Procedura de ascultare a martorilor

September 21, 2008

« 1 2 3 4 | Vezi toate paginile»

Ascultarea reprezintă actul procedural prin care anumite persoane (învinuiţi, inculpaţi şi celelalte părţi, martori) cu privire la care există fie o certitudine, fie o presupunere că deţin informaţii în legătură cu infracţiunea sau făptuitorul acesteia, sunt chemate să dea relaţii sau explicaţii în faţa organelor judiciare penale.

Ascultarea martorilor reprezintă activitatea căreia i se consacră o mare parte din timp, un volum de muncă, reprezentând pentru organele judiciare o sursă importantă a informaţiilor necesare aflării adevărului. În principiu, orice persoană fizică poate fi martor în procesul penal, indiferent de starea fizică (orb, surd, mut) sau psihică, singur organul judiciar poate să decidă care persoane pot furniza date necesare pentru aflarea adevărului[1].

După stabilirea persoanelor care pot fi audiate ca martor, acestea pot fi chemate la organul de urmărire penală. Instanţa de judecată este obligată ca în stadiul cercetării judecătoreşti, să dispună audierea persoanele propuse de părţi ca martor, dacă proba este concludentă şi utilă. Actul prin care se cheamă o persoană în faţa organului de urmărire penală sau a instanţei de judecată este citaţia scrisă. Citarea se poate face şi prin notă telefonică sau telegrafică. Citaţiile se înmânează de agenţi anume însărcinaţi cu îndeplinirea acestei atribuţii sau prin mijlocirea serviciului poştal. Citaţia este individuală, iar când este cazul se menţionează orice elemente, date necesare pentru stabilirea adresei celui citat. Citaţia se semnează de cel care o emite.

Administrarea mijlocului de probă privind declaraţia martorului se declanşează, prin emiterea unei citaţii scrise, în care sunt cuprinse următoarele menţiuni:

  • denumirea organului de urmărire penală sau a instanţei de judecată care emite citaţia, sediul său, data emiterii şi numărul dosarului;
  • numele, prenumele celui citat, calitatea de martor şi indicarea obiectului cauzei;
  • adresa celui citat trebuie să cuprindă în oraşe şi municipii- localitatea, judeţul, strada, numărul şi apartamentul în care locuieşte, iar în comune- judeţul, comuna şi satul;
  • ziua, ora, luna, anul, locul de înfăţişare precum şi invitarea celui citat să se prezinte la data şi locul indicat, cu arătarea consecinţelor legale în caz de nerespectare.

Citaţia se înmânează personal, care va semna dovada de primire. Dacă prsoana citată nu vrea să primească citaţia, sau nu voieşte sau nu poate să semneze dovada de primire, agentul lasă citaţia celui citat, iar în caz de refuz de primire o afişează pe uşa locuinţei acestuia încheind proces verbal despre aceasta. Citaţia nu poate fi înmânată unui minor sub 14 ani sau unei persoane lipsite de uzul raţiunii. Dovada de primire a citaţiei trebuie să cuprindă numărul dosarului, denumirea organului de urmărire penală sau a instanţei de judecată care a emis citaţia, numele, prenumele şi calitatea persoanei citate, precum şi data pentru care este citată. Dovada  de primire trebuie să cuprindă de asemenea şi data înmânării citaţiei, numele, prenumele, calitatea şi semnătura celui ce înmănează citaţia, certificarea de către acesta a identităţii şi semnăturii persoanei căreia i s-a înmânat citaţia.

Evocarea faptelor reprezintă momentul final al proceselor memoriale şi constă în actualizarea legăturilor temporare sub forma celor două modalităţi de comunicare a experienţei anterioare, reproducerea şi recunoaşterea. Modul comun de obţinere a depoziţiilor îl constituie reproducerea orală care poate îmbrăca forma relatării libere a faptelor percepute precum şi forma răspunsurilor la întrebările adresate de organul judiciar. Reproducerea poate îmbrăca în subsidiar şi forma depoziţiei scrise personal de martor.

Ascultarea martorilor sub forma reproducerii orale, parcurge în desfăşurarea sa trei momente:

  • stabilirea identităţii martorului şi discuţiile prealabile;
  • relatarea liberă a faptelor;
  • adresarea de întrebări şi ascultarea răspunsurilor.

–~~~~~~~~~~~~–

Contactul iniţial al martorului cu organul judiciar presupune stabilirea identităţii prin adresarea unor întrebări referitoare la datele personale şi consemnarea răspunsurilor primite. Identitatea se va stabili pe baza buletinului de identitate. În situaţia când martorul nu are asupra sa buletinul de identitate sau există îndoială asupra identităţii, aceasta poate fi stabilită prin orice mijloc de probă, în primul rând pe baza probelor ce servesc la dovedirea stării civile (certificatul de naştere, legitimaţie de serviciu, verificări la evidenţa populaţiei din cadrul organelor de poliţie).[2] Verificarea identităţii martorului e impusă de necesitatea de a constata dacă cel ce s-a prezentat în faţa organului judiciar este persoana chemată.

Identitatea martorului se stabileşte prin adresarea unor întrebări referitoare la datele personale şi consemnarea răspunsurilor primite într-o declaraţie scrisă.

Sfera întrebărilor obligatorii prevăzute de art.84 alin.1 C.pr.pen. referitoare la nume, prenume,  adresă, vârstă, ocupaţie poate fi lărgită. Prin formularea şi a altor întrebări cu caracter biografic se poate realiza o dublă finalitate; de exemplu în cazul martorului marcat de o evidentă stare emoţională, prin prelungirea acestui moment se urmăreşte familiarizarea martorului cu atmosfera în care se desfăşoară audierea. În situaţia în care declaraţiile martorului deţin un rol important în soluţionarea cauzei, organul judiciar care, cunoaşte în detaliu biografia celui ascultat îi poate adresa întrebări de control menite a sonda poziţia pe care acesta se situează. Astfel de întrebări au efect psihologic martorul se va convinge că organul judiciar este bine informat şi aceasta poate să-l determine să renunţe la orice încercare de a induce în eroare.

Tot în această etapă prealabilă, după ce s-a stabilit identitatea martorului, legea (art.84 alin.3 C.pr.pen.) a instituit obligaţia cunoaşterii, înainte de a trece la ascultarea propriu-zisă, a raporturilor sale cu pricina şi cu părţile.

În privinţa raporturilor martorului cu pricina organele judiciare trebuie să aibă în vedere în primul rând interesul material sau moral al acestuia ca pricina să fie soluţionată într-un anumit fel; o aparentă prezumţie de interesare ar fi în situaţia în care martorul este soţ sau rudă cu învinuitul sau inculpatul.

În ceea ce priveşte precizarea raporturilor dintre martori şi părţi, organele judiciare trebuie să aibă în vedere poziţia subiectivă a martorului faţă de părţi, raporturi de rudenie, de amiciţie, de duşmănie, sentimente de afecţiune, răzbunare, de teamă, sentimente de antipatie, invidie, raporturi de colegialitate, de serviciu. Martorul este întrebat de organul judiciar tot în această etapă prealabilă a ascultării propriu-zise, dacă este soţ sau rudă cu vreuna dintre părţi, şi dacă a suferit vreo pagubă de pe urma infracţiunii.[3]

Dacă martorul este soţ sau rudă cu vreuna dintre părţi, organul judiciar are obligaţia să-i aducă la cunoştinţă faptul că nu este obligat să depună ca martor. Martorul care este obligat să păstreze secretul profesional pentru a fi ascultat trebuie să aibă încuviinţarea persoanei sau unităţii faţă de care există această obligaţie. Toate aceste întrebări prealabile trebuie puse martorului de către organul judiciar într-o atmosferă normală prin creare unui cadru favorabil unei discuţii libere pentru ca acesta să aibă încredere în cel care audiază şi pentru a putea să-şi expună în mod cât mai corect faptele şi împrejurările pe care le-a perceput.

După ce s-au precizat raporturile în care se află martorul cu pricina şi cu părţile, acestuia i se aduce la cunoştinţă faptul că trebuie să presteze un jurământ, prin care i se cere să spună adevărul, fiind avertizat asupra consecinţelor la care se expune.

După procedura prealabilă prezentată, înainte de a fi ascultat martorul va depune jurământ; ascultarea persoanei chemată ca martor, atât în faza de urmărire penală cât şi în faza de judecată  are loc sub prestare de jurământ. Martorului căruia i s-a atribuit o altă identitate nu poate fi scutit de depunerea jurământului. Jurământul a cărui prestare este obligatorie, potrivit prevederilor cuprinse în art.85 din Codul procedură penală, şi are o natură complexă, laică şi religioasă. Numai jurământul martorilor aflaţi în situaţia prevăzută de art.85 alineatul 5 Cod procedură penală. înfăţişează o natură laică.

Astfel, potrivit art.85 Cod procedură penală, jurământul are următorul conţinut: „Jur că voi spune adevărul şi că nu voi ascunde nimic din ceea ce ştiu. Aşa să-mi ajute Dumnezeu”. În timpul depunerii jurământului, martorul ţine mâna pe cruce sau pe biblie, iar referirea la divinitate se schimbă potrivit credinţei religioase a martorului. Martorul de altă religie decât cea creştină nu este obligat ca în timpul depunerii jurământului să pună mâna pe cruce sau biblie.

Martorii fără confesiune art. 85 alineatul 4 Cod procedură penală va depune următorul jurământ” Jur pe onoare şi pe conştiinţă că voi spune adevărul şi că nu voi ascunde nimic din ceea ce ştiu”. În această categorie de persoane pot intra martorii care sunt atei (militează contra religiei, negând existenţa Lui Dumnezeu) pentru ei jurământul religios nu are nici o semnificaţie.

Conform dispoziţiilor cuprinse în art.85 alineatul 5 Cod procedură penală Mmartorii care din motive de conştiinţă sau confesiune nu depun jurământ, vor rosti în faţa instanţei de judecată formula: “Mă oblig că voi spune adevărul şi că nu voi ascunde nimic din ceea ce ştiu”. Datele despre religie ale martorilor, a celor fără confesiune sau a celor care din motive de conştiinţă sau confesiune nu pot depune jurământ, se reţin de către organele judiciare pe baza afirmaţiilor făcute de aceştia (art.85 alineatul 6 Cod procedură penală). Numai după depunerea jurământului sau după rostirea formulei prevăzute de art.85 alineatul 5 Cod procedură penală, se pune în vedere martorului dacă nu spune adevărul, dacă face afirmaţii mincinoase sau nu declară tot ceea ce ştie privitor la întrebările asupra cărora a fost întrebat, săvârşeşte infracţiunea de mărturie mincinoasă. Despre forma de jurământ şi depunerea lui se va face menţiune în procesul-verbal în care este consemnată declaraţia martorului şi care se încheie de către procuror ori după caz de judecător art.86¹ alineatul 6 din Legea 281/2003. Martorul minor care nu a împlinit vârsta de 14 ani nu depune jurământ însă i se atrage atenţia să spună adevărul. Depunerea jurământului constituie un moment psihologic extrem de important, esenţial pentru martor să declare adevărul.

Momentul psihologic al depunerii jurământului îndeplineşte o serie de funcţii:

  • Funcţia informaţională, în sensul că martorului i se transmite să spună adevărul şi să nu ascundă nimic din ceea ce ştie, prin aceasta indicându-se limitele legale ale mărturiei;
  • Funcţia de avertizare-prevenire, în sensul că neîndeplinirea obligaţiei este susceptibilă de pedeapsa corespunzătoare săvârşirii infracţiunii de mărturie mincinoasă, prevăzută de art.260 Cod penal;
  • Funcţia axiologică, în sensul că prin jurământ martorului i se cere să se refere la împrejurările cu valoare de adevăr, pe care le ştie;
  • Funcţia juridică, în sensul că jurământul leagă pe martor de cauza în care acesta a depus mărturie; în calitate de participant la stabilirea adevărului, martorul va fi ţinut să răspundă penal pentru relatările sale de rea-credinţă care conduc la inculparea sau disculparea nedreaptă a unor persoane implicate într-o cauză penală.

Un pas important al activităţii procesuale este reprezentat de procedura ascultării, ultimul moment al acesteia. Potrivit dispoziţiilor art.86 Cod procedură penală se arată modul şi limitele ascultării martorului, reglementare care se completează cu cea privitoare la ascultarea învinuitului sau inculpatului, prevăzută în dispoziţiile art.71-74 din Codul de procedură penală. După ce se creează cadrul favorabil obţinerii unei declaraţii sincere, martorului i se face cunoscut obiectul cauzei şi i se arată care sunt faptele sau împrejurările pentru dovedirea cărora a fost propus ca martor, cerându-i-se să declare tot ce ştie cu privire la aceasta. Parcurgând aceste trei etape, procedura prealabilă, procedura depunerii jurământului şi a ascultării, organul judiciar respectă obligaţiile ce-i sunt impuse de lege, având posibilitatea să-l cunoască pe martor pentru a putea adopta cea mai bună tactică în vederea obţinerii unor declaraţii.

–~~~~~~~~~~~~–

Pentru a orienta martorul asupra împrejurărilor pentru care este chemat să facă declaraţii, organul judiciar va preciza obiectul cauzei, după care i se cere să expună liber tot ce ştie. Dispoziţiile privind tactica ascultării învinuitului sau inculpatului se aplică şi martorului; în acest sens în situaţia în care sunt mai mulţi martori, fiecare este audiat separat. În cursul urmăririi penale, dacă sunt mai mulţi martori, fiecare este audiat fără să fie şi ceilalţi de faţă, potrivit prevederilor art.86 alineatul 3 Cod procedură penală combinat cu art.71 alineatul 2 Cod procedură penală.

Ascultarea martorului nu poate începe cu citarea sau reamintirea declaraţiilor pe care acesta le-a dat anterior în cauză (art.86 alineatul 3 combinat cu art.71 alineatul 4 Cod procedură penală).  Martorul nu poate prezenta sau citi o declaraţie scrisă mai înainte, însă se poate servi de însemnări asupra unor amănunte greu de reţinut (art. 86 alineatul 3 combinat cu art.71 alineatul 5 Cod procedură penală). Martorul este lăsat mai înainte să declare tot ce ştie în cauză, după care i se vor pune întrebări de către membrii completului de judecată, de către procuror, partea care l-a propus şi cealalte părţi cu privire la faptele sau împrejurările care trebuie constatate în cauză, cu privire la persoana părţilor precum şi în ce mod a luat cunoştinţă despre cele declarate. Ori de câte ori martorul se găseşte în imposibilitatea de a se prezenta pentru a fi ascultat, organul de urmărire penală sau instanţa de judecată procedează la ascultarea acestuia la locul unde se află, conform art.86 alineatul 3 combinat cu art.74 Cod procedură penală.

Relatarea liberă prezintă avantajul spontaneităţii faţă de declaraţiile obţinute prin adresarea de întrebări, faptele fiind prezentate aşa cum au fost percepute şi memorate de către martor.

Prin intermediul acestei tactici de ascultare se creează posibilitatea:

  • studierii şi cunoaşterii mai bine a martorului;
  • se realizează o depoziţie care prezintă garanţia unei bune fidelităţi, când martorul este sincer;
  • sunt evidenţiate limitele cunoştinţelor pe care le are martorul despre faptă;
  • este redusă influenţa organului judiciar asupra persoanei martorului.

Organul judiciar care realizează ascultarea trebuie să aibă în vedere următoarele aspecte:

  • să nu intervină în timpul relatării libere numai dacă martorul se abate de la subiectul discuţiei, în aceasta situaţie intervenţia se face cu tact şi cu răbdare;
  • organul judiciar să nu manifeste nerăbdare sau dezaprobare;
  • să nu afişeze mimică de aprobare sau dezaprobare;
  • să nu intervină prin întrebări sugestive .

În timpul relatării libere este indicat ca organul judiciar să nu-şi ia notiţe decât în cazul în care volumul de informaţii este mare şi nu-l poate reţine. Uneori martorii cunosc şi alte fapte în afară de cele despre care au fost întrebaţi, de aceea nu este indicat să li se ceară să-şi scurteze declaraţiile pentru că într-o asemenea situaţie nu vor relata tot ce ştiu.

Ascultarea martorilor poate lua sfârşit după parcurgerea etapei relatării libere, dacă martorul a clarificat toate faptele sau împrejurările pentru dovedirea cărora a fost ascultat. Astfel de situaţii se întâlnesc în cazul martorilor de bună-credinţă ce au perceput şi memorat complet împrejurările la care au asistat şi reuşesc să redea cu uşurinţă cele percepute şi reţinute. Dacă după relatarea liberă au rămas fapte sau împrejurări neclarificate, organul judiciar va trece la cea de-a treia etapă, aceea a formulării de întrebări.

–~~~~~~~~~~~~–

Pentru martorii care nu au perceput şi memorat corect ori nu reuşesc să redea în timpul ascultării faptele cunoscute sau pentru cei de rea-credintă, se parcurge a treia etapă, cea a adresării de întrebări şi de ascultare a răspunsurilor. Această etapă spre deosebire de cele două este facultativă.

Conform art.86 alineatul 2 Cod procedură penală, după ce martorul a făcut declaraţii, i se pot pune întrebări cu privire la faptele sau împrejurările care se presupune că sunt cunoscute de martor cu privire la persoana părţilor precum şi în ce mod a luat cunoştinţă despre cele declarate.  Întrebările ce vor fi adresate trebuie să fie clare, precise, scurte. Când întrebarea reclamă mai multe răspunsuri este posibil ca martorul să răspundă numai la unele întrebări, iar pe celelalte să le omită intenţionat sau nu. Sunt interzise întrebările sugestive sau care permit răspunsuri alternative. Întrebările alternative pot fi folosite când se urmăreşte să se verifice în ce măsură martorul este sigur pe răspunsul dat sau când anterior a dat declaraţii contradictorii.

Cu ocazia formulării de întrebări, i se pot prezenta martorului anumite probe din dosar, prezentarea de probe are ca scop:

  • să amintească martorului faptele pe care le-a uitat şi să înlăture confuziile sau contradicţiile pe care martorul de bună-credinţă le-a făcut cu ocazia relatării libere;
  • demascarea mărturiei mincinoase şi determinarea martorului să adopte o poziţie sinceră în cursul ascultării sale.[4]

În timpul ascultării este necesar să fie observată comportarea celui ascultat, pentru a se stabili cea mai bună tactică pentru audiere. Organul judiciar trebuie să ştie cum să pună întrebările dar să ştie cum să asculte cele declarate. Nu trebuie să-şi exteriorizeze atitudinea faţă de declaraţiile martorului, să nu adopte replici ironice, de nervozitate, de nerăbdare, de afirmare care-l pot determina pe martor să afirme ceea ce constată că-i face plăcere organului judiciar. Ca şi în cazul ascultării învinuitului sau inculpatului, este interzisă folosirea violenţei, ameninţărilor, promisiunilor sau a altor asemenea mijloace pentru obţinerea de declaraţii. Actele procedurale obţinute astfel sunt lovite de nulitate, atrăgând răspunderea penală a organului judiciar.

Este interzis şi adresarea de întrebări martorului de natură să-l pună în dificultate (întrebări capcană, sau dirijate), să-i gestioneze răspunsul, să-l solicite să facă aprecieri cu privire la calificarea faptelor asupra cărora este întrebat, asupra gradului de vinovăţie a persoanelor despre care este întrebat. Martorii pot fi influenţaţi uneori de exemplu, cei care sunt ascultaţi pentru prima dată de către un organ judiciar, atât de conţinutul de modul de formulare a întrebărilor cât şi de felul în care sunt adresate, de gesturile, de tonul, ambianţa locului în care se efectuează ascultarea. Experienţa organului judiciar îl va ajuta să deosebească un astfel de martor de martorul de rea-credinţă care încearcă să adopte poziţii teatrale în vederea eschivării de la asumarea responsabilităţii declaraţiilor date. Uneori martorii nu reuşesc să prezinte împrejurările despre care au luat cunoştinţă; aceasta fie datorită scurgerii unui timp îndelungat de la perceperea lor, fie datorită unor factori ce ţin de persoana martorului de nivelul de inteligenţă, de defecte fizice care influenţează perceperea sau redarea, vârsta înaintată, neputinţa de a se exprima.

Obţinerea prin intermediul întrebărilor adresate martorului a unor răspunsuri care să completeze şi să precizeze relatarea liberă, este condiţionată de modul de formulare şi de succesiunea acestora. Conţinutul de idei pe care îl implică întrebarea precum şi formularea însăşi trebuie adaptate nivelului de instrucţie, de posibilităţile de înţelegere ale celui ascultat. Întrebările trebuie adresate într-o anumită succesiune impusă de sfera şi natura împrejurărilor ce urmează a fi completate şi precizate, întrebările trebuie să se refere la aspecte determinate.

Nu au nici o valoare comentariile, bănuielile şi convingerile intime ale martorului; acesta trebuie să facă arătări despre ceea ce a perceput cu simţurile sale, comentarea şi evaluarea acestor declaraţii revine organului judiciar, nu martorului.

În literatura criminalistică şi procesual penală se face distincţie între următoarele tipuri de întrebări ce pot fi adresate martorului cu ocazia interogatorului:

  • întrebările de completare, necesitatea acestora se resimte în acele situaţii în care sunt omise aspecte din relatările libere ce conţin detalii insuficiente pentru stabilirea împrejurărilor de fapt;
  • întrebările de precizare, atribuie exactitate acelor părţi ale depoziţiei care obţinută pe calea relatării libere suferă unele imprecizii;
  • întrebările de reamintire, au menirea de a ajuta martorul la restabilirea în memorie a unor fapte sau împrejurări, temporar uitate.

Întrebările de control permit organelor judiciare posibilitatea verificării depoziţiilor martorilor sub aspectul realităţii, al exactităţii celor declarate. Prin adresarea acestui gen de întrebări se urmăreşte:

  • poziţia de sinceritate sau nesinceritate pe care se situează martorul;
  • sursele din care provin informaţiile deţinute de martor;
  • cunoaşterea condiţiilor obiective în prezenţa cărora au fost percepute faptele, condiţiile de loc şi timp, durata percepţiei.

În cazul martorilor de rea-credinţă etapa formulării de întrebări este obligatorie; pregătirea efectuată înaintea ascultării are un rol deosebit de important, ascultarea se realizează pe bază de întrebări şi de răspunsuri, întrebările vor fi stabilite în planul de ascultare, întocmit înaintea realizării ascultării.

În faza de urmărire penală ascultarea martorului are loc la data şi ora pentru care martorul a fost citat, nu există o ordine prestabilită în audierea martorilor, aceasta fiind lăsată la aprecierea organului judiciar, nefiind stabilit nici numărul martorilor care pot fi audiaţi. Numărul poate fi limitat de organele de urmărire penală atunci când consideră că prin audierea unui anumit număr s-au clarificat toate împrejurările legate de cauză. După apelul martorilor, experţilor şi interpreţilor, preşedintele cere martorilor prezenţi să părăsescă sala de şedinţă şi le pune în vedere să nu se îndepărteze fără încuviinţarea sa.

Martorii sunt audiaţi separat de instanţa de fond şi în faza de judecată potrivit dispoziţiilor cuprinse în conţinutul art. 319 alineatul 1 din Codul procedură penală, chiar dacă nu au fost citaţi sau nu au primit citaţie, însă numai după ce s-a stabilit identitatea lor. După aceasta, martorului i se pun întrebări de către instanţă şi de procuror, este întrebat deasemenea şi de către partea care l-a propus şi apoi de celelalte părţi. Martorul care posedă un înscris în legătură cu depoziţia făcută poate să-l citească în instanţă. Procurorul şi părţile au dreptul să examineze înscrisul, iar instanţa poate dispune reţinerea înscrisului la dosar, în original sau în copie. Dacă ascultarea vreunuia dintre martori nu mai este posibilă de exemplu, a decedat, sau este în imposibilitate de prezentare, instanţa dispune citirea depoziţiei date de acesta în cursul urmăririi penale şi va ţine seama de ea la judecarea cauzei.[5] Instanţa dispune citirea declaraţiilor care sunt în contraziceri cu declaraţiile date anterior, urmând să ţină cont de declaraţia pe care o apreciază ca fiind sinceră şi aceasta nu poate fi decât cea care se coroborează cu alte mijloace de probă aflate în dosarul cauzei. Martorii ascultaţi rămân în sală, la dispoziţia instanţei, iar dacă instanţa găseşte necesar, poate dispune retragerea lor sau a unora dintre ei, în vederea reaudierii ori a confruntării, aşa cum se reglementează prin dispoziţiile art.328 Cod procedură penală. Procurorul şi părţile pot renunţa la martorii pe care i-au propus. Instanţa ţinând cont de concluziile procurorului şi ale părţilor poate încuviinţa după ascultare plecarea lor. Citirea declaraţiei anterioare în instanţă se poate face şi când martorul lipseşte dacă instanţa nu apreciază că este necesar să fie amânată judecarea cauzei şi să dispună aducerea silită a martorului.


[1] Emilian Stancu, „Investigarea ştiinţifică a infracţiunilor”, volumul II, Universitatea din Bucureşti, 1988, pg.61; Ion Neagu, „Tratat de Drept procesual penal“, Editura Global Lex, Bucureşti, 2007, pg.353-354

[2]Suciu Camil,” Criminalistică”, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1972, pg.445

[3]Ciopraga Aurel, ” Evaluarea probei testimoniale”, Editura Junimea, Iaşi, 1979, pg.75

[4]Neagu Ion Sandu,“Tratat de tactică criminalistică”, Editura Carpaţi, 1993 pg.148-149

[5]Crişu Anastasiu,” Drept Procesual penal”, Editura All Beck, Bucureşti, 2004, pg.138

« 1 2 3 4 | Vezi toate paginile»

Comentarii

Nelamuriri? Intrebari?

Intreaba sau cauta raspunsul la sectiunea de intrebari si raspunsuri.