Convenţia de la Roma din 1980 privind legea aplicabilă obligaţiilor contractuale (versiunea consolidată)

Conventia de la Roma 1980

Convenţia de la Roma din 1980 privind legea aplicabilă obligaţiilor contractuale (versiunea consolidată) 41998A0126 (02)

Monitorul Oficial  C 027, 26/01/1998, p. 0034 – 0046

NOTĂ PRELIMINARĂ

Prin semnarea la 29 noiembrie 1996 a Convenţiei de aderare a Republicii Austria, Republicii Finlanda şi a Regatului Suediei la Convenţia de la Roma privind legea aplicabilă obligaţiilor contractuale şi a celor două Protocoale pentru interpretarea ei de către Curtea de Justiţie s-a realizat dorinţa de a se obţine o versiune consolidată a Convenţiei de la Roma privind legea aplicabilă obligaţiilor contractuale şi ale celor două Protocoale adiţionale.

Aceste texte sunt însoţite de trei Declaraţii, una întocmită în 1980 privind necesitatea compatibilităţii între măsurile care trebuie adoptate de către Comunitate la reglementările alternative din legislaţie şi din Convenţie. A doua a fost întocmită de asemenea în 1980 privind interpretarea de către Curtea de Justiţie şi a treia din 1996, s-a referit la conformitatea cu procedura prevăzută în articolul 23 al Convenţiei de la Roma privind transportul naval al bunurilor.

Textul tipărit în această ediţie a fost elaborat de către Secretariatul General al Consiliului, în ale cărui arhive sunt depuse originalele documentelor menţionate. Totuşi  trebuie remarcat că acest text nu este obligatoriu. Textele oficiale ale documentelor consolidate se găsesc în următoarele monitoare oficiale.

Anexă

Convenţia de la Roma privind legea aplicabilă obligaţiilor contractuale (1) prezentată spre semnare la Roma în 19 iunie 1980

PREAMBUL

ÎNALTELE PĂRŢI CONTRACTANTE ale Tratatului formând Comunitatea Economică Europeană,

DORIND ca în domeniul dreptului privat internaţional să continue procesul de unificare a legii,  care a fost deja promulgată în interiorul Comunităţii şi în special în domeniul recunoaşterii şi executării hotărârilor,

Dorind să stabilească reglementări uniforme privind legea aplicabilă obligaţiilor contractuale,

AU CONVENIT DUPĂ CUM URMEAZĂ:

TITLUL I

SCOPUL CONVENŢIEI

Art. 1. Scopul Convenţiei

1. Reglementările din prezenta Convenţie se aplică obligaţiilor contractuale în orice situaţie care implică o alegere între legile din state diferite.

2. Aceste reglementări nu se vor aplica:

(a)  problemelor privind statutul personal sau capacitatea juridică a persoanelor fizice, fără a aduce atingere art. 11,

(b)  obligaţiilor contractuale privind:

–       testamente şi succesiuni,

–       regimurile matrimoniale,

–       drepturilor şi obligaţiilor provenite din afara unei relaţii familiale, de paternitate, căsătoriei sau afinităţi, inclusiv obligaţiile la pensii de întreţinere referitoare la copii nelegitimi,

(c)  obligaţiilor provenite din cambie, cecuri şi bilete la ordin şi alte documente negociabile în măsura în care obligaţiile născute din astfel de alte documente negociabile depăşesc caracterul lor negociabil,

(d)  acordurilor de arbitraj şi alegere a instanţei,

(e)  problemelor reglementate de dreptul societăţilor, asociaţiilor şi al altor persoane juridice, precum înfiinţarea, prin înregistrare sau în alt mod, capacitatea juridică, organizarea internă sau lichidarea unor societăţi, asociaţii şi al altor persoane juridice şi răspunderea juridică personală a asociaţilor şi membrilor pentru astfel de obligaţii ale societăţii, asociaţiei şi altor persoane juridice,

(f)   problemei dacă un intermediar poate angaja, faţă de terţi, persoana în contul căreia ea pretinde că acţionează sau problemei dacă un organ al societăţii, asociaţiei sau al persoanei juridice poate angaja, faţă de terţi, această societate, asociaţie sau persoană juridică,

(g)  constituirii de trusturi şi relaţii între fondatori, administratori şi beneficiari,

(h)  obţinerii probelor şi procedurile, fără a aduce atingere articolului 14,

3. Reglementările prezentei Convenţii nu se aplică contractelor de asigurări care acoperă riscurile existente în teritoriile statelor membre ale Comunităţii Economice Europene. În vederea determinării dacă un risc este situat în acele teritorii instanţa trebuie să aplice legea internă.

4. Paragraful precedent nu se aplică la contractele de reasigurare.

Art. 2. Aplicarea legii statelor necontractante.

Orice lege menţionată în această Convenţie trebuie să fie aplicată indiferent dacă este sau nu lege în statul contractant.

TITLUL II

REGLEMENTĂRI UNIFORME

Art. 3. Libertatea alegerii

1. Un contract trebuie să se supună legii alese de către părţi. Alegerea trebuie exprimată sau demonstrată cu o certitudine rezonabilă în termenii contractuali ori în funcţie de circumstanţele cazului. Părţile prin alegerea lor pot selecta legea aplicabilă în integralitatea sau numai o parte aferentă numai contractului.

2. Părţile pot oricând să convină ca un contract să fie supus unei alte legi decât cea care era valabilă anterior, indiferent datorită unei alegeri anterioare conform prezentului articol sau a altor prevederi ale Convenţiei. Orice variantă a părţilor privind legea care va fi aplicată efectuată după încheierea contractului nu trebuie să aducă prejudicii valabilităţii sale formale conform art. 9 sau să aibă un efect contrar asupra drepturilor unor terţe părţi.

3. Faptul că părţile au ales o lege străină, indiferent dacă este însoţită sau nu de alegerea unei instanţe străine, atunci când toate elementele relevante ale situaţiei din acel moment al alegerii sunt legate numai de un singur stat, nu trebuie să prejudicieze aplicarea reglementările legale din ţara care prin contract nu poate fi derogată de la acestea şi denumite mai jos “reglementări obligatorii”.

4. Existenţa şi valabilitatea consimţământului părţilor privind alegerea legii aplicabile vor fi determinate în conformitate cu prevederile articolelor 8, 9 şi 11.

Art.4. Legea aplicabilă în lipsa alegerii

1. În măsura în care legea aplicabilă contractului nu a fost aleasă în conformitate cu art. 3, contractul se va supune legii statului de care  contractul este mai strâns legat. Totuşi o parte separată a contractului, care este mai strâns legată de celălalt stat poate pe cale de excepţie să fie supusă legii celeilalte ţări.

2. Sub rezerva dispoziţiilor paragrafului 5 din prezentul articol, se prezumă că un contract are legăturile cele mai strânse cu statul unde partea trebuie să execute prestaţia caracteristică are, la momentul încheierii contractului, reşedinţa sa obişnuită ori, în cazul unei societăţi, asociaţii sau persoane juridice, îşi are sediul central. Totuşi, dacă un contract este încheiat în exercitarea activităţii profesionale a acestei părţi, acest stat este cel unde este situat sediul principal al afacerii sau dacă potrivit contractului, prestaţia trebuie executată printr-un loc al afacerii, altul decât sediul principal, statul în care acest alt loc al afacerii este situat.

3. Indiferent de prevederile paragrafului 2 din prezentul articol, în măsura în care obiectul contractului  este un drept real imobiliar sau dreptul de a folosi un imobil, se prezumă că acel contract este mai strâns legat de statul în care se găseşte imobilul.

4. Un contract referitor la transportul de bunuri nu va fi supus prezumţiei din paragraful 2. Într-un astfel de contract, dacă statul în care în momentul încheierii contractului transportatorul îşi are sediul său principal de activitate coincide cu statul în care are loc încărcarea sau locul de descărcare sau sediul principal al expeditorului, se prezumă că acel contract este mai strâns legat de acel stat. În cadrul aplicării acestui paragraf contractul singular de tip charter-party şi alte contracte al căror principal scop este transportul de bunuri trebuie tratate drept contracte de transport de bunuri.

5. Paragraful 2 nu se va aplica dacă natura executării nu poate fi determinată şi prezumţiile din paragrafele 2, 3 şi 4 nu vor fi luate în considerare dacă din împrejurări rezultă că acel contract este mai strâns legat de celălat stat.

Art.5. Contractele încheiate de consumatori

1. Acest articol se aplică unui contract al cărui obiect este livrarea de bunuri mobile corporale sau servicii către o persoană (consumator) pentru un  scop aflat în afara activităţii sau profesiei sale sau la un contract pentru acordarea unui credit pentru acel obiect.

2. Fără a ţine seama de prevederile articolului 3, alegerea legii făcută de către părţi nu trebuie să aibă drept rezultat privarea consumatorului de protecţia garantată lui prin regulamentele obligatorii din ţara în care el îşi are reşedinţa obişnuită:

–       dacă în acea ţară încheierea contractului a fost precedată de o invitaţie specifică adresată lui sau prin publicitate şi el a executat în acel stat toate etapele necesare din partea lui pentru încheierea contractului, sau

–       dacă cealaltă parte sau agentul său a primit o comandă din partea consumatorului în acel stat, sau

–       dacă contractul se referă la vânzare de bunuri şi consumatorul călătoreşte din acel stat către alt stat şi de aici a expediat comanda sa, presupunând că acest transport al consumatorului a fost aranjat de către vânzător în scopul determinării consumatorului de a cumpăra.

3. Fără a ţine seama de prevederile articolului 4, un contract la care acest articol se aplică, trebuie ca în absenţa unei alegeri în conformitate cu articolul 3, acesta să fie supus legislaţiei din statul în care consumatorul îşi are reşedinţa obişnuită şi dacă acestea cad sub incidenţa condiţiilor descrise în paragraful 2 din prezentul articol.

4. Acest articolul nu se va aplica:

(a)  unui contract de transport,

(b)  unui contract de furnizare de servicii, în cazul în care serviciile vor fi furnizate consumatorului, exclusiv într-o altă  ţară decât cea în care îşi are reşedinţa obişnuită.

5. Fără a ţine seama de prevederile paragrafului 4, prezentul articol va fi aplicat unui contract în care pentru un preţ inclusiv este prevăzută o combinare a călătoriei şi a cazării.

Art.6. Contractele individuale de muncă.

1. Fără a ţine seama de prevederile articolului 3, într-un contract de individual de muncă, alegerea legii făcută de către părţi nu trebuie să aibă drept rezultat privarea angajatului de protecţia garantată lui prin regulilor obligatorii  din legea care s-ar aplica conform paragrafului 2 în absenţa alegerii.

2. Fără a ţine seama de prevederile articolului 4 şi în absenţa alegerii conform articolului 3, un contract individual de muncă trebuie să fie supus:

(a)   legii ţării în care în mod obişnuit angajatul îşi desfăşoară munca sa pentru îndeplinirea contractului, chiar dacă este angajat temporar în altă ţară, sau

(b)   dacă angajatul nu îşi desfăşoară munca  în mod obişnuit  într-un anumit stat, se va aplica legea statului  în care se găseşte sediul celui care l-a angajat, cu excepţia cazului în care din împrejurări reiese că acel contract integral este mai strâns legat de un alt stat, în care caz contractul va fi supus legii acestui stat.

Art.7. Dispoziţii imperative

1. În cazul aplicării conform prezentei Convenţii a legii unui stat, trebuie să aibă efect asupra reglementărilor obligatorii din legea celuilalt stat de care situaţia este strâns legată, dacă şi în măsura în care conform legii ultimului stat, aceste reglementări trebuie aplicate indiferent de legea căreia i se supune contractul. Luând în considerare efectul acestor reglementări obligatorii, trebuie acordată atenţie naturii lor şi scopului şi consecinţelor aplicării sau neaplicării lor.

2. Nimic din prezenta Convenţie nu poate restricţiona aplicarea reglementării legii forumului în situaţia în care acestea sunt obligatorii indiferent de legea altfel aplicabilă contractului.

Art. 8 Consimţământul şi validitatea de fond

1. Existenţa şi validitatea unui contract sau a oricărui termen dintr-un contract, vor fi determinate de legea căreia va fi supus conform prezentei Convenţii dacă acel contract sau termen au fost valabile.

2. Totuşi o parte se poate baza pe legea statului în care îşi are reşedinţa obişnuită şi să declare că nu a consimţit, dacă din împrejurări apare că nu ar fi rezonabil să fie determinat efectul comportării sale în conformitate cu legea menţionată în paragraful precedent.

Art.9. Valabilitatea formală

1. Un contract încheiat între persoane care se găsesc în acelaşi stat este valabil sub aspectul formei dacă satisface condiţiile de formă ale legii care îi guvernează fondul în virtutea prezentei convenţii sau ale legii statului în care el a fost încheiat.

2. Un contract încheiat între persoane care se găsesc în state diferite este valabil sub aspectul formei dacă satisface condiţiile de formă ale legii care guvernează fondul fie în virtutea prezentei Convenţii, fie ale legii unuia din aceste state.

3. În cazul în care contractul este încheiat de către un reprezentant, statul în care reprezentantul acţionează este statul relevant în ceea ce priveşte scopurile paragrafului 1 şi 2.

4. Un act juridic unilateral privind un contract încheiat sau care urmează a fi încheiat este valabil cât priveşte forma dacă îndeplineşte condiţiile legii care reglementează sau reglementa fondul contractului în virtutea prezentei convenţii sau ale legii statelor în care acest act a fost făcut.

5. Prevederile paragrafelor precedente nu se aplică unui contract, la care se aplică articolul 5, încheiat în condiţiile descrise în paragraful 2 al articolului 5. Valabilitatea formală a unui astfel de contract este dată de legea statului în care consumatorul îşi are reşedinţa sa obişnuită.

6. Fără a ţine seama de paragrafele 1 la 4 din prezentul articol, un contract al cărui obiect îl reprezintă un drept real imobiliar sau un drept de a folosi un imobil va fi supus reglementărilor obligatorii de formă impuse de legea statului în care se găseşte imobilul dacă prin acea lege acele condiţii sunt impuse indiferent de statul în care a fost încheiat contractul şi indiferent de legea căreia i se supune contractul.

Art.10. Domeniul de aplicare a legii contractului

1. Legea aplicabilă unui contract în conformitate cu articolele 3-6 şi 12 din prezenta Convenţie se va referi în special la:

(a)  interpretare

(b)  executare

(c)  în limitele competenţelor date unei instanţe prin legea de procedură, consecinţele încălcării, inclusiv impunerea unor daune în măsura în care acestea sunt supuse reglementărilor legale,

(d)  diferitele căi de stingere a obligaţiilor, dar şi prescrierea şi limitarea unor acţiuni,

(e)  consecinţele nulităţii contractului.

2. În legătură cu modul de executare şi etapelor care trebuie parcurse în eventualitatea unei neexecutări trebuie luată în considerare legea statului în care are loc executarea.

Art. 11. Incapacitatea

Într-un contract încheiat între persoane care se găsesc în acelaşi stat, o persoană fizică care ar avea capacitate juridică în temeiul legii acelui stat poate invoca incapacitatea sa rezultând dintr-o altă lege numai dacă cealaltă parte din contract a cunoscut această incapacitate în momentul încheierii contractului sau nu a luat cunoştinţă despre aceasta din cauza unei neglijenţe.

Art.12. Cesiunea de creanţă

1. Obligaţiile reciproce ale cedentului şi cesionarului în caz de cesiune voluntară a dreptului către o altă persoană (“debitor”) vor fi supuse legii care se aplică conform Convenţiei contractului dintre cedent şi cesionar.

2. Legea care reglementează dreptul la care se referă cesiunea va determina şi condiţiile cesiunii, relaţia dintre cedent şi debitor, condiţiile în care poate fi invocată cesiunea contra debitorului şi orice problemă prin care obligaţiile debitorului au fost stinse.

Art.13. Subrogarea

1. Atunci când o persoană (“creditorul”) are o pretenţie faţă de alta (“debitor”) şi o terţă persoană are obligaţia să-l satisfacă pe creditor pentru a se degreva de acea obligaţie, legea căreia i se supune terţa persoană pentru a-l satisface pe creditor trebuie să determine în ce măsură terţa persoană este îndreptăţită să exercite în tot sau în parte asupra debitorului drepturile pe care le avea creditorul faţă de debitor în temeiul legii care se aplica relaţiei lor.

2. Aceleaşi reguli se aplică atunci când mai multe persoane sunt subiectul aceleiaşi pretenţii contractuale şi una dintre ele l-a satisfăcut pe creditor.

Art.14. Proba contractului

1. Legea cărei i se supune contractul conform prezentei Convenţii se aplică în măsura în care legea contractelor cuprinde reguli care ridică prezumţii legale sau determină sarcina probei.

2. Un contract sau un act care se intenţionează a avea efect juridic trebuie să prezinte probe în orice mod de dovedire recunoscut de legea forumului sau prin orice altă lege la care se referă articolul 9 în baza căreia contractul sau actul este formal valabil, cu condiţia ca un astfel de mod de dovedire să poată fi administrat de către forum.

Art.15. Excluderea retrimiterii

Aplicarea legii în orice stat menţionată prin prezenta Convenţie înseamnă aplicarea reglementărilor legale în vigoare în acel stat altele decât reglementările ei de drept privat internaţional.

Art. 16. Ordinea publică

Aplicarea unei reglementări legislative din orice stat menţionată în prezenta Convenţie  poate fi refuzată numai dacă o astfel de aplicare este evident incompatibilă cu ordinea publică a forului.

Art.17. Efectul neretroactiv

Prezenta Convenţie va fi aplicată de statele contractante la contractele încheiate după data la care Convenţia intră în vigoare în respectivul stat.

Art.18. Interpretarea uniformă

Pentru interpretarea şi aplicarea uniformă a reglementărilor precedente, trebuie să se ţină seama de caracterul lor internaţional şi de dorinţa de a se atinge o uniformitate în interpretarea şi aplicarea lor.

Art.19. Statele cu mai mult de un sistem legislativ

1. În cazul în care un stat cuprinde mai multe entităţi teritoriale şi fiecare dintre acestea au reglementări legislative proprii în ceea ce priveşte obligaţiile contractuale, fiecare entitate teritorială va fi considerată drept un stat în scopul identificării legii aplicabile conform prezentei Convenţii.

2. Un stat în cadrul căruia diferitele entităţi teritoriale au reglementări legislative proprii în ceea ce priveşte obligaţiile contractuale, acesta nu va fi obligat să aplice prezenta Convenţie în cazul conflictelor cauzate exclusiv între legile din astfel de entităţi.

Art.20. Prioritatea legislaţiei comunitare

Prezenta Convenţie nu trebuie să afecteze prevederile care, în privinţa unor probleme particulare, impun alegerea reglementărilor legale privind obligaţiile contractuale şi care sunt sau vor fi cuprinse în legile instituţiilor din Comunitatea Europeană sau în legile naţionale armonizate pentru implementarea unor astfel de legi.

Art.21. Relaţia cu alte convenţii

Prezenta Convenţie nu trebuie să afecteze aplicarea convenţiilor internaţionale la care statul contractant este sau va deveni parte.

Art.22. Rezerve

1. Orice stat contractant poate, în momentul semnării, ratificării, acceptării sau aprobării, să-şi rezerve dreptul de a nu aplica:

(a)  prevederile articolului 7 (1)

(b)  prevederile articolului 10 (1) (e).

2.  Când notifică extinderea aplicării Convenţiei conform art. 27 alin. (2), orice stat contractant poate, de asemenea, să formuleze una sau mai multe rezerve, cu efectul limitat la toate sau unele dintre teritoriile menţionate în extindere.

3. Orice stat contractant poate în orice moment retrage orice rezervă făcută; rezerva va înceta a avea efect în prima zi a celei de a treia luni după notificarea retragerii.

TITLUL III

PREVEDERI FINALE

Art.23.

1. Dacă după data la care Convenţia a intrat în vigoare pentru un stat contractant, acest stat doreşte să adopte un nou mod de alegere a reglementărilor legale în ceea ce priveşte o anumită categorie de contracte din cadrul prezentei Convenţii, el trebuie să comunice intenţia sa celorlalte state semnatare prin intermediul Secretarului General al Consiliului Comunităţii Europene.

2. Orice stat semnatar poate, în decurs de şase luni de la data comunicării adresate Secretarului General, să-i ceară organizarea de consultări între statele semnatare pentru a se ajunge la un acord.

3. Dacă nici un stat semnatar nu a solicitat consultări în decursul acestei perioade sau dacă în decurs de doi ani după comunicare adresată Secretarului General nu s-a ajuns la un acord în cursul consultărilor, statul contractant poate să modifice legea sa în sensul indicat. Măsurile luate de acel stat trebuie să fie aduse la cunoştinţa celorlalte state semnatare prin intermediul Secretarului General al Consiliului Comunităţii Europene.

Art.24.

1. Dacă după data la care Convenţia a intrat în vigoare pentru un stat contractant, acest stat doreşte să devină parte într-o convenţie multilaterală, al cărui scop principale sau unul dintre scopurile sale principale îl constituie  impunerea unor reglementări de drept privat internaţional referitoare la vreuna din problemele supuse prezentei Convenţii, se va aplica procedura stabilită prin articolul 23. Totuşi perioada de doi ani, la care se referă paragraful 2 al acelui articol, se va reduce la un an.

2. Procedura la care se referă paragraful precedent nu trebuie urmată dacă un stat contractant sau unul din Comunitatea Europeană este deja parte la o convenţie multilaterală sau dacă obiectivul său este să revizuiască o convenţie la care statul implicat este deja parte sau dacă este o convenţie încheiată în cadrul Tratatelor stabilitate de Comunitatea Europeană.

Art. 25.

Dacă un stat contractant consideră că unificarea atinsă prin prezenta Convenţie este prejudiciată prin încheierea de acordul neacoperite de articolul 24 (1) statul poate solicita Secretarului General al Consiliului Comunităţii Europene  să organizeze de consultări între statele semnatare ale prezentei Convenţii.

Art. 26.

Orice stat contractant poate solicita revizuirea prezentei Convenţii. În acest caz preşedintele Consiliului Comunităţii Europene va convoca o conferinţă pentru revizuire.

Art.27.

Art.28.

1. Prezenta Convenţie va sta la dispoziţie din data de 19 iunie 1980 pentru semnarea de către statele părţi ale Tratatului de constituire a Comunităţii Economice Europene.

2. Prezenta Convenţie trebuie să fie supusă ratificării, acceptării sau aprobării statelor semnatare. Documentele de ratificare, acceptare sau aprobare vor fi depuse la Secretarul General al Consiliului Comunităţii Europene.

Art.29.

1. Prezenta Convenţie va intra în vigoare în prima zi a celei de a treia luni după depunerea unui număr de şapte documente de ratificare, acceptare sau aprobare.

2. Prezenta Convenţie  va intra în vigoare pentru fiecare stat semnatar, care îl va ratifica, accepta sau aproba la o dată ulterioară, în prima zi a celei de a treia luni de la depunerea  documentelor sale de ratificare, acceptare sau aprobare.

Art.30.

1. Prezenta Convenţie va rămâne în vigoare timp de 10 ani de la data intrării în vigoare în conformitate cu articolul 29 (1), chiar pentru statele în care a intrat în vigoare la o dată ulterioară.

2. Dacă nu există vreo denunţare Convenţia va fi reînnoită tacit la fiecare cinci ani.

3. Un stat contractant care doreşte s-o denunţe, trebuie ca cel puţin cu şase luni înainte de expirarea perioadei de 10 ani, sau după caz, să notifice aceasta Secretarului General al Consiliului Comunităţii Europene. Denunţarea poate fi limitată la orice teritoriu în care Convenţia a fost extinsă printr-o  declaraţie conform articolului 27 (2) (6).

4. Denunţarea va avea efect numai  în legătură cu statul care a făcut notificarea. Convenţia va rămâne în vigoare între toate celelalte state contractante.

Art.31.

Secretarul General al Consiliului Comunităţii Europene va notifica statelor părţi din Tratatul de constituire a Comunităţii Economice Europene despre:

(a)  semnăturile

(b)  depunerea fiecărui document de ratificare, acceptare sau aprobare,

(c)  data intrării în vigoare a prezentei Convenţii,

(d)  comunicările făcute în baza articolelor 23, 24, 25, 26 şi 30,

(e)  rezervările şi retragerile la care se referă articolul 22.

Art.32.

Protocolul anexat la această convenţie face parte integrantă din aceasta.

Art. 33.

Prezenta convenţie a fost redactată într-un singur exemplar original în limbile daneză, olandeză, engleză, franceză, germană, irlandeză şi italiană, aceste texte fiind egal autentice şi vor fi depuse la Secretariatul Consiliului Comunităţii Europene. Secretarul General va transmite o copie autentificată a acestora Guvernului din fiecare stat semnatar.

Drept care, subsemnaţii, legal împuterniciţi, am semnat prezenta Convenţie.

Făcut la Roma la nouăsprezece iunie anul una mie nouă sute optzeci.

(semnăturile plenipotenţiarilor).

Protocol

PROTOCOL

Înaltele părţi contractante au fost de acord asupra următoarelor prevederi care să fie anexate Convenţiei: Fără a ţine seama de prevederile Convenţiei, Danemarca, Suedia şi Finlanda vor menţine prevederile naţionale privind legea aplicabilă legată de transportul naval de bunuri şi pot modifica astfel de prevederi fără a urma procedura prevăzută de articolul 23 din Convenţia de la Roma. Prevederile naţionale aplicabile în acest caz sunt următoarele:

–       în Danemarca, paragrafele 252 şi 321 (3) şi (4) din “Solov” (legea maritimă),

–       în Suedia, capitolul 13, art. 2 (1) şi (2) şi cap. 14, art. 1 (3) din “Sjolagen” (legea maritimă,

Drept care, subsemnaţii, legal împuterniciţi, am semnat prezentul Protocol

Făcut la Roma la nouăsprezece iunie anul una mie nouă sute optzeci.

(semnăturile plenipotenţiarilor).

DECLARAŢIE COMUNĂ

Guvernele Regatului Belgiei, Regatului Danemarcei, Republicii Federale Germania, Republicii Franceze, Republicii Italiene, Marelui Ducat al Luxemburgului, Regatului Olandei şi Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord,

Semnând Convenţia privind legea aplicabilă obligaţiilor contractuale,

Dorind să ne asigurăm că prezenta Convenţia se aplică cât mai efectiv posibil,

Dornice de a preveni diferenţele de interpretare a Convenţiei şi a diminua efectul său unificator,

Se declară a fi pregătite:

1. să examineze posibilitatea de a atribui anumite competenţe Curţii de Justiţie a Comunităţii Europene şi dacă este necesar să negocieze un acord pentru acest efect,

2. să organizeze la intervale regulate întâlniri între reprezentanţii lor.

Drept care, subsemnaţii, legal împuterniciţi, am semnat prezenta Declaraţie Comună.

Făcut la Roma la nouăsprezece iunie anul una mie nouă sute optzeci.

(semnăturile plenipotenţiarilor).

(1)   Textul modificat al Convenţiei din 10 aprilie 1984 pentru aderarea Republicii Elene – denumită în continuare “Convenţia de aderare 1984” – al Convenţiei din 18 mai 1992 privind aderarea Regatului Spaniei şi a Republicii Portugalia – denumită în continuare “Convenţia de aderare 1992” şi al Convenţiei de aderare a Republicii Austria, Republicii Finlanda şi Regatului Suediei – denumită în continuare “Convenţie de aderare 1996”

(2)   Paragraf  scos de către articolul 2 (1) prin Convenţia de aderare 1992,

(3)   Articol  scos de către articolul 2 (1) prin Convenţia de aderare 1992,

(4)   Ratificarea Convenţiilor de aderare este supusă următoarelor prevederi ale acestor convenţii:

Drept care, subsemnaţii, legal împuterniciţi, am semnat prezentul Protocol

Făcut la Roma la nouăsprezece iunie anul una mie nouă sute optzeci.

(semnăturile plenipotenţiarilor).

DECLARAŢIE COMUNĂ

Guvernele Regatului Belgiei, Regatului Danemarcei, Republicii Federale Germania, Republicii Franceze, Republicii Italiene, Marelui Ducat al Luxemburgului, Regatului Olandei şi Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord,

Semnând Convenţia privind la legea aplicabilă obligaţiilor contractuale,

Dorind să ne asigurăm că prezenta Convenţia se aplică cât mai efectiv posibil,

Dornice de a preveni diferenţele de interpretare a Convenţiei şi a diminua efectul său unificator,

Se declară a fi pregătite:

1. să examineze posibilitatea de a atribui competenţe Curţii de Justiţie a Comunităţii Europene şi dacă este necesar să negocieze un acord pentru acest efect,

2. să organizeze la intervale regulate întâlniri între reprezentanţii lor.

Drept care, subsemnaţii, legal împuterniciţi, am semnat prezenta Declaraţie Comună.

Făcut la Roma la nouăsprezece iunie anul una mie nouă sute optzeci.

(semnăturile plenipotenţiarilor).

(1)  Textul modificat al Convenţiei din 10 aprilie 1984 pentru aderarea Republicii Elene – denumită în continuare “Convenţia de aderare 1984” – al Convenţiei din 18 mai 1992 privind aderarea Regatului Spaniei şi a Republicii Portugalia – denumită în continuare “Convenţia de aderare 1992” şi al Convenţiei de aderarea Republicii Austria, Republicii Finlanda şi Regatului Suediei – denumită în continuare “Convenţia de aderare 1996”

(2)  Paragraf  scos de către articolul 2 (1) prin Convenţia de aderare 1992,

(3)  Articol  scos de către articolul 2 (1) prin Convenţia de aderare 1992,

(4)  Ratificarea Convenţiilor de aderare este supusă următoarelor prevederi ale acestor convenţii:

–       ceea ce priveşte Convenţia de aderare 1984, articolul 3 al acestei Convenţii  va avea următorul cuprins:

“Articolul 3

Prezenta Convenţie trebuie ratificată de către statele semnatare. Documentele de ratificare, vor fi depuse la Secretarul General al Consiliului Comunităţii Europene

–  în ceea ce priveşte Convenţia de aderare 1992, articolul 4 al acestei Convenţii  va avea următorul cuprins:

“Articolul 4

Prezenta Convenţie trebuie ratificată de către statele semnatare. Documentele de ratificare, vor fi depuse la Secretarul General al Consiliului Comunităţii Europene.

–  în ceea ce priveşte Convenţia de aderare 1996, articolul 5 al acestei Convenţii  va avea următorul cuprins:

“Articolul 5

Prezenta Convenţie trebuie ratificată de către statele semnatare. Documentele de ratificare, vor fi depuse la Secretarul General al Consiliului Uniunii Europene”

(5) Intrarea în vigoare a Convenţiilor de aderare este supusă următoarelor prevederi ale acestor Convenţii:

–       în ceea ce priveşte Convenţia de aderare 1984, articolul 4 al acestei Convenţii  va avea următorul cuprins:

“Articolul 4

“Prezenta Convenţie va intra în vigoare similar ca în statele care deja au ratificat-o, în prima zi a celei de a treia luni de la depunerea ultimului document de ratificare de către Republica Elenă şi cele şapte state care au ratificat Convenţia privind legea aplicabilă obligaţiilor contractuale.

Prezenta Convenţie intră în vigoare pentru fiecare stat contractant care o ratifică ulterior,  în prima zi a celei de a treia luni de la depunerea documentului său de ratificare.

–       în ceea ce priveşte Convenţia de aderare 1992, articolul 5 al acestei Convenţii  va avea următorul cuprins:

“Articolul 5

“Prezenta Convenţie va intra în vigoare similar ca în statele care deja au ratificat-o, în prima zi a celei de a treia luni după depunerea ultimului document de ratificare de către Regatul Spaniei sau Republica Portugalia  şi de către acel stat care au ratificat Convenţia privind legea aplicabilă obligaţiilor contractuale.

Prezenta Convenţie intră în vigoare pentru fiecare stat contractant care o ratifică ulterior,  în prima zi a celei de a treia luni de la depunerea documentului său de ratificare.

–       în ceea ce priveşte Convenţia de aderare 1996, articolul 6 al acestei Convenţii  va avea următorul cuprins:

“Articolul 6

“Prezenta Convenţie va intra în vigoare similar ca în statele care deja au ratificat-o, în prima zi a celei de a treia luni de la depunerea ultimului document de ratificare de către Republica Austria, Republica Finlanda sau Regatul Suediei şi cele şapte state care au ratificat Convenţia privind legea  aplicabilă obligaţiilor contractuale.

2. Prezenta Convenţie intră în vigoare pentru fiecare stat contractant care o ratifică ulterior,  în prima zi a celei de a treia luni după depunerea documentului său de ratificare.

(6) Frază scoasă prin Convenţia de aderare 1992,

(7) Notificarea privitoare la Convenţia de aderare este supusă următoarelor prevederi ale acestor Convenţii:

–       în ceea ce priveşte Convenţia de aderare 1984, articolul 5 al acestei Convenţii  va avea următorul cuprins:

“Articolul 5

Secretarul General al Consiliului Uniunii Europene va notifica statelor semnatare despre:

(a)  depunerea fiecărui document de ratificare,

(b)  datele de intrare în vigoare a acestei Convenţii pentru statele contractante.

–       în ceea ce priveşte Convenţia de aderare 1996, articolul 7 al acestei Convenţii  va avea următorul cuprins:

“Articolul 7

Secretarul General al Consiliului Uniunii Europene va notifica statelor semnatare despre:

(a)depunerea fiecărui document de ratificare,

(c)  datele de intrare în vigoare a acestei Convenţii pentru statele contractante.

(8) Punctul (d) se modifică ca în Convenţia de aderare 1992,

(9) Ca indicaţie asupra autenticităţii textelor Convenţiei de aderare se găsesc următoarele prevederi:

–       în ceea ce priveşte Convenţia de aderare 1984, articolul 2 şi 6  al acestei Convenţii  vor avea următorul cuprins:

“Articolul 2

Secretarul General al Consiliului Comunităţii Europene va transmite o copie legalizată a Convenţiei privind legea aplicabilă obligaţiilor contractuale în limbile daneză, olandeză, engleză, franceză, germană, irlandeză şi italiană către Guvernul Republicii Elene.

Textul Convenţiei privind legea aplicabilă obligaţiilor contractuale în limba greacă este anexat acesteia. Textul în limba greacă va fi considerat autentic în aceleaşi condiţii ca şi celelalte texte ale Convenţiei legea aplicabilă obligaţiilor contractuale

“Articolul 6

Prezenta Convenţie a fost redactată într-un singur exemplar original în limbile daneză, olandeză, engleză, franceză, germană, greacă, irlandeză şi italiană, toate cele opt texte fiind egal autentice şi vor fi depuse în arhivele Secretariatului General al Consiliului Comunităţii Europene. Secretarul General va transmite o copie autentificată a acestora Guvernului din fiecare stat semnatar.

–       în ceea ce priveşte Convenţia de aderare 1992, articolul 3 şi 7  al acestei Convenţii  vor avea următorul cuprins:

“Articolul 3

Secretarul General al Consiliului Comunităţii Europene va transmite o copie legalizată a Convenţiei privind legea aplicabilă obligaţiilor contractuale în limbile daneză, olandeză, engleză, franceză, germană, greacă, irlandeză şi italiană către Guvernul Regatului Spaniei şi Republicii Portugalia.

Textele Convenţiei privind legea aplicabilă obligaţiilor contractuale în limba portugheză şi spaniolă sunt specificate în Anexele I şi II. La prezenta Convenţie. Textele redactate în limbile portugheză şi spaniolă vor fi considerate autentice în aceleaşi condiţii ca şi celelalte texte ale Convenţiei privind legea aplicabilă obligaţiilor contractuale

Prezenta Convenţie redactată într-un singur exemplar original în limbile daneză, olandeză, engleză, franceză, germană, greacă, irlandeză şi italiană, portugheză şi spaniolă, toate textele fiind egal autentice şi vor fi depuse în arhivele Secretariatului General al Consiliului Comunităţii Europene. Secretarul General va transmite o copie autentificată a acestora Guvernului din fiecare Stat semnatar.

–       în ceea ce priveşte Convenţia de aderare 1996, articolul 4 şi 8  al acestei Convenţii  vor avea următorul cuprins:

“Articolul 4

1. Secretarul General al Consiliului Uniunii Europene va transmite o copie legalizată a Convenţiei din 1980, Convenţiei din 1984, a Primului Protocol din 1988, a celui de al doilea Protocol din 1988 şi a Convenţiei din 1992 în limbile daneză, olandeză, engleză, franceză, germană, greacă, irlandeză, italiană, spaniolă şi portugheză către Guvernele din Republica Austria, Republica Finlanda şi Regatul Suediei.

2. Textul Convenţiei din 1980, Convenţiei din 1984, a Primului Protocol din 1988, a celui de al doilea Protocol din 1988 şi a Convenţiei din 1992 în limbile finlandeză şi suedeză vor fi considerate autentice în aceleaşi condiţii ca şi celelalte texte ale Convenţiei din 1980, Convenţiei din 1984, a Primului Protocol din 1988, a celui de al doilea Protocol din 1988 şi a Convenţiei din 1992.

Articolul 8.

Prezenta Convenţie redactată într-un singur exemplar original în limbile daneză, olandeză, engleză, Finlandeză, franceză, germană, greacă, irlandeză şi italiană, portugheză, spaniolă şi suedeză, toate cele 12 texte fiind egal autentice şi vor fi depuse în arhivele Secretariatului General al Consiliului Uniunii Europene. Secretarul General va transmite o copie autentificată a acestora Guvernului din fiecare stat semnatar.

(10) Text modificat prin Convenţia de Aderare 1996.

Registrul bancar

După modelul registrului comerţului, Banca Naţionala a României imatriculează într-un registru, numit “registrul bancar”, băncile, persoane juridice române şi sucursalele băncilor străine care au fost autorizate să funcţioneze pe teritoriul României. Această evidenţă cu caracter special faţă de cea ţinută de oficiul registrului comerţului, va fi permanent accesibilă publicului, la sediul central al Băncii Naţionale a României şi la sucursalele acesteia.

Registrul bancar

Registrul bancar a luat fiinţă în urma elaborării normele B.N.R. nr.1/1999. Introducerea şi actualizarea datelor din registrul bancar se realizează de către Direcţia generală de autorizare, reglementare şi supraveghere prudenţială a societăţilor bancare.[1]

Registrul bancar cuprinde următoarele rubrici: numărul şi data înmatriculării în registrul bancar; denumirea băncii, însoţită de forma juridică sau, după caz, de menţiunea sucursală; adresa sediului social; numărul şi data înmatriculării în registrul comerţului; data autorizării funcţionării băncii de către B.N.R. ; seria, numărul şi data autorizaţiei emise de B.N.R. ; data radierii înregistrării; observaţii (situaţiile de retragere a autorizaţiei, reorganizare, lichidare, faliment, fuziune, schimbarea denumirii şi alte situaţii similare).

Înmatricularea băncilor în registrul bancar se va face în ordinea cronologică a autorizării acestora de către B.N.R.[2].


[1]Normele nr.1/1999 au fost publicate in Monitorul Oficial nr.12 din 19 ianuarie 1999, abrogându-se Normele nr.4/1992 privind registrul societăţilor bancare, publicate în Monitorul Oficial al României nr.60/7 aprilie 1992.

[2] Ori data de înfiinţare prevăzută în hotărârea Guvernului pe baza căreia s-a constituit societatea comercială bancară. De exemplu, B.C.R  S.A., Banca de Export Import a României – EXIMBANK S.A.

O.U.G. nr.50 din 21 aprilie 2008 pentru instituirea taxei pe poluare pentru autovehicule cu modificarile aduse prin O.U.G. 208/2008

Descarca modificarile aduse OUG 50/2008 prin OUG 208/2008:

  O.U.G._208_decembrie_2008.pdf (101.4 KiB, 315 hits)
You need to be a registered user to download this file.

Mai jos aveti textul original al OUG 50/2008 la care se aplica noile anexe reglementate prin OUG 208/2008.

ORDONANŢĂ DE URGENŢĂ nr.50 din 21 aprilie 2008
pentru instituirea taxei pe poluare pentru autovehicule

Textul actului publicat în M.Of. nr. 327/25 apr. 2008
În scopul asigurării protecţiei mediului prin realizarea unor programe şi proiecte pentru îmbunătăţirea calităţii aerului şi pentru încadrarea în valorile limită prevăzute de legislaţia comunitară în acest domeniu,
ţinând cont de necesitatea adoptării de măsuri pentru a asigura respectarea normelor de drept comunitar aplicabile, inclusiv a jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene,
având în vedere faptul că aceste măsuri trebuie adoptate în regim de urgenţă, pentru evitarea oricăror consecinţe juridice negative ale situaţiei actuale,
în considerarea faptului că aceste elemente vizează interesul public şi constituie situaţii de urgenţă şi extraordinare, a căror reglementare nu poate fi amânată,
în temeiul art. 115 alin. (4) din Constituţia României, republicată,
Guvernul României adoptă prezenta ordonanţă de urgenţă.

Art. 1. – (1) Prezenta ordonanţă de urgenţă stabileşte cadrul legal pentru instituirea taxei pe poluare pentru autovehicule, denumită în continuare taxă, care constituie venit la bugetul Fondului pentru mediu şi se gestionează de Administraţia Fondului pentru Mediu, în vederea finanţării programelor şi proiectelor pentru protecţia mediului.

(2) Din sumele colectate potrivit prezentei ordonanţe de urgenţă se finanţează programe şi proiecte pentru protecţia mediului, după cum urmează:

a) Programul de stimulare a înnoirii parcului auto naţional;
b) Programul naţional de îmbunătăţire a calităţii mediului prin realizarea de spaţii verzi în localităţi;
c) proiecte de înlocuire sau completare a sistemelor clasice de încălzire cu sisteme care utilizează energie solară, energie geotermală şi energie eoliană;
d) proiecte privind producerea energiei din surse regenerabile: eoliană, geotermală, solară, biomasă, microhidrocentrale;
e) proiecte privind împădurirea terenurilor degradate sau defrişate;
f) proiecte de renaturare a terenurilor scoase din patrimoniul natural;
g) proiecte de realizare a pistelor pentru biciclişti.
Art. 2. – În înţelesul prezentei ordonanţe de urgenţă, următoarele expresii semnifică:
a) autovehicul nou – orice autovehicul care nu a mai fost niciodată vândut anterior într-un alt scop decât al revânzării sau livrării sale şi care astfel nu a mai fost niciodată înmatriculat;
b) RNTR2 – Reglementările privind omologarea de tip şi eliberarea cărţii de identitate a vehiculelor rutiere, precum şi omologarea de tip a produselor utilizate la acestea, aprobate prin Ordinul ministrului lucrărilor publice, transporturilor şi locuinţei nr.211/2003, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.275 din 18 aprilie 2003, cu modificările şi completările ulterioare;
c) scoatere din parcul auto naţional – exportul autovehiculelor în afara teritoriului comunitar, transferul şi înmatricularea pe teritoriul altui stat membru, predarea autovehiculelor în vederea dezmembrării, precum şi distrugerea accidentală a autovehiculelor şi predarea acestora în vederea dezmembrării;
d) autoritate fiscală competentă – autoritatea fiscală teritorială în a cărei evidenţă este înregistrat contribuabilul ca plătitor de impozite şi taxe.
Art. 3. – (1) Intră sub incidenţa taxei autovehiculele din categoriile M1-M3 şi N1-N3, astfel cum sunt acestea definite în RNTR2.

(2) Fac excepţie de la prevederile alin. (1):

a) autovehiculele aparţinând misiunilor diplomatice, oficiilor consulare şi membrilor acestora, precum şi altor organizaţii şi persoane străine cu statut diplomatic, care îşi desfăşoară activitatea pe teritoriul României;
b) autoturismele echipate şi destinate conducerii de către persoanele cu handicap fizic grav şi accentuat, astfel cum aceste persoane sunt definite în Legea nr. 448/2006 privind protecţia şi promovarea drepturilor persoanelor cu handicap, republicată, cu modificările ulterioare, care posedă permis de conducere;
c) autovehiculele destinate a fi utilizate de forţele armate, forţele de securitate a statului, de poliţie, de jandarmerie, de poliţia de frontieră, de pompieri;
d) autovehiculele definite conform RNTR2 destinate serviciilor de ambulanţă şi medicină, autovehiculele speciale echipate corespunzător pentru acordarea ajutorului de urgenţă, precum şi autovehiculele speciale destinate serviciilor de descarcerare;
e) autovehiculele a căror caroserie sau al căror şasiu a fost înlocuită/înlocuit, cu condiţia ca aceste autovehicule să fi fost anterior înmatriculate pe teritoriul României.(3) Excepţiile prevăzute la alin. (2) lit. b) se aplică numai pentru achiziţionarea unui singur autoturism în decurs de 5 ani şi atunci când autoturismul este în proprietatea persoanei cu handicap.

(4) Dovada echipării speciale a autovehiculelor o reprezintă menţionarea acestui fapt de Regia Autonomă “Registrul Auto Român” în cartea de identitate a vehiculului.

(5) Autovehiculele dotate cu cutie de viteze care poate funcţiona în regim automat nu intră în categoria celor adaptate sau echipate special şi nu sunt exceptate de la plata taxei.

(6) În categoria autovehiculelor prevăzute la alin. (2) lit. d) se încadrează numai acele autovehicule dotate cu echipamente speciale necesare efectuării serviciilor de ambulanţă şi medicină şi care sunt înscrise în evidenţa staţiilor de ambulanţă, a serviciilor mobile de urgenţă şi de reanimare. În aceeaşi categorie intră şi autovehiculele dotate cu echipamente speciale necesare efectuării serviciilor de ambulanţă şi medicină, deţinute de operatorii economici.

Art. 4. – Obligaţia de plată a taxei intervine:

a) cu ocazia primei înmatriculări a unui autovehicul în România;
b) la repunerea în circulaţie a unui autovehicul după încetarea unei exceptări sau scutiri dintre cele la care se face referire la art. 3 şi 9.Art. 5. – (1) Taxa se calculează de autoritatea fiscală competentă.

(2) Pentru stabilirea taxei, persoana fizică sau persoana juridică, denumite în continuare contribuabil, care intenţionează să efectueze înmatricularea autovehiculului va depune documentele din care rezultă elementele de calcul al taxei, prevăzute în normele metodologice de aplicare a prezentei ordonanţe de urgenţă.

(3) Valoarea în lei a taxei se determină pe baza cursului de schimb valutar stabilit în prima zi lucrătoare a lunii octombrie din anul precedent şi publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene.

(4) Taxa se plăteşte de către contribuabil într-un cont distinct deschis la unităţile Trezoreriei Statului pe numele Administraţiei Fondului pentru Mediu.

(5) Dovada plăţii taxei va fi prezentată cu ocazia înmatriculării autovehiculului aflat în una dintre situaţiile prevăzute la art.4.

Art. 6. – (1) Suma de plată reprezentând taxa se calculează pe baza elementelor prevăzute în anexele nr.1-4, după cum urmează:

a) pentru autovehiculele din categoria M1, cu norma de poluare Euro 3, Euro 4, Euro 5 sau Euro 6:1. pentru autovehiculele cu norma de poluare Euro 4 sau Euro 3, taxa se calculează pe baza emisiilor de dioxid de carbon (CO2) şi a taxei specifice exprimate în euro/1 gram CO2, prevăzute în anexa nr. 1, şi a normei de poluare şi a taxei specifice exprimate în euro/1 cmc, prevăzute în anexa nr. 2, şi a cotei de reducere a taxei, prevăzută în coloana 2 din anexa nr. 4, după formula:

                            30                70       (100-E)
Suma de plată = [ (A x B x --- ) + ( C x D x --- ) ] x -------,
                           100               100         100
unde:

A = valoarea combinată a emisiilor de CO2, exprimată în grame/km;
B = taxa specifică, exprimată în euro/1 gram CO2, prevăzută în coloana 3 din anexa nr. 1;
C = cilindree (capacitatea cilindrică);
D = taxa specifică pe cilindree, prevăzută în coloana 3 din anexa nr. 2;
E = cota de reducere a taxei, prevăzută în coloana 2 din anexa nr. 4;2. pentru autovehiculele cu norma de poluare Euro 5 sau Euro 6, taxa se va determina pe baza formulei prevăzute la pct. 1, odată cu intrarea în vigoare a normelor de aplicare a Regulamentului CE nr. 715/2007 privind omologarea de tip a autovehiculelor în ceea ce priveşte emisiile provenind de la vehiculele uşoare pentru pasageri şi de la vehiculele uşoare comerciale (Euro 5 şi Euro 6) şi privind accesul la informaţiile referitoare la repararea şi întreţinerea vehiculelor;
b) pentru autovehiculele din categoria M1,cu norma de poluare non-Euro, Euro 1 sau Euro 2, după formula:
                        (100-E)
Suma de plată = C x D x -------,
                          100
unde:

C = cilindree (capacitatea cilindrică);
D = taxa specifică pe cilindree, prevăzută în coloana 3 din anexa nr. 2;
E = cota de reducere a taxei, prevăzută în coloana 2 din anexa nr. 4;
c) formula prevăzută la lit. b) se aplică şi pentru autovehiculele din categoria M1 cu norma de poluare Euro 3, Euro 4, Euro 5 sau Euro 6 pentru care legislaţia comunitară nu prevede măsurarea emisiilor de CO2;
d) formula prevăzută la lit. b) se aplică şi pentru autovehiculele din categoria N1;
e) formula prevăzută la lit. b) se aplică şi pentru autovehiculele din categoriile M2, M3, N2 şi N3, pentru care taxa specifică pe cilindree este prevăzută în coloana 2 din anexa nr.3.(2) Norma de poluare Euro şi valoarea emisiei de CO2, la care se face referire la alin. (1), sunt cele menţionate de Regia Autonomă “Registrul Auto Român” în cartea de identitate a vehiculului, în conformitate cu prevederile normelor metodologice de aplicare a prezentei ordonanţe de urgenţă. Pentru autovehiculele care nu au fost omologate în conformitate cu legislaţia comunitară, aceste elemente se determină pe baza măsurătorilor realizate de Regia Autonomă “Registrul Auto Român”, la cererea şi pe cheltuiala contribuabilului.

(3) Cota fixă de reducere prevăzută în anexa nr. 4 este stabilită în funcţie de vechimea autovehiculului, de rulajul mediu anual, de starea tehnică şi nivelul de dotare al autovehiculului. Cu ocazia calculului taxei vor fi acordate reduceri suplimentare faţă de cota fixă, în funcţie de abaterile de la situaţia standard a elementelor care au stat la baza stabilirii cotei fixe, în condiţiile prevăzute în normele metodologice de aplicare a prezentei ordonanţe de urgenţă.

(4) Vechimea autovehiculului rulat se calculează în funcţie de data primei înmatriculări a acestuia.

(5) Atunci când persoana care solicită înmatricularea autovehiculului nu poate face dovada datei primei înmatriculări a autovehiculului, taxa se calculează pe baza elementelor aferente unui autovehicul similar cu o vechime de până la o lună.

Art. 7. – Stabilirea, verificarea, colectarea şi executarea silită, inclusiv soluţionarea contestaţiilor privind taxa datorată de către contribuabili, se realizează de către autoritatea fiscală competentă, potrivit prevederilor Ordonanţei Guvernului nr.92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

Art. 8. – (1) Atunci când un autovehicul pentru care s-a plătit taxa în România este ulterior scos din parcul auto naţional se restituie valoarea reziduală a taxei în conformitate cu prevederile alin.(2).

(2) Valoarea reziduală a taxei reprezintă taxa care ar fi plătită pentru respectivul autovehicul dacă acesta ar fi înmatriculat la momentul scoaterii din parcul auto naţional.

(3) Restituirea se efectuează la cererea contribuabilului, în baza următoarelor documente:

a) documentul care atestă că solicitantul a fost ultimul proprietar al autovehiculului scos din parcul auto naţional;
b) dovada radierii din circulaţie a autovehiculului;
c) documentul care atestă faptul că autovehiculul a fost transferat în alt stat membru sau declaraţia vamală de export, după caz;
d) certificatul de distrugere a vehiculului, după caz.(4) Cererea de restituire se depune la autoritatea fiscală competentă.

Art. 9. – (1) Nu se plăteşte taxa pe poluare pentru autovehicule atunci când acestea sunt:

a) încadrate în categoria vehiculelor istorice, definite conform prevederilor legale în vigoare;
b) acordate instituţiilor de învăţământ, sănătate şi cultură, ministerelor, altor organe ale administraţiei publice, structurilor patronale şi sindicale reprezentative la nivel naţional, asociaţiilor şi fundaţiilor de utilitate publică, de către guverne străine, organisme internaţionale şi organizaţii nonprofit şi de caritate, prin donaţii sau finanţate direct din împrumuturi nerambursabile, precum şi din programe de cooperare ştiinţifică şi tehnică;
c) confiscate sau intrate potrivit legii în proprietatea privată a statului şi acordate cu titlu gratuit în conformitate cu prevederile legale în vigoare;
d) destinate competiţiilor sportive, definite conform prevederilor legale în vigoare.(2) În cazul autovehiculelor echipate cu motor diesel prevăzute cu filtru de particule, fapt confirmat de Regia Autonomă “Registrul Auto Român”, cuantumul taxei se reduce cu 25%.

Art. 10. – (1) Suma reprezentând taxa poate fi contestată atunci când persoana care urmează să înmatriculeze un autovehicul rulat poate face dovada că autovehiculul său s-a depreciat într-o măsură mai mare decât cea indicată de grila fixă prevăzută în anexa nr. 4.

(2) Evaluarea nivelului de depreciere se va face pe baza elementelor avute în vedere la stabilirea cotei de reducere prevăzute la art. 6 alin. (3).

(3) În caz de contestare, caracteristicile autovehiculului rulat prevăzute la alin. (2) se stabilesc, la cererea contribuabilului, prin expertiză tehnică efectuată contra cost de Regia Autonomă Registrul Auto Român”, pe baza procedurii prevăzute de normele metodologice de aplicare a prezentei ordonanţe de urgenţă.

(4) Tariful privind efectuarea expertizei tehnice se stabileşte de Regia Autonomă “Registrul Auto Român” în funcţie de operaţiunile aferente expertizei şi nu poate depăşi costul acestora.

(5) Rezultatul expertizei tehnice se consemnează într-un document eliberat de Regia Autonomă “Registrul Auto Român”, care cuprinde informaţiile corespunzătoare fiecăruia dintre elementele prevăzute la alin. (2) şi cota de reducere care decurge din acestea.

(6) Documentul privind rezultatul expertizei tehnice eliberat de Regia Autonomă “Registrul Auto Român” se prezintă de către plătitorul taxei autorităţii fiscale competente.

(7) La primirea documentului prevăzut la alin. (6), autoritatea fiscală competentă va proceda la recalcularea sumei de plată reprezentând taxa, care poate conduce la restituirea diferenţei de taxă faţă de cea plătită cu ocazia înmatriculării.

(8) Persoana nemulţumită de răspunsul primit la contestaţie se poate adresa instanţelor de judecată competente, potrivit legii.

(9) În cazuri bine întemeiate, autoritatea fiscală competentă poate solicita efectuarea unei contraexpertize.

Art. 11. – Taxa rezultată ca diferenţă între suma achitată de contribuabil în perioada 1 ianuarie 2007-30 iunie 2008, cu titlu de taxă specială pentru autoturisme şi autovehicule, şi cuantumul rezultat din aplicarea prezentelor prevederi privind taxa pe poluare pentru autovehicule se restituie pe baza procedurii stabilite în normele metodologice de aplicare a prezentei ordonanţe de urgenţă.

Art. 12. – În termen de 30 de zile de la data publicării prezentei ordonanţe de urgenţă în Monitorul Oficial al României, Partea I, Ministerul Mediului şi Dezvoltării Durabile împreună cu Ministerul Economiei şi Finanţelor şi Ministerul Transporturilor vor elabora norme metodologice de aplicare a prezentei ordonanţe de urgenţă, care vor fi aprobate prin hotărâre a Guvernului.

Art. 13. – Anexele nr. 1-4 fac parte integrantă din prezenta ordonanţă de urgenţă.

Art. 14. – (1) Prezenta ordonanţă de urgenţă intră în vigoare la data de 1 iulie 2008.

(2) La data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă se abrogă art. 2141-2143 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.927 din 23 decembrie 2003, cu modificările şi completările ulterioare.

PRIM-MINISTRU
CĂLIN POPESCU-TĂRICEANU
Contrasemnează:

Ministrul mediului şi dezvoltării durabile,
Attila Korodi

Ministrul economiei şi finanţelor,
Varujan Vosganian

Ministrul transporturilor,
Ludovic Orban

Departamentul pentru Afaceri Europene,
Adrian Ciocănea,
secretar de stat

Bucureşti, 21 aprilie 2008.
Nr. 50.

Proiectul de lege privind Codul penal, aprobat de Guvern


Emitent: Guvernul Romaniei – Biroul de presa
Data: 05.12.2008


GUVERNUL ROMANIEI

Guvernul a aprobat proiectul de lege privind Codul penal, în şedinţa de joi, 4 decembrie 2008.

Proiectul noului Cod penal cuprinde, urmându-se structura consacrată, două părţi: partea generală, cu zece titluri şi partea specială, cu douăsprezece titluri.

Răspunzând cerinţelor procesului de monitorizare al Comisiei Europene, proiectul a avut ca punct de plecare necesitatea elaborării unui nou Cod penal, care să preia elementele ce pot fi menţinute din Codul în vigoare şi din Legea nr. 301/2004 şi să le integreze pe baza unei concepţii unitare alături de elemente preluate din alte sisteme de referinţă dar şi din reglementările adoptate la nivelul Uniunii Europene pentru realizarea spaţiului de libertate, securitate şi justiţie.

Proiectul noului Cod penal urmăreşte îndeplinirea următoarelor obiective:

1. crearea unui cadru legislativ coerent în materie penală, cu evitarea suprapunerilor inutile de norme în vigoare existente în actualul Cod penal şi în legile speciale;

2. simplificarea reglementărilor de drept substanţial, menită să faciliteze aplicarea lor unitară şi cu celeritate în activitatea organelor judiciare;

3. asigurarea satisfacerii exigenţelor decurgând din principiile fundamentale ale dreptului penal consacrate de Constituţie şi de pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte;

4. transpunerea în cadrul legislativ penal naţional a reglementărilor adoptate la nivelul Uniunii Europene;

5. armonizarea dreptului penal material român cu sistemele celorlalte state membre ale Uniunii Europene, ca o premisă a cooperării judiciare în materie penală bazată pe recunoaştere şi încredere reciprocă.

Prin atingerea obiectivelor menţionate se va realiza racordarea legislaţiei penale naţionale la exigenţele contemporane ale principiilor fundamentale ale dreptului penal.

Principalele noutăţi legislative cuprinse în proiectul Codului penal sunt următoarele:

Partea Generală

Sub aspectul reglementării instituţiei infracţiunii, comisia de elaborare a proiectului de Cod penal a renunţat la pericolul social ca trăsătură generală a infracţiunii, care era o reflectare a concepţiei materiale asupra infracţiunii, specifică legislaţiilor de inspiraţie sovietică. Ideea care a fost promovată este că situaţiile care astăzi sunt soluţionate pe baza art. 181 din Codul penal trebuie să îşi găsească rezolvarea pe baza principiului oportunităţii urmăririi penale.

În privinţa sistemului pedepselor, principala preocupare vizează crearea unui mecanism care, prin flexibilitate şi diversitate, să permită alegerea şi aplicarea celor mai adecvate măsuri, pentru a putea asigura, în acest fel, atât o constrângere proporţională în raport cu gravitatea infracţiunii săvârşite şi cu periculozitatea infractorului, cât şi o modalitate eficientă de recuperare socială a infractorului.

De exemplu, pedeapsa amenzii primeşte o nouă reglementare, dar şi o sferă de aplicare semnificativ lărgită faţă de Codul penal în vigoare, prin creşterea numărului infracţiunilor pentru care aceasta poate fi aplicată ca pedeapsă unică, dar mai cu seamă ca pedeapsă alternativă la pedeapsa închisorii.

Sub aspectul modalităţilor de individualizare a executării pedepsei, noul Cod are în vedere diversificarea cadrului reglementărilor în materie, prin introducerea unor modalităţi alternative la executarea pedepsei în regim de detenţie (renunţarea la pedeapsă, amânarea pronunţării pedepsei, suspendarea executării etc.). Totodată, se impune ca pe durata termenelor de încercare a diferitelor modalităţi de executare a pedepsei neprivative de libertate să se reglementeze o intervenţie activă a serviciului de probaţiune, în vederea supravegherii eficiente a persoanei condamnate şi a prevenirii comiterii de către aceasta a unor noi infracţiuni.

În ceea ce priveşte reglementarea răspunderii penale a minorilor s-a urmărit reformarea completă a sistemului existent în prezent.

În primul rând, în acord cu tendinţa generală în plan european, s-a redus limita de vârstă de la care este posibilă angajarea răspunderii penale a minorului, până la 13 ani. Modificarea s-a impus în considerarea a cel puţin două elemente:

1. creşterea continuă în ultimii ani a numărului faptelor penale săvârşite de minori cu vârsta sub 14 ani, aceştia ajungând nu de puţine ori să comită fapte foarte grave sau să fie atraşi în activitatea grupurilor de criminalitate organizată tocmai în considerarea imposibilităţii tragerii lor la răspundere penală;

2. datele statistice privind expertizele efectuate cu privire la existenţa discernământului în cazul minorilor cu vârsta cuprinsă între 14 şi 16 ani arată că în peste 90% dintre cazuri s-a stabilit existenţa acestui discernământ, ceea ce înseamnă că, de regulă, discernământul există anterior vârstei de 14 ani.

O a doua modificare importantă o constituie renunţarea la dualitatea de sancţiuni consacrată astăzi de Codul penal – pedepse şi măsuri educative. Astfel, proiectul noului Cod penal a urmărit renunţarea completă la pedepse în cazul minorului infractor şi instituirea unui sistem sancţionator bazat doar pe măsuri educative, incluzând, bineînţeles, şi măsuri educative privative de libertate.

Regula o constituie aplicarea în cazul minorilor a măsurilor educative neprivative de libertate, măsurile privative de libertate constituind excepţia şi fiind rezervate ipotezelor de infracţiuni grave sau de minori care au comis multiple infracţiuni.

Regimul prevăzut pentru executarea acestor măsuri este astfel conceput încât să ofere largi posibilităţi de individualizare, permiţând adaptarea sa în funcţie de conduita fiecărui minor pe durata executării.

Partea Specială

În acelaşi timp, prin proiect se realizează o reaşezare în limite normale a tratamentului sancţionator pentru faptele incriminate în partea specială, astfel încât să se dea expresie viziunii contemporane asupra rolului pedepsei în reintegrarea socială a persoanelor care au comis infracţiuni.

În cazul infracţiunilor contra vieţii persoanei, s-a realizat o simplificare a reglementării omorului, prin renunţarea la reglementarea a două variante agravate distincte (omorul calificat şi omorul deosebit de grav) şi reţinerea ca elemente circumstanţiale de calificare doar a acelor împrejurări care conferă faptei o periculozitate ce excedează în mod vădit posibilităţilor de individualizare pe baza limitelor de pedeapsă ale variantei-tip sau de bază.

Pentru instituirea unei reglementări coerente în privinţa infracţiunilor de violenţă domestică, această împrejurare este valorificată ca un element circumstanţial de agravare în cazul tuturor infracţiunilor contra integrităţii corporale şi sănătăţii.

Materia infracţiunilor împotriva libertăţii şi integrităţii sexuale este complet revizuită, pe baza unei noi concepţii, în acord cu soluţiile diferitelor coduri europene în materie, privind relaţiile dintre infracţiunile înscrise în această categorie.

În materia infracţiunilor contra patrimoniului se urmăresc, în primul rând, o reconsiderare a limitelor legale de pedeapsă, în vederea readucerii acestora în limite normale, dar şi o simplificare a reglementării prin renunţarea la numeroase variante agravate.

Reglementarea infracţiunilor contra înfăptuirii justiţiei cunoaşte modificări importante, justificate şi solicitate de noile realităţi sociale, şi are ca obiectiv asigurarea legalităţii, independenţei, imparţialităţii şi fermităţii în procesul de înfăptuire a actului de justiţie, prin sancţionarea penală a faptelor de natură să influenţeze grav, să ignore ori să submineze autoritatea justiţiei.

Pornindu-se de la aceste raţiuni, au fost identificate şi incriminate o serie de fapte evidenţiate şi în practica judiciară, care pot afecta semnificativ activitatea de înfăptuire a justiţiei, precum: obstrucţionarea justiţiei, influenţarea declaraţiilor, presiuni asupra justiţiei, compromiterea intereselor justiţiei, sfidarea instanţei, asistenţa şi reprezentarea neloială sau neexecutarea sancţiunilor penale.

Cadrul infracţiunilor de corupţie a fost de asemenea revizuit nu doar prin preluarea în textul Codului a incriminărilor cuprinse în Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, cu modificările şi completările ulterioare, dar şi prin reformularea unor texte.

În cadrul infracţiunilor contra familiei, au fost incluse, în plus faţă de incriminările existente astăzi, incestul şi o incriminare nouă – împiedicarea accesului la învăţământul general obligatoriu. Aceasta reprezintă o necesitate, în condiţiile creşterii alarmante a ratei abandonului şcolar de către elevi de vârstă tot mai mică. Bineînţeles, textul nu vizează situaţiile în care acest abandon este determinat de o situaţie materială precară, caz în care statul trebuie să intervină prin alte mijloace, ci situaţiile în care părintele acţionează în mod abuziv, retrăgându-l pe minor de la studii sau împiedicându-l să le urmeze, deşi ar fi avut toate condiţiile pentru aceasta.

Background:

În cadrul procesului de elaborare a proiectului noului cod penal a existat o foarte bună colaborare cu judecătorii şi procurorii de la instanţe şi parchete, fiind primite observaţii şi propuneri de la toate instanţele şi parchetele din ţară.

De asemenea, au fost primite observaţii asupra proiectului noului Cod penal de la Institutul de Cercetări Juridice al Academiei Române.

Au avut loc întâlniri cu reprezentanţi ai instanţelor şi parchetelor din ţară, în cadrul cărora au fost discutate anumite aspecte punctuale din proiectul noului Cod penal, raţiunile şi argumentele care fundamentează reglementările propuse în Proiect.

Varianta de lucru a proiectului noului Cod penal a fost afişată pe site-ul Ministerului Justiţiei – www.just.ro, fiind adusă, în acest fel, la cunoştinţa publicului, în vederea formulării de observaţii.

În vederea definitivării proiectului Codului penal, au fost primite observaţii de la Inspectoratul General al Poliţiei Române; Institutul Naţional de Medicină Legală „Mina Minovici”; Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului în România şi Agenţia Naţională pentru Protecţia Familiei.

LEGEA nr.51 din 7 iunie 1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat

LEGE nr.51 din 7 iunie 1995
pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat

Textul actului republicat în M.Of. nr. 113/6 mar. 2001
*) Republicată în temeiul art. V din Legea nr. 231 din 4 decembrie 2000 privind modificarea şi completarea Legii nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.635 din 7 decembrie 2000, dându-se alineatelor şi articolelor numerotarea corespunzătoare.
Legea nr. 51/1995 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.116 din 9 iunie 1995 şi a mai fost modificată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.85/1997 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.378 din 29 decembrie 1997, aprobată şi modificată prin Legea nr. 246/1998, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.495 din 22 decembrie 1998, şi ulterior abrogată prin Ordonanţa Guvernului nr.73/1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.419 din 31 august 1999) şi prin Legea nr. 231/2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.635 din 7 decembrie 2000.

CAPITOLUL I
Dispoziţii generale

Art. 1. – (1) Profesia de avocat este liberă şi independentă, cu organizare şi funcţionare autonome, în condiţiile prezentei legi şi ale statutului profesiei.

(2) Profesia de avocat se exercită numai de membrii barourilor.

Art. 2. – (1) În exercitarea profesiei avocatul este independent şi se supune numai legii, statutului şi regulilor eticii profesionale.

(2) Avocatul promovează şi apără drepturile şi libertăţile omului.

(3) Avocatul are dreptul să asiste şi să reprezinte persoanele fizice şi juridice în faţa tuturor instanţelor, autorităţilor şi instituţiilor, precum şi a altor persoane, care au obligaţia să permită şi să asigure desfăşurarea nestingherită a activităţii avocatului, în condiţiile legii.

(4) Orice persoană are dreptul să îşi aleagă în mod liber avocatul.

(5) În exercitarea dreptului de apărare avocatul are dreptul şi obligaţia de a stărui pentru realizarea liberului acces la justiţie şi pentru un proces echitabil.

Art. 3. – Activitatea avocatului se realizează prin:

a) consultaţii şi cereri cu caracter juridic, asistenţă şi reprezentare juridică în faţa organelor de jurisdicţie, de urmărire penală şi în faţa notarilor publici;
b) apărarea, reprezentarea cu mijloace juridice specifice a drepturilor şi intereselor legitime ale persoanelor fizice şi juridice în raporturile cu autorităţile publice, instituţiile şi cu orice persoană română sau străină;
c) redactarea de acte juridice, cu posibilitatea atestării identităţii părţilor, a conţinutului şi a datei actelor;
d) orice alte mijloace şi căi proprii exercitării dreptului de apărare, în condiţiile legii.Art. 4. – În exercitarea profesiei şi în legătură cu aceasta avocatul este protejat de lege.

Art. 5. – (1) Profesia de avocat se exercită, la alegere, în cabinete individuale, cabinete asociate sau societăţi civile profesionale.

(2) În cabinetul individual îşi exercită profesia un avocat definitiv, singur sau împreună cu alţi avocaţi colaboratori.

(3) Cabinetele individuale se pot asocia în scopul exercitării în comun a profesiei, drepturile avocaţilor titulari ai unor cabinete asociate păstrându-şi caracterul personal şi neputând fi cedate.

(4) Cabinetele individuale se pot grupa pentru a-şi crea facilităţi economice comune, păstrându-şi individualitatea în relaţiile cu clienţii.

(5) Societatea civilă profesională se constituie din 2 sau mai mulţi avocaţi definitivi. În societatea civilă profesională îşi pot exercita profesia şi avocaţi colaboratori sau avocaţi salarizaţi. Societatea civilă profesională şi avocaţii care profesează în cadrul ei nu pot acorda asistenţă juridică persoanelor cu interese contrare.

(6) Condiţiile asocierii şi colaborării sunt convenite între părţi, potrivit legii civile. Raportul civil se naşte între client şi societatea civilă profesională, indiferent care dintre membrii acesteia îndeplineşte serviciul profesional.

(7) Cabinetele grupate, cabinetele asociate şi societăţile civile profesionale pot avea şi patrimoniu comun.

(8) Avocatul poate schimba oricând forma de exercitare a profesiei, cu înştiinţarea baroului din care face parte.

Art. 6. – Orice avocat, indiferent de forma de exercitare a profesiei, poate să încheie convenţii de colaborare cu experţi sau cu alţi specialişti, în condiţiile legii. Societăţile civile profesionale de avocaţi pot încheia astfel de convenţii numai cu acordul unanim al asociaţilor.

Art. 7. – (1) Formele de exercitare a profesiei de avocat vor fi individualizate prin denumire, după cum urmează:

a) în cazul cabinetului individual – numele avocatului titular, urmat de sintagma cabinet de avocat;
b) în cazul cabinetelor asociate – numele tuturor titularilor, urmate de sintagma cabinete asociate;
c) în cazul societăţilor civile profesionale – numele a cel puţin unuia dintre asociaţi, urmat de una dintre următoarele sintagme şi asociaţii – societate civilă de avocaţi sau societate civilă de avocaţi;
d) în cazul cabinetelor grupate – numele fiecărui titular de cabinet, urmat de sintagma cabinete de avocaţi grupate.(2) Denumirea formelor de exercitare a profesiei, individualizate potrivit alin. (1), poate fi păstrată şi după decesul sau plecarea unuia dintre asociaţi, cu acordul celui plecat sau, după caz, al tuturor moştenitorilor celui decedat, exprimat în formă autentică.

(3) Denumirile prevăzute la alin. (1) vor figura pe firmele cabinetelor şi ale societăţilor în condiţiile stabilite de statut.

Art. 8. – (1) Convenţiile de grupare şi de asociere a cabinetelor, actele de constituire a societăţilor civile profesionale, precum şi convenţiile prevăzute la art. 6 se încheie în formă scrisă, cu respectarea condiţiilor de fond prevăzute de lege şi de statutul profesiei.

(2) Consiliul baroului sesizat verifică îndeplinirea condiţiilor legale şi, constatând îndeplinirea lor, dispune înregistrarea convenţiei şi a contractelor societăţilor civile profesionale în termen de o lună de la înregistrarea cererii.

(3) Împotriva deciziei consiliului baroului orice persoană interesată poate formula plângere la organele de jurisdicţie profesională, în condiţiile prezentei legi şi ale statutului profesiei.

(4) Barourile ţin evidenţa separată a avocaţilor pentru fiecare formă de exercitare a profesiei.

Art. 9. – Barourile şi Uniunea Avocaţilor din România asigură exercitarea calificată a dreptului de apărare, competenţa şi disciplina profesională, protecţia demnităţii şi onoarei membrilor săi.

Art. 10. – Avocatul este dator să păstreze secretul profesional privitor la orice aspect al cauzei care i-a fost încredinţată, cu excepţia cazurilor prevăzute expres de lege.

CAPITOLUL II
Dobândirea calităţii de avocat

SECŢIUNEA 1
Condiţiile de înscriere în avocatură

Art. 11. – Poate fi membru al barourilor din România cel care îndeplineşte următoarele condiţii:

a) este cetăţean român, domiciliat în România, are exerciţiul drepturilor civile şi politice şi nu exercită o profesie autorizată sau salarizată într-o altă ţară;
b) este licenţiat al unei facultăţi de drept sau doctor în drept;
c) nu se găseşte în vreunul dintre cazurile de nedemnitate prevăzute de prezenta lege.Art. 12. – (1) Membrul unui barou din altă ţară poate exercita profesia de avocat în România dacă îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege, mai puţin cele cu privire la cetăţenia română.

(2) Membrul unui barou din altă ţară nu poate acorda asistenţă juridică privind dreptul românesc.

(3) Avocatul străin poate exercita profesia de avocat în România numai în cadrul unor societăţi civile profesionale, în asociere cu avocaţi români, în condiţiile art. 5, 6, 7 şi 8 din prezenta lege. Numărul avocaţilor români asociaţi trebuie să fie cel puţin egal cu numărul avocaţilor străini asociaţi.

(4) Avocatul străin nu poate pune concluzii orale sau scrise în faţa instanţelor judecătoreşti şi a celorlalte organe jurisdicţionale şi judiciare, cu excepţia celor de arbitraj internaţional.

(5) Onorariile cuvenite avocatului străin se vor înregistra şi se vor plăti integral în România.

(6) Avocatul străin care exercită profesia în România este obligat să se înscrie într-un tablou special ţinut de fiecare barou şi va fi supus prevederilor prezentei legi şi ale statutului profesiei.

Art. 13. – Este nedemn de a fi avocat:

a) cel condamnat definitiv prin hotărâre judecătorească la pedeapsa cu închisoare pentru săvârşirea unei infracţiuni intenţionate, de natură să aducă atingere prestigiului profesiei;
b) cel care a săvârşit abuzuri prin care au fost încălcate drepturi şi libertăţi fundamentale ale omului, stabilite prin hotărâre judecătorească;
c) cel căruia i s-a aplicat pedeapsa interdicţiei de a exercita profesia, pe durata stabilită prin hotărâre judecătorească sau disciplinară;
d) falitul fraudulos, chiar reabilitat.Art. 14. – Exercitarea profesiei de avocat este incompatibilă cu:

a) activitatea salarizată în cadrul altor profesii decât cea de avocat;
b) ocupaţiile care lezează demnitatea şi independenţa profesiei de avocat sau bunele moravuri;
c) exercitarea nemijlocită de fapte materiale de comerţ.Art. 15. – Exercitarea profesiei de avocat este compatibilă cu:

a) calitatea de deputat sau senator, consilier în consiliile locale sau judeţene;
b) activitatea didactică universitară şi de cercetare de specialitate juridică;
c) activitatea literară şi publicistică;
d) funcţia de arbitru, mediator sau conciliator, în condiţiile legii.Art. 16. – (1) Dreptul de primire în profesie se obţine pe baza unui examen, organizat conform prevederilor prezentei legi şi statutului profesiei.

(2) La cerere, poate fi primit în profesie, cu scutire de examen:

a) titularul diplomei de doctor în drept;
b) cel care, anterior sau la data primirii în profesia de avocat, a îndeplinit funcţia de judecător, procuror, notar, consilier juridic sau jurisconsult timp de cel puţin 10 ani.Art. 17. – (1) La începutul exercitării profesiei avocatul efectuează în mod obligatoriu un stagiu de pregătire profesională cu durata de 2 ani, timp în care are calitatea de avocat stagiar.

(2) Condiţiile efectuării stagiului, drepturile şi obligaţiile avocatului stagiar, precum şi ale baroului faţă de acesta sunt reglementate prin statut.

(3) Stagiul se suspendă pe timpul serviciului militar sau al concentrării, în caz de lipsă motivată din profesie ori în caz de încetare a îndrumării profesionale fără culpa avocatului stagiar. Perioada de stagiu anterior efectuată se socoteşte pentru îndeplinirea stagiului.

(4) După efectuarea stagiului avocatul stagiar va susţine examenul de definitivare.

(5) Avocatul stagiar respins de două ori la examenul de definitivare va fi exclus din profesie.

Art. 18. – Pot îndruma activitatea unui avocat stagiar numai avocaţii definitivi care au dreptul să pună concluzii la Curtea Supremă de Justiţie.

Art. 19. – (1) Dobândeşte calitatea de avocat definitiv, în condiţiile art. 16, cel care înainte de primirea în profesie a îndeplinit funcţii juridice timp de cel puţin 5 ani.

(2) Foştii magistraţi nu pot pune concluzii la instanţele unde au funcţionat, iar foştii procurori şi cadre de poliţie nu pot acorda asistenţă juridică la organele de urmărire penală din localitate timp de 2 ani de la încetarea funcţiei respective.

Art. 20. – (1) Profesia de avocat nu poate fi exercitată la instanţa de judecată sau la parchetul unde soţul avocatului sau ruda ori afinul său până la gradul al treilea inclusiv îndeplineşte funcţia de magistrat.

(2) Dispoziţiile alin. (1) se aplică în mod corespunzător şi avocatului al cărui soţ, rudă ori afin până la gradul al treilea inclusiv îndeplineşte funcţia de judecător la Curtea Constituţională ori funcţia de judecător financiar, consilier de conturi sau procuror financiar la instanţele Curţii de Conturi.

Art. 21. – La înscrierea în barou avocatul depune în faţa consiliului baroului, într-un cadru solemn, următorul jurământ:

“Jur să respect şi să apăr Constituţia şi celelalte legi ale ţării, drepturile şi libertăţile omului, să exercit profesia de avocat în mod demn, independent şi cu probitate. Aşa să-mi ajute Dumnezeu!”

Art. 22. – (1) Avocatul stagiar poate pune concluzii numai la judecătorii.

(2) Avocatul definitiv are dreptul să pună concluzii la toate instanţele, cu excepţia Curţii Supreme de Justiţie, Curţii de Conturi şi Curţii Constituţionale, unde va putea pune concluzii după 6 ani de la promovarea examenului de definitivat.

Art. 23. – (1) Baroul are obligaţia să întocmească anual tabloul avocaţilor definitivi şi stagiari în ordine alfabetică, cu menţionarea numelui, prenumelui, titlului ştiinţific, datei înscrierii în barou, sediului profesional, formei de exercitare a profesiei şi a instanţelor la care au dreptul să pună concluzii.

(2) A doua parte a tabloului va cuprinde cabinetele asociate şi societăţile civile profesionale, cu indicarea sediului şi a avocaţilor componenţi.

(3) Prin grija baroului tabloul anual al avocaţilor şi modific ările intervenite sunt comunicate instanţelor judecătoreşti, organelor de urmărire penală şi autorităţilor administrative ale judeţului sau municipiului Bucureşti, precum şi Uniunii Avocaţilor din România.

Art. 24. – (1) Consiliul baroului emite decizii de trecere pe tabloul avocaţilor imcompatibili, la cerere sau din oficiu, iar reînscrierea pe tabloul avocaţilor cu drept de exercitare a profesiei se face numai la cerere, după încetarea stării de incompatibilitate.

(2) Decizia de primire în profesie va fi anulată de consiliul baroului, dacă cel primit nu renunţă în termen de două luni la situaţia care constituie caz de incompatibilitate.

Art. 25. – Exercitarea oricărei activităţi de asistenţă juridică specifică profesiei de avocat, de către persoana care nu este înscrisă în tabloul avocaţilor, constituie infracţiune şi se sancţionează potrivit legii penale.

SECŢIUNEA a 2-a
Încetarea şi suspendarea calităţii de avocat

Art. 26. – Calitatea de avocat încetează:

a) prin renunţare scrisă la exerciţiul profesiei;
b) prin deces;
c) dacă împotriva avocatului s-a luat măsura excluderii din profesie ca sancţiune disciplinară;
d) dacă avocatul a fost condamnat definitiv pentru o faptă prevăzută de legea penală şi care îl face nedemn de a fi avocat, conform legii.Art. 27. – Calitatea de avocat este suspendată:

a) în caz de incompatibilitate;
b) pe perioada interdicţiei de a profesa, dispusă prin hotărâre judecătorească sau disciplinară;
c) în caz de neplată a taxelor şi a contribuţiilor profesionale timp de 6 luni de la scadenţa acestora până la lichidarea lor integrală;
d) la cerere.

CAPITOLUL III
Drepturile şi îndatoririle avocatului

SECŢIUNEA 1
Drepturile avocaţilor

Art. 28. – (1) Avocatul înscris în tabloul baroului are dreptul să asiste şi să reprezinte orice persoană fizică sau juridică, în temeiul unui contract încheiat în formă scrisă, care dobândeşte dată certă prin înregistrarea în registrul oficial de evidenţă.

(2) Atât avocatul, cât şi clientul au dreptul să renunţe la contractul de asistenţă juridică, în condiţiile prevăzute în statut.

Art. 29. – Avocatul are dreptul de a alege şi de a fi ales în organele de conducere ale profesiei, în condiţiile prevăzute în prezenta lege şi în statut.

Art. 30. – (1) Pentru activitatea sa profesională avocatul are dreptul la onorariu şi la acoperirea tuturor cheltuielilor făcute în interesul clientului său.

(2) În acest scop avocatul poate să îşi deschidă un cont bancar pentru încasarea onorariilor şi unul pentru depunerea sumelor primite de la client pentru cheltuieli în interesul acestuia. Modul de administrare a sumelor predate de client avocatului pentru cheltuieli în interesul său va fi stabilit prin convenţia dintre avocat şi client, potrivit statutului.

Art. 31. – Contestaţiile şi reclamaţiile privind onorariile se soluţionează de consiliul baroului. Deciziile consiliului baroului pot fi atacate cu plângere la Comisia permanentă, a cărei soluţie este definitivă.

Art. 32. – (1) Avocaţii au propriul sistem de asigurări sociale.

(2) Sistemul de asigurări sociale al avocaţilor este reglementat prin lege şi se bazează pe contribuţia acestora, precum şi pe alte surse prevăzute de lege ori de Statutul Casei de Asigurări a Avocaţilor.

(3) Timpul servit în avocatură este considerat vechime în muncă.

Art. 33. – (1) În scopul asigurării secretului profesional actele şi lucrările cu caracter profesional aflate asupra avocatului sau în cabinetul acestuia sunt inviolabile. Percheziţionarea avocatului, a domiciliului ori a cabinetului său nu poate fi făcută decât de procuror în temeiul unui mandat emis anticipat în acest scop, confirmat de primprocurorul Parchetului de pe lângă tribunalul judeţean.

(2) Nu vor putea fi ascultate şi înregistrate, cu nici un fel de mijloace tehnice, convorbirile telefonice ale avocatului şi nici nu va putea fi interceptată şi înregistrată corespondenţa sa cu caracter profesional, decât în condiţiile şi cu procedura prevăzute de lege.

Art. 34. – Contactul dintre avocat şi clientul său nu poate fi stânjenit sau controlat, direct sau indirect, de nici un organ al statului.

Art. 35. – Avocatul care profesează individual, cabinetul asociat şi societatea civilă profesională au dreptul la sediu profesional în circumscripţia baroului în care sunt înscrişi şi la sedii secundare în alt barou din ţară sau din străinătate unde sunt luaţi în evidenţă.

Art. 36. – Ministerul Justiţiei asigură spaţiile necesare în vederea desfăşurării activităţii avocaţilor în sediul instanţelor judecătoreşti.

Art. 37. – (1) În exercitarea profesiei avocaţii sunt ocrotiţi de lege, fără a putea fi asimilaţi funcţionarului public sau altui salariat.

(2) Insulta, calomnia ori ameninţarea săvârşite împotriva avocatului în timpul exercitării profesiei şi în legătură cu aceasta se pedepsesc cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.

(3) Lovirea sau alte acte de violenţă săvârşite împotriva avocatului în condiţiile alin. (2) se pedepsesc cu închisoare de la 6 luni la 3 ani.

(4) Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a părţii vătămate, iar pentru faptele prevăzute la alin. (3), şi din oficiu. Retragerea plângerii prealabile sau împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală.

(5) Avocatul este obligat să respecte solemnitatea şedinţelor de judecată şi să nu folosească expresii jignitoare faţă de completul de judecată, faţă de ceilalţi avocaţi sau faţă de părţile din proces.

(6) Avocatul nu răspunde penal pentru susţinerile făcute, oral sau în scris, în faţa instanţei de judecată sau a altor organe, dacă aceste susţineri sunt în legătură cu apărarea şi necesare cauzei ce i-a fost încredinţată.

SECŢIUNEA a 2-a
Îndatoririle avocaţilor

Art. 38. – Avocatul este dator să studieze temeinic cauzele care i-au fost încredinţate, angajate sau din oficiu, să se prezinte la fiecare termen la instanţele de judecată sau la organele de urmărire penală ori la alte instituţii, conform mandatului încredinţat, să manifeste conştiinciozitate şi probitate profesională, să pledeze cu demnitate faţă de judecători şi de părţile din proces, să depună concluzii scrise sau note de şedinţă ori de câte ori natura sau dificultatea cauzei cere aceasta sau instanţa de judecată dispune în acest sens.

Art. 39. – Avocatul este obligat să acorde asistenţă juridică în cauzele în care a fost desemnat din oficiu sau gratuit de către barou.

Art. 40. – Avocatul este obligat să se asigure pentru răspunderea profesională, în condiţiile stabilite prin statutul profesiei.

Art. 41. – Avocatul este obligat să participe la toate şedinţele convocate de consiliul baroului, la activităţile profesionale şi la şedinţele organelor de conducere din care face parte. Absentarea repetată şi în mod nejustificat constituie abatere disciplinară.

Art. 42. – Avocatul este obligat să ţină evidenţele cerute de lege şi de statut cu privire la cauzele în care s-a angajat şi să achite cu regularitate taxele şi contribuţiile stabilite pentru formarea bugetului baroului, bugetului Uniunii Avocaţilor din România şi bugetului Casei de Asigurări a Avocaţilor.

Art. 43. – Avocatul este obligat să restituie actele ce i s-au încredinţat persoanei de la care le-a primit.

Art. 44. – (1) Avocatul nu poate asista sau reprezenta părţi cu interese contrare în aceeaşi cauză sau în cauze conexe şi nu poate pleda împotriva părţii care l-a consultat mai înainte în legătură cu aspectele litigioase concrete ale pricinii.

(2) Avocatul nu poate fi ascultat ca martor şi nu poate furniza relaţii nici unei autorităţi sau persoane cu privire la cauza care i-a fost încredinţată, decât dacă are dezlegarea prealabilă, expresă şi scrisă din partea tuturor clienţilor săi interesaţi în cauză.

(3) Calitatea de martor are întâietate faţă de calitatea de avocat cu privire la faptele şi împrejurările pe care acesta le-a cunoscut înainte de a fi devenit apărător sau reprezentant al vreunei părţi în cauză.

(4) Dacă a fost ascultat ca martor, avocatul nu mai poate desfăşura nici o activitate profesională în acea cauză.

(5) Avocatul nu poate îndeplini funcţia de expert sau de traducător în cauza în care este angajat apărător.

Art. 45. – (1) După 6 luni de la adoptarea statutului avocatul este obligat să poarte robă în faţa instanţelor judecătoreşti, cu excepţia judecătoriilor.

(2) Caracteristicile robei vor fi stabilite prin statut.

(3) Purtarea robei în afara incintei instanţei judecătoreşti este interzisă, cu excepţia cazurilor în care avocatul este delegat de organele baroului sau ale Uniunii Avocaţilor din România să reprezinte profesia într-o ocazie care impune această ţinută.

Art. 46. – (1) Este interzis avocatului ca, în mod nemijlocit sau prin persoane interpuse, să folosească procedee incompatibile cu demnitatea profesiei în scopul dobândirii clientelei.

(2) De asemenea, este interzis avocatului să folosească mijloace de reclamă sau de publicitate în acelaşi scop. Statutul stabileşte cazurile şi măsura în care avocatul poate informa publicul cu privire la exercitarea profesiei sale.

CAPITOLUL IV
Organizarea profesiei de avocat

SECŢIUNEA 1
Baroul

Art. 47. – (1) Profesia de avocat este organizată şi funcţionează în baza principiului autonomiei, în limitele competenţelor prevăzute în prezenta lege.

(2) Alegerea organelor de conducere ale profesiei de avocat se face numai prin vot secret.

(3) Organele de conducere colegiale iau hotărâri numai prin vot deschis. Deliberările şi votul constituie secret profesional.

Art. 48. – (1) Baroul este constituit din toţi avocaţii dintr-un judeţ sau din municipiul Bucureşti. Sediul baroului este în oraşul de reşedinţă al judeţului, respectiv în municipiul Bucureşti.

(2) Baroul are personalitate juridică, patrimoniu şi buget propriu.

(3) Contribuţia avocaţilor la realizarea bugetului este stabilită de consiliul baroului.

(4) Patrimoniul baroului poate fi folosit în activităţi producătoare de venituri, în condiţiile legii.

Art. 49. – Organele de conducere ale baroului sunt:

a) adunarea generală;
b) consiliul;
c) decanul.Art. 50. – (1) Adunarea generală este formată din toţi avocaţii înscrişi în tabloul baroului cu drept de exercitare a profesiei.

(2) Adunarea generală are următoarele competenţe:

a) stabileşte măsuri pentru exercitarea profesiei în baroul respectiv, în limitele legii şi ale statutului;
b) alege şi revocă decanul, membrii consiliului, membrii comisiei de cenzori şi pe cei ai comisiei de disciplină. Decanul este ales pentru un mandat de 4 ani şi poate fi reales o singură dată. Decanul se alege dintre avocaţii cu o vechime de minimum 8 ani în profesie;
c) alege delegaţii baroului la Congresul avocaţilor;
d) aprobă proiectul de buget al baroului şi dă descărcare consiliului cu privire la activitatea şi gestiunea sa.Art. 51. – (1) Adunarea generală ordinară se întruneşte anual, în primul trimestru, la convocarea consiliului baroului.

(2) Convocarea se face prin afişare la sediul baroului şi al tuturor instanţelor judecătoreşti din raza acestuia, precum şi prin publicare într-un ziar local, cu cel puţin 15 zile înainte de data stabilită.

(3) Adunarea generală extraordinară poate fi convocată de consiliul sau de comisia de cenzori ale baroului.

(4) La cererea a peste o treime din totalul membrilor baroului consiliul este obligat să convoace adunarea generală extraordinară în termen de cel mult 15 zile de la primirea cererii. În acest caz procedura convocării va fi efectuată cu cel puţin 7 zile înainte de data stabilită.

(5) Şedinţa adunării generale este condusă de decan împreună cu 5 membri aleşi prin vot deschis de cei prezenţi, dintre care unul va fi desemnat secretar. În caz de alegere sau de revocare a decanului ori a membrilor consiliului nici unul dintre aceştia nu va face parte din prezidiu, iar şedinţa va fi condusă de cel mai în vârstă membru prezent.

Art. 52. – (1) Adunarea generală este legal constituită cu participarea majorităţii membrilor săi.

(2) În cazul în care numărul legal nu este întrunit, prezidiul adunării generale, de faţă cu cei prezenţi, stabileşte o nouă adunare generală în termen de cel mult 15 zile. Consiliul baroului are obligaţia să îndeplinească procedura convocării cu cel puţin 7 zile înainte de data fixată.

(3) Adunarea generală convocată în aceste condiţii este legal constituită cu participarea a cel puţin o treime din numărul total al membrilor săi.

(4) În toate cazurile hotărârile se iau cu votul majorităţii membrilor prezenţi.

Art. 53. – (1) Consiliul baroului este format din 5 până la 15 membri, aleşi pe o perioadă de 4 ani. Decanul şi prodecanul se includ în acest număr.

(2) Consiliul baroului are următoarele competenţe:

a) adoptă măsuri pentru aplicarea şi respectarea prevederilor prezentei legi şi ale statutului de către toţi membrii baroului;
b) aduce la îndeplinire hotărârile Consiliului Uniunii Avocaţilor din România şi ale adunării generale a baroului;
c) întocmeşte, modifică şi dă publicităţii tabloul anual al avocaţilor, comunicându-l celor în drept împreună cu modificările intervenite în cursul anului;
d) organizează controlul deontologic profesional;
e) verifică şi constată îndeplinirea condiţiilor legale ale cererilor de înscriere în profesie;
f) avizează cererile de primire în profesie cu scutire de examen;
g) decide asupra ridicării stării de incompatibilitate;
h) ia act de cererea de transfer;
i) verifică îndeplinirea condiţiilor prevăzute în prezenta lege şi în statut cu privire la formele de exercitare a profesiei, organizează şi ţine evidenţa acestora;
j) ia act de convenţiile de grupare sau de asociere a cabinetelor şi de contractele de constituire a societăţilor civile profesionale;
k) organizează cercurile de studii şi editează publicaţiile baroului;
l) organizează activitatea de asistenţă juridică în cazurile prevăzute de lege şi de statut;
m) sesizează comisia de disciplină cu judecarea abaterilor avocaţilor;
n) suspendă din exercitarea profesiei, pe durata neplăţii taxelor, pe avocatul care nu plăteşte taxele şi contribuţiile prevăzute de lege şi de statut timp de 6 luni de la scadenţa acestora, dacă i s-a dat avertisment pentru neplata acestora şi nu s-a conformat;
o) soluţionează contestaţiile şi reclamaţiile privind onorariile;
p) supune aprobării adunării generale cota de contribuţie a avocaţilor la bugetul baroului;
r) acceptă donaţiile şi legatele făcute baroului;
s) aprobă statul de funcţii şi angajează personalul baroului;
t) întocmeşte proiectul de buget şi administrează patrimoniul baroului;
u) prezintă anual adunării generale, spre aprobare, raportul său de activitate şi de gestiune;
v) alege prodecanul baroului.Art. 54. – Consiliul baroului lucrează legal în prezenţa a două treimi din numărul membrilor săi şi ia hotărâri valabile cu votul majorităţii membrilor prezenţi.

Art. 55. – (1) Decanul baroului are următoarele competenţe:

a) reprezintă baroul în raporturile acestuia cu persoanele fizice şi juridice din ţară şi din străinătate;
b) convoacă şi prezidează şedinţele consiliului baroului;
c) aprobă cererile de asistenţă juridică gratuită;
d) exercită căile de atac împotriva hotărârilor comisiei de disciplină şi împotriva deciziilor consiliului baroului pentru care sunt prevăzute căi de atac;
e) ordonanţează cheltuielile baroului;
f) ia măsuri privind conducerea baroului care nu sunt de competenţa adunării generale sau a consiliului baroului.(2) Prodecanul este înlocuitorul de drept al decanului.

(3) Dacă decanul şi prodecanul sunt în imposibilitate temporară de a-şi exercita funcţiile, consiliul baroului poate delega un consilier pentru a îndeplini, parţial sau în totalitate, atribuţiile decanului.

Art. 56. – Avocatul nemulţumit de deciziile decanului le poate ataca la consiliul baroului, iar pe cele date de consiliu, la Consiliul Uniunii Avocaţilor din România, potrivit legii şi statutului.

SECŢIUNEA a 2-a
Uniunea Avocaţilor din România

Art. 57. – (1) Uniunea Avocaţilor din România este formată din toţi avocaţii înscrişi în barouri şi are sediul în municipiul Bucureşti.

(2) Uniunea are personalitate juridică, patrimoniu şi buget propriu. Bugetul uniunii se formează din contribuţia barourilor în cote stabilite de consiliul uniunii. Patrimoniul uniunii poate fi folosit în activităţi producătoare de venituri, în condiţiile legii.

(3) Nici un barou nu poate funcţiona în afara uniunii.

Art. 58. – Organele de conducere ale Uniunii Avocaţilor din România sunt:

a) Congresul avocaţilor;
b) consiliul;
c) comisia permanentă;
d) preşedintele.Art. 59. – (1) Congresul avocaţilor este constituit din delegaţi ai fiecărui barou, potrivit normei de reprezentare stabilite de statut, din decanii barourilor şi ceilalţi membri ai Consiliului Uniunii Avocaţilor din România.

(2) Congresul ordinar se întruneşte anual, la convocarea consiliului uniunii.

(3) La cererea majorităţii barourilor consiliul uniunii este obligat să convoace congresul în şedinţă extraordinară.

Art. 60. – (1) Convocarea congresului se face cu cel puţin o lună înainte de data stabilită, prin înştiinţarea în scris a barourilor şi prin publicare într-un ziar central. Consiliile barourilor sunt obligate să afişeze data convocării şi ordinea de zi la sediul baroului şi la instanţele judecătoreşti din raza acestora.

(2) Barourile sunt obligate să îşi aleagă delegaţii cu cel puţin 10 zile înainte de congres.

(3) Congresul este legal constituit în prezenţa a două treimi din numărul membrilor săi şi adoptă hotărâri cu votul majorităţii membrilor prezenţi.

Art. 61. – (1) Congresul avocaţilor are următoarele competenţe:

a) analizează şi aprobă raportul anual al consiliului uniunii;
b) alege Comisia de cenzori şi Consiliul de conducere al Casei de Asigurări a Avocaţilor;
c) face propuneri autorităţilor cu drept de iniţiativă legislativă cu privire la profesia de avocat;
d) stabileşte liniile directoare privind elaborarea sau modificarea statutului profesiei;
e) adoptă hotărâri privitoare la relaţiile dintre barouri, perfecţionarea pregătirii profesionale, respectarea regulilor deontologice ale profesiei;
f) alege şi revocă membrii consiliului uniunii care nu au funcţia de decan;
g) alege şi revocă membrii Comisiei Superioare de Disciplină, fiecare barou având dreptul la câte un reprezentant. Competenţa şi procedura de judecată se stabilesc prin statut;
h) aprobă bugetul uniunii şi al Casei de Asigurări a Avocaţilor şi stabileşte cotele de contribuţii ale barourilor.(2) Hotărârile congresului sunt definitive şi obligatorii pentru toate organele profesiei.

Art. 62. – (1) Consiliul uniunii este format din decanii barourilor şi câte un membru la 100 de avocaţi de la fiecare barou care depăşeşte acest număr.

(2) Membrii consiliului uniunii sunt aleşi pe timp de 4 ani.

(3) În caz de schimbare a decanului unui barou noul decan îl înlocuieşte de drept pe predecesorul său. Celelalte vacanţe sunt completate la proximul congres al avocaţilor.

Art. 63. – Consiliul uniunii se întruneşte trimestrial şi ori de câte ori este nevoie. El are următoarele atribuţii:

a) aduce la îndeplinire hotărârile Congresului avocaţilor;
b) dezbate, adoptă şi modifică statutul profesiei;
c) adoptă regulamentele privind organizarea examenelor de admitere în profesie şi definitivare;
d) alege şi revocă preşedintele uniunii, vicepreşedinţii şi membrii comisiei permanente. Preşedintele şi vicepreşedinţii sunt aleşi pentru un mandat de 4 ani dintre avocaţii cu o vechime mai mare de 10 ani în profesie;
e) stabileşte tarifele minime de onorarii unice pe ţară;
f) întocmeşte proiectul de buget al uniunii şi al Casei de Asigurări a Avocaţilor şi le supune spre aprobare congresului;
g) aprobă primirea în profesia de avocat în toate cazurile prevăzute de lege;
h) soluţionează contestaţiile împotriva deciziilor comisiei permanente privind scutirea de examen;
i) anulează hotărârile barourilor pentru nelegalitate;
j) înfiinţează şi coordonează Institutul Naţional pentru Pregătirea şi Perfecţionarea Avocaţilor – I.N.P.P.A., constituit ca persoană juridică de drept privat, nonprofit, care nu face parte din sistemul naţional de învăţământ şi nu este supus procedurilor de autorizare şi acreditare.Art. 64. – Consiliul uniunii lucrează legal în prezenţa a două treimi din numărul membrilor săi şi ia hotărâri valabile cu votul majorităţii membrilor prezenţi.

Art. 65. – (1) Comisia permanentă se compune din 15 membri, dintre care 5 din Baroul municipiului Bucureşti şi 10 din celelalte barouri din ţară. Preşedintele şi vicepre şedinţii se includ în acest număr.

(2) Comisia permanentă are următoarele competenţe:

a) asigură activitatea permanentă a uniunii;
b) elaborează proiectele statutului şi ale regulamentelor examenelor de primire în profesie şi de definitivare;
c) organizează examenele de intrare în profesie şi de definitivare;
d) acordă scutire de examen juriştilor care îndeplinesc condiţiile cerute de prezenta lege, cu avizul consultativ al consiliului baroului respectiv;
e) organizează serviciul statistic general al avocaţilor;
f) organizează, la cererea barourilor, cercuri de studii facultative şi editează publicaţiile uniunii;
g) înfiinţează Casa Centrală de Credit şi Ajutor a Avocaţilor şi îi coordonează activitatea;
h) acceptă donaţiile şi legatele făcute uniunii;
i) angajează personalul şi asigură executarea bugetului uniunii;
j) întocmeşte raportul anual de activitate şi gestiune, pe care îl supune spre aprobare consiliului uniunii.Art. 66. – Comisia permanentă lucrează legal în prezenţa a două treimi din numărul membrilor săi şi ia hotărâri valabile cu votul majorităţii membrilor prezenţi.

Art. 67. – (1) Preşedintele uniunii are următoarele atribuţii:

a) reprezintă uniunea în relaţiile cu persoane fizice şi juridice din ţară şi din străinătate;
b) încheie convenţii şi contracte în numele uniunii, cu autorizarea comisiei permanente;
c) convoacă şi conduce şedinţele consiliului uniunii şi ale comisiei permanente;
d) ordonanţează cheltuielile bugetare ale uniunii.(2) Vicepreşedinţii uniunii sunt înlocuitori de drept ai preşedintelui, în ordinea stabilită de consiliul uniunii.

CAPITOLUL V
Asistenţa judiciară

Art. 68. – (1) Baroul asigură asistenţa judiciară în toate cazurile în care apărarea este obligatorie potrivit legii, precum şi la cererea instanţelor de judecată, a organelor de urmărire penală sau a organelor administraţiei publice locale în cazurile în care acestea apreciază că persoanele se găsesc în imposibilitate vădită de a plăti onorariul.

(2) În cazuri de excepţie, dacă drepturile persoanei lipsite de mijloace materiale ar fi prejudiciate prin întârziere, decanul baroului poate aproba acordarea de asistenţă gratuit ă.

(3) Baroul organizează servicii de asistenţă judiciară la sediile tuturor instanţelor de judecată din judeţ, care asigură asistenţa juridică, şi la organele de urmărire penală locale, conduse de câte un avocat definitiv, numit de consiliul baroului, şi coordonate de un membru al consiliului.

Art. 69. – (1) În cauzele în care asistenţa judiciară este acordată din oficiu la cererea instanţelor de judecată sau a organelor de urmărire penală, plata onorariilor se face din fondurile Ministerului Justiţiei.

(2) În cauzele în care asistenţa judiciară este acordată din oficiu la cererea organelor administraţiei publice locale, plata onorariilor se face din fondurile acestor organe.

CAPITOLUL VI
Răspunderea disciplinară

Art. 70. – (1) Avocatul răspunde disciplinar pentru nerespectarea prevederilor prezentei legi sau ale statutului, pentru nerespectarea deciziilor obligatorii adoptate de organele de conducere ale baroului sau ale uniunii, precum şi pentru orice fapte săvârşite în legătură cu profesia sau în afara acesteia, care sunt de natură să prejudicieze onoarea şi prestigiul profesiei sau ale instituţiei.

(2) Avocatul care conduce asistenţa judiciară de pe lângă fiecare instanţă este obligat să sesizeze în scris consiliului baroului faptele comise de orice avocat, în condiţiile prevederilor alin. (1).

(3) Instanţele judecătoreşti şi parchetele Ministerului Public sunt obligate să înainteze consiliului baroului orice plângere făcută împotriva unui avocat şi să îl înştiinţeze despre orice acţiune de urmărire penală sau de judecată pornită împotriva unui avocat.

Art. 71. – (1) Anchetarea abaterii şi exercitarea acţiunii disciplinare sunt de competenţa consiliului baroului.

(2) Anchetarea abaterii şi exercitarea acţiunii disciplinare privind pe membrii organelor de conducere ale uniunii şi pe decanii barourilor sunt de competenţa comisiei permanente a uniunii.

(3) Membrii comisiei permanente care sunt anchetaţi nu pot participa la dezbaterile privind luarea deciziei de exercitare a acţiunii disciplinare.

(4) În toate cazurile acţiunea disciplinară poate fi exercitată în termen de cel mult un an de la data săvârşirii abaterii.

Art. 72. – În cadrul fiecărui barou se organizează şi funcţionează o comisie de disciplină care judecă, în primă instanţă şi în complet de 3 membri, abaterile disciplinare săvârşite de avocaţii din acel barou.

(2) În cadrul Uniunii Avocaţilor din România funcţionează Comisia Superioară de Disciplină, independentă de conducerea uniunii, care judecă:

a) ca instanţă de fond, în complet de 3 membri, abaterile membrilor organelor de conducere ale uniunii şi ale decanilor barourilor;
b) ca instanţă de recurs, în complet de 5 membri.(3) Recursul declarat împotriva deciziei Comisiei Superioare de Disciplină, ca instanţă de fond, este judecat de consiliul uniunii, constituit ca instanţă disciplinară în plenul său, mai puţin cel în cauză.

(4) Procedura judecării abaterilor este prevăzută în statut şi se completează cu prevederile Codului de procedură civilă.

Art. 73. – (1) Sancţiunile disciplinare sunt:

a) mustrarea;
b) avertismentul;
c) amenda de la 500.000 lei la 5.000.000 lei, care se face venit la bugetul baroului. Plata amenzii se va face în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii disciplinare. Neachitarea în acest termen atrage suspendarea de drept din exerciţiul profesiei, până la achitarea sumei;
d) interdicţia de a exercita profesia pe o perioadă de la o lună la un an;
e) excluderea din profesie.(2) În perioada interdicţiei avocatul nu poate presta sub nici o formă asistenţă juridică, nu poate face uz de calitatea de avocat şi nu poate participa la activitatea organelor profesiei.

(3) Împotriva deciziei disciplinare pot declara recurs persoana interesată, decanul baroului şi preşedintele uniunii, în termen de 15 zile de la comunicare.

Art. 74. – (1) În caz de abatere evidentă şi gravă, instanţa disciplinară poate lua măsura suspendării avocatului din exerciţiul profesiei până la judecarea definitivă a cauzei.

(2) Împotriva încheierii prin care s-a luat această măsură se poate declara recurs în termen de 5 zile de la comunicare.

(3) Recursul este suspensiv de executare şi va fi soluţionat de urgenţă.

CAPITOLUL VII
Casa de Asigurări a Avocaţilor

Art. 75. – (1) În cadrul Uniunii Avocaţilor din România este organizată şi funcţionează Casa de Asigurări a Avocaţilor, în scopul stabilirii şi acordării pensiilor şi ajutoarelor sociale cuvenite avocaţilor şi urmaşilor acestora cu drepturi proprii la pensie, în condiţiile prevăzute de legea specială.

(2) Organizarea şi funcţionarea Casei de Asigurări a Avocaţilor se stabilesc de Consiliul Uniunii Avocaţilor din România prin statut.

Art. 76. – (1) Sunt membri ai Casei de Asigurări a Avocaţilor toţi avocaţii în activitate, avocaţii pensionari şi urmaşii acestora cu drepturi proprii la pensie şi la ajutoare sociale.

(2) Avocatul înscris în barou, cu drept de exerciţiu al profesiei, este obligat să contribuie la constituirea fondului Casei de Asigurări a Avocaţilor. Contribuţia nu poate fi mai mică decât suma stabilită de Consiliul Uniunii Avocaţilor din România, astfel încât să acopere nevoile curente de plată ale Casei de Asigurări a Avocaţilor. Avocaţii pot face parte şi din alte forme de asigurări sociale.

Art. 77. – (1) Perioada în care un avocat este deputat sau senator este luată în calcul la stabilirea vechimii în avocatură. Indemnizaţia de parlamentar şi celelalte drepturi băneşti încasate se consideră venituri din profesie şi se iau în calcul la stabilirea pensiei de către Casa de Asigurări a Avocaţilor.

(2) Raporturile băneşti între Casa de Asigurări a Avocaţilor şi asigurările sociale de stat se reglementează potrivit legii.

Art. 78. – (1) Casa de Asigurări a Avocaţilor are personalitate juridică, patrimoniu şi buget propriu. Sediul său este în municipiul Bucureşti. Patrimoniul său poate fi folosit în activităţi economice producătoare de venituri, în condiţiile legii, cu autorizarea consiliului uniunii.

(2) Casa de Asigurări a Avocaţilor poate înfiinţa sucursale sau filiale, în condiţiile şi cu procedura prevăzute în statutul de organizare şi funcţionare a acesteia.

Art. 79. – (1) Casa de Asigurări a Avocaţilor este condusă şi administrată de un consiliu format din 5 membri, dintre care 3 avocaţi în activitate şi 2 avocaţi pensionari, aleşi de congres pe o perioadă de 4 ani.

(2) Consiliul alege din rândurile sale un preşedinte şi un vicepreşedinte.

Art. 80. – (1) Controlul financiar al Casei de Asigurări a Avocaţilor se exercită de către comisia de cenzori, compusă din 3 membri, dintre care 2 avocaţi în activitate şi un avocat pensionar.

(2) Barourile şi avocaţii sunt obligaţi să pună la dispoziţie comisiei de cenzori şi inspectorilor financiari ai Casei de Asigurări a Avocaţilor toate datele privind veniturile asupra cărora se reţine contribuţia pentru fondul de pensii şi ajutoare sociale.

CAPITOLUL VIII
Dispoziţii tranzitorii şi finale

Art. 81. – (1) Prezenta lege va fi pusă în aplicare astfel:

a) până la alegerea noilor organe conducerea şi celelalte activităţi privind exercitarea profesiei de avocat vor fi îndeplinite de organele existente;
b) în termen de 60 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi membrii barourilor vor prezenta decanatelor datele şi documentele necesare în vederea înscrierii în baroul avocaţilor şi opţiunea pentru forma de exercitare a profesiei;
c) în acelaşi termen barourile vor organiza adunări generale pentru alegerea organelor de conducere, a comisiilor de cenzori, a comisiilor de disciplină şi a delegaţilor la Congresul avocaţilor;
d) consiliul uniunii va convoca Congresul avocaţilor în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi;
e) consiliul uniunii nou-ales va adopta statutul profesiei în cel mult 90 de zile de la alegerea sa.(2) De la data adoptării statutului avocaţii vor exercita profesia în una dintre formele pentru care au optat, potrivit prezentei legi.

(3) Actualele birouri de avocaţi, prevăzute de Decretullege nr. 90/1990 privind unele măsuri pentru organizarea şi exercitarea avocaturii în România, îşi pot continua activitatea, în aceleaşi condiţii, pe o perioadă de 3 ani de la intrarea în vigoare a prezentei legi.

Art. 82. – La data intrării în vigoare a prezentei legi persoanele fizice sau juridice care au fost autorizate în baza altor legi să acorde consultanţă juridică îşi încetează această activitate.

Art. 83. – Pe data intrării în vigoare a prezentei legi se abrogă Decretul nr.281/1954 privind organizarea şi exercitarea avocaturii, publicat în Buletinul Oficial, Partea I, nr. 34 din 21 iulie 1954, republicat în Buletinul Oficial, Partea I, nr. 11 din 6 martie 1958, cu modificările ulterioare, şi Decretul nr.191/1977 (Legea nr. 27) privind reglementarea plăţii onorariilor pentru asistenţa juridică acordată persoanelor având domiciliul sau sediul în străinătate, publicat în Buletinul Oficial, Partea I, nr. 55 din 29 iunie 1977, precum şi Decretul-lege nr.90 din 28 februarie 1990 privind unele măsuri pentru organizarea şi exercitarea avocaturii în România, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.32 din 1 martie 1990, precum şi orice alte dispoziţii contrare.

NOTĂ:
Potrivit art. II şi III din Legea nr. 231/2000 privind modificarea şi completarea Legii nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat:

Art. II. – Avocaţii străini care exercită profesia în România în diverse forme, neprevăzute de lege, sunt obligaţi să se constituie în societăţi civile profesionale, potrivit art. 12, în termen de 6 luni de la intrarea în vigoare a prezentei legi. Pentru înscrierea în barou şi înregistrarea societăţii civile profesionale este necesar avizul conform al Uniunii Avocaţilor din România.

După expirarea termenului de 6 luni organele de urmărire penală, din oficiu sau la cererea Uniunii Avocaţilor din România ori a baroului, se vor sesiza pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute la art. 25 din prezenta lege.

Art. III. – Amenzile care se fac venit la bugetul baroului, prevăzute de prezenta lege, se actualizează periodic, în funcţie de rata inflaţiei, de către Consiliul Uniunii Avocaţilor din România.

Natura juridică a adopţiei

Adopţia este un act de drept al familiei, alcătuit din consimţământul părţilor la adopţie, act faţa de care decizia de încuviinţare a adopţiei apare ca o condiţie legală de care depinde însăşi eficacitatea actului juridic al adopţiei, în condiţiile stabilite prin noua lege a adopţiei (O.U.G. nr.25/12.06.1997, aprobată prin Legea nr.87/1997).

Adopţia presupune mai multe operaţii juridice. Încheierea sau formarea adopţiei necesită săvârşirea mai multor operaţii juridice:

a) actele juridice ale persoanelor chemate să-şi exprime consimţământul în vederea adopţiei. O importanţă deosebită in procesul formării adopţiei, care declanşează încredinţarea copilului în vederea adopţiei, prezintă consimţământul persoanei sau familiei care doreşte să adopte (art.9 alin.1). Acest consimţământ trebuie exprimat în formă autentică.

b) actele autorităţilor publice sau private autorizate, care constituie cerinţe legale pentru încheierea adopţiei. În acest sens, menţionăm cu deosebire atestatul eliberat de Comisia pentru protecţia copilului, avizul favorabil pentru încheierea adopţiei eliberat de către aceiaşi autoritate publică, încredinţarea copilului în vederea adopţiei către persoana sau familia care doreşte să adopte, confirmarea Comitetului Român pentru Adopţii din care să rezulte îndeplinirea procedurilor şi termenelor prevăzute de art.11, 12 şi 13 din Ordonanţa de urgenţă nr. 25/1997, transmiterea cererii pentru adopţie a presoanei sau familiei care doreşte să adopte, instanţei judecătoreşti competente pentru încuviinţarea adopţiei, transmitere care se face de Comitetul Român pentru Adopţii, prin intermediul serviciului public specializat pentru protecţia copilului sau a unui organism privat autorizat. Toate aceste acte ale autorităţilor menţionate sunt prealabile încuviinţării adopţiei dar fac parte din procesul sau din ansamblul operaţiilor juridice necesare încheierii adopţiei, adică încuviinţării adopţiei;

c) încuviinţarea adopţiei de către instanţa de judecată competentă, in conformitate cu o procedură şi potrivit unor condiţii anume prevăzute de lege.

Operaţiile juridice menţionate se săvârşesc în momente diferite şi într-o anumită ordine. În toate cazurile, actele juridice ale persoanelor chemate să-şi exprime consimţământul în vederea adopţiei, cu excepţia consimţământului copilului care a împlinit 10 ani şi care se ia de către instanţa de judecată, preced încuviinţarea adopţiei de către instanţa de judecată. Aceste acte juridice preced şi actele autorităţilor chemate să-şi îndeplinească obligaţiile privind încheierea adopţiei, care sunt în majoritate acte de natură administrativă. Consimţământul părinţilor poate fi revocat în anumite condiţii, iar uneori nu se cere încheierea adopţiei, putându-se face fără acesta. Uneori între operaţiile juridice menţionate poate trece o anumită perioadă de timp, în care pot să intervină schimbări în ceea ce priveşte condiţiile de fond, impedimentele sau condiţiile de formă pentru adopţie.

Adopţia este un act juridic complex. Ea nu se poate încheia decât prin îndeplinirea celor trei categorii de operaţii juridice, dar fiecare din acestea este un element esenţial al adopţiei. Pe de altă parte, fiecare categorie din cele trei menţionate are o natură juridică deosebită. Actele juridice ale persoanelor chemate să consimtă pentru adopţie sunt acte de dreptul familiei, actele autorităţilor cu atribuţii în domeniul adopţiei sunt în general, acte de natură administrativă, iar actul de încuviinţare a adopţiei de către instanţa judecatorească este de drept procesul civil. În acest prim sens, adopţia este un act juridic complex, reprezentând totalitatea operaţiilor de natura juridică diferite care privite în unitatea lor, adică de adopţia încheiată, care ca atare necesită îndeplinirea cerinţelor legale examinate şi produc anumite efecte juridice. Prin urmare, condiţiile de fond, lipsa impedimentelor la adopţie şi condiţiile de fond se referă la actul juridic cmplex al adopţiei şi tot astfel efectele adopţiei sunt ale actului juridic complex, al adopţiei.

În al doilea sens, adopţia este un act juric complex care presupune o anumită procedură dintre care una administrativă şi cealaltă jurisdicţională, se formează deci în timp, cu intervenţia mai multor autorităţi, fiecare cu atribuţiile sale, care fiecare poate şi trebuie analizat separat, deoarece fiecare act îndeplinit în realizarea unei atribuţii produce efecte specifice în ansamblul procedurii de încheiere a adopţiei. În sfârşit s-a pus problema naturii juridice a procedurii judiciare pentru încuviinţarea adopţiei, considerându-se că aceasta este o procedură necontencioasă, graţioasă[1], care prezintă anumite particularităţi în raport cu procedura contencioasă.

Reglementarea procedurii necontencioase este făcută prin art.331-337 şi art.339 din Codul de procedură civilă.

Procedura necontencioasă se aplică cererilor pentru dezlegarea cărora este nevoie de mijlocirea instanţei fără însă să se urmărească stabilirea unui drept potrivnic faţă de o altă persoană (art.331 din C.pr.Civ.). procedura necontencioasă se aplică şi în cazurile în care legea dă în căderea preşedintelui instanţei luarea unor măsuri cu caracter necontencios (C.pr.civ., art.339).

Procedura necontencioasă reglementată de art.331-338 din C.pr.civ. se întregeşte cu dispoziţiile de procedură contencioasă în măsura în care nu sunt potrivnice naturii necontencioase a cererii (art.338 alin.1 C.pr.civ.). Pe de altă parte, măsurile necontencioase cu privire la care legea prevede o procedură specială rămân supuse dispoziţiilor speciale, care se vor întregi cu cele prevăzute de art.331-338 şi art.339 C.pr.civ. În acest sens, este reglementarea specială privind judecarea cererii de încuviinţare a adopţiei.

De aceea, s-a precizat că procedura necontencioasă în materia adopţiei prezintă anumite particularităţi[2]. Astfel:

a) cererea persoanei sau familiei care doreşte să adopte se transmite instanţei competente de către Comitetul Român pentru Adopţii, prin intermediul serviciului specializat pentru protecţia copilului sau a organismului privat autorizat (art.14 alin.1);

b) instanţa soluţionează cauza în camera de consiliu, în complet format din doi judecători special desemnaţi de ministrul justiţiei (art.18 alin.1);

c) judecata cererii se face cu citarea autorităţilor şi persoanelor prevăzute de art.18 alin.2 din Ordonanţa de urgenţă nr.25/1997;

d) consimţământul copilului care a împlinit vsta de 10 ani se cere în instanţă (art.8 alin.4);

e) instanţa cere raportul referitor la ancheta psihosocială a copilului (art.18 alin.5);

f) hotărârile în cauzele având ca obiect încuviinţarea adopţiei nu sunt supuse apelului (art.15 alin.2); aceste hotărâri sunt supuse recursului (art.20); rezultă că aceste hotărâri produc efecte dacă sunt irevocabile.

Rezultă din cele arătate că instanţa de judecată competentă exercită un control de legalitate şi unul de oportunitate privind interesul superior al adopţiei, care constituie şi finalitatea acestuia. Procedura administrativă urmăreşte aceeaşi finalitate.

Adopţia este un act juridic complex şi în sensul particularităţilor pe care le prezintă procedura administrativă şi procedura judiciară necontencioasă.

Adopţia produce efecte juridice de la data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătoreşti (art.1 alin.2).

Problema naturii juridice a adopţiei s-a ridicat ş înainte de Legea nr.11/1990 privind adopţia, în prezent abrogată, avându-se în vedere reglementarea existentă atunci, adică aceea dată de Codul familiei privind adopţia, şi această reglementare fiind abrogată în prezent.

O părere pe baza actualei reglementări, este în sensul că adopţia este o operaţiune juridică bazată pe jucstapunerea unor acte unilaterale de voinţă care dă naştere raporturilor de rudenie civilă, în condiţiile legii şi între persoanele prevăzute de lege[3]. Adopţia poate lua înfăţişarea unui act unilateral colectiv constituit dintr-un fascicul de declaraţii unilaterale de voinţă[4]. Adopţia nu este nu acord de voinţe, neputându-se accepta părerea că aceasta este un act juridic complex, deoarece nu reuşeşte să concilieze natura adopţiei (convenţională) cu efectele adopţiei. Dacă se defineşte adopţia ca un acord de voinţe, se deformează conceptual classic de contract sau se inventează un acord de voinţe care nu este contract. Acordul de voinţe, care nu este contract, ci opera doctrinei nu ţine, practice, nici de esenţa nici de natura adopţiei.

Această părere nu este în afară de critică.

În primul rând, nu se poate pune semnul egalităţii între contract şi acord de voinţe. Orice contract este un acord de voinţe, dar nu orice acord de voinţe este un contract. Astfel, de exemplu, căsătoria este un acord de voinţe lae viitorilor soţi, consimţământul viitorilor soţi nefiind două acte juridice unilaterale, la care ar urma să se adauge actul unilateral al ofiţerului de stare civilă, dar acest acord de voinţe nu este un contract, având o natură juridică proprie, specifică, iar efectele căsătoriei nu sunt determinate de părţi prin acordul lor de voinţe, ci sunt determinate de lege, acordul soţilor nefiind decât condiţia pentru a se produce efectele prevăzute de lege, care nu se limitează numai la părţi, deoarece, ca urmare a căsătoriei se modifică starea civilă a părţilor supusă principiului indivizibilităţii stării civile, opozabilă tuturor, erga omnes.

Adopţia este supusă, de asemenea, unei reglementări speciale. Atât încheierea adopţiei, cât şi efectele acesteia nu urmează regulile încheierii şi ale efectelor contractului, ceea ce înseamnă că nu este un contract.

Adopţia produce efecte care sunt în întregime prevăzute de lege, efecte prin care se realizează interesul superior al adoptatului. Prin încheierea adopţiei, persoanele chemate să consimtă la adopţie vor să se producă efectele adopţiei care sunt în întregime prevăzute de lege, inclusive în rapoprturile dintre ele, deci părţile urmăresc prin încheierea adopţiei să se constituie între ele raporturi juridice, dar acestea sunt prevăzute de lege, nu de acestea.

În al doilea rând, dacă adopţia este o operaţiune juridică, un act juridic în sensul de negotium, bazată pe acte juridice unilaterale, deci distincă de acestea, care este mecanismul de formare, de încheiere a acestei operaţiuni juridice, ce rol are încuviinţarea instanţei judecătoreşti, ce încuviinţează aceasta, încuviinţează actele de voinţă unilaterale, sau încuviinţează adopţia, cum prin încuviinţarea actelor unilaterale de voinţă apare efectul, care este o operaţiune juridică? Dacă adopţia este un fascicul de acte juridice unilaterale, înseamnă că efectele adopţiei sunt supuse dispoziţiilor legale care reglementează efectele actelor juridice unilaterale ce stau la baza adopţiei? Care sunt aceste dispoziţii legale? Dacă efectele adopţiei nu sunt supuse dispoziţiilor legale privind efectele contractului, înseamnă că nu sunt supuse nici dispoziţiilor legale ce reglementează efectele acestor acte unilaterale.

În concluzie, părerea respectivă nu poate fi primită. Adopţia este supusă unui regim juridic în întregime stability de lege, care însă se aplică pe baza actelor juridice în vederea adopţiei, şi care toate împreună exprimă caracterul sau natura juridică a adopţiei ca fiind un act juridic complex. Această părere se pare că a fost împărtăşită şi de instanţa noastră supremă, care în considerentele deciziei de îndrumare nr. 2/1967 arată că decizia de încuviinţare a înfierii (azi adopţiei), “nu are numai un caracter de act administrativ, ci alcătuieşte un tot indisolubil cu actul civil al înfierii, cu care împreună creează raporturi civile de rudenie prevăzute de Codul familiei” şi că “în cazul înfierii constatarea sau pronunţarea nulităţii nu are ca obiect principal desfiinţarea actului administrative, ci a unui act complex care produce consecinţe ce ies din sfera raporturilor administrative şi se situiază în sfera celor civile”[5].

Tot astfel, pe baza reglementării Codului familiei privind adopţia s-a spus că adopţia ia naştere prin intermediul a două acte juridice distincte şi anume: un act juridic de dreptul familiei, numit actul adopţiei, care cuprinde consimţămintele necesare potrivit legii la adopţie; un act juridic individual de drept administrativ, numit decizie de încuviinţare a adopţiei, care cuprinde aprobarea actului de către organul potrivit legii[6].

O altă părere, pe baza reglementării actuale a adopţiei, este în sensul că adopţia este un act juridic de dreptul familiei supus încuviinţării instanţei de judecată[7], deoarece determinant pentru conţinutul ei este consimţământul persoanelor prevăzute de lege şi că acesta stă la baza constituirii familiei adoptive, tot aşa cum familia firească este rezultatul consimţământul viitorilor soţi, cuprins în actul juridic al căsătoriei. Se mai arată că încuviinţarea sau autorizarea unor acte juridice de drept civil, de drept comercial sau de dreptul familiei, prin decizii lae unor autorităţi ale administraţiei publice sau prin hotărâri judecătoreşti, nu este de natură a schimba caracterul acestor acte.

În acelaşi sens şi anume că adopţia este un act de dreptul familiei, deoarece aceasta nu este posibilă decât cu îndeplinirea unor condiţii de fond şi de formă specifice şi că adopţia se încuviinţează de instanţa judecătorească, după ce îşi exercită atribuţiile de control al legalităţii şi de apreciere a oportunităţii adopţiei, prin prisma interesului superior al copilului[8], iar intervenţia în procedura adopţiei a autorităţilor publice – administrative şi judiciare – este cerută de lege.


[1] V. Stoica, M. Ronea, op.cit., în Dreptul nr.2.1993, p.31-43;

G. Boroi, D. Rădescu, Codul de procedură civilă comentat şi adnotat, Ed. All, Bucureşti, 1995, p.603-608; Viorel Mihai Ciobanu, Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, Ed. Naţional, Bucureşti, 1996, p.378.

[2] Gerard Cornu, op.cit., p.378.

[3] Marieta Avram, Filiaţia. Adopţia naţională şi internaţională, Ed. All Beck, Bucureşti, 2001, p.124-125.

[4] Ibidem, p.124

[5] Decizia de îndrumare nr.2/1967 cu privire la organul în drept să constate sau să pronunţe nulitatea înfierii, C.D., 1967, p.21.

[6] Ioan Albu, Dreptul familiei, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1975, p.266.

[7] Al. Bacaci, C. Hageanu, V. Dumitrache, Dreptul familiei, Ed. All Beck, Bucureşti, 1999, p.194.

[8] Gabriela Lupşan, Dreptul familiei, Ed. Junimea, Iaşi, 2001, p.196.

OUG nr. 159/2008 – modificarea Legii nr. 51/1995 pentru organizarea si exercitarea profesiei de avocat

OUG nr. 159/2008 – modificarea Legii nr. 51/1995 pentru organizarea si exercitarea profesiei de avocat

in temeiul art. 115 alin. (4) din Constitutia Romaniei, republicata, Guvernul Romaniei adopta prezenta ordonanta de urgenta.

Art. I. – Legea nr. 51/1995 pentru organizarea si exercitarea profesiei de avocat, republicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 113 din 6 martie 2001, cu modificarile si completarile ulterioare, se modifica si se completeaza dupa cum urmeaza:

1. La articolul 5, alineatul (1) se modifica si va avea urmatorul cuprins:
„Art. 5. – (1) Formele de exercitare a profesiei de avocat sunt: cabinete individuale, cabinete asociate, societati civile profesionale sau societati profesionale cu raspundere limitata.”

2. Articolul 51 se modifica si va avea urmatorul cuprins:
„Art. 51. – (1) Societatea profesionala cu raspundere limitata este o societate civila cu personalitate juridica, constituita, in conditiile prevazute de prezenta lege si de statut, prin asocierea a cel putin 2 avocati definitivi, aflati in exercitiul profesiei, indiferent daca detin sau nu ori daca apartin sau nu unei alte forme de exercitare a profesiei.
(2) Dobandirea personalitatii juridice a societatii civile profesionale cu raspundere limitata are loc la data inregistrarii la barou a deciziei emise de catre consiliul baroului in a carui raza teritoriala se afla sediul ei principal.
(3) Societatea profesionala cu raspundere limitata detine un patrimoniu de afectatiune.
(4) Obligatiile si raspunderea societatii profesionale cu raspundere limitata sunt garantate cu patrimoniul de afectatiune. Asociatii raspund personal, in limita aportului social al fiecaruia.
(5) In situatia in care societatea profesionala cu raspundere limitata se constituie din avocati care fac parte din alte forme de exercitare a profesiei, acestea din urma pot sa nu fie supuse lichidarii, daca asociatii convin astfel.
(6) Forma de exercitare a profesiei din care provine asociatul, daca este cazul, isi inceteaza activitatea profesionala desfasurata in nume propriu pe perioada in care avocatul titular sau, dupa caz, avocatii titulari ai acesteia au calitatea de asociat in societatea profesionala cu raspundere limitata. Pe perioada in care forma de exercitare a profesiei isi inceteaza activitatea din aceasta cauza, in Tabloul avocatilor se mentioneaza corespunzator situatia privind incetarea activitatii, in conditiile prevazute de statut.
(7) In cazul prestatiilor profesionale constand in asistenta si reprezentare juridica la instante, parchete, organe de cercetare penala sau alte autoritati, societatea profesionala cu raspundere limitata are obligatia de a mentiona in contractul incheiat cu
clientul numele avocatului ales sau acceptat de client sa asigure serviciul profesional, precum si acordarea sau, dupa caz,
neacordarea dreptului de substituire.
(8) Societatea profesionala cu raspundere limitata conduce contabilitatea in partida simpla si este supusa regimului
transparentei fiscale. Plata impozitului pe venit se face de catre fiecare asociat, pentru venitul sau propriu.”

3. La articolul 11 alineatul (1), literele a) si b) se modifica si vor avea urmatorul cuprins:
„a) are exercitiul drepturilor civile si politice;
b) este licentiat al unei facultati de drept cu durata stabilita de lege.”

4. La articolul 12, alineatul (1) se modifica si va avea urmatorul cuprins:
„Art. 12. – (1) Membrul unui barou dintr-o alta tara poate exercita profesia de avocat in Romania, in cazul indeplinirii conditiilor prevazute de prezenta lege.”

5. La articolul 13, litera b) se modifica si va avea urmatorul cuprins:
„b) cel care a savarsit abuzuri prin care au fost incalcate drepturi si libertati fundamentale ale omului, stabilite prin hotarare judecatoreasca, sau a savarsit abuzuri impotriva profesiei de avocat, stabilite prin procedura prevazuta in Statutul profesiei de avocat.”

6. La articolul 16, alineatul (1) se modifica si va avea urmatorul cuprins:
„Art. 16. – (1) Primirea in profesie se obtine numai pe baza unui examen la nivel national organizat de U.N.B.R, potrivit prezentei legi si Statutului profesiei de avocat.”

7. La articolul 16, alineatele (2) si (3) se abroga.

8. Articolul 161 se abroga.

9. La articolul 17, dupa alineatul (2) se introduce un nou alineat, alineatul (21), cu urmatorul cuprins:
„(21) In perioada stagiului, cu acordul avocatului indrumator, avocatii stagiari pot urma cursuri de masterat, care sunt luate in considerare la aprecierea formarii profesionale initiale in conditiile prevazute de Statutul profesiei de avocat.”

10. La articolul 17, alineatul (3) se modifica si va avea urmatorul cuprins:
„(3) Stagiul se suspenda in caz de lipsa motivata din profesie ori in caz de incetare a indrumarii profesionale fara culpa avocatului stagiar. Perioada de stagiu anterior efectuata se socoteste pentru indeplinirea stagiului.”

11. La articolul 20, alineatul (1) se modifica si va avea urmatorul cuprins:
„Art. 20. – (1) Profesia de avocat nu poate fi exercitata la instantele, precum si la parchetele de pe langa acestea, inclusiv la Inalta Curte de Casatie si Justitie sau la Parchetul de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie, unde sotul avocatului sau ruda ori afinul sau pana la gradul al treilea inclusiv indeplineste functia de judecator sau procuror, indiferent de sectia, directia, serviciul sau biroul in care isi desfasoara activitatea.”

12. La articolul 20, alineatul (3) se abroga.

13. La articolul 20, alineatul (4) se modifica si va avea urmatorul cuprins:
„(4) Dispozitiile alin. (1) si (2) se aplica si avocatului titular, avocatului asociat, avocatului colaborator sau salarizat in cadrul profesiei, care se foloseste de forma de organizare profesionala ori de raporturile de conlucrare profesionala stabilite in conditiile legii in scopul eludarii acestor interdictii, sub sanctiunea savarsirii unei abateri disciplinare grave.”

14. La articolul 23, dupa alineatul (3) se introduce un nou alineat, alineatul (4), cu urmatorul cuprins:
„(4) Inscrierea avocatilor in tablou se face pe baza licentei de exercitiu al profesiei, confirmata din 3 in 3 ani pe baza dovezii frecventarii formelor de pregatire profesionala continua organizate de barouri si U.N.B.R.”

15. La articolul 25 se introduc trei noi alineate, alineatele (2), (3) si (4), cu urmatorul cuprins:
„(2) Actele specifice profesiei de avocat, efectuate in mod public de o persoana care nu a dobandit calitatea de avocat in conditiile prezentei legi, sunt nule daca s-a produs o vatamare ce nu poate fi remediata in alt mod, in afara de cazul in care modul de indeplinire a acestora a fost de natura sa produca o eroare comuna cu privire la calitatea celui care le-a savarsit.
(3) In cazurile prevazute de prezentul articol, baroul are dreptul la actiune in despagubiri impotriva persoanei fizice sau juridice care exercita fara drept profesia de avocat.
(4) Sumele obtinute cu titlu de despagubiri potrivit alin. (3) vor fi cuprinse in bugetele barourilor si vor fi folosite in mod exclusiv pentru organizarea activitatii de pregatire profesionala a avocatilor, in conditiile legii.”

16. La articolul 27, litera d) se modifica si va avea urmatorul cuprins:
„d) in cazul in care avocatul nu face dovada ca a frecventat formele de pregatire profesionala continua, in perioada celor 3 ani anteriori actualizarii licentei de exercitiu al profesiei, in conditiile prevazute de statutul profesiei.”

17. La articolul 32, dupa alineatul (3) se introduce un nou alineat, alineatul (4), cu urmatorul cuprins:
„(4) Avocatul are dreptul la recuperarea capacitatii de munca, in conditiile prevazute de Statutul profesiei de avocat.”

18. La articolul 37, alineatul (2) se modifica si va avea urmatorul cuprins:
„(2) Amenintarea savarsita nemijlocit impotriva avocatului in timpul exercitarii profesiei si in legatura cu aceasta se pedepseste cu inchisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amenda.”

19. La articolul 37, dupa alineatul (4) se introduce un nou alineat, alineatul (41), cu urmatorul cuprins:
„(41) In cazul infractiunilor prevazute la alin. (2) si (3), savarsite impotriva sotului sau a unei rude apropiate a avocatului in scop de intimidare ori de razbunare in legatura cu exercitarea de catre avocat a profesiei, limitele speciale de pedeapsa prevazute de lege se majoreaza cu jumatate.”

20. La articolul 42 se introduce un nou alineat, alineatul (2), cu urmatorul cuprins:
„(2) Actele intocmite de avocat pentru tinerea evidentelor profesionale cerute de lege, precum si pentru legitimarea fata de terti a calitatii de reprezentant sunt acte autentice.”

21. La articolul 49 se introduce un nou alineat, alineatul (2)
, cu urmatorul cuprins:
„(2) In cadrul baroului isi desfasoara activitatea comisia de cenzori si comisia de disciplina. Organizarea, functionarea, precum si atributiile acestora sunt reglementate potrivit Statutului profesiei de avocat.”

22. La articolul 50 alineatul (2), litera b) se modifica
si va avea urmatorul cuprins:
„b) alege si revoca decanul, membrii consiliului, membrii comisiei de cenzori si pe cei ai comisiei de disciplina. Decanul este ales pentru un mandat de 4 ani si poate fi reales o singura data. Decanul se alege dintre avocatii cu o vechime de minimum 12 ani in profesie, in acelasi barou.”

23. La articolul 52, alineatele (2) si (3) se modifica
si vor avea urmatorul cuprins:
„(2) In cazul in care numarul legal nu este intrunit, iar pe ordinea de zi a sedintei nu este inclusa alegerea organelor de conducere a baroului, prezidiul adunarii generale, de fata cu cei prezenti, stabileste o noua adunare generala in termen de cel mult 15 zile de la data primei convocari. Consiliul baroului are obligatia sa indeplineasca procedura convocarii cu cel putin 7
zile inainte de data fixata.
(3) Adunarea generala convocata in conditiile alin. (2) este legal constituita cu participarea a cel putin unei treimi din numarul total al membrilor sai.”

24. La articolul 52, alineatul (31) se abroga
.

25. Dupa articolul 52 se introduce un nou articol, articolul 521, cu urmatorul cuprins:
„Art. 521. – (1) Adunarile generale de alegere a organelor de conducere a baroului sunt legal constituite numai cu participarea majoritatii membrilor adunarii generale a baroului.
(2) Prin exceptie de la prevederile alin. (1), in cazul barourilor care au in evidenta mai mult de 500 de avocati cu drept de exercitare a profesiei, in cazul in care, la prima convocare, numarul legal de participanti nu este intrunit sunt aplicabile, in mod corespunzator, dispozitiile art. 52 alin. (2) si (3).
(3) Participarea la adunarea generala de alegere a organelor de conducere a baroului se face personal sau printr-un reprezentant-elector.
(4) Reprezentantul-elector trebuie sa indeplineasca conditiile prevazute in Statutul profesiei de avocat. Numarul de avocati care isi pot delega votul unui singur reprezentant-elector este de maximum 5.
(5) In cazul Baroului Bucuresti, reprezentantul-elector poate exprima, in afara propriului vot, si votul a cel mult 10 avocati reprezentati.
(6) La stabilirea numarului legal de participanti la adunarile generale prevazute de prezentul articol se vor avea in vedere si mandatele de reprezentare, in conditiile prevazute de Statutul profesiei de avocat.”

26. La articolul 53 alineatul (2), litera e) se abroga.

27. La articolul 57, dupa alineatul (5) se introduce un nou alineat, alineatul (6), cu urmatorul cuprins:
„(6) Folosirea fara drept a denumirilor «Barou», «Uniunea Nationala a Barourilor din Romania», «U.N.B.R» ori «Uniunea Avocatilor din Romania» sau a denumirilor specifice formelor de exercitare a profesiei de avocat de catre orice persoana fizica sau persoana juridica, indiferent de obiectul activitatii desfasurate de aceasta, precum si folosirea insemnelor specifice profesie  ori purtarea robei de avocat in alte conditii decat cele prevazute de prezenta lege constituie infractiuni si se pedepsesc cu inchisoare de la 6 luni la 3 ani.”

28. La articolul 63, litera h) se modifica
si va avea urmatorul cuprins:
„h) organizeaza examenul national unitar de primire in profesia de avocat si examenul de dobandire a titlului profesional de avocat definitiv;”.

30. Capitolul V „Asistenta judiciara” se modifica si va avea urmatorul cuprins:

„CAPITOLUL V
Asistenta judiciara

SECTIUNEA 1

Cazurile si conditiile de acordare a asistentei judiciare Art. 68. – (1) In cazurile prevazute de lege, barourile asigura asistenta judiciara in urmatoarele forme:
a) in cauzele penale, in care apararea este obligatorie potrivit dispozitiilor Codului de procedura penala;
b) in orice alte cauze decat cele penale, ca modalitate de acordare a ajutorului public judiciar, in conditiile legii;
c) asistenta judiciara prin avocat, acordata la solicitarea organelor administratiei publice locale.
(2) In cazuri de exceptie, daca drepturile persoanei lipsite de mijloace materiale ar fi prejudiciate prin intarziere, decanul baroului poate aproba acordarea cu titlu gratuit a asistentei de specialitate juridica.

Art. 681. – (1) In cazul in care, potrivit art. 11-19 din Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar in materie civila, aprobata cu modificari si completari prin Legea nr. 193/2008, a fost incuviintata cererea de ajutor public judiciar sub forma asistentei prin avocat, cererea impreuna cu incheierea de incuviintare se trimit de indata decanului baroului din circumscriptia acelei instante.
(2) Decanul baroului sau avocatul caruia decanul i-a delegat aceasta atributie va desemna, in termen de 3 zile, un avocat inscris in Registrul de asistenta judiciara, caruia ii transmite, odata cu instiintarea desemnarii, incheierea prevazuta la alin. (1). Decanul baroului are obligatia de a comunica si beneficiarului ajutorului public judiciar numele avocatului desemnat. Beneficiarul ajutorului public judiciar poate solicita el insusi desemnarea unui anumit avocat, cu consimtamantul acestuia, in conditiile legii.

Art. 682. – (1) Avocatul desemnat potrivit art. 681 alin. (2) sa
acorde ajutorul public judiciar nu poate refuza aceasta sarcina
profesionala decat in caz de conflict de interese sau pentru alte
motive justificate.
(2) Refuzul nejustificat de a prelua cazul sau de a continua executarea constituie abatere disciplinara, in conditiile legii.
(3) Refuzul nejustificat al beneficiarului sau renuntarea unilaterala si nejustificata a acestuia la asistenta acordata de avocatul desemnat duce la incetarea ajutorului public sub forma asistentei prin avocat.

Art. 683. – (1) Asistenta extrajudiciara prevazuta la art. 35 din Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 51/2008, aprobata cu modificari si completari prin Legea nr. 193/2008, se acorda de Serviciul de asistenta judiciara constituit la nivelul fiecarui barou, pe baza unei cereri al carei model se aproba de Departamentul de coordonare a asistentei judiciare, care va cuprinde mentiuni privind obiectul si natura solicitarii de asistenta, identitatea, codul numeric personal, domiciliul si starea materiala ale solicitantului si ale familiei sale, atasandu-se inscrisuri doveditoare ale veniturilor acestuia si ale familiei sale, precum si dovezi cu privire la obligatiile de intretinere sau de plata. Cererea va fi insotita si de o declaratie pe propria raspundere a solicitantului, in sensul de a preciza daca in cursul ultimelor 12 luni a mai beneficiat de ajutor public judiciar, in ce forma, pentru ce cauza, precum si cuantumul acestui ajutor.
(2) Dovada starii materiale a solicitantului se face, in principal, cu urmatoarele documente:
a) adeverinta eliberata de autoritatile competente sau de catre angajator, dupa caz, din care sa rezulte veniturile profesionale ale solicitantului si ale celorlalti membri ai familiei supuse, potrivit legii, impozitului pe venit realizate in perioada prevazuta de legislatia privind ajutorul public judiciar sau sumele incasate cu titlu de pensie, indemnizatie de somaj sau asigurari sociale si altele asemenea, incasate pe aceeasi perioada;
b) livretul de familie si, dupa caz, certificatele de nastere ale
copiilor;
c) certificatul de persoana cu handicap al solicitantului sau al copilului, dupa caz;
d) declaratie pe propria raspundere din care sa reiasa ca solicitantul si ceilalti membri ai familiei nu beneficiaza de alte venituri suplimentare;
e) declaratie pe propria raspundere privind situatia patrimoniala a solicitantului si a familiei sale;
f) declaratie pe propria raspundere din care sa rezulte ca solicitantul si/sau celalalt parinte natural ori adoptiv sau, dupa caz, o alta persoana careia i s-a incredintat copilul in vederea adoptiei sau care are copilul in plasament ori in plasament in regim de urgenta ori a fost numita tutore se ocupa de cresterea si ingrijirea copilului si ca acesta nu este incredintat sau dat in plasament niciunui organism privat autorizat sau serviciu public autorizat ori unei persoane juridice;
g) dovada eliberata de autoritatile competente privind situatia bunurilor impozabile ale solicitantului sau, dupa caz, ale celorlalti membri ai familiei;
h) alte acte necesare stabilirii dreptului la acordarea de asistenta judiciara, potrivit legii.
(3) Cererea de acordare a asistentei extrajudiciare se depune la serviciul de asistenta judiciara si se solutioneaza in termen de cel mult 15 zile lucratoare de la data inregistrarii, prin decizie de admitere ori de respingere, dupa caz.
(4) In cazul admiterii cererii de acordare a asistentei extrajudiciare, decizia privind acordarea de asistenta judiciara va cuprinde urmatoarele:
a) denumirea actului;
b) denumirea organului emitent;
c) temeiul legal si de fapt pentru emiterea deciziei;
d) persoana careia i se acorda asistenta extrajudiciara;
e) tipul sau forma asistentei extrajudiciare acordate;
f) data eliberarii, functia si semnatura persoanei care a eliberat actul respectiv.
(5) In temeiul deciziei de acordare a asistentei extrajudiciare, decanul baroului competent desemneaza un avocat din Registrul de asistenta judiciara al baroului.
(6) Dupa posibilitati, decanul baroului poate aproba acordarea asistentei extrajudiciare de catre un avocat ales de persoana careia i se acorda asistenta judiciara.
(7) Decizia prevazuta la alin. (3) se comunica solicitantului in termen de 5 zile lucratoare de la data emiterii deciziei.
(8) Decizia de respingere a cererii de acordare a asistentei extrajudiciare poate fi contestata la consiliul baroului, in termen de 5 zile de la comunicarea acesteia.
(9) Contestatiile formulate impotriva deciziei de respingere se solutioneaza de consiliul baroului, in termen de 5 zile de la data inregistrarii contestatiei.

Art. 684. – Avocatul care acorda asistenta judiciara potrivit prezentului capitol nu are dreptul sa primeasca de la client sau de la cel aparat niciun fel de remuneratie sau de alte mijloace de recompensa, nici chiar cu titlu de acoperire a cheltuielilor.

SECTIUNEA a 2-a
Organizarea activitatii de acordare a asistentei judiciare

Art. 685. – (1) In cadrul U.N.B.R. se organizeaza Departamentul de coordonare a asistentei judiciare, organ cu activitate permanenta, coordonat de un vicepresedinte al U.N.B.R. Structura organizatorica a acestui departament se stabileste prin decizie a Comisiei permanente a U.N.B.R.
(2) Departamentul de coordonare a asistentei judiciare emite decizii si norme metodologice in limitele atributiilor conferite prin prezenta lege, in conditiile si cu procedura prevazute de Statutul profesiei de avocat.

Art. 686. – Departamentul de coordonare a asistentei judiciare exercita, in principal, urmatoarele atributii:
a) desfasoara conducerea metodologica a activitatii de acordare a asistentei judiciare;
b) elaboreaza proiectul de Regulament-cadru pentru organizarea serviciilor de asistenta judiciara;
c) propune sau, dupa caz, avizeaza, proiecte de protocoale ce se incheie cu autoritatile publice competente in scopul obtinerii mijloacelor financiare necesare pentru organizarea serviciilor de asistenta judiciara;
d) organizeaza Registrul national de asistenta judiciara pe baza registrelor intocmite de barouri;
e) organizeaza si coordoneaza metodologia de plata a onorariilor pentru asistenta judiciara acordata;
f) efectueaza controlul asupra asistentei judiciare acordate;
g) elaboreaza proiecte de acte normative in domeniul asistentei judiciare, pe care le propune Ministerului Justitiei in vederea promovarii;
h) stabileste, impreuna cu Ministerul Justitiei, indicii statistici, tine evidenta statistica a sistemului de asistenta judiciara si analizeaza informatiile necesare pentru planificarea si coordonarea corecta a sistemului de asistenta judiciara;
i) colaboreaza cu Ministerul Justitiei pentru buna functionare si planificarea, inclusiv din punct de vedere bugetar, a sistemului de asistenta judiciara;
j) popularizeaza sistemul de asistenta judiciara;
k) stabileste formularistica utilizata de barouri pentru organizarea activitatii de asistenta judiciara si extrajudiciara, in conditiile legii;
l) reprezinta U.N.B.R. in domeniul asistentei judiciare, in
cadrul colaborarii internationale in materie, in conditiile legii sau ale Statutului profesiei de avocat.

Art. 687. – In vederea organizarii activitatii de asistenta judiciara, barourilor indeplinesc urmatoarele atributii:
a) organizeaza serviciile de asistenta judiciara atat la nivelul fiecarui barou, cat si la sediul fiecarei instante judecatoresti;
b) organizeaza si actualizeaza Registrul de asistenta judiciara al fiecarui barou pe baza cererilor avocatilor, aprobate de consiliul baroului;
c) desemneaza avocatii inscrisi in Registrul de asistenta judiciara pentru acordarea asistentei judiciare, tinand cont de experienta profesionala si de calificarea avocatului, precum si de natura si complexitatea cazului, de celelalte desemnari ale acestuia in virtutea prezentei legi si de gradul de angajare al acestuia;
d) efectueaza controlul asupra acordarii asistentei judiciare de catre avocatii din cadrul baroului;
e) organizeaza si executa programe de popularizare a sistemului de asistenta judiciara;
f) indeplinesc orice alte atributii prevazute de lege sau de Regulamentul pentru organizarea serviciilor de asistenta judiciara.

Art. 688. – (1) Baroul organizeaza serviciile de asistenta judiciara la sediile tuturor instantelor judecatoresti din judet, in spatii destinate exclusiv desfasurarii acestei activitati, care se pun la dispozitie cu titlu gratuit de Ministerul Justitiei sau, dupa caz, de autoritatile administratiei publice locale.
(2) Serviciile de asistenta prevazute la alin. (1) sunt conduse de un avocat definitiv, numit de consiliul baroului, si sunt coordonate de un membru al consiliului. Organizarea, functionarea si atributiile serviciilor de asistenta judiciara se realizeaza potrivit regulamentului aprobat de consiliul baroului, in baza Regulamentului-cadru pentru organizarea serviciilor de asistenta judiciara aprobat de Consiliul U.N.B.R.

Art. 689. – (1) Fiecare barou organizeaza Registrul de asistenta judiciara in care sunt inscrisi avocatii ce pot fi desemnati pentru acordarea asistentei judiciare si a asistentei extrajudiciare.
(2) Registrul este public, se pastreaza pe suport hartie si in format electronic si se publica pe pagina de internet a fiecarui barou.
(3) Actualizarea Registrului de asistenta judiciara pentru urmatorul an calendaristic se efectueaza pana la sfarsitul lunii septembrie a anului calendaristic precedent.
(4) In cazurile exceptionale, in Registrul de asistenta judiciara pot fi operate modificari si in cursul anului, potrivit procedurii prevazute pentru inscrierea in registru.
(5) U.N.B.R. organizeaza Registrul national de asistenta judiciara, constituit din registrele de asistenta judiciara ale tuturor barourilor.
(6) Registrul national de asistenta judiciara se publica pe pagina de internet a U.N.B.R. si se actualizeaza in mod automat odata cu actualizarea datelor din registrul fiecarui barou.

Art. 6810. – (1) Pentru inscrierea in Registrul de asistenta judiciara, avocatul depune o cerere la baroul din care face parte.
(2) Cererea prevazuta la alin. (1) se completeaza conform formularului aprobat de Departamentul de coordonare a asistentei judiciare din cadrul U.N.B.R.
(3) Inscrierea avocatului in Registrul de asistenta judiciara se efectueaza in baza deciziei consiliului baroului.
(4) Consiliul baroului poate, motivat, sa refuze inscrierea in registru sau sa radieze din registru un avocat in urmatoarele cazuri:
a) daca avocatului solicitant i s-a aplicat o sanctiune disciplinara;
b) daca avocatul este invinuit pentru savarsirea unei infractiuni de drept comun;
c) daca s-a constatat incalcarea repetata a dispozitiilor prezentei legi sau calitatea inferioara a asistentei judiciare acordate.
(5) Radierea din registru poate fi dispusa pentru o perioada de un an, iar daca se constata savarsirea consecutiva a 3 sau a mai multor abateri de la obligatiile prevazute de prezenta lege, radierea se poate dispune pentru o perioada de pana la 3 ani.
(6) Refuzul baroului de inscriere a avocatului solicitant in registru, precum si masura radierii unui avocat din registru pot fi contestate potrivit procedurii prevazute la cap. VI «Raspunderea disciplinara».
(7) Decizia de radiere din registru se aduce la cunostinta publicului prin afisare pe pagina de internet a baroului, precum si pe pagina de internet a U.N.B.R.

Art. 6811. – (1) Pentru asistenta judiciara acordata, avocatul desemnat are dreptul la un onorariu stabilit de organul judiciar, potrivit naturii si volumului activitatii desfasurate, in limitele sumelor stabilite prin protocolul incheiat intre U.N.B.R. si Ministerul Justitiei.
(2) Prin actul de incuviintare a asistentei judiciare, organul judiciar stabileste si valoarea provizorie a onorariului avocatului.
(3) Dupa acordarea asistentei judiciare, avocatul intocmeste un referat scris cu privire la prestatia avocatiala efectiva, conform formularului aprobat de Departamentul de coordonare a asistentei judiciare din cadrul U.N.B.R. Referatul este supus confirmarii organului judiciar, care, in functie de volumul si complexitatea activitatii desfasurate de avocat, precum si in raport cu durata, tipul si particularitatile cauzei, poate dispune mentinerea sau majorarea onorariului stabilit initial.
(4) Referatul confirmat potrivit alin.(3) se inainteaza baroului, in vederea efectuarii formalitatilor prevazute de lege pentru plata onorariilor.
(5) In cazul in care avocatul este sanctionat disciplinar, potrivit art. 70 alin.(1), avocatul nu va primi onorariul pentru cazul concret ori pentru activitatea desfasurata.

Art. 6812. – (1) Plata onorariului pentru asistenta judiciara acordata se face lunar prin virament bancar, pe baza documentelor pentru decontare prevazute la art. 6811 alin.(2), avizate de consiliul baroului.
(2) Sumele necesare pentru plata onorariilor sau, dupa caz, a remuneratiilor pentru asistenta judiciara se vireaza, in conditiile legii, intr-un cont distinct, deschis de fiecare barou. Evidenta si controlul utilizarii, in scopurile prevazute de prezenta lege, a sumelor virate se realizeaza potrivit reglementarilor in materia gestiunii fondurilor provenind de la bugetul de stat. Respectarea de catre barouri a destinatiei fondurilor astfel virate poate face si obiect al controlului U.N.B.R., in conditiile stabilite de Statutul profesiei de avocat.

Art. 6813. – (1) Pentru asistenta extrajudiciara acordata, avocatul desemnat are dreptul la un onorariu stabilit potrivit naturii, complexitatii si volumului activitatii desfasurate, certificate printr-un referat scris al avocatului, conform formularului pentru decontare aprobat de Departamentul de coordonare a asistentei judiciare din cadrul U.N.B.R.
(2) In cazul avocatilor desemnati, coordonatorul Serviciului de asistenta juridica al baroului verifica si avizeaza raportul avocatului care a acordat asistenta extrajudiciara si propune consiliului baroului cuantumul remunerarii in functie de particularitatile cauzei, tipul, volumul de munca depus si calitatea asistentei acordate, in limitele sumelor stabilite prin protocolul incheiat intre U.N.B.R. si Ministerul Justitiei.

Art. 6814. – U.N.B.R. si barourile conlucreaza cu Ministerul Justitiei, Consiliul Superior al Magistraturii, instantele judecatoresti, precum si cu parchetele de pe langa acestea, in vederea desfasurarii in bune conditii a activitatii de acordare a asistentei judiciare prevazute de prezentul capitol.

Art. 69. – (1) Onorariile pentru asistenta judiciara acordata in oricare dintre formele prevazute de prezentul capitol se stabilesc prin protocolul incheiat intre U.N.B.R. si Ministerul Justitiei, in conditiile legii.
(2) Fondurile necesare pentru plata onorariilor prevazute la alin.(1) se asigura potrivit art. 26 alin.(1) lit. a) din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, cu modificarile si completarile ulterioare.
(3) Fondurile necesare organizarii si functionarii serviciilor de asistenta judiciara din cadrul barourilor se asigura din sumele alocate pentru finantarea sistemului de ajutor public judiciar si a sistemului de asistenta juridica, potrivit art. 26 alin.(1) lit. a) din Legea nr. 146/1997, cu modificarile si completarile ulterioare, pe baza propunerilor transmise anual Ministerului Justitiei de catre U.N.B.R., cu ocazia intocmirii proiectului bugetului de stat. Eliberarea sumelor aprobate se realizeaza potrivit procedurii stabilite prin ordin al ministrului justitiei.
(4) Onorariile pentru asistenta judiciara acordata in oricare dintre formele prevazute de prezentul capitol, la solicitarea organelor administratiei publice locale, se acorda din fondurile acestor organe, in limitele sumelor stabilite prin protocol incheiat de fiecare barou cu acestea. In lipsa protocolului, sunt aplicabile limitele stabilite prin protocolul prevazut la art. 6811 alin.(1).”

Art. II. – (1) In termen de 60 de zile de la intrarea in vigoare a prezentei ordonante de urgenta, Statutul profesiei de avocat, publicat in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 45 din 13 ianuarie 2005, cu modificarile si completarile ulterioare, va fimodificat potrivit prevederilor prezentei ordonante de urgenta.
(2) In termenul prevazut la alin.(1) Consiliul Uniunii Nationale a Barourilor din Romania va adopta Regulamentul-cadru pentru organizarea serviciilor de asistenta judiciara prevazut la art. 686 lit. b).

Art. III. – Dispozitiile prezentei ordonante de urgenta referitoare la societatile profesionale cu raspundere limitata intra in vigoare dupa intrarea in vigoare a modificarilor Statutului profesiei de avocat, prevazuta la art. II.

Art. IV.
– (1) Dispozitiile pct. 6 al art. I intra in vigoare la data de 1 ianuarie 2009.
(2) Cererile de primire in profesie, formulate in temeiul art. 6 alin.(2) si (3) din Legea nr. 51/1995, republicata, cu modificarile si completarile ulterioare, care au fost depuse pana la data intrarii in vigoare a prezentei ordonante de urgenta, vor fi solutionate potrivit procedurii in vigoare la data formularii acestora.

Art. V.
– In tot cuprinsul Legii nr. 51/1995, republicata, cu modificarile si completarile ulterioare, sintagma „societate civila profesionala cu raspundere limitata” se inlocuieste cu sintagma „societate profesionala cu raspundere limitata”.

Art. VI. – Legea nr. 51/1995, republicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 113 din 6 martie 2001, cu modificarile si completarile ulterioare, precum si cu modificarile si completarile aduse prin prezenta ordonanta de urgenta, va fi republicata dupa adoptarea legii de aprobare a acesteia, dandu-se textelor o noua numerotare.

PRIM-MINISTRU
CALIN POPESCU-TARICEANU

Contrasemneaza:
Ministrul justitiei,
Catalin Marian Predoiu

p. Ministrul economiei si finantelor,
Catalin Doica,
secretar de stat

Bucuresti, 12 noiembrie 2008.

Nr. 159.

Consemnarea şi înregistrarea declaraţiilor persoanelor ascultate ca martori

Declaraţiile pe care le-au dat martorii atât în faza de urmărire penală cât şi în faza de judecată, sunt consemnate în scris, potrivit art.86 alineatul 3 din Codul procedură penală.

În declaraţia scrisă se consemnează numele şi prenumele, vârsta, adresa şi locul de muncă, dacă are calitatea de soţ sau rudă apropiată cu vreuna din părţi, se va consemna şi în ce raporturi se află cu acestea (duşmănie, subordonare, prietenie). De asemenea se va consemna în declaraţia scrisă dacă a suferit vreo pagubă prin infracţiunea săvârşită şi dacă există vreo cauză legală care să-l împiedice să depună ca martor.

În situaţia în care martorul este soţ sau rudă apropiată cu învinuitul sau inculpatul, în conţinutul declaraţiei se menţionează că aceste prevederi legale, impuse de dispoziţiile art. 80 alineatul 2 din Codul de procedură penală şi potrivit cărora nu are obligaţia să depună mărturie, i-au fost aduse la cunoştinţă.

În declaraţie se face referire la jurământul pe care l-a depus sau la formula prevăzută de art.85 alineatul 5 Cod procedură penală , precum şi la fapul dacă nu va spune adevărul săvârşeşte infracţiunea de mărturie mincinoasă,prevăzută de  art.260 Cod penal. Se va consemna despre tot ceea ce declară cu privire la faptele şi împrejurările pentru dovedirea cărora a fost chemat; se consemnează numai ceea ce are valoare pentru cauză şi ce a perceput martorul personal.

Declaraţia martorului poate fi scrisă de către martor sau de către organul judiciar. Organul judiciar are posibilitatea de a insista ca martorul să-şi scrie singur personal declaraţia; în acest fel martorul nu va putea să susţină că nu a fost întrebat cu privire la faptele în legătură cu care a declarat mincinos. Declaraţia se consemnează fără ştersături sau adăugiri, în situaţia în care apar se va face menţiune la sfârşitul acesteia. Obligaţia organului judiciar este de a reproduce cele declarate de martor dacă se poate cu propriile lui cuvinte, fiind interzisă modificarea sau înlocuirea cuvintelor acestuia. În declaraţiile martorilor de rea-credinţă vor fi consemnate atât întrebările cât şi răspunsurile date, atunci când ascultarea se realizează pe bază de întrebări şi răspunsuri. În cazul în care declaraţia nu a fost consemnată de către martor, organul judiciar poate insista ca acesta să citească personal declaraţia; dacă martorul refuză sau nu poate s-o citească i se citeşte de către organul de urmărire penală sau de către preşedintele completului de judecată.[1]

La sfârşitul declaraţiei, martorul care ştie să scrie va menţiona personal că a luat cunoştinţă sau că i-a fost citită de către organul judiciar. Dacă martorul este de acord cu conţinutul acesteia, se semnează pe fiecare pagină şi la sfârşit; organul de urmărire penală care a făcut ascultarea ori preşedintele completului de judecată precum şi grefierul, şi interpretul vor semna în aceleaşi condiţii.

Dacă martorul nu poate sau refuză să semneze se face menţiune despre această situaţie în declaraţia scrisă. În situaţia în care martorul refuză să semneze cele declarate, organul judiciar va insista asupra cauzei refuzului, stabilind motivele, neînţelegerile pentru a realiza o colaborare cu martorul în vederea soluţionării legale a cauzei. Nesemnarea declaraţiei martorului duce la anularea actului şi reascultarea acestuia, declaraţia nesemnată este o declaraţie lovită de nulitate dacă martorul chemat să o confirme nu recunoaşte conţinutul ei, nu poate constitui mijloc de probă.

Dacă martorul revine asupra vreuneia dintre declaraţiile sale sau are de făcut completări sau rectificări, se va consemna şi semna despre aceasta la sfârşitul declaraţiei.

Declaraţiile martorilor făcute la instanţa de judecată, audiaţi în cauză, inclusiv întrebările adresate de oricare dintre părţi sau de instanţa de judecată, pe lângă consemnarea făcută de grefier, se fac şi prin înregistrarea cu mijloace tehnice. Pe banda audio sau video se înregistrează următoarele:

  • data şi ora, locul înregistrării, numele, prenumele, unitatea din care face parte organul judiciar care efectuează înregistrarea;
  • datele de identificare ale martorului, cauza în care este ascultat şi conţinutul ascultării. Aceste înregistrări sunt utile în cazul martorilor de rea-credinţă, cărora li se poate aduce la cunoştinţă că sunt înregistraţi în speranţa că îi vor determina să fie sinceri. Prin intermediul acestor înregistrări se poate verifica dacă cele consemnate de grefier în declaraţie corespund cu cele înregistrate prin mijoacele tehnice. Despre efectuarea înregistrării, organul judiciar va întocmi un proces-verbal în care va menţiona întreaga convorbire, numărul casetei pe care s-a făcut imprimarea. Procesul-verbal va fi semnat de către organul judiciar care a efectuat ascultarea şi de către martorul ascultat. Caseta pe care s-a înregistrat întreaga convorbire va fi sigilată cu sigiliul organului judiciar fiind ataşată la procesul-verbal.

Aceste înregistrări ale declaraţiei martorului nu trebuie confundate cu celelate mijloace de probă prevăzute de art.64 C.pr.pen. interceptările şi înregistrările audio sau video.

Consemnarea declaraţiilor martorilor protejaţi

Potrivit dispoziţiilor Legii nr.281/2003, dacă există probe sau indicii temeinice că prin declararea identităţii reale a martorului sau a domiciliului sau a reşedinţei ar fi periclitată viaţa, integritatea corporală sau libertatea lui ori a altei persoane, martorului i se atribuie o altă identitate sub care urmează să apară în faţa organelor judiciare. Măsura privind atribuirea unei alte identităţi ori a unui alt domiciliu sau reşedinţă cu ocazia consemnării declaraţiei martorului, poate fi dispusă la cererea acestuia, organului de urmărire penală sau a altei persoane îndreptăţite de către procuror în faza de urmărire penală sau de instanţa de judecată în cursul judecăţii.

Identitatea reală a martorului va fi consemnată într-un proces-verbal care va fi introdus într-un plic sigilat şi păstrat într-un loc special în condiţii de maximă siguranţă, la sediul parchetului sau a instanţei de judecată[2]. Procurorul ca şi judecătorul sau judecătorii care participă la soluţionarea cauzei, au dreptul să cunoască identitatea reală a martorului în condiţii de strictă confidenţialitate. Declaraţia martorului protejat înregistrată prin mijloacele audio sau video se redă în formă scrisă, într-un proces-verbal în cursul urmăririi penale, în care se precizează cu exactitate ceea ce a declarat martorul, fiind semnată apoi de către procurorul care a asistat la ascultarea acestuia şi de organul de urmărire penală. Declaraţia consemnată în procesul-verbal se transcrie, se semnează de procuror şi de organul de urmărire penală, de martor fiind păstrată într-un loc special, într-un plic sigilat.

În cursul judecăţii, înregistrările audio sau video sunt redate într-o declaraţie, menţionându-se cu exactitate cele declarate de către martor, declaraţie care va fi semnată de procurorul care a fost prezent la ascultarea martorului şi de preşedintele completului de judecată. Declaraţia va fi semnată de către martor fiind păstrată la instanţă într-un loc special, în condiţii de maximă siguranţă. După terminarea urmăririi penale, casetele care, conţin declaraţiile martorilor vor fi înaintate instanţei de judecată o dată cu dosarul cauzei. Procedura de ascultare cu mijloacele tehnice poate fi aplicată cu aprobarea procurorului în faza de urmărire penală şi a judecătorului în faza de judecată.

Pentru a se constata corectitudinea înregistrării declaraţiilor martorilor, la cererea procurorului, a părţilor sau din oficiu, instanţa poate să admită să se efectueze expertize tehnice.

Activitatea desfăşurată cu ocazia luării declaraţiei martorului este verificată, în faza de urmărire penală de către procuror, iar în faza de judecată de către instanţa de judecată. Verificarea legalităţii declaraţiei de martor se poate face din oficiu sau la plângerea depusă de persoana vătămată.

Sancţiunea procesuală în cazul constatării unor ilegalităţi este nulitatea actului (declaraţiei), şi reascultarea martorului. În funcţie de încălcarea obligaţiilor legale ce le revin organelor judiciare în legătură cu ascultarea martorului, acestea pot răspunde disciplinar sau chiar penal, de exemplu obţinerea declaraţiei martorului prin întrebuinţarea de violenţe, ameninţări, promisiuni.


[1] Theodoru Grigore, “Drept procesual penal”, Editura Cugetarea, Iaşi, 1996, pg.337

[2] Legea nr.682/2002 privind protecţia martorilor, publicată în Monitorul Oficial nr.964 din 28 decembrie 2002

Tactica ascultării martorului

Ascultarea persoanelor de către organele de urmărire penală sau de către instanţa de judecată, indiferent de poziţia acestora în procesul penal, nu poate fi concepută fără stăpânirea unor cunoştinţe de psihologie judiciară. Procesul de formare a declaraţiilor martorilor implică un moment de achiziţie a informaţiilor circumscrise infracţiunii sau făptuitorului acesteia, moment în care martorul prin mijlocirea organelor de simţ percepe împrejurări legate de fapta săvârşită, un moment de conservare în memorie a informaţiilor percepute şi un moment de comunicare a acestor detalii organelor judiciare pe calea reproducerii sau recunoaşterii.[1]

La formarea acestui proces concură într-o măsură toate categoriile de informaţii, unele dintre acestea au un rol precumpănitor- senzaţiile vizuale şi senzaţiile auditive- deoarece rare sunt situaţiile când la formarea mărturiei nu participă văzul şi auzul, altele au un rol subsecvent- senzaţiile tactile, senzaţiile olfactive, senzaţiile gustative. O problemă deosebită în ascultarea martorilor o constituie, stabilirea măsurii în care informaţiile obţinute reflectă cele petrecute şi pot constitui temei pentru formularea unei concluzii juste în cauză. Practica organelor judiciare demonstrează că depoziţiile martorilor uneori, nu reflectă realitatea datorită unor cauze şi condiţii ce ţin de persoana martorilor şi de împrejurările în care au fost percepute faptele şi fenomenele.

Cercetările ştiinţifice au demonstrat în domeniul psihologiei martorilor că mecanismul de recepţie, percepţie, memorare, reproducere, variază de la o persoană la alta în raport cu dezvoltarea sa psihică, cu gradul de cultură, cu profesia, cu mediul şi condiţiile în care a perceput faptele şi împrejurările. Pe lângă acestea se adaugă şi reaua-credinţă a martorilor, erorile celor care fac ascultarea. Toate acestea conduc la ideea că probele trebuie examinate cu mare atenţie. În literatura de specialitate, s-a stabilit că veridicitatea declaraţiilor unui martor şi aprecierea forţei probante nu poate fi concepută fără cunoaşterea mecanismelor psihice care stau la baza formării mărturiei.

Mărturia reprezintă rezultatul unui proces de observare şi memorare involuntară a unui fapt urmat de reproducerea acestuia într-o formă orală sau scrisă în faţa organelor de urmărire penală sau a instanţei de judecată.

Recepţia informaţiilor

§  Recepţia auditivă

Organul auditiv al omului este capabil să perceapă într-o infinitate de nuanţe, o multitudine de fenomene sonore ce însoţesc în mod necesar, fie în mod întâmplător săvârşirea unor infracţiuni. Înălţimea, intensitatea şi timbrul constituie cele trei însuşiri catacteristice ale oricărui sunet a căror percepţie dă naştere senzaţiilor auditive. Senzaţia reprezintă cea mai simplă formă de reflectare senzorială a însuşirilor obiectelor şi fenomenelor prin intermediul unuia dintre organele de simţ. La dovedirea diverselor aspecte legate de comiterea infracţiunii interesul cel mai mare îl reprezintă percepţia şi redarea cuvintelor, a vorbirii. În cazul mărturiei auditive, declaraţiile martorilor se pot întemeia în primul rând pe senzaţiile auditive, sursa acestora o constituie senzaţiile auditive şi alte categorii de senzaţii. La ascultarea martorului auditiv acesta trebuie să reproducă cuvinte, termeni, expresii, numere, cifre, a căror utilitate se verifică în acele situaţii în care cuvintele, termenii reprezintă însăşi activitatea materială prin care se realizează latura obiectivă a infracţiunii. Determinarea lor exactă poate conduce la stabilirea unor împrejurări esenţiale, la aflarea identităţii făptuitorului şi participanţilor la infracţiune.

Organul judiciar nu poate cere martorului să reproducă decât cuvinte, propoziţii scurte, nu şi în termini precişi întreaga conversaţie. Ceea ce poate reproduce martorul dintr-o conversaţie reprezintă sensul, conţinutul de idei, deoarece este cu neputinţă ca cineva să reţină şi să reproducă toţi termenii ce o alcătuiesc. În aceste situaţii la aprecierea declaraţiilor martorilor se va ţine seama de posibilităţile reale de a percepe, de a înţelege conţinutul unei convorbiri determinate de gradul de complexitate al acesteia (limba străină, discuţie pe temă de specialitate), de gradul de cultură, de nivelul intelectual. La audierea martorilor se va ţine cont de toate condiţiile de mediu în care au fost percepute sunetele sau zgomotele. Când informaţiile furnizate de martori privind localizarea spaţială a sursei sonore sunt contrazise de împrejurările săvârşirii infracţiunii, de datele existente în cauză se impune verificarea în condiţiile prezente în momentul percepţiei pentru a se putea explica eventualele discordanţe. Localizarea greşită de către martor a sursei sonore în cazul săvârşirii infracţiunilor poate îmbrăca forma iluziilor provocate de cauze de natură mecanică.

§  Recepţia vizuală

Mărturia a cărei sursă o constituie senzaţiile vizuale reprezintă mărturia tip, depoziţie cel mai frecvent întâlnită, deoarece aproape în fiecare cauză penală se resimte necesitatea reconstituirii cât mai fidele a configuraţiei locului infracţiunii, a localizării spaţiale a unor obiecte, a precizării unor raporturi spaţiale dintre obiecte, dintre obiectele şi persoanele a căror prezenţă este legată de săvârşirea infracţiunii. În funcţie de condiţiile de iluminare în care are loc recepţia, coeficientul de fidelitate a mărturiei în privinţa culorilor şi însuşirilor spaţiale ale obiectelor este diferenţiat.

În cazul faptelor petrecute în condiţiile luminii naturale, intensitatea luminii diferă după cum acestea au fost recepţionate în timpul zilei (în condiţiile luminei diurne), în timpul luminii crepusculare (în zori şi în amurg) sau în timpul nopţii (lumini nocturne).[2] Condiţiile optime pentru percepţia culorilor şi a însuşirilor spaţiale ale obiectelor sunt oferite de lumina zilei. În cazul faptelor petrecute în condiţiile luminii artificiale intensitatea şi iluminatul pot influenţa percepţia asupra culorii obiectelor.

În vederea crepusculară ochiul devine mai sensibil la culori reci. Declaraţiile martorilor cu privire la culorile percepute în condiţiile luminii crepusculare au o valoare relativă deoarece martorul poate să afirme că în atare condiţii un obiect aflat în raportul cu infracţiunea sau cu infractorul (haina infractorului) care avea culoare neagră sau cenuşie să indice corect culoarea, după cum în realitate respectivul obiect avea culoarea roşu deschis.

În condiţiile vederii nocturne datorită imposibilităţii percepţiei culorilor, declaraţiile martorilor prin care ar fi perceput culoarea paltonului, a părului sunt fie rezultatul fanteziei, fie sunt exacte. Capacitatea de discriminare a culorilor şi însuşirilor spaţiale ale obiectelor este afectată de trecerea bruscă dintr-un mediu într-altul, de la lumină la întuneric. Adaptarea la întuneric se produce într-un ritm rapid în primele zece minute, după care acesta înregistrează o încetinire. Adaptarea la lumină se face într-un ritm mai scurt, 3-5 minute, după care ochiul vede normal. Organele judiciare trebuie să ia în considerare ritmul diferit al instalării acomodării, în funcţie de faptele petrecute în condiţiile trecerii de la lumină la întuneric, durata şederii în noul mediu pentru a se convinge dacă faptele au fost percepute în momentul iniţial, intermediar, final al acomodării. Se va ţine seama şi de intensitatea luminii, însă nu trebuie ignorate nici preocupările martorului anterioare săvârşirii faptei. La evaluarea declaraţiilor martorilor formate în astfel de condiţii organele judiciare vor ţine cont de cele menţionate.

§  Percepţia însuşirilor spaţiale ale obiectelor

În procesul penal se iveşte necesitatea precizării unor raporturi speciale: distanţa ce separă martorul de locul infracţiunii în momentul percepţiei, distanţa dintre diferite obiecte, dintre persoane, dintre persoane şi obiecte. Raportul de distanţă dintre martor şi locul infracţiunii reprezintă cel mai important factor ce asigură condiţiile percepţiei la nivelul organelor de simţ. Siguranţa percepţiei scade odată cu distanţa.

Percepţia însuşirilor spaţiale poate fi influenţată de condiţiile atmosferice existente în acel moment: atmosfera purificată (după ploaie, în zonele montane) micşorează distanţele astfel încât obiectele îndepărtate par fi mai apropiate, sau aceleaşi obiecte percepute în condiţiile unei atmosfere încărcate (ceaţă, timp noros) apar a fi mai îndepărtate. În cazul unor profesii, meserii sau preocupări ale persoanei (ce lucrează în domeniul transporturilor, construcţiilor) care presupune operaţii de măsurare a dimensiunilor, a distanţelor poate ajunge la o evaluare de mare exactitate.

§  Percepţia mişcării

Percepţia mişcării interesează în cazul acelor infracţiuni la care precizarea mişcării unor obiecte, părţi ale corpului ar putea contribui la cunoaşterea mecanismului producerii infracţiunii, a cauzelor acesteia. În mărturie, interesul cel mai mare îl reprezintă aprecierea uneia dintre însuşirile temporale ale mişcării, a cărei utilitate se verifică mai ales în cazul accidentelor de trafic rutier.[3] Inexistenţa unor criterii sigure, lipsa de experienţă a martorului (conducătorii auto, lucrătorii din domeniul transportului, al circulaţiei), atribuie acestor aprecieri o valoare relativă, deoarece martorul comun evaluează în general viteza vehiculelor. Unii autori manifestă tendinţa de subevaluare a vitezelor reduse şi de supraapreciere a vitezelor mari.

Martorul manifestă tendinţa de supraevaluare a vitezei în cazul accidentelor soldate cu urmări grave, deoarece ştie dintr-o experienţă anterioară că multe accidente îşi au cauza în excesul de viteză. Aprecierile vor fi diferite în cazul celor furnizate de pietoni sau de persoane aflate în mijloace de transport.

§  Percepţia timpului

A. Localizarea în timp a infracţiunii precum şi a altor activităţi legate de infracţiune sau de făptuitor.

Localizarea în timp a infracţiunii precum şi a altor activităţi ce gravitează în jurul ei presupune încadrarea acestora în unităţi de timp cât mai precis delimitate, adică indicarea lunii, zilei, orei şi chiar a minutului.[4] Această localizare în timp prin mijlocirea declaraţiilor martorilor e dependentă de însuşirile obiective ale acestora de a fi reţinut astfel de împrejurări, de intervalul de timp ce separă momentul percepţiei de cel al reproducerii. Principala cauză obiectivă a neputinţei martorului de a localiza în timp infracţiunea precum şi alte activităţi o constituie existenţa unor intervale mari de timp ce separă aceste două momente. La acestea se adaugă şi alte elemente subiective: lipsa de semnificaţie pentru martor faţă de o anumită împrejurare legată de infracţiune, lipsa de atenţie, de interes, tipul de memorare al martorului. La localizarea în timp a unor fapte se ajunge prin apreciere, adică prin căutarea unor elemente de referinţă a căror localizare în timp e certă de care faptul ce părea uitat se leagă prin raporturi spaţiale şi temporale care permit reamintirea şi localizarea. Pot servi ca puncte de reper fapte, întâmplări, evenimente din viaţa martorului care trebuie să aibă semnificaţia unor împrejurări remarcate care s-au impus atenţiei sale. Faptele ce urmează a fi localizate în timp, pot fi influenţate de particularităţile temperamentale, de vârstă, de sex, de preocupări profesionale, de pasiuni, pot fi avute în vedere date importante de stare civilă, date memorabile din activitatea socială sărbători naţionale, evenimente familiale.

B. Precizarea duratei în timp a infracţiunii, în special a unor fapte, activităţi legate de infracţiune sau de făptuitor.

Necesitatea precizării duratei de timp se impune acelor infracţiuni a căror săvârşire presupune o activitate de durată şi nu una de moment, sau necesitatea evaluării în timp a celor mai variate activităţi, fenomene legate de infracţiune sau de făptuitorul acesteia. Estimările martorilor se caracterizează prin mari imprecizii fie că se referă la durate scurte de timp fie asupra unor durate lungi. Cercetările experimentale au stabilit că cel ce apreciază corect duratele scurte de timp va aprecia corect şi pe cele lungi, şi viceversa.

C. Precizarea succesiunii în timp a unor împrejurări legate de infracţiune sau de făptuitor.

Determinarea succesiunii în timp a unor împrejurări aflate într-un anumit raport cu infracţiunea sau cu făptuitorul, implică stabilirea ordinei în care s-au produs faptele, a cronologiei lor. Relatarea liberă a martorului reprezintă reproducerea principalelor momente în chiar ordinea în care au fost percepute. Relatările martorilor cu privire la succesiunea faptelor se caracterizează printr-o mare precizie. Succesiunea reproducerii faptelor poate fi uneori răsturnată, situaţie care se întâmplă datorită pierderii din memorie a unor episoade petrecute într-un trecut îndepărtat. Relatarea faptelor într-o ordine schimbată se întâlneşte în cazul acelor infracţiuni care au produs o puternică impresie, puternice stări afective mai ales la copii fiind relatate mai întâi.

§  Factorii obiectivi şi subiectivi ce pot influenţa percepţia

Factorii ce pot influenţa percepţia îşi au originea în cauze externe sau pot rezida în însăşi persoana celui ce percepe. În criminalistică se face distincţie între factorii obiectivi şi factorii subiectivi.

Factorii de natură obiectivă reprezintă acea categorie de stări, situaţii contextuale percepţiei independente de cel ce percepe care se pot repercuta favorabil sau defavorabil asupra mărturiei.

Factorii de natură subiectivă desemnează acele stări, situaţii legate personalitatea martorilor ale căror consecinţe se pot răsfrânge asupra percepţiei, favorabil sau defavorabil. Factorii de natură obiectivă, privesc condiţiile de loc şi timp în care se desfăşoară percepţia şi includ: durata percepţiei, condiţiile de vizibilitate, gradul de complexitate a fenomenului perceput. În rândul factorilor subiectivi un rol important îl are atenţia deoarece aceasta condiţionează plenitudinea şi fidelitatea mărturiei. La formarea declaraţiilor martorilor concură atât atenţia involuntară cât şi cea voluntară; proprie mărturiei este atenţia involuntară deoarece împrejurările circumscrise infracţiunii se impun de la sine, fără un efort voluntar. Întinderea şi realitatea declaraţiilor martorilor sunt condiţionate de o seamă de însuşiri ale atenţiei a căror cunoaştere prezintă interes, indiferent dacă se întemeiază pe atenţia involuntară sau involuntară.

Memorarea faptelor

Între momentul perceptiv şi al reproducerii faptelor petrecute se interpune momentul conservării informaţiilor dobândite. Memorarea implică succesiunea a trei momente între care există o strânsă legătură:

  • Faza de achiziţie (memorare);
  • Faza de păstrare (reţinere);
  • Faza de reactivare (recunoaştere şi reproducere).

În cazul memorării involuntare datele percepute se întipăresc neintenţionat; dar ceea ce caracterizează memorarea voluntară este existenţa scopului la care se adaugă folosirea unor procedee speciale în vederea realizării acesteia. Precizia memorării faptelor de către martori este direct influenţată de scopul, de intenţia de a memora. Cu trecerea timpului în informaţiile păstrate se înregistrează pierderi datorate procesului uitării. Uitarea se manifestă prin imposibilitatea amintirii unor fapte memorate ori a recunoaşterii unor evenimente trăite sau prin reproducerea lor eronată. Uitarea atrage după sine pierderea detaliată a elementelor secundare a căror reactivare devine imposibilă. Nu întâmplător tactica criminalistică a recomandat ca martorii să fie ascultaţi cât mai repede posibil de la perceperea evenimentului.

În interesul aflării adevărului organul judiciar trebuie să obţină de la martor pe cât posibil “o copie” a realităţii percepute, ci nu o prelucrare a acesteia.

Reproducerea (redarea) faptelor.

Capacitatea persoanelor de a reproduce faptele percepute şi memorate este influenţată de o multitudine de factori, grupaţi în factori obiectivi şi subiectivi. În privinţa factorilor obiectivi se are în vedere gradul în care imaginile formate reproduc situaţia reală recepţionată anterior; martorul nu poate reda decât ceea ce a perceput şi a memorat, întregul film al acţiunii infracţionale sau numai fragmente ale acesteia. Acest aspect prezintă un interes practic deosebit şi trebuie cunoscut de organele de urmărire penală, pentru a nu trage concluzii greşite cu privire la buna sau reaua-credinţă a martorului. În cadrul factorilor subiectivi, un loc important îl ocupă capacitatea subiectului de a reda ceea ce cunoşte în legătură cu obiectul ascultării sale de organul judiciar; această capacitate este influenţată de nivelul de cultură generală a subiectului şi de pregătirea lui profesională. Acest aspect prezintă un interes practic deosebit deoarece persoanele care nu posedă vocabularul necesar descrierii unei situaţii de fapt percepute, o descriu fragmentar, cu greşeli sau de cele mai multe ori evitând chiar să vorbească pentru a nu fi puse în situaţii neplăcute.

Acest fenomen, al reproducerii, este destul de complex fiind strâns legat de procesul de gândire. Reproducerea în cazul mărturiei poate îmbrăca, fie forma verbală, fie forma scrisă.

Recunoaşterea.

Este întâlnită frecvent în practica organelor judiciare în ipoteza recunoaşterii de persoane sau de obiecte. Acest proces psihic se desfăşoară mult mai uşor fiind mai simplu de realizat, nu solicită un efort de memorare deosebit.[5] Reactivarea se face prin compararea cu ceea ce a perceput anterior cu ceva care este perceput în momentul audierii. Recunoaşterea se va conduce după reguli tactice generale de ascultare.


[1] Măgureanu Ilie ,”Ascultarea persoanelor în procesul penal”,Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2004, pg.193

[2]Ciopraga Aurel, “Criminalistică. Tratat de tactică”, Editura Gama, Iaşi, 1996, pg.178

[3] Ciopraga Aurel, Iacobuţă Ioan, „Criminalistică”, Editura Junimea, Iaşi, 2001, pg.249

[4] Mitrofan Nicolae, Zdrenghea Voicu, Butoi Tudorel,“Psihologie judiciară”, Casa de editură şi presă “Şansa “SRL, Bucureşti, 1999, pg.125

[5]Doltu Ioan, „Matorul în procesul penal”, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2004, pg.121

Pregătirea în vederea ascultării martorilor

Reuşita ascultării martorilor presupune o pregătire prealabilă menită a asigura cele mai bune condiţii de realizare a acestei activităţi. Pentru obţinerea unor declaraţii de martor veridice şi complete, organul judiciar trebuie să se pregătească în mod corespunzător. Pregătirea în vederea ascultării martorilor impune organului judiciar o serie de obligaţii menite să ducă la aflarea adevărului.

Pregătirea în vederea ascultării martorului cuprinde următoarele activităţi:

1. studierea dosarului cauzei;

2. asigurarea condiţiilor în care se va realiza ascultarea;

3. cunoaşterea persoanelor care urmează a fi ascultate;

4. stabilirea locului şi datei ascultării precum şi asigurarea prezenţei martorului;

5. întocmirea planului de ascultare.

1. Studierea dosarului cauzei.

În prima fază a activităţii pregătitoare studierea dosarului cauzei are un rol de prim ordin în desfăşurarea în bune condiţii a cazului respectiv. Studierea atentă, completă a întregului material existent în dosarul cauzei duce la evitarea apariţiei unor consecinţe negative în procesul ascultării.

Examinarea materialului cauzei are drept scop în procesul penal:

  • stabilirea faptelor şi împrejurărilor ce urmează a fi clarificate prin ascultarea fiecărui martor;
  • stabilirea persoanelor care urmează a fi ascultate ca martori, aspectele sau împrejurările ce pot fi clarificate cu fiecare martor în parte;
  • stabilirea ordinii în care vor fi ascultaţi martorii, prioritate au cei care au perceput nemijlocit faptele sau împrejurările ce urmează a fi clarificate;
  • stabilirea condiţiilor obiective sau subiective care au putut influenţa percepţia şi memorarea faptelor sau împrejurărilor.

Organul de urmărire penală în virtutea rolului său activ are obligaţia să asculte atât persoanele care furnizează date referitoare la stabilirea existenţei infracţiunii şi la dovedirea vinovăţiei, cât şi persoanele ce pot relata evenimente de natură să ducă la dovedirea nevinovăţiei asigurând astfel dreptul la apărare al învinuitului sau inculpatului pe durata procesului penal. Organul judiciar va trebui să stabilească dacă la săvârşirea infracţiunii au participat mai multe persoane, de asemenea va determina martori care pot fi audiaţi pentru dovedirea anumitor împrejurări. Rezultatul studiului materialelor cauzei vor îmbrăca forma scrisă, organul judiciar având obligaţia să noteze toate împrejurările importante, toate aspectele ce urmează a fi dovedite deoarece acestea vor sta la baza elaborării planului de ascultare a martorilor. Studiul materialelor cauzei presupune un serios examen al întregului material probator existent, analiza fiecărei probe, verificarea sursei din care provine, a ansamblului probelor.

2. Asigurarea condiţiilor în care se va realiza ascultarea.

Alături de cele menţionate pentru buna desfăşurare a ascultării martorilor, organul judiciar are obligaţia de a asigura condiţiile în care se va realiza aceasta. Astfel, se impune crearea unor condiţii optime pentru ascultare: un birou, un instrument de scris, formularul pe care se va scrie, planul de ascultare. Pe timpul ascultării lucrătorul judiciar trebuie să-şi păstreze calmul pentru ca martorul să poată fi calm şi să colaboreze eficient la aflarea adevărului în cauza penală. Pentru ca ascultarea să se realizeze în condiţii bune organul judiciar va adopta cea mai bună tactică de ascultare stabilindu-se în fiecare cauză, în funcţie de:

  • personalitatea şi psihologia martorului;
  • poziţia martorului faţă de învinuit sau de părţile participante la desfăşurarea procesului penal;
  • interesul pe care este posibil să-l aibă martorul în soluţionarea cauzei ( rudă, prieten, coleg d e serviciu)
  • intenţia de a nu spune adevărul.[1]

Prin modificarea art.327 din Codul de procedură penală s-au propus măsuri de siguranţă a martorului în ceea ce priveşte ascultarea lui de către instanţă, în cazurile în care există informaţii că va fi supus unor represiuni din partea inculpatului sau a altor persoane. Astfel ascultarea martorului se va face numai în camera de consiliu cu participarea completului de judecată, procurorului şi a apărătorului inculpatului. În aceste condiţii se asigură o protecţie mai bună a martorului.

3 .Cunoaşterea persoanelor care urmează a fi ascultate ca martori într-o cauză penală.

Ascultarea martorilor presupune cunoaşterea, identificarea celor care au perceput împrejurările legate de infracţiune sau de făptuitor, a numărului celor ce urmează a fi ascultaţi în această calitate. Identificarea martorilor constituie atât atributul organelor judiciare cât şi a părţilor, precizarea sferei ce urmează a fi ascultaţi constituie atributul exclusiv al organelor judiciare. În cursul urmăririi penale cei ce urmează a fi audiaţi ca martori sunt întotdeauna cunoscuţi în momentul începerii procesului.[2] Atunci când identitatea martorilor nu e cunoscută, organelor judiciare paralel cu efectuarea altor activităţi, încep investigaţiile menite a individualiza martorii.

Organele judiciare pot ajunge la individualizarea martorilor a căror identitate nu e cunoscută prin intermediul următoarelor căi:

  • în primul rând, natura infracţiunii săvârşite, domeniul de activitate în care s-a comis infracţiunea pot furniza indicii cu privire la sfera de persoane din rândul cărora s-ar putea recruta martorii;

De exemplu, în cazul unei infracţiuni de delapidare prevăzută de  art.215¹ Cod penal, martorii pot fi recrutaţi din rândul celor care aveau atribuţii de control, de verificare a gestiunii în care se constată lipsurile sau din rândul celor cu atribuţii de transport, pază a bunurilor care pot cunoaşte anumite împrejurări legate de infracţiune.

  • în al doilea rând, mediul, timpul, locul săvârşirii pot oferii indicii cu privire la limitele şi categoriile de persoane în rândul cărora s-ar putea afla martorii.

De exemplu, infracţiunea săvârşită prin intermediul unor fenomene sonore, de pildă în cazul unui omor săvârşit cu o armă de foc, zgomotul produs de împuşcătură, ţipătul victimei infracţiunii de tâlhărie, conduce la căutarea martorilor în acele limite spaţiale în care fenomenul trebuia să fie perceput.[3] Locul şi timpul săvârşirii infracţiunii pot furniza informaţii, indicii cu privire la categoriile de persoane în rândul cărora se pot afla cei care în calitate de martori au putut percepe împrejurări legate de aceasta. În cazul unui omor săvârşit în timpul nopţii în apropierea unui obiectiv industrial cu un număr mare de angajaţi.

Natura infracţiunii săvârşite, domeniul de activitate în care s-a comis fapta, locul săvârşirii, modul şi mijloacele utilizate de făptuiror, anumite preocupări profesionale pot fi indicii cu privire la limitele teritoriale şi categoriile de persoane din rândul cărora pot fi recrutaţi martorii în cauza penală. Persoanele ce pot fi ascultate în calitate de martori pot fi cunoscute organelor judiciare şi din alte surse exterioare propriilor investigaţii, prin acele indicaţii cuprinse în unele moduri de sesizare a organelor judiciare sau prin precizările făcute de părţile din proces. Spre exemplu, denunţul, plângerea celui vătămat prin infracţiune pot cuprinde asemenea indicaţii care pot contribui la dovedirea unor împrejurări legate de infracţiune. Regula este următoarea: este utilă citarea în această calitate a tuturor persoanelor ale căror declaraţii ar putea contribui la clarificarea unor fapte sau împrejurări de fapt, necesare la cunoaşterea tuturor împrejurărilor cauzei, adică la aflarea adevărului. La constituirea cercului de persoane ce urmează a fi ascultate în calitate de martori se face distincţie după cum această activitate are loc în cursul urmăririi penale sau în cursul judecăţii.

În cursul urmăririi penale, dacă la săvârşirea infracţiunii au participat mai multe persoane se impune ascultarea tuturor celor ale căror declaraţii ar putea să contribuie într-o măsură sau alta la dovedirea unor împrejurări importante. Organul judiciar nu poate opera de la bun început o selecţie a martorilor pe criteriul importanţei lor. La delimitarea cercului de persoane desemnate de părţi se ţine seama, de regulă acestea propun ascultarea acelor persoane ale căror declaraţii consideră că le vor fi favorabile. Criteriul de delimitare a cercului martorilor propus de părţi trebuie să-l constituie concludenţa probei, măsură în care prin ascultarea martorilor propuşi se ajunge la lămurirea unor aspecte până atunci cunoscute.

Martorii care au dat declaraţii în cursul urmăririi penale urmează a fi ascultaţi din nou în faţa instanţei de judecată. Instanţa analizând depoziţiile celor deja ascultaţi poate opera o selecţie a martorilor şi considerând inutilă ascultarea unora dintre ei, poate restrânge sfera martorilor. Numărul martorilor în faţa instanţei de judecată este mai redus faţă de cei ascultaţi în cursul urmăririi penale.

4. Stabilirea locului şi datei ascultării precum şi asigurarea prezenţei martorului.

Alegerea locului unde martorii urmează a fi ascultaţi este de multe ori determinată de considerente de ordin tactic. Deoarece legea nu prevede un loc anume, ascultarea se poate efectua acolo unde organul judiciar consideră că acesta poate exercita o influenţă favorabilă asupra obţinerii declaraţiilor, sau locul unde urmează a fi ascultaţi poate fi impus de situaţia în care se află martorii.

De regulă martorii sunt ascultaţi la sediul organului judiciar, sediul poliţiei, sediul parchetului, instanţei, de asemenea martorii pot fi ascultaţi la locul unde se află la un moment dat, domiciliul, locul de muncă. În cazul martorilor suferinzi, ascultarea va avea loc la locul unde se află sub îngrijiri medicale- instituţie medicală, domiciliu- iar în cazul celor aflaţi în executarea unei pedepse privative de libertate la locul unde sunt internaţi. Persoana chemată ca martor este obligată să se înfăţişeze la locul, ziua şi ora arătate în citaţie, în caz de nerespectare martorul poate fi adus silit la instanţa de judecată.[4] Ascultarea martorului se face la un moment cât mai apropiat de săvârşirea infracţiunii. Din momentul luării la cunoştinţă de către martor că va fi ascultat şi până la ascultarea propriu-zisă trebuie să treacă un timp cât mai scurt pentru ca martorul să fie îndepărtat de influenţe din partea persoanelor interesate în cauză. Când sunt mai mulţi martori ascultarea lor se va face separat şi se va evita să ia legatura între ei pentru a nu se influenţa reciproc. Când un organ de urmărire penală sau o instanţă de judecată nu are posibilitatea să asculte un martor, se poate adresa unui alt organ de urmărire penală sau unei alte instanţei de judecată, pentru efectuarea actului procedural prin comisie rogatorie. Comisia rogatorie se poate adresa numai unui organ sau instanţe egale în grad. Organul de urmărire penală sau instanţa de judecată care efectuează comisia rogatorie poate pune şi alte întrebări dacă necesitatea lor rezultă din cursul ascultării. În actul de citare a martorului pentru ascultare se va menţiona data exactă pentru prezentare – anul, luna, ziua, ora şi adresa exactă a locului unde se va face audierea, sediul organului şi camera unde se va prezenta.

5. Întocmirea planului de ascultare.

Întocmirea planului de ascultare reprezintă unul dintre cele mai importante momente ale pregătirii ascultării martorului. În urma studierii dosarului cauzei se stabilesc problemele ce urmează a fi lămurite cu fiecare martor sau categorie de martori identificaţi în cauză.

Pe baza problemelor respective se impune întocmirea unui plan de ascultare, plan care trebuie să cuprindă:

  • poziţia martorului în cauză;
  • datele ce caracterizează personalitatea acestora;
  • necesitatea prezentării unor mijloace de probă cu ocazia ascultării;
  • întrebările ce urmează a fi adresate martorilor.

Planul de ascultare, poate fi întocmit pentru fiecare martor în parte. Întrebările adresate martorului trebuie să fie scurte, clare, concise, adresate logic şi cronologic în raport de gradul de percepere şi memorare. Este interzisă folosirea întrebărilor sugestive ori cele de natură a pune în dificultate martorul. În cazul martorilor nesinceri întrebările vor fi formulate în mai multe variante şi de rezervă; succesiunea întrebărilor va fi stabilită, astfel încât s-o pregătească pe următoarea. Dacă martorul va fi ascultat cu privire la mai mulţi participanţi la săvârşirea faptei, se va întocmi plan de ascultare pentru fiecare persoană. Ascultarea se va realiza separat pentru fiecare persoană pe declaraţii separate. În timpul audierii, planul de ascultare poate fi completat cu alte întrebări, ori se poate renunţa la anumite întrebări dacă martorul a răspuns la ele din proprie iniţiativă.

Planul de ascultare se constituie ca fiind un instrument de lucru prin intermediul lui problemele pot fi lămurite printr-o singură ascultare, evitându-se chemările repetate în faţa organului de urmărire penală.


[1]Aioniţoaie Constantin, Sandu Ion Eugen, “Tratat de criminalistică”, Editura Carpaţi, 1992, pg.133

[2]Ciopraga Aurel, “Criminalistică. Tratat de tactică”, Editura Gama, Iaşi, 1996, pg.208

[3]Theodoru Grigore, Moldovan Lucia,” Drept procesual penal”, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1979, pg.134.

[4]Stancu Emilian, “Criminalistică. Elemente de tactică şi de metodologie criminalistică”, volumul II, Bucureşti, 1983, pg.58

« Previous PageNext Page »