Obligaţiile procesuale ale martorilor

September 20, 2008

Legea procesual penală a prevăzut pentru persoana chemată ca martor nu numai drepturi ci şi o serie de obligaţii.

În primul rând, persoana chemată în calitate de martor are obligaţia procesuală de prezentare – este obligată, conform prevederilor art.83 alin.1 Cod procedură penală, să se înfăţişeze la locul, ziua, ora arătate în citaţie în faţa organelor judiciare. Lipsa nejustificată a martorului de a se prezenta la data stabilită de organele judiciare se sancţionează cu amendă judiciară de la 250 lei la 5.000 lei, potrivit art.198 alineatul 2 Cod procedură penală, cu obligaţia însă din partea organelor judiciare ca acesta să fi fost legal citat. Amenda judiciară se aplică de organele de urmărire penală prin ordonanţă, iar de instanţa de judecată prin încheiere. Dacă din motive temeinice martorul nu s-a prezentat poate cere scutirea de amendă ori reducerea amenzii în termen de 10 zile de la comunicarea ordonanţei organului de urmărire penală ori a încheierii instanţei. În funcţie de motivele arătate, organul judiciar apreciază asupra scutirii sau reducerii cuantumului amenzii art.199 Cod procedură penală.

În situaţia în care neprezentarea martorului este justificată de imposibilitatea de a se prezenta pentru a fi ascultat, de exemplu o boală, stare de arest, organul de urmărire penală sau instanţa de judecată procedează la ascultarea acestuia la locul unde se află, cu excepţia cazurilor în care legea prevede altfel, conform dispoziţiilor art.86 alin.3 combinat cu art.74 Cod procedură penală.

Martorul, în ipoteza în care nu se prezintă nici după amendare va fi constrâns să se prezinte prin aducerea silită art.183 Cod procedură penală. Odată prezentat, martorul are obligaţia să facă declaraţii cu privire la faptele şi împrejurările la care este audiat. Este posibil ca martorul să refuze să facă declaraţii. Când persoana chemată ca martor refuză să facă declaraţii sub motivul că nu ştie nimic în cauză, deşi cunoaşte împrejurările esenţiale asupra cărora i s-a cerut să facă declaraţii, el comite infracţiunea de mărturie mincinoasă, prevăzută de art.260 Cod penal. Spre deosebire de învinuit sau inculpat, care, potrivit art.70 alin.2 Cod procedură penală, au dreptul de a nu face nici o declaraţie, martorul, dacă nu se prezintă, poate fi sancţionat cu amendă judiciară sau, potrivit art.327 alin.5 Cod procedură penală, poate fi adus silit în vederea ascultării lui

Obligaţia de a depune ca martor este personală nefiind permisă reprezentarea.

Persoana chemată ca martor într-un proces penal este obligată să declare tot ceea ce cunoaşte cu privire la faptele sau împrejurările asupra cărora este întrebată, art.83 teza a-III-a Cod procedură penală.

Martorul are o îndatorire socială de a participa la aflarea adevărului într-o cauză penală, din acest motiv el are obligaţia să declare tot ce ştie, organele judiciare având dreptul de a cere oricărei persoane care are această calitate de martor prestarea mărturiei.

Declaraţiile martorilor au o importanţă deosebită atunci când ele constau în cunoştinţe dobândite personal direct cu propriile simţuri, de aceea el are obligaţia de a spune tot ce ştie. De asemenea şi cunoştinţele privitoare la săvârşirea unei infracţiuni care au fost dobândite indirect, din relatările făcute de alte persoane duc la obligaţia martorului de a le relata, putând fi folosite de organele judiciare ca probe indirecte. În situaţia în care martorul, deşi are cunoştinţe despre faptele cauzei refuză să fie ascultat ca martor, săvârşeşte fie infracţiunea de omisiune de a încunoştiinţa organele judiciare, prevăzută de art.265 Cod penal, fie infracţiunea de favorizare a infractorului, prevăzută art.264 Cod penal, după cum împrejurările pe care le cunoaşte dar, refuză să le declare, sunt în favoarea sau defavoarea inculpatului.

În activitatea de înfăptuire a justiţiei penale un rol important îl au martorii, declaraţiile lor sunt considerate mijloace de probă, contribuind astfel la aflarea adevărului şi în concret la rezolvarea, soluţionarea cauzei respective.

Martorul are obligaţia în aceste condiţii de a nu face afirmaţii mincinoase. Martorul când este ascultat de organele judiciare trebuie să-şi îndeplinească obligaţia cu bună-credintă, să contribuie efectiv la aflarea adevărului într-o cauză penală pe măsura posibilităţilor sale. Înainte de a fi ascultat, martorul depune jurământul, respectiv va rosti fraza: „Jur că voi spune adevărul şi nu voi ascunde nimic din ceea ce ştiu” art.85 alin.1 Cod procedură penală. Jurământul creează o solemnitate necesară actului procedural şi poate determina martorul să spună adevărul. După depunerea jurământului sau după rostirea formulei prevăzute de art.85 alin.5 Cod procedură penală, pentru cei care din motive de conştiinţă sau confesiune nu depun jurământul, se va pune în vedere martorului, dacă nu va spune adevărul săvârşeşte infracţiunea de mărturie mincinoasă.

Mărturia mincinoasă este prevăzută în art.260 Cod penal şi este definită ca “fiind fapta martorului, expertului, interpretului care face afirmaţii mincinoase, ori nu spune tot ce ştie privitor la împrejurările esenţiale asupra cărora a fost întrebat într-o cauză juridică.”[1] Infracţiunea de mărturie mincinoasă are un subiect activ martor, expert sau interpret, infracţiune săvârşită de cele mai multe ori de martor datorită în principal de faptul că declaraţiile acestora sunt printre cele mai frecvente mijloace de probă. Infracţiunea de mărturie mincinoasă poate consta şi în tăcerea martorului “omite a spune tot ce ştie” referitor la o împrejurare esenţială care are pondere în stabilirea adevărului şi prin consecinţă în soluţionarea justă a cauzei. Nu se poate vorbi de săvârşirea infracţiunii de mărturie mincinoasă, atunci când martorul refuză în mod explicit de a da declaraţii. În asemenea situaţie organele judiciare trebuie să găsească alte mijloace de probă necesare soluţionării cauzei penale. Organele judiciare sunt cele care trebuie să dovedească caracterul mincinos al mărturiei. Simplele contradicţii din declaraţiile unui martor sau interpretarea personală eronată a faptelor sau împrejurărilor nu trebuie să conducă imediat la săvârǎşirea infracţiunii de mărturie mincinoasă, ci trebuie coroborate cu celelalte mijloace de probă. Retragerea mărturiei mincinoase de către cel care săvârşeşte infracţiunea are efect asupra răspunderii penale. Sunt situaţii în care declaraţiile martorilor luate în faza de urmărire penală sunt retractate în faza de judecată; judecătorului îi revine sarcina de a aprecia asupra sincerităţii revenirii.

Având în vedere principiul oralităţii în faza de judecată judecătorul trebuie să nu înlăture numai declaraţia martorului făcută în faţa sa, pe care o consideră nesinceră, ci şi pe cea dată la organele de urmărire penală. Dacă s-ar lua în considerare numai declaraţia dată la urmărirea penală nu ar mai avea rost cercetarea judecătorească şi s-ar fi încălcat principiul oralităţii în aceste condiţii. Declaraţia dată la urmărirea penală poate fi folosită ca o probă complementară care alături de alte probe directe ajută la aflarea adevărului. În cazul în care martorul care a dat declaraţia la urmărirea penală a decedat, dispărut sau este incapabil de a mai depune declaraţia în faţa instanţei, judecătorul poate folosi declaraţia ca o simplă probă indirectă cu condiţia de a o pune în discuţia părţilor cu ocazia dezbaterilor. Mărturia mincinoasă se mai referă şi la experţi sau interpreţi nu numai la martori. Experţii pot fi chemaţi de organele judiciare pentru a da lămurire asupra rapoartelor pe care le-au întocmit. În cazul interpreţilor jurămânrul este obligatoriu art.128 alin.3 Cod procedură penală. Martorul nu are obligaţia de a informa organul judiciar din proprie iniţiativă.

Persoanele care au cunoştinţă despre săvârşirea unei infracţiuni, nu capătă calitatea de martor atâta vreme cât nu sunt chemate şi ascultate de organele judiciare potrivit procedurii indicate de lege. Obligaţiile generale de informare pe care le au persoanele în legătură cu săvârşirea de infracţiuni rămân în sfera obligaţiilor morale sau cetăţeneşti. Dacă prin informaţiile respective se sesizează un organ de urmărire penală, relatările au regimul juridic al denunţului sau al plângerii.

[1]Cornean Dumitru, “Drept procesual penal”, Editura Dacia Europa Nova, Lugoj, 2000, pg.180

Categorie: Drept, Drept penal