REGULAMENTUL (CE) NR. 593/2008 AL PARLAMENTULUI EUROPEAN ȘI AL CONSILIULUI din 17 iunie 2008 privind legea aplicabilă obligațiilor contractuale (Roma I)

CAPITOLUL I
DOMENIUL DE APLICARE

Articolul 1
Domeniul de aplicare material

(1) Prezentul regulament se aplică obligațiilor contractuale în materie civilă și comercială, în situațiile care există un conflict de legi.
Regulamentul nu se aplică, în special, în materie fiscală, vamală sau administrativă.

(2) Sunt excluse din domeniul de aplicare al prezentului regulament:

(a) aspectele privind starea sau capacitatea persoanelor fizice, fără a aduce atingere articolului 13;
(b) obligațiile rezultate din relații de familie și din relațiile care, în conformitate cu legea care le este aplicabilă, sunt considerate ca având efecte comparabile, inclusiv obligații
de întreținere;
(c) obligațiile rezultate din aspectele patrimoniale ale regimurilor matrimoniale, din aspectele patrimoniale ale relațiilor care sunt considerate, în conformitate cu legea care le este aplicabilă, ca având efecte comparabile cu cele ale căsătoriei, precum și obligațiile care decurg din testamente și succesiuni;
(d) obligațiile rezultate din cambii, cecuri și bilete la ordin, precum și alte instrumente negociabile, în măsura în care obligațiile care decurg din astfel de instrumente negociabile
derivă din caracterul lor negociabil;
(e) convențiile de arbitraj și convențiile privind alegerea instanței competente;

(f) aspectele reglementate de dreptul societăților comerciale și al altor organisme, constituite sau nu ca persoane juridice, precum constituirea, prin înregistrare sau în alt mod, capacitatea juridică, organizarea internă sau dizolvarea societăților și a altor organisme, constituite sau nu ca persoane juridice, și răspunderea personală a asociaților și membrilor acestora pentru obligațiile societății sau ale organismului;

(g) chestiunea de a ști dacă un reprezentant poate angaja față de terți răspunderea persoanei pe seama căreia pretinde că acționează sau dacă un organ al unei societăți sau al altui
organism, constituit sau nu ca persoană juridică, poate angaja față de terți răspunderea respectivei societăți sau a respectivului organism; (h) constituirea de trusturi și raporturile dintre fondatorii, administratorii și beneficiarii acestora;
(i) obligațiile care decurg din înțelegeri care au avut loc înainte de semnarea unui contract.
(j) contractele de asigurare ce decurg din activități desfășurate de organizații, altele decât întreprinderile menționate la articolul 2 din Directiva 2002/83/CE a Parlamentului
European și a Consiliului din 5 noiembrie 2002 privind asigurarea de viață (1), al căror obiect este de a plăti indemnizații persoanelor angajate sau liber-profesioniste care aparțin unei întreprinderi sau grup de întreprinderi, ori unui sector profesional sau interprofesional, în caz de deces, supraviețuire, întrerupere sau reducere a activității, sau în caz de boală profesională sau provocată de accidente de muncă.
(3) Prezentul regulament nu se aplică în ceea ce privește probele și aspectele de procedură, fără a aduce atingere articolului 18.
(4) În sensul prezentului regulament, termenul de „stat membru” definește statele membre cărora li se aplică prezentul regulament. Cu toate acestea, la articolul 3 alineatul (4) și la articolul 7, termenul desemnează toate statele membre.

Descarca textul integral al regulamentului in format PDF

  REGULAMENTUL (CE) NR. 593/2008 AL PARLAMENTULUI EUROPEAN ȘI AL CONSILIULUI din 17 iunie 2008 privind legea aplicabilă obligațiilor contractuale (Roma I).pdf (122.8 KiB, 773 hits)
You need to be a registered user to download this file.

Lege nr. 363/2007 privind combaterea practicilor incorecte ale comercianţilor în relaţia cu consumatorii

Legea nr.363/2007 implementează în dreptul nostru directiva Directiva 2005/29/EC  privind practicile comerciale incorecte. 1

Descarca

  Lege nr. 363/2007 privind combaterea practicilor incorecte ale comercianţilor în relaţia cu consumatorii şi armonizarea reglementărilor cu legislaţia europeană privind protecţia consumatorilor.pdf (231.3 KiB, 1,185 hits)
You need to be a registered user to download this file.

  1. Directive 2005/29/EC of the European Parliament and of the Council of 11 May 2005 concerning unfair business-to-consumer commercial practices in the internal market and amending Council Directive 84/450/EEC, Directives 97/7/EC, 98/27/EC and 2002/65/EC of the European Parliament and of the Council and Regulation (EC) No 2006/2004 of the European Parliament and of the Council (“Unfair Commercial Practices Directive”) []

Contractele cu consumatorii

Contractele cu consumatorii

Dreptul consumatorului

Dretpul consumatorului este considerat o ramură de drept public ce reglementează relaţiile de drept privat dintre consumatori şi persoanele care desfăsoară activităţi comerciale sau profesionale.

Dreptul consumatorului a aparut din nevoia de atenua nepotrivirea de forţă economică dintre consumatori si firme şi  acoperă o gamă largă de probleme cum ar fi: răspunderea pentru prejudiciile produse de un bun, practicile comerciale neloiale sau politica de confidenţialitate.

La nivel comunitar, după constituirea Comunităţii Economice Europene – CEE, care avea ca obiectiv şi crearea unei pieţe comune, a fost elaborată treptat o politică de protecţie a consumatorilor, consacrată odată cu adoptarea Actului Unic European şi având ca principale instrumente atât cadrul strategic cât şi legislaţia secundară adoptată, regulile, standardele şi normele introduse, asociaţiile şi comitetele înfiinţate, precum şi alte politici comune, gen concurenţa. Din punct de vedere al instituţiilor comunitare, responsabilitatea în acest domeniu revine Comisiei Europene, Parlamentului European şi Consiliului de Miniştri.

Protectia consumatorului la nivel european

Politica comunitară în acest domeniu este realizată prin reglementarea condiţiilor generale şi a modalităţilor clare şi fără surprize de achiziţionare a produselor şi serviciilor în cadrul pieţei unice europene. Astfel:

  • Consumatorii sunt protejaţi împotriva clauzelor abuzive din contractele încheiate cu firme comerciale din orice ţară membră a UE. O clauză într-un contract (incluzând condiţiile de vânzare generale) este, în principiu, considerată abuzivă dacă creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor în detrimentul consumatorului. Acesta are dreptul să conteste sau să nu respecte astfel de clauze care nu sunt obligatorii pentru consumator. Condiţiile în care aceste clauze nu sunt obligatorii sunt precizate de reglementările fi ecărei ţări membre.
  • Legislaţia comunitară protejează consumatorii în situaţii specifice vânzării la distanţă, (prin televiziune, telefon sau comenzi prin poştă) sau prin comisvoiajori. În cazul când, de exemplu, un vânzător se prezintă la domiciliul sau la locul de muncă al clientului fără a fi solicitat, legislaţia comunitară protejează consumatorul împotriva eventualelor riscuri pe care le poate crea această practică comercială (consumatorul nu poate să compare calitatea şi preţul ofertei cu alte produse similare). În astfel de situaţii, comerciantul este obligat să informeze consumatorul în scris despre dreptul de a rezilia contractul într-un anumit termen (ce nu poate fi mai mic de şapte zile). Documentul respectiv trebuie să menţioneze clar numele şi prenumele persoanei faţă de care consumatorul poate să-şi exerseze acest drept, precum şi elementele ce permit identificarea contractului încheiat între comerciantul care furnizează marfa (produsul sau serviciul) şi consumator.
  • Reglementǎrile comunitare interzic falsa publicitate (în ceea ce priveşte natura produsului, disponibilitatea, compoziţia, preţul, cantitatea, rezultatele utilizării sale sau ale testelor efectuate, identitatea sau calificarea agentului de publicitate), care induce în eroare consumatorul afectându-i astfel opţiunea pentru un anumit produs. Agentul de publicitate are acum obligaţia să facă proba că informaţia pe care a oferit-o este corectă. Consumatorul care a fost victima publicităţii mincinoase are dreptul să primească despăgubiri. Legislaţia comunitară obligă ţările membre să prevadă mijloace adecvate şi eficiente pentru controlul publicităţii mincinoase. Reglementǎri există şi în domenii specifice, cum sunt publicitatea privind medicamentele sau publicitatea televizată.

Reglementari speciale in privinta legii aplicabile în contractele în care una din părţi are calitatea de consumator (Conventia de la Roma)

Intre statele membre ale UE, conflictul de legi in materie de obligatii contractuale se rezolva in conformitate cu Conventia de la Roma din 1980 – “Conventia” (desi imprumuta forma unei conventii internationale, ea este un act al UE si face parte din acquis-ul comunitar). Romania a ratificat Conventia o data cu Tratatul de aderare la UE, dar acesta a intrat in vigoare de la data de 15 ianuarie 2008, prin Deciziae a Consiliului UE. Legea 105/1992 este in continuare aplicabila intre Romania si statele ne-membre UE.

Domeniile de aplicare:

Pentru rezolvarea conflictelor de legi, Conventia de la Roma se aplica in cazul obligatiilor contractuale.

Regula generala:

– Ca principiu general al Conventiei, in lipsa alegerii de catre parti a legii aplicabile, contractul este guvernat de legea tarii cu care are legaturile cele mai stranse. Conventia institue o prezumtie simpla de legatura stransa, legea aplicabila fiind cea a statului partii care executa prestatia caracteristica contractului respectiv. In mod exceptional, o clauza din contract poate fi supusa legii altui stat, daca legatura stransa exista cu acel stat si in masura in care clauza este separabila restul contractului.

Dispozitii speciale:

– transportul de marfuri: legatura este prezumata cu tara unde trasportatorul isi are sediul principal daca acesta coincide cu sediul expeditorului sau locul descarcarii/incarcarii;
– imobile: contractul este guvernat de legea statului unde se afla imobilul (in cazul in care contractul are ca obiect un drept real sau un drept de folosinta strans legat de acel imobil);
– contractele incheiate cu consumatori;
– contratele individuale de munca;

Domenii excluse:

Aplicabilitatea Conventiei este exclusa in mod expres in urmatoarele domenii:
_ starea civila si regulile privitoare la capacitatea persoanei;
_ in materie de obligatii contractuale care tin de:
– testamente si succesiuni;
– regimul matrimonial;
– drepturile si obligatiile decurgand din relatiile de familie, de rudenie, casatorie sau afinitate, inclusiv obligatiile alimentare catre copii nelegitimi;
– obligatii nascute din cecuri, bilete la ordin, cambii sau alte
instrumente negociabile;
– conventii de arbitraj si de alegere a instantei competente;
– dreptul societatilor (inclusiv asociatii sau alte persoane juridice), cum ar fi constituirea, capacitatea, functionarea interna si dizolvarea, raspunderea asociatilor si a organelor pentru datoriile respectivei persoane juridice;
– angajarea raspunderii unei societati printr-un intermediar;
– constituirea trust – urilor si relatiile care se creeaza intre parti;
– materia probelor si procedura;
– contracte de asigurare.

Noţiunea de consumator

Noţiunea de consumator intra într-o relaţie strânsă cu destinaţia bunului sau serviciul achiziţionat. Bunurile sau serviciile achizitionate nu trebuie sa se circumscrie activităţii profesionale ale consumatorului. Notiunea de consumator o găsim definită cu aceaaşi consecvenţă în diferite acte normative europene:

Convenţia de la Roma din 1980, art. 5:

Prezentul articol se aplică contractelor având ca obiect furnizarea de obiecte mobile corporale sau de serviciii unei persoane, consumatorul, pentru o folosinţă care poate fi considerată străină activităţii sale profesionale, precum şi contractelor destinate finanţării unei astfel de furnizări.

2005/29/CE – Directiva privind practicile comerciale neloiale:

“Consumator” înseamnă orice persoană fizică ce acționează, în legătură cu practicile comerciale reglementate de prezenta directivă, în scopuri care nu se încadrează în activitatea sa comercială, industrială, artizanală sau liberală.

Notiunea de comerciant

Articolul 5 din convenţie nu face referie la cealaltă parte contractantă care desfăşoară o activitate comercială sau profesională în relaţia cu consumatorul. În schimb, găsim noţiunea de profesionist sau comerciant definită în diverse directive comunitare:

Directiva 93/13/CE din 5 aprilie 1993 cu privire la clauzele abuzive stipulate în contractele cu consumatorii:

…orice persoană fizică sau juridică care acţionează în cadrul activităţii sale profesionale, fiea ea publică sau privată.

Directiva 97/7/CE din 20 mai 1997 cu privire la contractele încheiate la distanţă:

… orice persoană fizică sau juridică care, în contractele în cauză acţionează în cadrul activităţii sale profesionale.

Directiva 2005/29/CE privind practicile comerciale neloiale:

…. orice persoană fizică sau juridică ce acționează, în legătură cu practicile comerciale reglementate de prezenta directivă, în scopuri care se încadrează în activitatea sa comercială, industrială, artizanală sau liberală şi orice persoană care acționează în numele sau în beneficiul unui comerciant.

Legea nr. 363/2007 din 21/12/2007 privind combaterea practicilor incorecte ale comercianţilor în relaţia cu consumatorii şi armonizarea reglementărilor legislaţia europeană privind protecţia consumatorilor 1

Art. 2. – În sensul prezentei legi, termenii şi expresiile de mai jos au următoarele semnificaţii:

a) consumator – orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociaţii, care, în practicile comerciale ce fac obiectul prezentei legi, acţionează în scopuri din afara activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale;

b) comerciant – orice persoană fizică sau juridică care, în practicile comerciale ce fac obiectul prezentei legi, acţionează în cadrul activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale, precum şi orice persoană care acţionează în acelaşi scop, în numele sau pe seama acesteia;

Noţiunea de profesie reglementată

2005/29/CE – Directiva privind practicile comerciale neloiale dă o definiţie şi noţiunii de profesie reglementată:

Profesie reglementată înseamnă o activitate profesională sau un grup de activități profesionale în legătură cu care există acte cu putere de lege şi acte administrative privind deținerea unor calificări profesionale determinate care reglementează accesul, desfășurarea sau una din modalitățile de exercitare ale acestor activități.

Legea nr. 363/2007 privind combaterea practicilor incorecte ale comercianţilor în relaţia cu consumatorii:

Profesie reglementată – activitatea sau ansamblul de activităţi profesionale pentru care accesul sau exercitarea este condiţionată, direct ori indirect, în conformitate cu legislaţia în vigoare, de deţinerea unui document care să ateste nivelul de formare profesională.

Aspecte speciale

Prevederile convenţiei nu oferă protecţie şi atunci când, în mod obiectiv, există o discrepanţă de putere economică între doi comercianţi, sau între un comerciant şi un liber profesionist. Un exemplu în acest sens poate fi stomatologul care achiziţionează materiale de la un producător de proteze în vederea desfăşurării propriei activităţi, sau arhitectul care încheie un contract de furnizare de servicii informatice.

Consumatorul final poate fi afectat de absenţa protecţiei operatorului intermediar din moment ce un contract dezavantajos încheiat de acesta se va răsfrânge calitatea sau în preţul final al serviciilor plătite de acesta.

Protejarea bunei credinţe

În ipoteza în care consumatorul a ascuns faptul că acţionează în această calitate ori cealaltă parte a reţinut în mod eronat dar cu bună credinţă că acel contract se circumscrie activităţii profesionale a consumatorului nu se aplică prevederile de protecţie a consumatorului fiind protejată astfel buna credinţă a comerciantului.

Pe de altă parte deghizarea unui comerciant în consumator prin afirmarea falsă sau crearea impresiei că acţiunile comerciantului nu sunt legate de activităţile sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale, sau falsa prezentare a calităţii sale de consumator reprezintă o practică comercială considerată indeferent de circumtanţe înşelătoare. (2005/29/CE )

Limitarea autonomiei de voinţă

Alegerea legii aplicabile în temeiul dispoziţiilor aticolului 3 din Convenţie ce statuează principiul autonomiei de voinţă poate fi folosită în mod abuziv.

Articolul 5, paragraful 2 din convenţie garantează consumatorului aplicarea normelor de protecţie ale ţării sale de reşedinţă chiar dacă acesta a optat pentru o lege diferită dacă acesta a completat actele necesare încheierii contractului în ţara sa de reşedinţă.

Noţiunea de acte necesare poate duce la interpretări neuniforme, unele acte putând fi considerate doar premergătoare încheierii contractului excluzând astfel protecţia oferită de articolul 5 din convenţie.

Art 5, paragraful 2

În pofida dispoziţiilor articolului 3, alegerea de către părţi a legii aplicabile nu poate avea ca rezultat privarea consumatorului de protecţia pe care i-o asigură dispoziţiile imperative din legea ţării în care-şi are reşedinţa obişnuită:

– dacă încheierea contractului a fost precedată în această ţară de o propunere special făcută lui sau de publicitate

-dacă consumatorul a completat în această ţară actele necesare încheierii contractului

– sau dacă cocontractul consumatorului sau reprezentantul său a primit comanda consumatorului în această ţară, sau dacă contractul este o vânzare de mărfuri şi consumatorul s-a deplasat din această ţară într-o ţară straină şi acolo a făcut comanda, cu condiţia ca deplasarea să fi fost organizată de către vânzător în scopul de a-l convinge pe consumator să încheie vânzarea.

Exemplu:

Daca un cetăţean german încheie un contract în urma publicării unui anunţ într-un jurnal german de către o societate franceză – se aplică legea germană (cea a reşedinţei obişnuite a consumatorului) considerandu-se aplicabile dispoziţiile art. 5 paragraful 2 în sensul că propunerea comercială a fost special destinată consumatorilor germani.

În schimb dacă cetăţenul german dă curs unui anunţ publicat într-o publicaţie americană care se vinde în Germania acesta nu se bucură de prevederile art. 5 cu excepţia cazului când anunţul a fost publicat în mai multe ediţii speciale ale respectivului ziar destinat ţărilor europene când se consideră că vânzătorul a efectuat o reclamă destinată special ţării cumparătorului.

Protectia consumatorului prin reglementarea practicilor comerciale neloiale (lista neagră)

Conventia de la Roma oferă protecţie consumatorilor prin posibilitatea aplicării legii mai favorabile acestora. “Greul” protectectiei consumatorilor este dus in schimb de alte acte normative care reglementează în mod genereal sau particular relaţiile dintre comercianţi şi consumatori. Una dintre cele mai importante reglementari de protectie a consumatorilor este reprezentată de directiva Directiva 2005/29/EC privind practicile comerciale neloiale implementată în dreptul nostru de prin Legea nr. 363/2007.

În procedura de aplicare a legii mai întâi trebuie verificat dacă practica comercială se poate regăsi sau nu în lista neagră. Dacă nu, atunci trebuie văzut, dacă starea de fapt poate fi încadrată în dispoziţiile generale referitoare la practici înşelătoare (comisive sau omisive) sau practici comerciale agresive, şi eventual în clauza generală.

Lista neagră conţine 23 de practici comerciale care sunt considerate înşelătoare în toate situaţiile:

I. Prima categorie de practici înşelătoare se prezint sub forma unor afirmaţii neadevărate făcute de comerciant în scopul de a atrage consumatorii referitoare la certificate, coduri de conduita, cum sunt:

–          Afirmarea de către comerciant că este parte semnatară a unui cod de conduită;

–          Afişarea unui certificat, a unei mărci de calitate sau a unui echivalent fără a fi obţinut autorizaţia necesară;

–          Afirmarea că un cod de conduită a primit aprobarea unui organism;

–          Afirmarea că un comerciant, inclusiv practicile sale comerciale, sau că un produs a fost agreat, aprobat ori autorizat de un organism public sau privat.

II. Cel de al doilea categorie cuprinde reclamele, promoţiile „bait and switch”:

– Lansarea unei invitaţii de a cumpăra produse la un anumit preţ, în cazul în care comerciantul nu dezvăluie existenţa unor motive rezonabile în baza cărora ar aprecia că nu va putea să furnizeze, el însuşi sau prin intermediul altui comerciant, acele produse sau produse similare la acelaşi preţ, pentru o perioadă şi într-o cantitate rezonabile, avându-se în vedere produsul, amploarea reclamei şi preţul oferit;

– Lansarea unei invitaţii de a cumpăra produse la un anumit preţ, pentru ca apoi comerciantul să recurgă la una dintre următoarele fapte:

a) refuzarea prezentării articolului ce a făcut obiectul publicităţii;

b) refuzarea luării comenzii privind respectivul articol sau a livrării în

cadrul unui termen rezonabil;

c) prezentarea unui eşantion cu defecte, în scopul promovării unui produs diferit.

III. Oferte limitate( „Ofertă specială, doar astăzi”):

– Afirmarea falsă că un produs nu va fi disponibil decât pentru o perioadă foarte limitată de timp sau că nu va fi disponibil decât în anumite condiţii, pentru o perioadă foarte limitată, în scopul obţinerii unei decizii imediate şi al lipsirii consumatorilor de alte posibilităţi sau de un termen suficient pentru a putea face o alegere în  cunoştinţă de cauză.

IV. Publicitatea produselor care nu pot fi comercializate legal:

– Afirmarea sau crearea impresiei că un produs poate fi în mod legal   vândut, în situaţia în care acest lucru nu este posibil.

V. Crearea unei imagini false despre drepturile consumatorului („Numai pentru dumneavoastră”):

– Prezentarea drepturilor oferite consumatorilor prin lege ca o caracteristică distinctă a ofertei comerciantului

VI. Reclama editorială:

– Utilizarea unui context editorial în mass-media, în vederea promovării unui produs pentru a cărui reclamă comerciantul a plătit, fără însă ca aceasta să se precizeze clar fie în cuprins, fie prin imagini sau sunete uşor de identificat de către consumator (publicitate mascată).

VII. Securitatea personală – ca argument de marketing:

– Lansarea de afirmaţii inexacte cu privire la natura şi amploarea riscului pentru securitatea personală a consumatorului sau a familiei acestuia, în situaţia în care consumatorul nu achiziţionează produsul.

VIII. Confuziune:

Promovarea, cu intenţia de a induce în eroare consumatorul, a unui produs care se aseamănă cu un alt produs fabricat de un anumit producător, astfel încât consumatorul să creadă că produsul este fabricat de acest producător.

IX. Afirmaţii false referitoare la încetarea activităţii sau mutarea sediului comerciantului:

– Afirmarea de către un comerciant că îşi încetează activitatea sau se stabileşte în altă parte, atunci când acest lucru nu este adevărat.

X. Afirmaţii referitoare la creşterea şansei de noroc:

– Afirmarea că un produs poate facilita câştiguri la jocurile de noroc.

XI. Afirmaţii false referitoare la efectele vindecătoare ale produsului:

– Falsa afirmaţie că produsul poate vindeca boli, disfuncţii sau malformaţii.

XII. Informaţii inexacte referitoare la piaţă:

Transmiterea de informaţii inexacte cu privire la condiţiile oferite de piaţă sau la posibilitatea achiziţionării produsului, cu intenţia de a determina consumatorul să cumpere produsul în condiţii mai puţin favorabile decât în condiţiile normale ale pieţei.

XIII. Premii:

Afirmarea, în cadrul unei practici comerciale, că se va organiza un concurs sau se va oferi un premiu în scopuri promoţionale, fără însă a acorda premiul promis sau un echivalent rezonabil.

XIV. Oferte gratuite:

Descrierea unui produs ca fiind “gratis”, “fără costuri” sau într-un mod similar, în cazul în care consumatorul trebuie să suporte alte costuri, în afară de costurile inevitabile ce rezultă din răspunsul la practica comercială şi din plata pentru livrarea sau ridicarea produsului.

XV. Produse necomandate:

Includerea în materialele publicitare a unei facturi sau a unui document similar referitor la plată, prin care se dă consumatorului impresia că acesta a comandat deja produsul promovat, când, de fapt, acesta nu l-a comandat.

XVI. Comerciant deghizat în consumator.

– Afirmarea falsă sau crearea impresiei că acţiunile comerciantului nu sunt legate de activităţile sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale, sau falsa prezentare a calităţii sale de consumator.

XVII. Servicii după vânzare – „Garanţie europeană”:

– Crearea impresiei false că service-ul postvânzare cu privire la un produs este disponibil într-un stat membru, altul decât cel în care produsul este vândut.

Glosar

Glosar

Acquis comunitar: Totalitatea normelor juridice ce reglementează activitatea instituţiilor UE, acţiunile şi politicile comunitare, care constă în:

– conţinutul, principiile si obiectivele politice cuprinse în Tratatele originare ale Comunitătilor

Europene (CECO, CEE, CEEA) si în cele ulterioare (Actul Unic European, Tratatele de la Maastricht,Amsterdam şi Nisa) ;

– legislaţia adoptată de către instituţiile UE pentru punerea în practică a prevederilor Tratatelor

(regulamente, directive, decizii, opinii şi recomandări) ;

– jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Comunităţii Europene ;

– declaraţiile si rezoluţiile adoptate în cadrul Uniunii Europene ;

– acţiuni comune, poziţii comune, convenţii semnate, rezoluţii, declaraţii si alte acte adoptate în cadrul Politicii Externe si de Securitate Comună (PESC) şi a cooperării din domeniul Justiţiei şi Afacerilor Interne (JAI) ;

– acordurile internaţionale la care CE este parte (iar nu UE deoarece aceasta nu are încă personalitate juridică), precum şi cele încheiate între statele membre ale UE cu referire la activitatea acesteia.

Parlamentul European (PE): instituţie aleasă prin alegeri directe în ţările membre şi care reprezintă voinţa politică a popoarelor Uniunii Europene. Este cel mai mare parlament multinaţional din lume care reprezintă circa 380 de milioane de locuitori.

Puterea Parlamentului European se manifestă prin trei tipuri de atribuţii: atribuţii legislative; atribuţii bugetare; atribuţii de supraveghere şi control.

Consiliul Uniunii Europene (The Council of the European Union): principala instituţie cu putere de decizie şi legislativă, cu sediul la Bruxelles. Se compune din miniştrii statelor membre responsabili cu problemele afl ate pe agenda de lucru. În cadrul său statele membre stabilesc obiectivele Uniunii Europene, realizează coordonarea politicilor economice, rezolvă

diferendele dintre diferitele instituţii naţionale din statele membre şi stabilesc cadrul normativ general pentru Uniunea Europeană. Consiliul Uniunii Europene sau Consiliul de Miniştri este o instituţie ce are atât caracteristicile unei instituţii supranaţionale cât şi pe cele ale unei organizaţii interguvernamentale, cu rol principal în luare deciziilor pe baza propunerilor

Comisiei Europene. Hotărârile Consiliului Uniunii Europene sunt obligatorii pentru statele membre.

Comisia Europeană (The European Commission):

Comisia Europeană este instituţia executivă a Uniunii Europene, cu sediul la Bruxelles. Activitatea sa, care refl ectă exclusiv interesele comunitare, este

caracterizată de trei funcţii distincte:

– iniţierea propunerilor privind adoptarea de acte normative;

– monitorizarea respectării tratatelor;

– administrarea şi implementarea politicilor Uniunii Europene.

Principalele atribuţii ale Comisiei Europene pot fi sintetizate astfel: face propuneri Consiliului Uniunii Europene privind politicile comunitare; implementează deciziile luate de Consiliul Uniunii Europene; face recomandări şi emite avize către statele membre; monitorizează respectarea legislaţiei comunitare; decide în domeniul administrării programelor şi fondurilor Uniunii Europene, în conformitate cu directivele Parlamentului şi ale Consiliului Uniunii Europene.

Directoratul General pe Concurenţă (DG Competition): Este responsabil cu conceperea şi implementarea politicii concurenţei în UE. Colaborează cu organizaţiile şi asociaţiile de protecţie a consumatorilor din UE.

Curtea Europeană de Justiţie (CEJ): Este puterea juridică a Uniunii Europene, cu sediul la Luxemburg,care apără şi interpretează dreptul comunitar. Ea a stabilit principii şi o jurisprudenţă relevantă în domeniul pieţei interne şi a politicilor comune, inclusiv în domeniul protecţiei consumatorilor. Curtea Europeană de Justiţie, care include Tribunalul de Primă Instanţă, rezolvă disputele juridice care privesc ansamblul pieţei comunitare.

Comitetul Economic şi Social (CES): Este un organ consultativ în procesul decizional din domeniul politicii de protecţie a consumatorilor. Este consultat de către cele trei instituţii comunitare importante, reprezintă şi promovează interesele consumatorilor.

Politici comune ale Uniunii Europene:

Realizarea obiectivelor Comunităţii Economice Europene şi apoi a Pieţei Interne Unice au făcutca alături de piaţa comună să apară şi necesitatea unor politici comune. Dintre politicile orizontale introduse odată cu Actul Unic European se poate evidenţia şi politica de protecţie a consumatorilor.

Piaţa Comună / Piaţa Internă / Piaţa Unică:

Conceptul de „Piaţă Internă „ desemnează un spaţiu fără frontiere interne în care libera circulaţie a bunurilor, persoanelor, seviciilor şi capitalurilor este asigurată în conformitate cu prevederile Tratatului.

Măsurile destinate realizării Pieţei Interne au fost prezentate în 1985 de către Comisia Europeană, într-un document intitulat „Cartea albă privind Piaţa Internă”, care stipula atingerea acestui obiectiv pânăla 31.12.1992. Noţiunea de „Piaţă Internă” este relativ nouă, termenul folosit până în 1985 fiind acela de „Piaţă Comună”, defi nită în 1982, dupa cum urmează : „Piaţa Comună urmăreşte eliminarea tuturor barierelor în calea schimburilor comunitare, în vederea fuzionării pieţelor naţionale într-o piaţă unică ale cărei condiţii să se apropie de cele ale unei Pieţe interne”. În plan concret, termenii „Piaţa Internă” şi „Piaţa Unică” sunt folosiţi pentru a desemna acelaşi lucru – o piaţă de dimensiunea Uniunii Europene, guvernată de reguli unice stabilite la nivel comunitar şi caracterizată de existenţa celor „patru libertăţi” : libera circulaţie a bunurilor, persoanelor, serviciilor şi capitalurilor. „Piaţa Comună” reprezintă o fază premergătoare Pieţei Interne, în care regulile ce o guvernau nu erau încă sufi cient armonizate, de aceea acolo unde nu existau norme comune se aplica principiul recunoaşterii reciproce a prevederilor naţionale.

Uniunea Europeană (UE): organizaţie înfi inţată prin Tratatul de la Maastricht se bazează pe cei trei piloni, pilonul I care se compune din cele trei comunităţi (Comunitatea Economică Europeană – denumită Comunitatea Europeană după intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht, Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului şi Comunitatea Europeană

a Energiei Atomice), pilonul II – o Politică Externă şi de Securitate Comună şi pilonul III – o Politică de Cooperare în domeniul Justiţiei şi Afacerilor Externe, care a trecut în cea mai mare parte la pilonul I.

Statele membre ale Uniunii Europene: Italia,Franţa, Germania, Belgia, Olanda, Luxembourg,Marea Britanie, Irlanda, Danemarca, Grecia, Spania, Portugalia, Austria, Suedia, Finlanda, Cehia, Polonia,Ungaria, Slovacia, Slovenia, Malta, Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Bulgaria, Romania.

Biroul European al Uniunilor Consumatorilor

(BEUC) : Principala reprezentantă la nivel european a organizaţiilor naţionale de protecţie a consumatorilor, care include 40 de organizaţii naţionale din 30 de ţări europene.

CEN, CENLEC, ETSI: Sunt agenţiile europene de standardizare, care-şi desfăşoară activitatea în strânsă colaborare cu Comisia Europeană, organizaţiile europene ale consumatorilor şi cu organizaţiile patronale.

Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor (ANPC): Este principala instituţie implicată în politica de protecţie a consumatorilor din România, fi ind un organ de specialitate al administraţiei publice centrale afl at în subordinea Guvernului României, care are oficii judeţene, laboratoare şi centrul LAREX în subordinea sa.

Asociaţiile de protecţie ale consumatorilor (România): Sunt organizaţii neguvernamentale implicate în politica de protecţie a consumatorilor. Există 127 de astfel de asociaţii în cele 42 de judeţe, care sunt organizate în 16 federaţii şi o confederaţie. Pe lângă Asociaţia pentru Protecţia Consumatorilor din Bucureşti îşi desfăşoară activitatea Centrul de Consultanţă şi Informare a Consumatorilor.

ANEC – Asociaţia Europeană pentru Coordonarea Reprezentării Consumatorilor

EUROCOOP – Asociaţia Europeană a Cooperativelor de Consum

UNICE – Uniunea Confederaţiilor Industriale şi Patronale Europene

CEFIC – Confederaţia Europeană a Asociaţiilor Industriilor Chimice

  1. Publicata in Monitorul Oficial, Partea I nr. 899 din 28/12/2007 []

Ordonanţă de urgenţă nr. 174/2008 din 19/11/2008 pentru modificarea şi completarea unor acte normative privind protecţia consumatorilor

Descarca textul ordonantei in format PDF:

  Ordonanţă de urgenţă nr. 174/2008 din 19/11/2008 pentru modificarea şi completarea unor acte normative privind protecţia consumatorilor.pdf (252.2 KiB, 1,024 hits)
You need to be a registered user to download this file.

Conventia de la Lugano privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială

CONVENŢIE

privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor

în materie civilă şi comercială

Adoptată la Lugano la 30 octombrie 2007

PREAMBUL

ÎNALTELE PĂRŢI CONTRACTANTE LA PREZENTA CONVENŢIE

Decise să consolideze protecţia juridică a persoanelor stabilite pe teritoriile lor ,

CONSIDERÂND că este necesară în acest scop stabilirea competenţei judiciare internaţionale a instanţelor, pentru a facilita recunoaşterea şi pentru a introduce o procedură eficientă care să asigure executarea hotărârilor, a actelor autentice şi a tranzacţiilor judiciare,

FIIND CONŞTIENTE DE legăturile existente între ele, care au fost consacrate în domeniul economic prin acordurile de comerţ liber încheiate între Comunitatea Europeană şi anumite state membre ale Asociaţiei Europene a Liberului Schimb,

LUÂND ÎN Considerare:

– Convenţia de la Bruxelles din 27 septembrie 1968 privind competenţa judiciară şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială, astfel cum a fost modificată prin convenţiile de aderare în urma extinderilor succesive ale Uniunii Europene;

– Convenţia de la Lugano din 16 septembrie 1988 privind competenţa judiciară şi executarea hotărârilor judecătoreşti în materie civilă şi comercială, care extinde aplicarea regulilor Convenţiei de la Bruxelles din 1968 la anumite state membre ale Asociaţiei Europene a Liberului Schimb;

– Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000 privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială, care a înlocuit Convenţia de la Bruxelles menţionată mai sus;

– Acordul dintre Comunitatea Europeană şi Regatul Danemarcei privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială, semnat la Bruxelles la 19 octombrie 2005, având convingerea că extinderea principiilor stipulate în Regulamentul (CE) nr. 44/2001 asupra părţilor contractante la prezentul act va consolida cooperarea judiciară şi economică,

DORIND să asigure o interpretare cât mai uniformă posibil a prezentului act,

AU decis  în acest spirit să încheie prezenta Convenţie şi

AU CONVENIT ASUPRA URMĂTORELOR DISPOZIŢII :

TITLUL I

DOMENIU DE APLICARE

Articolul 1

1. Prezenta convenţie se aplică în materie civilă şi comercială, indiferent de natura instanţei sau a tribunalului. Aceasta nu se aplică, îndeosebi, în materie fiscală, vamală sau administrativă.

2. Convenţia nu se aplică în ceea ce priveşte:

(a)        statutul sau capacitatea juridică a persoanelor fizice, regimurile matrimoniale, testamentele şi succesiunile;

(b)        falimentul, procedurile de lichidare a societăţilor comerciale insolvabile sau a altor persoane juridice, tranzacţiile judiciare, concordatelor şi procedurilor similare;

(c)        securitatea socială;

(d)        arbitrajul.

3. În cadrul prezentei convenţii, termenul “stat obligat prin prezenta convenţie” defineşte orice stat care este o parte contractantă la prezenta convenţie sau un stat membru al Comunităţii Europene. Termenul poate desemna de asemenea Comunitatea Europeană.

CAPITOLUL II

COMPETENŢA JUDICIARĂ

Secţiunea 1

Dispoziţii generale

Articolul 2

1. Sub rezerva dispoziţiilor prezentei convenţii, persoanele domiciliate pe teritoriul unui stat obligat prin prezenta convenţie pot fi acţionate în justiţie, indiferent de naţionalitatea lor, în instanţele judecătoreşti din acel stat.

2. Persoanele care nu au naţionalitatea statului obligat prin prezenta convenţie pe teritoriul căruia îşi au domiciliul sunt supuse normelor de competenţă judiciară aplicabile cetăţenilor statului în cauză.

Articolul 3

1. Persoanele domiciliate într-un stat obligat prin prezenta convenţie pot fi acţionate în justiţie în instanţele altui stat obligat prin prezenta convenţie numai în temeiul dispoziţiilor cuprinse în secţiunile 2 – 7 ale prezentului titlu.

2. În special regulile de competenţă judiciară naţională enunţate în anexa I nu pot fi invocate împotriva acestor persoane.

[…]

Descarcarca

Descarca textul complet al conventiei:

  CONVENŢIE privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială Adoptată la Lugano la 30 octombrie 2007 (58.5 KiB, 940 hits)
You need to be a registered user to download this file.

Convenţia de la Roma din 1980 privind legea aplicabilă obligaţiilor contractuale (versiunea consolidată)

Conventia de la Roma 1980

Convenţia de la Roma din 1980 privind legea aplicabilă obligaţiilor contractuale (versiunea consolidată) 41998A0126 (02)

Monitorul Oficial  C 027, 26/01/1998, p. 0034 – 0046

NOTĂ PRELIMINARĂ

Prin semnarea la 29 noiembrie 1996 a Convenţiei de aderare a Republicii Austria, Republicii Finlanda şi a Regatului Suediei la Convenţia de la Roma privind legea aplicabilă obligaţiilor contractuale şi a celor două Protocoale pentru interpretarea ei de către Curtea de Justiţie s-a realizat dorinţa de a se obţine o versiune consolidată a Convenţiei de la Roma privind legea aplicabilă obligaţiilor contractuale şi ale celor două Protocoale adiţionale.

Aceste texte sunt însoţite de trei Declaraţii, una întocmită în 1980 privind necesitatea compatibilităţii între măsurile care trebuie adoptate de către Comunitate la reglementările alternative din legislaţie şi din Convenţie. A doua a fost întocmită de asemenea în 1980 privind interpretarea de către Curtea de Justiţie şi a treia din 1996, s-a referit la conformitatea cu procedura prevăzută în articolul 23 al Convenţiei de la Roma privind transportul naval al bunurilor.

Textul tipărit în această ediţie a fost elaborat de către Secretariatul General al Consiliului, în ale cărui arhive sunt depuse originalele documentelor menţionate. Totuşi  trebuie remarcat că acest text nu este obligatoriu. Textele oficiale ale documentelor consolidate se găsesc în următoarele monitoare oficiale.

Anexă

Convenţia de la Roma privind legea aplicabilă obligaţiilor contractuale (1) prezentată spre semnare la Roma în 19 iunie 1980

PREAMBUL

ÎNALTELE PĂRŢI CONTRACTANTE ale Tratatului formând Comunitatea Economică Europeană,

DORIND ca în domeniul dreptului privat internaţional să continue procesul de unificare a legii,  care a fost deja promulgată în interiorul Comunităţii şi în special în domeniul recunoaşterii şi executării hotărârilor,

Dorind să stabilească reglementări uniforme privind legea aplicabilă obligaţiilor contractuale,

AU CONVENIT DUPĂ CUM URMEAZĂ:

TITLUL I

SCOPUL CONVENŢIEI

Art. 1. Scopul Convenţiei

1. Reglementările din prezenta Convenţie se aplică obligaţiilor contractuale în orice situaţie care implică o alegere între legile din state diferite.

2. Aceste reglementări nu se vor aplica:

(a)  problemelor privind statutul personal sau capacitatea juridică a persoanelor fizice, fără a aduce atingere art. 11,

(b)  obligaţiilor contractuale privind:

–       testamente şi succesiuni,

–       regimurile matrimoniale,

–       drepturilor şi obligaţiilor provenite din afara unei relaţii familiale, de paternitate, căsătoriei sau afinităţi, inclusiv obligaţiile la pensii de întreţinere referitoare la copii nelegitimi,

(c)  obligaţiilor provenite din cambie, cecuri şi bilete la ordin şi alte documente negociabile în măsura în care obligaţiile născute din astfel de alte documente negociabile depăşesc caracterul lor negociabil,

(d)  acordurilor de arbitraj şi alegere a instanţei,

(e)  problemelor reglementate de dreptul societăţilor, asociaţiilor şi al altor persoane juridice, precum înfiinţarea, prin înregistrare sau în alt mod, capacitatea juridică, organizarea internă sau lichidarea unor societăţi, asociaţii şi al altor persoane juridice şi răspunderea juridică personală a asociaţilor şi membrilor pentru astfel de obligaţii ale societăţii, asociaţiei şi altor persoane juridice,

(f)   problemei dacă un intermediar poate angaja, faţă de terţi, persoana în contul căreia ea pretinde că acţionează sau problemei dacă un organ al societăţii, asociaţiei sau al persoanei juridice poate angaja, faţă de terţi, această societate, asociaţie sau persoană juridică,

(g)  constituirii de trusturi şi relaţii între fondatori, administratori şi beneficiari,

(h)  obţinerii probelor şi procedurile, fără a aduce atingere articolului 14,

3. Reglementările prezentei Convenţii nu se aplică contractelor de asigurări care acoperă riscurile existente în teritoriile statelor membre ale Comunităţii Economice Europene. În vederea determinării dacă un risc este situat în acele teritorii instanţa trebuie să aplice legea internă.

4. Paragraful precedent nu se aplică la contractele de reasigurare.

Art. 2. Aplicarea legii statelor necontractante.

Orice lege menţionată în această Convenţie trebuie să fie aplicată indiferent dacă este sau nu lege în statul contractant.

TITLUL II

REGLEMENTĂRI UNIFORME

Art. 3. Libertatea alegerii

1. Un contract trebuie să se supună legii alese de către părţi. Alegerea trebuie exprimată sau demonstrată cu o certitudine rezonabilă în termenii contractuali ori în funcţie de circumstanţele cazului. Părţile prin alegerea lor pot selecta legea aplicabilă în integralitatea sau numai o parte aferentă numai contractului.

2. Părţile pot oricând să convină ca un contract să fie supus unei alte legi decât cea care era valabilă anterior, indiferent datorită unei alegeri anterioare conform prezentului articol sau a altor prevederi ale Convenţiei. Orice variantă a părţilor privind legea care va fi aplicată efectuată după încheierea contractului nu trebuie să aducă prejudicii valabilităţii sale formale conform art. 9 sau să aibă un efect contrar asupra drepturilor unor terţe părţi.

3. Faptul că părţile au ales o lege străină, indiferent dacă este însoţită sau nu de alegerea unei instanţe străine, atunci când toate elementele relevante ale situaţiei din acel moment al alegerii sunt legate numai de un singur stat, nu trebuie să prejudicieze aplicarea reglementările legale din ţara care prin contract nu poate fi derogată de la acestea şi denumite mai jos “reglementări obligatorii”.

4. Existenţa şi valabilitatea consimţământului părţilor privind alegerea legii aplicabile vor fi determinate în conformitate cu prevederile articolelor 8, 9 şi 11.

Art.4. Legea aplicabilă în lipsa alegerii

1. În măsura în care legea aplicabilă contractului nu a fost aleasă în conformitate cu art. 3, contractul se va supune legii statului de care  contractul este mai strâns legat. Totuşi o parte separată a contractului, care este mai strâns legată de celălalt stat poate pe cale de excepţie să fie supusă legii celeilalte ţări.

2. Sub rezerva dispoziţiilor paragrafului 5 din prezentul articol, se prezumă că un contract are legăturile cele mai strânse cu statul unde partea trebuie să execute prestaţia caracteristică are, la momentul încheierii contractului, reşedinţa sa obişnuită ori, în cazul unei societăţi, asociaţii sau persoane juridice, îşi are sediul central. Totuşi, dacă un contract este încheiat în exercitarea activităţii profesionale a acestei părţi, acest stat este cel unde este situat sediul principal al afacerii sau dacă potrivit contractului, prestaţia trebuie executată printr-un loc al afacerii, altul decât sediul principal, statul în care acest alt loc al afacerii este situat.

3. Indiferent de prevederile paragrafului 2 din prezentul articol, în măsura în care obiectul contractului  este un drept real imobiliar sau dreptul de a folosi un imobil, se prezumă că acel contract este mai strâns legat de statul în care se găseşte imobilul.

4. Un contract referitor la transportul de bunuri nu va fi supus prezumţiei din paragraful 2. Într-un astfel de contract, dacă statul în care în momentul încheierii contractului transportatorul îşi are sediul său principal de activitate coincide cu statul în care are loc încărcarea sau locul de descărcare sau sediul principal al expeditorului, se prezumă că acel contract este mai strâns legat de acel stat. În cadrul aplicării acestui paragraf contractul singular de tip charter-party şi alte contracte al căror principal scop este transportul de bunuri trebuie tratate drept contracte de transport de bunuri.

5. Paragraful 2 nu se va aplica dacă natura executării nu poate fi determinată şi prezumţiile din paragrafele 2, 3 şi 4 nu vor fi luate în considerare dacă din împrejurări rezultă că acel contract este mai strâns legat de celălat stat.

Art.5. Contractele încheiate de consumatori

1. Acest articol se aplică unui contract al cărui obiect este livrarea de bunuri mobile corporale sau servicii către o persoană (consumator) pentru un  scop aflat în afara activităţii sau profesiei sale sau la un contract pentru acordarea unui credit pentru acel obiect.

2. Fără a ţine seama de prevederile articolului 3, alegerea legii făcută de către părţi nu trebuie să aibă drept rezultat privarea consumatorului de protecţia garantată lui prin regulamentele obligatorii din ţara în care el îşi are reşedinţa obişnuită:

–       dacă în acea ţară încheierea contractului a fost precedată de o invitaţie specifică adresată lui sau prin publicitate şi el a executat în acel stat toate etapele necesare din partea lui pentru încheierea contractului, sau

–       dacă cealaltă parte sau agentul său a primit o comandă din partea consumatorului în acel stat, sau

–       dacă contractul se referă la vânzare de bunuri şi consumatorul călătoreşte din acel stat către alt stat şi de aici a expediat comanda sa, presupunând că acest transport al consumatorului a fost aranjat de către vânzător în scopul determinării consumatorului de a cumpăra.

3. Fără a ţine seama de prevederile articolului 4, un contract la care acest articol se aplică, trebuie ca în absenţa unei alegeri în conformitate cu articolul 3, acesta să fie supus legislaţiei din statul în care consumatorul îşi are reşedinţa obişnuită şi dacă acestea cad sub incidenţa condiţiilor descrise în paragraful 2 din prezentul articol.

4. Acest articolul nu se va aplica:

(a)  unui contract de transport,

(b)  unui contract de furnizare de servicii, în cazul în care serviciile vor fi furnizate consumatorului, exclusiv într-o altă  ţară decât cea în care îşi are reşedinţa obişnuită.

5. Fără a ţine seama de prevederile paragrafului 4, prezentul articol va fi aplicat unui contract în care pentru un preţ inclusiv este prevăzută o combinare a călătoriei şi a cazării.

Art.6. Contractele individuale de muncă.

1. Fără a ţine seama de prevederile articolului 3, într-un contract de individual de muncă, alegerea legii făcută de către părţi nu trebuie să aibă drept rezultat privarea angajatului de protecţia garantată lui prin regulilor obligatorii  din legea care s-ar aplica conform paragrafului 2 în absenţa alegerii.

2. Fără a ţine seama de prevederile articolului 4 şi în absenţa alegerii conform articolului 3, un contract individual de muncă trebuie să fie supus:

(a)   legii ţării în care în mod obişnuit angajatul îşi desfăşoară munca sa pentru îndeplinirea contractului, chiar dacă este angajat temporar în altă ţară, sau

(b)   dacă angajatul nu îşi desfăşoară munca  în mod obişnuit  într-un anumit stat, se va aplica legea statului  în care se găseşte sediul celui care l-a angajat, cu excepţia cazului în care din împrejurări reiese că acel contract integral este mai strâns legat de un alt stat, în care caz contractul va fi supus legii acestui stat.

Art.7. Dispoziţii imperative

1. În cazul aplicării conform prezentei Convenţii a legii unui stat, trebuie să aibă efect asupra reglementărilor obligatorii din legea celuilalt stat de care situaţia este strâns legată, dacă şi în măsura în care conform legii ultimului stat, aceste reglementări trebuie aplicate indiferent de legea căreia i se supune contractul. Luând în considerare efectul acestor reglementări obligatorii, trebuie acordată atenţie naturii lor şi scopului şi consecinţelor aplicării sau neaplicării lor.

2. Nimic din prezenta Convenţie nu poate restricţiona aplicarea reglementării legii forumului în situaţia în care acestea sunt obligatorii indiferent de legea altfel aplicabilă contractului.

Art. 8 Consimţământul şi validitatea de fond

1. Existenţa şi validitatea unui contract sau a oricărui termen dintr-un contract, vor fi determinate de legea căreia va fi supus conform prezentei Convenţii dacă acel contract sau termen au fost valabile.

2. Totuşi o parte se poate baza pe legea statului în care îşi are reşedinţa obişnuită şi să declare că nu a consimţit, dacă din împrejurări apare că nu ar fi rezonabil să fie determinat efectul comportării sale în conformitate cu legea menţionată în paragraful precedent.

Art.9. Valabilitatea formală

1. Un contract încheiat între persoane care se găsesc în acelaşi stat este valabil sub aspectul formei dacă satisface condiţiile de formă ale legii care îi guvernează fondul în virtutea prezentei convenţii sau ale legii statului în care el a fost încheiat.

2. Un contract încheiat între persoane care se găsesc în state diferite este valabil sub aspectul formei dacă satisface condiţiile de formă ale legii care guvernează fondul fie în virtutea prezentei Convenţii, fie ale legii unuia din aceste state.

3. În cazul în care contractul este încheiat de către un reprezentant, statul în care reprezentantul acţionează este statul relevant în ceea ce priveşte scopurile paragrafului 1 şi 2.

4. Un act juridic unilateral privind un contract încheiat sau care urmează a fi încheiat este valabil cât priveşte forma dacă îndeplineşte condiţiile legii care reglementează sau reglementa fondul contractului în virtutea prezentei convenţii sau ale legii statelor în care acest act a fost făcut.

5. Prevederile paragrafelor precedente nu se aplică unui contract, la care se aplică articolul 5, încheiat în condiţiile descrise în paragraful 2 al articolului 5. Valabilitatea formală a unui astfel de contract este dată de legea statului în care consumatorul îşi are reşedinţa sa obişnuită.

6. Fără a ţine seama de paragrafele 1 la 4 din prezentul articol, un contract al cărui obiect îl reprezintă un drept real imobiliar sau un drept de a folosi un imobil va fi supus reglementărilor obligatorii de formă impuse de legea statului în care se găseşte imobilul dacă prin acea lege acele condiţii sunt impuse indiferent de statul în care a fost încheiat contractul şi indiferent de legea căreia i se supune contractul.

Art.10. Domeniul de aplicare a legii contractului

1. Legea aplicabilă unui contract în conformitate cu articolele 3-6 şi 12 din prezenta Convenţie se va referi în special la:

(a)  interpretare

(b)  executare

(c)  în limitele competenţelor date unei instanţe prin legea de procedură, consecinţele încălcării, inclusiv impunerea unor daune în măsura în care acestea sunt supuse reglementărilor legale,

(d)  diferitele căi de stingere a obligaţiilor, dar şi prescrierea şi limitarea unor acţiuni,

(e)  consecinţele nulităţii contractului.

2. În legătură cu modul de executare şi etapelor care trebuie parcurse în eventualitatea unei neexecutări trebuie luată în considerare legea statului în care are loc executarea.

Art. 11. Incapacitatea

Într-un contract încheiat între persoane care se găsesc în acelaşi stat, o persoană fizică care ar avea capacitate juridică în temeiul legii acelui stat poate invoca incapacitatea sa rezultând dintr-o altă lege numai dacă cealaltă parte din contract a cunoscut această incapacitate în momentul încheierii contractului sau nu a luat cunoştinţă despre aceasta din cauza unei neglijenţe.

Art.12. Cesiunea de creanţă

1. Obligaţiile reciproce ale cedentului şi cesionarului în caz de cesiune voluntară a dreptului către o altă persoană (“debitor”) vor fi supuse legii care se aplică conform Convenţiei contractului dintre cedent şi cesionar.

2. Legea care reglementează dreptul la care se referă cesiunea va determina şi condiţiile cesiunii, relaţia dintre cedent şi debitor, condiţiile în care poate fi invocată cesiunea contra debitorului şi orice problemă prin care obligaţiile debitorului au fost stinse.

Art.13. Subrogarea

1. Atunci când o persoană (“creditorul”) are o pretenţie faţă de alta (“debitor”) şi o terţă persoană are obligaţia să-l satisfacă pe creditor pentru a se degreva de acea obligaţie, legea căreia i se supune terţa persoană pentru a-l satisface pe creditor trebuie să determine în ce măsură terţa persoană este îndreptăţită să exercite în tot sau în parte asupra debitorului drepturile pe care le avea creditorul faţă de debitor în temeiul legii care se aplica relaţiei lor.

2. Aceleaşi reguli se aplică atunci când mai multe persoane sunt subiectul aceleiaşi pretenţii contractuale şi una dintre ele l-a satisfăcut pe creditor.

Art.14. Proba contractului

1. Legea cărei i se supune contractul conform prezentei Convenţii se aplică în măsura în care legea contractelor cuprinde reguli care ridică prezumţii legale sau determină sarcina probei.

2. Un contract sau un act care se intenţionează a avea efect juridic trebuie să prezinte probe în orice mod de dovedire recunoscut de legea forumului sau prin orice altă lege la care se referă articolul 9 în baza căreia contractul sau actul este formal valabil, cu condiţia ca un astfel de mod de dovedire să poată fi administrat de către forum.

Art.15. Excluderea retrimiterii

Aplicarea legii în orice stat menţionată prin prezenta Convenţie înseamnă aplicarea reglementărilor legale în vigoare în acel stat altele decât reglementările ei de drept privat internaţional.

Art. 16. Ordinea publică

Aplicarea unei reglementări legislative din orice stat menţionată în prezenta Convenţie  poate fi refuzată numai dacă o astfel de aplicare este evident incompatibilă cu ordinea publică a forului.

Art.17. Efectul neretroactiv

Prezenta Convenţie va fi aplicată de statele contractante la contractele încheiate după data la care Convenţia intră în vigoare în respectivul stat.

Art.18. Interpretarea uniformă

Pentru interpretarea şi aplicarea uniformă a reglementărilor precedente, trebuie să se ţină seama de caracterul lor internaţional şi de dorinţa de a se atinge o uniformitate în interpretarea şi aplicarea lor.

Art.19. Statele cu mai mult de un sistem legislativ

1. În cazul în care un stat cuprinde mai multe entităţi teritoriale şi fiecare dintre acestea au reglementări legislative proprii în ceea ce priveşte obligaţiile contractuale, fiecare entitate teritorială va fi considerată drept un stat în scopul identificării legii aplicabile conform prezentei Convenţii.

2. Un stat în cadrul căruia diferitele entităţi teritoriale au reglementări legislative proprii în ceea ce priveşte obligaţiile contractuale, acesta nu va fi obligat să aplice prezenta Convenţie în cazul conflictelor cauzate exclusiv între legile din astfel de entităţi.

Art.20. Prioritatea legislaţiei comunitare

Prezenta Convenţie nu trebuie să afecteze prevederile care, în privinţa unor probleme particulare, impun alegerea reglementărilor legale privind obligaţiile contractuale şi care sunt sau vor fi cuprinse în legile instituţiilor din Comunitatea Europeană sau în legile naţionale armonizate pentru implementarea unor astfel de legi.

Art.21. Relaţia cu alte convenţii

Prezenta Convenţie nu trebuie să afecteze aplicarea convenţiilor internaţionale la care statul contractant este sau va deveni parte.

Art.22. Rezerve

1. Orice stat contractant poate, în momentul semnării, ratificării, acceptării sau aprobării, să-şi rezerve dreptul de a nu aplica:

(a)  prevederile articolului 7 (1)

(b)  prevederile articolului 10 (1) (e).

2.  Când notifică extinderea aplicării Convenţiei conform art. 27 alin. (2), orice stat contractant poate, de asemenea, să formuleze una sau mai multe rezerve, cu efectul limitat la toate sau unele dintre teritoriile menţionate în extindere.

3. Orice stat contractant poate în orice moment retrage orice rezervă făcută; rezerva va înceta a avea efect în prima zi a celei de a treia luni după notificarea retragerii.

TITLUL III

PREVEDERI FINALE

Art.23.

1. Dacă după data la care Convenţia a intrat în vigoare pentru un stat contractant, acest stat doreşte să adopte un nou mod de alegere a reglementărilor legale în ceea ce priveşte o anumită categorie de contracte din cadrul prezentei Convenţii, el trebuie să comunice intenţia sa celorlalte state semnatare prin intermediul Secretarului General al Consiliului Comunităţii Europene.

2. Orice stat semnatar poate, în decurs de şase luni de la data comunicării adresate Secretarului General, să-i ceară organizarea de consultări între statele semnatare pentru a se ajunge la un acord.

3. Dacă nici un stat semnatar nu a solicitat consultări în decursul acestei perioade sau dacă în decurs de doi ani după comunicare adresată Secretarului General nu s-a ajuns la un acord în cursul consultărilor, statul contractant poate să modifice legea sa în sensul indicat. Măsurile luate de acel stat trebuie să fie aduse la cunoştinţa celorlalte state semnatare prin intermediul Secretarului General al Consiliului Comunităţii Europene.

Art.24.

1. Dacă după data la care Convenţia a intrat în vigoare pentru un stat contractant, acest stat doreşte să devină parte într-o convenţie multilaterală, al cărui scop principale sau unul dintre scopurile sale principale îl constituie  impunerea unor reglementări de drept privat internaţional referitoare la vreuna din problemele supuse prezentei Convenţii, se va aplica procedura stabilită prin articolul 23. Totuşi perioada de doi ani, la care se referă paragraful 2 al acelui articol, se va reduce la un an.

2. Procedura la care se referă paragraful precedent nu trebuie urmată dacă un stat contractant sau unul din Comunitatea Europeană este deja parte la o convenţie multilaterală sau dacă obiectivul său este să revizuiască o convenţie la care statul implicat este deja parte sau dacă este o convenţie încheiată în cadrul Tratatelor stabilitate de Comunitatea Europeană.

Art. 25.

Dacă un stat contractant consideră că unificarea atinsă prin prezenta Convenţie este prejudiciată prin încheierea de acordul neacoperite de articolul 24 (1) statul poate solicita Secretarului General al Consiliului Comunităţii Europene  să organizeze de consultări între statele semnatare ale prezentei Convenţii.

Art. 26.

Orice stat contractant poate solicita revizuirea prezentei Convenţii. În acest caz preşedintele Consiliului Comunităţii Europene va convoca o conferinţă pentru revizuire.

Art.27.

Art.28.

1. Prezenta Convenţie va sta la dispoziţie din data de 19 iunie 1980 pentru semnarea de către statele părţi ale Tratatului de constituire a Comunităţii Economice Europene.

2. Prezenta Convenţie trebuie să fie supusă ratificării, acceptării sau aprobării statelor semnatare. Documentele de ratificare, acceptare sau aprobare vor fi depuse la Secretarul General al Consiliului Comunităţii Europene.

Art.29.

1. Prezenta Convenţie va intra în vigoare în prima zi a celei de a treia luni după depunerea unui număr de şapte documente de ratificare, acceptare sau aprobare.

2. Prezenta Convenţie  va intra în vigoare pentru fiecare stat semnatar, care îl va ratifica, accepta sau aproba la o dată ulterioară, în prima zi a celei de a treia luni de la depunerea  documentelor sale de ratificare, acceptare sau aprobare.

Art.30.

1. Prezenta Convenţie va rămâne în vigoare timp de 10 ani de la data intrării în vigoare în conformitate cu articolul 29 (1), chiar pentru statele în care a intrat în vigoare la o dată ulterioară.

2. Dacă nu există vreo denunţare Convenţia va fi reînnoită tacit la fiecare cinci ani.

3. Un stat contractant care doreşte s-o denunţe, trebuie ca cel puţin cu şase luni înainte de expirarea perioadei de 10 ani, sau după caz, să notifice aceasta Secretarului General al Consiliului Comunităţii Europene. Denunţarea poate fi limitată la orice teritoriu în care Convenţia a fost extinsă printr-o  declaraţie conform articolului 27 (2) (6).

4. Denunţarea va avea efect numai  în legătură cu statul care a făcut notificarea. Convenţia va rămâne în vigoare între toate celelalte state contractante.

Art.31.

Secretarul General al Consiliului Comunităţii Europene va notifica statelor părţi din Tratatul de constituire a Comunităţii Economice Europene despre:

(a)  semnăturile

(b)  depunerea fiecărui document de ratificare, acceptare sau aprobare,

(c)  data intrării în vigoare a prezentei Convenţii,

(d)  comunicările făcute în baza articolelor 23, 24, 25, 26 şi 30,

(e)  rezervările şi retragerile la care se referă articolul 22.

Art.32.

Protocolul anexat la această convenţie face parte integrantă din aceasta.

Art. 33.

Prezenta convenţie a fost redactată într-un singur exemplar original în limbile daneză, olandeză, engleză, franceză, germană, irlandeză şi italiană, aceste texte fiind egal autentice şi vor fi depuse la Secretariatul Consiliului Comunităţii Europene. Secretarul General va transmite o copie autentificată a acestora Guvernului din fiecare stat semnatar.

Drept care, subsemnaţii, legal împuterniciţi, am semnat prezenta Convenţie.

Făcut la Roma la nouăsprezece iunie anul una mie nouă sute optzeci.

(semnăturile plenipotenţiarilor).

Protocol

PROTOCOL

Înaltele părţi contractante au fost de acord asupra următoarelor prevederi care să fie anexate Convenţiei: Fără a ţine seama de prevederile Convenţiei, Danemarca, Suedia şi Finlanda vor menţine prevederile naţionale privind legea aplicabilă legată de transportul naval de bunuri şi pot modifica astfel de prevederi fără a urma procedura prevăzută de articolul 23 din Convenţia de la Roma. Prevederile naţionale aplicabile în acest caz sunt următoarele:

–       în Danemarca, paragrafele 252 şi 321 (3) şi (4) din “Solov” (legea maritimă),

–       în Suedia, capitolul 13, art. 2 (1) şi (2) şi cap. 14, art. 1 (3) din “Sjolagen” (legea maritimă,

Drept care, subsemnaţii, legal împuterniciţi, am semnat prezentul Protocol

Făcut la Roma la nouăsprezece iunie anul una mie nouă sute optzeci.

(semnăturile plenipotenţiarilor).

DECLARAŢIE COMUNĂ

Guvernele Regatului Belgiei, Regatului Danemarcei, Republicii Federale Germania, Republicii Franceze, Republicii Italiene, Marelui Ducat al Luxemburgului, Regatului Olandei şi Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord,

Semnând Convenţia privind legea aplicabilă obligaţiilor contractuale,

Dorind să ne asigurăm că prezenta Convenţia se aplică cât mai efectiv posibil,

Dornice de a preveni diferenţele de interpretare a Convenţiei şi a diminua efectul său unificator,

Se declară a fi pregătite:

1. să examineze posibilitatea de a atribui anumite competenţe Curţii de Justiţie a Comunităţii Europene şi dacă este necesar să negocieze un acord pentru acest efect,

2. să organizeze la intervale regulate întâlniri între reprezentanţii lor.

Drept care, subsemnaţii, legal împuterniciţi, am semnat prezenta Declaraţie Comună.

Făcut la Roma la nouăsprezece iunie anul una mie nouă sute optzeci.

(semnăturile plenipotenţiarilor).

(1)   Textul modificat al Convenţiei din 10 aprilie 1984 pentru aderarea Republicii Elene – denumită în continuare “Convenţia de aderare 1984” – al Convenţiei din 18 mai 1992 privind aderarea Regatului Spaniei şi a Republicii Portugalia – denumită în continuare “Convenţia de aderare 1992” şi al Convenţiei de aderare a Republicii Austria, Republicii Finlanda şi Regatului Suediei – denumită în continuare “Convenţie de aderare 1996”

(2)   Paragraf  scos de către articolul 2 (1) prin Convenţia de aderare 1992,

(3)   Articol  scos de către articolul 2 (1) prin Convenţia de aderare 1992,

(4)   Ratificarea Convenţiilor de aderare este supusă următoarelor prevederi ale acestor convenţii:

Drept care, subsemnaţii, legal împuterniciţi, am semnat prezentul Protocol

Făcut la Roma la nouăsprezece iunie anul una mie nouă sute optzeci.

(semnăturile plenipotenţiarilor).

DECLARAŢIE COMUNĂ

Guvernele Regatului Belgiei, Regatului Danemarcei, Republicii Federale Germania, Republicii Franceze, Republicii Italiene, Marelui Ducat al Luxemburgului, Regatului Olandei şi Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord,

Semnând Convenţia privind la legea aplicabilă obligaţiilor contractuale,

Dorind să ne asigurăm că prezenta Convenţia se aplică cât mai efectiv posibil,

Dornice de a preveni diferenţele de interpretare a Convenţiei şi a diminua efectul său unificator,

Se declară a fi pregătite:

1. să examineze posibilitatea de a atribui competenţe Curţii de Justiţie a Comunităţii Europene şi dacă este necesar să negocieze un acord pentru acest efect,

2. să organizeze la intervale regulate întâlniri între reprezentanţii lor.

Drept care, subsemnaţii, legal împuterniciţi, am semnat prezenta Declaraţie Comună.

Făcut la Roma la nouăsprezece iunie anul una mie nouă sute optzeci.

(semnăturile plenipotenţiarilor).

(1)  Textul modificat al Convenţiei din 10 aprilie 1984 pentru aderarea Republicii Elene – denumită în continuare “Convenţia de aderare 1984” – al Convenţiei din 18 mai 1992 privind aderarea Regatului Spaniei şi a Republicii Portugalia – denumită în continuare “Convenţia de aderare 1992” şi al Convenţiei de aderarea Republicii Austria, Republicii Finlanda şi Regatului Suediei – denumită în continuare “Convenţia de aderare 1996”

(2)  Paragraf  scos de către articolul 2 (1) prin Convenţia de aderare 1992,

(3)  Articol  scos de către articolul 2 (1) prin Convenţia de aderare 1992,

(4)  Ratificarea Convenţiilor de aderare este supusă următoarelor prevederi ale acestor convenţii:

–       ceea ce priveşte Convenţia de aderare 1984, articolul 3 al acestei Convenţii  va avea următorul cuprins:

“Articolul 3

Prezenta Convenţie trebuie ratificată de către statele semnatare. Documentele de ratificare, vor fi depuse la Secretarul General al Consiliului Comunităţii Europene

–  în ceea ce priveşte Convenţia de aderare 1992, articolul 4 al acestei Convenţii  va avea următorul cuprins:

“Articolul 4

Prezenta Convenţie trebuie ratificată de către statele semnatare. Documentele de ratificare, vor fi depuse la Secretarul General al Consiliului Comunităţii Europene.

–  în ceea ce priveşte Convenţia de aderare 1996, articolul 5 al acestei Convenţii  va avea următorul cuprins:

“Articolul 5

Prezenta Convenţie trebuie ratificată de către statele semnatare. Documentele de ratificare, vor fi depuse la Secretarul General al Consiliului Uniunii Europene”

(5) Intrarea în vigoare a Convenţiilor de aderare este supusă următoarelor prevederi ale acestor Convenţii:

–       în ceea ce priveşte Convenţia de aderare 1984, articolul 4 al acestei Convenţii  va avea următorul cuprins:

“Articolul 4

“Prezenta Convenţie va intra în vigoare similar ca în statele care deja au ratificat-o, în prima zi a celei de a treia luni de la depunerea ultimului document de ratificare de către Republica Elenă şi cele şapte state care au ratificat Convenţia privind legea aplicabilă obligaţiilor contractuale.

Prezenta Convenţie intră în vigoare pentru fiecare stat contractant care o ratifică ulterior,  în prima zi a celei de a treia luni de la depunerea documentului său de ratificare.

–       în ceea ce priveşte Convenţia de aderare 1992, articolul 5 al acestei Convenţii  va avea următorul cuprins:

“Articolul 5

“Prezenta Convenţie va intra în vigoare similar ca în statele care deja au ratificat-o, în prima zi a celei de a treia luni după depunerea ultimului document de ratificare de către Regatul Spaniei sau Republica Portugalia  şi de către acel stat care au ratificat Convenţia privind legea aplicabilă obligaţiilor contractuale.

Prezenta Convenţie intră în vigoare pentru fiecare stat contractant care o ratifică ulterior,  în prima zi a celei de a treia luni de la depunerea documentului său de ratificare.

–       în ceea ce priveşte Convenţia de aderare 1996, articolul 6 al acestei Convenţii  va avea următorul cuprins:

“Articolul 6

“Prezenta Convenţie va intra în vigoare similar ca în statele care deja au ratificat-o, în prima zi a celei de a treia luni de la depunerea ultimului document de ratificare de către Republica Austria, Republica Finlanda sau Regatul Suediei şi cele şapte state care au ratificat Convenţia privind legea  aplicabilă obligaţiilor contractuale.

2. Prezenta Convenţie intră în vigoare pentru fiecare stat contractant care o ratifică ulterior,  în prima zi a celei de a treia luni după depunerea documentului său de ratificare.

(6) Frază scoasă prin Convenţia de aderare 1992,

(7) Notificarea privitoare la Convenţia de aderare este supusă următoarelor prevederi ale acestor Convenţii:

–       în ceea ce priveşte Convenţia de aderare 1984, articolul 5 al acestei Convenţii  va avea următorul cuprins:

“Articolul 5

Secretarul General al Consiliului Uniunii Europene va notifica statelor semnatare despre:

(a)  depunerea fiecărui document de ratificare,

(b)  datele de intrare în vigoare a acestei Convenţii pentru statele contractante.

–       în ceea ce priveşte Convenţia de aderare 1996, articolul 7 al acestei Convenţii  va avea următorul cuprins:

“Articolul 7

Secretarul General al Consiliului Uniunii Europene va notifica statelor semnatare despre:

(a)depunerea fiecărui document de ratificare,

(c)  datele de intrare în vigoare a acestei Convenţii pentru statele contractante.

(8) Punctul (d) se modifică ca în Convenţia de aderare 1992,

(9) Ca indicaţie asupra autenticităţii textelor Convenţiei de aderare se găsesc următoarele prevederi:

–       în ceea ce priveşte Convenţia de aderare 1984, articolul 2 şi 6  al acestei Convenţii  vor avea următorul cuprins:

“Articolul 2

Secretarul General al Consiliului Comunităţii Europene va transmite o copie legalizată a Convenţiei privind legea aplicabilă obligaţiilor contractuale în limbile daneză, olandeză, engleză, franceză, germană, irlandeză şi italiană către Guvernul Republicii Elene.

Textul Convenţiei privind legea aplicabilă obligaţiilor contractuale în limba greacă este anexat acesteia. Textul în limba greacă va fi considerat autentic în aceleaşi condiţii ca şi celelalte texte ale Convenţiei legea aplicabilă obligaţiilor contractuale

“Articolul 6

Prezenta Convenţie a fost redactată într-un singur exemplar original în limbile daneză, olandeză, engleză, franceză, germană, greacă, irlandeză şi italiană, toate cele opt texte fiind egal autentice şi vor fi depuse în arhivele Secretariatului General al Consiliului Comunităţii Europene. Secretarul General va transmite o copie autentificată a acestora Guvernului din fiecare stat semnatar.

–       în ceea ce priveşte Convenţia de aderare 1992, articolul 3 şi 7  al acestei Convenţii  vor avea următorul cuprins:

“Articolul 3

Secretarul General al Consiliului Comunităţii Europene va transmite o copie legalizată a Convenţiei privind legea aplicabilă obligaţiilor contractuale în limbile daneză, olandeză, engleză, franceză, germană, greacă, irlandeză şi italiană către Guvernul Regatului Spaniei şi Republicii Portugalia.

Textele Convenţiei privind legea aplicabilă obligaţiilor contractuale în limba portugheză şi spaniolă sunt specificate în Anexele I şi II. La prezenta Convenţie. Textele redactate în limbile portugheză şi spaniolă vor fi considerate autentice în aceleaşi condiţii ca şi celelalte texte ale Convenţiei privind legea aplicabilă obligaţiilor contractuale

Prezenta Convenţie redactată într-un singur exemplar original în limbile daneză, olandeză, engleză, franceză, germană, greacă, irlandeză şi italiană, portugheză şi spaniolă, toate textele fiind egal autentice şi vor fi depuse în arhivele Secretariatului General al Consiliului Comunităţii Europene. Secretarul General va transmite o copie autentificată a acestora Guvernului din fiecare Stat semnatar.

–       în ceea ce priveşte Convenţia de aderare 1996, articolul 4 şi 8  al acestei Convenţii  vor avea următorul cuprins:

“Articolul 4

1. Secretarul General al Consiliului Uniunii Europene va transmite o copie legalizată a Convenţiei din 1980, Convenţiei din 1984, a Primului Protocol din 1988, a celui de al doilea Protocol din 1988 şi a Convenţiei din 1992 în limbile daneză, olandeză, engleză, franceză, germană, greacă, irlandeză, italiană, spaniolă şi portugheză către Guvernele din Republica Austria, Republica Finlanda şi Regatul Suediei.

2. Textul Convenţiei din 1980, Convenţiei din 1984, a Primului Protocol din 1988, a celui de al doilea Protocol din 1988 şi a Convenţiei din 1992 în limbile finlandeză şi suedeză vor fi considerate autentice în aceleaşi condiţii ca şi celelalte texte ale Convenţiei din 1980, Convenţiei din 1984, a Primului Protocol din 1988, a celui de al doilea Protocol din 1988 şi a Convenţiei din 1992.

Articolul 8.

Prezenta Convenţie redactată într-un singur exemplar original în limbile daneză, olandeză, engleză, Finlandeză, franceză, germană, greacă, irlandeză şi italiană, portugheză, spaniolă şi suedeză, toate cele 12 texte fiind egal autentice şi vor fi depuse în arhivele Secretariatului General al Consiliului Uniunii Europene. Secretarul General va transmite o copie autentificată a acestora Guvernului din fiecare stat semnatar.

(10) Text modificat prin Convenţia de Aderare 1996.