Dizolvarea societatilor comerciale prin hotararea tribunalului

Jul 21

Dizolvarea societatilor comerciale prin hotararea tribunalului

Conform art. 222 lit. e) din Legea nr. 31/1990 în forma sa actuală, societatea comercială se poate dizolva şi prin hotărârea tribunalului, la cererea oricărui asociat, pentru motive temeinice, precum neînţelegerile grave între asociaţi, care împiedică funcţionarea societăţii.

Ca o primă observaţie, se poate remarca că acest caz de dizolvare este exclus în ce priveşte societăţile unipersonale (S.R.L. cu asociat unic, societăţile comerciale care au ca unic acţionar statul român, respectiv acele societăţi care au rezultat din reorganizarea unor regii autonome), întrucât în aceste societăţi, neexistând practic asociaţi nu este de conceput affectio societatis, în înţelesul acestuia de intenţie de a conlucra în vederea atingerii unui scop lucrativ comun.

Dar dizolvarea judiciară a societăţii este admisibilă pentru alte motive temeinice care împiedică funcţionarea societăţii.

Cu titlu exemplificativ se pot menţiona câteva situaţii care reclamă aplicarea art. 222, alin. 1, lit. e) din Legea nr. 31/1990.

În contextul în care societatea comercială se confruntă cu imposibilitatea de întrunire a adunării generale a asociaţilor, datorită neîndeplinirii condiţiilor de cvorum şi/sau majoritate stabilite de lege sau prin clauze ale actului constitutiv se poate cere dizolvarea prin hotărârea tribunalului.

Fictivitatea obiectului de activitate declarat al unei societăţi comerciale, care în fapt exercită activităţi civile sau în principal civile poate determina la solicitarea expresă a oricărui asociat formulată în faţa instanţei competente, pronunţarea dizolvării.

În aceeaşi ordine de idei se poate vorbi şi de constatarea judiciară a simulaţiei actului constitutiv dar trebuie făcute câteva precizări. În urma unei acţiuni în declararea simulaţiei, se poate formula şi o acţiune în nulitatea actului constitutiv, caz în care poate interveni, la cerere, şi nulitatea societăţii, pentru lipsa actului constitutiv (art. 56 lit. a) din Legea nr. 31/1990).

Dacă acţiunea în declararea simulaţiei nu este urmată şi de o acţiune în constatarea nulităţii actului constitutiv, întrucât nu sunt întrunite condiţiile de nulitate, societatea devine, totuşi, o societate neregulat constituită, care poate fi regularizată în termen de 1 an potrivit art. 48 din Legea nr. 31/1990. Dar, acest interval de timp poate fi depăşit şi atunci societatea poate fi dizolvată judiciar pentru motivul că actul constitutiv este simulat.

În general gestiunea greşită sau prea costisitoare a societăţii ori disensiunile între asociaţi pot duce la crize instituţionale care să afecteze însăşi existenţa societăţii. Dizolvarea societăţii pentru neînţelegeri grave între asociaţi trebuie, însă, să rămână o soluţie excepţională deoarece criteriul pe baza căruia se poate alege soluţia optimă este acela al interesului social.

Divergenţele între asociaţi apar în societăţile cu un număr mic de asociaţi, în care factorul personal joacă un rol primordial.

În ce priveşte societatea pe acţiuni, dizolvarea judiciară se justifică dacă între grupurile de acţionari au loc conflicte severe şi societatea nu-şi mai poate continua activitatea.

Dezacordurile între asociaţi/acţionari care fac imposibilă funcţionarea societăţii apar sub forma dispariţiei elementului affectio societatis sau sub forma abuzului de majoritate ori de minoritate.

Aceste disensiuni se referă, cel mai adesea, la proiectele de activitate ale societăţii, la prestaţiile administratorilor, la lipsa de transparenţă a acestora şi a asociaţilor majoritari, la existenţa sau cuantumul beneficiilor disponibile, la suspectarea reciprocă în privinţa săvârşirii unor fapte contrare interesului social sau frauduloase.

Lipsa lui affectio societatis, contemporană cu încheierea contractului de societate reprezintă un caz de nulitate a acestui contract care duce la nulitatea societăţii (art. 56 lit. a) din Legea nr. 31/1990).

Încetarea manifestării lui affectio societatis, prin înlăturarea aparenţei de existenţă a acestuia (contractul de societate s-a dovedit a fi simulat în urma unei acţiuni în constatarea simulaţiei), reprezintă ca şi pierderea lui pe parcursul existenţei societăţii, un motiv temeinic de dizolvare, în sensul art. 222, alin. (1) lit. e) din Legea nr.31/1990.

Neînţelegerile grave între asociaţi apar atunci când interesul social ajunge să fie nerespectat sau pus în umbră de interesele personale sau de grup ale asociaţilor. Aceste disfuncţionalităţi sunt provocate fie de administratori (care gestionează societatea şi o reprezintă în raporturile cu terţii), fie direct de asociaţi sau grupul de asociaţi respective care preia în fapt conducerea societăţii.

Interesul social este un standard, un concept cu conţinut variabil care poate fi definit ca fiind interesul comun al asociaţilor care au constituit societatea în vederea obţinerii de beneficii.

Datorită modului de formare a voinţei sociale, interesul social ajunge să se confunde cu interesul asociaţilor majoritari, atâta timp cât interesele asociaţilor/acţionarilor minoritari nu sunt prejudiciate.

Legea a pus la îndemâna asociaţilor/acţionarilor minoritari diferite mecanisme de protecţie a intereselor acestora.

Pe baza criteriului interesului social se va putea decide că există abuz de majoritate sau de minoritate dacă asociatul acţionează (sau se abţine de la o acţiune) în interes propriu, într-un mod de natură a dăuna interesului social.

Administratorii societăţii îşi angajează responsabilitatea civilă sau chiar penală dacă încalcă interesul social.

Instanţa poate desemna un administrator judiciar provizoriu care să substituie pe cei care conduc societatea, atunci când, datorită paraliziei organelor sociale, există un pericol iminent pentru firma respectivă.

Dacă, prin mecanismul democratic al votului, administratorii care, fie în nume personal, fie în numele unor asociaţi ori al unor grupuri de asociaţi, au încălcat interesul social nu pot fi înlăturaţi, pentru ca activitatea societăţii să revină în coordonatele sale normale, adică pentru ca interesul social să fie restabilit, atunci asociaţii afectaţi vor avea la îndemână acţiunea în dizolvarea judiciară a societăţii, demonstrând fie dispariţia elementului affectio societatis, fie abuzul de majoritate.

Totuşi, trebuie să menţionăm faptul că această posibilitate oferită de lege nu se poate transforma, însă, într-un mijloc de şantaj la adresa acţionarilor majoritari sau a administratorilor.

Astfel, exerciţiul abuziv al dreptului asociaţilor sau acţionarilor minoritari de a cere dizolvarea judiciară a societăţii va putea fi sancţionat cu respingerea cererii.

Lipsa elementului affectio societatis sau dispariţia sa, pe parcursul existenţei societăţii, pot conduce la dizolvarea judiciară a societăţii. Întrucât dizolvarea societăţii înseamnă începutul procesului de dispariţie a acesteia, instanţele trebuie să analizeze cu atenţie o acţiune de dizolvare judiciară întemeiată pe acest motiv, deoarece dispariţia elementului affectio societatis poate constitui una din cauzele necesare, dar nu şi suficiente, de paralizie a funcţionării societăţii.

Affectio societatis este o condiţie de fond a contractului de societate, lipsa acestuia nu duce automat la nulitatea societăţii şi, în consecinţă, la dizolvarea acesteia ci, mai degrabă, la excluderea sau retragerea asociatului sau asociaţilor în cauză.

Dacă societatea are posibilitatea din punct de vedere financiar de a-şi realiza obiectul de activitate, asociatul sau asociaţii nemulţumiţi se pot retrage sau pot fi excluşi, permiţând funcţionarea în continuare a acesteia.

Alterarea, chiar profundă a relaţiilor între asociaţi nu justifică pronunţarea dizolvării în condiţiile în care unul dintre asociaţi deţine o majoritate care îi permite să administreze sau, chiar dacă nu ar deţine această majoritate, ar fi de acord să preia acţiunile/părţile sociale ale asociaţilor cu care a intrat în conflict, adică societatea ar putea să existe şi pentru viitor în ciuda disensiunilor dintre asociaţi.

În situaţia în care conflictele între asociaţi se pot soluţiona pe alte căi decât dizolvarea, cererea de dizolvare trebuie respinsă.

Însă atunci când singura modalitate de rezolvare a conflictului este dizolvarea şi dacă asociatul titular al acţiunii în dizolvarea societăţii pentru neînţelegeri grave între asociaţi nu a produs el însuşi aceste neînţelegeri grave, acţiunea în dizolvare judiciară nu poate fi respinsă.

Abuzul de majoritate sau de minoritate poate provoca serioase divergenţe între asociaţi care să justifice o acţiune în dizolvarea judiciară a societăţii, întrucât, practic acest abuz poate bloca activitatea societăţii.

Deşi nu este o problemă inedită abuzul de majoritate şi abuzul de minoritate este puţin prezent în cadrul preocupărilor doctrinei noastre, iar în jurisprudenţă soluţiile sunt cvasiinexistente.

Doctrina şi jurisprudenţa franceză oferă soluţii pertinente problemei, de aceea ne vom opri pentru o scurtă analiză.

Legea franceză a societăţilor comerciale din iulie 1966 reglementează, în art. 360, cazurile în care se poate cere nulitatea hotărârii adunării generale a asociaţilor.

Abuzul de majoritate de minoritate nu este considerat o cauză de nulitate a hotărârii adunării generale a asociaţilor, dar doctrina şi jurisprudenţa consideră că abuzul de drept, ca şi frauda antrenează nulitatea deliberărilor viciate.

În caz de conflict, minoritarii vor avea tendinţa de a invoca abuzul de majoritate când o decizie luată la iniţiativa administratorului nu le convine, în timp ce majoritarii se vor plânge că nu reuşesc să adopte o modificare statutară.

Poate exista şi un abuz de egalitate, care poate duce la dizolvarea societăţii pentru neînţelegeri grave între asociaţi.

Abuzul de majoritate (asemănător abuzului de drept, fără a putea fi asimilat acestuia) există mai ales atunci când deciziile adunării generale a asociaţilor sunt luate cu intenţia de a prejudicia pe minoritari, ipoteză, totuşi excepţională.

Jurisprudenţa a statuat că este abuz de majoritate şi atunci când decizia este luată contrar interesului social general şi cu unicul scop de a favoriza membrii majorităţii în detrimentul minoritarilor.

Elementul esenţial al abuzului de majoritate este ruptura intenţionată a egalităţii dintre acţionari. Abuzul de majoritate nu poate servi drept sancţiune pentru o politică managerială defectuoasă sau în cazul în care o decizie displace minoritarilor. În schimb, acesta poate fi reţinut în cazul fixării unui remuneraţii exagerate pentru administratorii societăţii, sau în cazul preluării lor în întregime de către o societate a pasivului unei filiale, din moment ce o astfel de decizie a fost luată în dispreţul interesului societăţii şi doar pentru a acoperi gestiunea unui acţionar majoritar, administrator al filialei respective.

Soluţia este aceeaşi în cazul transformării unei societăţi anonime în S.C.A. ori în cazul „votului de retorsiune[1]

Sancţiunea abuzului de majoritatea constă în principiu în anularea hotărârea abuzive şi plata de daune interese. În mod excepţional, se poate pronunţa dizolvarea societăţii pentru neînţelegeri grave între asociaţi[2].

Abuzul de minoritate poate consta într-o decizie socială obţinută prin surprindere sau printr-o acţiune în justiţie abuzivă (abuz de minoritate pozitiv) sau, mai frecvent, prin împiedicarea oricărei modificări a statutului sau pactului social, prin refuzul de a vota, spre exemplu, o necesară majorare de capital social sau o prelungire a duratei societăţii (abuz negativ).

Principala problemă în cazul abuzului de minoritate este de a delimita între dreptul minoritarilor de a vota contra care este un drept legitim şi opoziţia abuzivă a acestora la deciziile necesare pentru satisfacerea şi garantarea interesului social.

Pentru proba abuzului de minoritate, administratorii societăţii trebuie să dovedească faptul că atitudinea minoritarilor este contrară interesului general al societăţii, prin aceea că blochează realizarea unei operaţiuni esenţiale pentru societate şi că această atitudine este adoptată în unicul scop de a favoriza propriile interese, în detrimentul ansamblului celorlalţi asociaţi.

În ce priveşte refuzul de a vota în adunarea generală extraordinară a asociaţilor, jurisprudenţa franceză este nuanţată.

Refuzul de a vota o majorare de capital necesară pentru a evita procedura falimentului este abuziv dacă, odată decisă această majorare, nu s-ar fi ajuns la faliment.

Dacă falimentul ar fi intervenit indiferent de majorarea de capital sau dacă există deficienţe ale unei administraţii impuse de majoritate, refuzul este justificat. În cazul unui abuz de minoritate, dacă hotărârea n-a putut fi votată din cauza opoziţiei minoritarilor, condamnarea la daune interese este o sancţiune inadecvată. Într-o astfel de situaţie este preferabil să se pronunţe o dizolvare anticipată.

Problema este de a şti dacă, pentru a înfrânge obstrucţia minorităţii, autoritatea judiciară poate face executorie rezoluţia supusă adunării generale a asociaţilor, dar nevotată, din lipsă de cvorum sau majoritate. Această sancţiune a fost rar adoptată datorită temerii faţă de imixtiunea justiţiei în viaţa societăţilor comerciale[3].

În jurisprudenţa franceză s-a statuat că judecătorul nu va putea să se substituie organelor sociale legalmente competente, dar va putea să desemneze un mandatar în scopul de a reprezenta asociaţii minoritari în culpă la o nouă adunare generală a asociaţilor şi de a vota în numele lor în sensul deciziilor conforme cu interesul social, fără a aduce atingere interesului legitim a acţionarilor minoritari.

În scopul evitării riscului dizolvării societăţii, atunci când acţionarii minoritari nu vor să-şi manifeste opţiunea în legătură cu prelungirea societăţii, s-a sugerat în doctrina franceză prevederea în statut a unei clauze care să oblige opozanţii să-şi cesioneze acţiunile / părţile sociale celorlalţi asociaţi, cu argumentul că „recunoaşterea în profitul minorităţii a unei puteri de intervenţie ţine de necesitatea unui control şi de amploarea intereselor ce trebuie garantate, dar aceste puteri trebuie să-şi găsească limitele în principiul guvernării prin voinţa majorităţii”[4].

Literatura noastră de specialitate a stabilit că în cazul unui S.R.L. cu doi asociaţi, dacă există dezacord între asociaţi, societatea se va putea transforma în S.R.L. cu asociat unic în condiţiile art. 224 din Legea nr. 31/1990.

Calitatea procesuală activă în acţiunea în dizolvarea judiciară a unei S.C. se determină în mod diferit.

În societăţile de persoane şi în S.R.L., calitatea procesuală activă aparţine oricăruia dintre asociaţi. Dacă ne referim la societăţile de capitaluri, acţiunea în dizolvare judiciară poate fi introdusă numai de acţionarii minoritari, în caz de abuz de majoritate şi, după caz, numai acţionarilor majoritari în caz de abuz de minoritate.

Abuzul de egalitate, încălcarea interesului social, lipsa sau dispariţia lui affectio societatis sunt considerate motive care pot determina pronunţarea unei hotărâri de dizolvare de către tribunal la cererea unui grup de acţionari cu interese contrare.

În stabilirea calităţii procesuale active se va ţine cont că hotărârile de modificare a actelor constitutive, deci şi hotărârile de dizolvare se iau în societăţile pe acţiuni, cu majoritate de voturi şi nu cu unanimitatea acestora dacă actul constitutiv nu decide altfel.

Neîntrunirea cvorumului sau majorităţii stabilite de lege nu împiedică luarea hotărârii care poate fi adoptată mai simplu la următoarele convocări.

De asemenea, actele normative nu recunosc, în principiu, calitate procesuală activă creditorilor sociali. Creditorii pot să participe la soluţionarea acţiunii în dizolvare judiciară doar pe cale de intervenţie. Aceştia au dreptul să invoce dizolvarea societăţii prin cererea de declarare în faliment a societăţii.

Calitatea procesuală pasivă aparţine însăşi societăţii a cărei dizolvare judiciară se cere, care va fi reprezentată în instanţă de organele sale desemnate să-i apere interesele.

În practica judiciară[5] s-a stabilit că în măsura în care nici legea, nici contractul de societatea şi nici statutul societăţii nu conţin o dispoziţie derogatorie de la cea inclusă în art. 187 din Legea nr. 31/1990, rezultă că societatea în cauză nu putea fi dizolvată prin voinţa unui singur asociat ci prin hotărârea tribunalului, la cererea oricăruia dintre asociaţi, pentru motive temeinice.


[1] Cas.com.fr. decizia din 24.02.1990 în Revue de societes, p.347

[2] Cas.com.fr. decizia din 24.02.1990 în Revue de societes, p.804

[3] Trib.mixte de commerce de Pointe-a-Pitre, decizia din 09.01.1987 în Revue de societes, 1987, p.285

[4] Dominique Schmidt, „Les droits de la minorite dans la societee anonime”, Paris, 1996

[5] C.S.J., s.com., decizia nr.1227/26.03.1998, în Revista de drept comercial nr. 3/1999, p. 130

Comentarii

Pina acum... 3 comentarii la articolul “Dizolvarea societatilor comerciale prin hotararea tribunalului”

  1. Dizolvarea societatilor comerciale prin hotararea adunarii generale | pinzaru.ro on Apr 1st 10:45 am

    […] Dizolvarea societatilor comerciale prin hotararea tribunalului […]

  2. necula calita on Apr 23rd 12:15 pm

    si eu am o societate care a fost declarata dizolvata anul trecut in noiembrie prin hotararea tribunalul pentru nedepunerea bilaturilor anuale si nu stiu daca o sa platesc in cazul asta impozitul forfetar , ma puteti ajuta cu o informatie? multumesc

  3. mioara on Feb 15th 12:56 am

    daca sunt 2 asociati la o firma care merge pe 0 dar care are proprietati se poate ca un asociat sa dizolve firma fara ca celalat sa nu stie? ma poate ajuta cineva? va rog

Lasa un comentariu.