea inculpatului că are dreptul să ceară acordarea timpului necesar pentru pregătirea apărării[7].

Dintr-o altă categorie de titulari ai dreptului de apel fac parte aceia care pot devolua numai aspectele auxiliare, adiacente ale fondului cauzei: martorii, experţii, apărătorii, interpreţii, precum şi orice altă persoană care, prin activitatea primei instanţe, a suferit o vătămare a intereselor sale legitime.


[1] Mateuţ, Gheorghiţă – Procedură penală. Partea specială, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998, p.31; Papadopol, Vasile; Turianu, Corneliu – Apelul penal, Casa de editură şi presă “Şansa”, Bucureşti, 1994, p.123-124. Rădescu, Dumitru; Jipa, Cristian – Apelul şi recursul în procesul penal, Ed. Juridică, Bucureşti, 2003, p.107

[2] Paraschiv, Carmen Silvia – Drept procesual penal, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2002, p.534

[3] Ghe.Mateuţ, op.cit., p.31;  Volonciu, Nicolae – Tratat de procedură penală, Ed. Paideia, Bucureşti, 2001, p.258; Neagu, Ion – Tratat de procedură penală, Ed. Global Lex, Bucureşti, 2002, p.678

[4] Gr.Theodoru, Efectul devolutiv al recursului şi limitele sale, RRD, nr.2 din 1974, p.17; I.Neagu, op.cit., p.678

[5] V.Papadopol, C.Turianu, op.cit., p.127

[6] N.Volonciu, op.cit., p. 259

[7] C.C., dec.nr.83/2002, publicată în M.Of. P.I, nr. 242/10 aprilie 2002

Comentarii

Lasa un comentariu.