• Home
• DOS
• GDPR
• Windows 101
• Tips
• News & Reviews

Infracţiunea flagrantă şi prezumţia de nevinovăţie

Regula prezumţiei de nevinovăţie a fost consacrată pentru prima oară în istorie în Declaraţia Drepturilor Omului şi Cetăţeanului, adoptată de Adunarea Naţională a Franţei la 26 august 1789.

În art.9 din Declaraţie se statorniceşte că „Orice om trebuie considerat nevinovat până la probarea culpabilităţii sale. Dacă se consideră indispensabil să fie arestat, orice severitate care n-ar fi necesară pentru a se asigura de persoana sa, trebuie să fie în mod riguros reprimată prin lege”. Este textul fundamental care a influen­ţat decisiv, în sens umanist, toate sistemele de drept procesual penal ale Europei şi, în parte ale lumii.

Marea majoritate a legislaţiilor moderne a admis prezumţia de nevinovăţie; ea a fost criticată de o parte a doctrinei şi anume de pozitivişti (Ferri, Betticol, Tarde) care au pledat pentru menţinerea ei, numai cât priveşte pe criminalii pasionali sau de ocazie, şi pentru repudierea prezumţiei de nevinovăţie, în cazul criminalilor cu tendinţă de profesionalizare.1

Prezumţia de nevinovăţie a fost consacrată în art. 11 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului adoptată de Adunarea Generală O.N.U. la 10 decembrie 1948, în care se statorniceşte că „orice persoană învinuită (acuzată) a fi săvârşit o infracţiune este prezumată nevinovată atâta timp cât vinovăţia sa nu a fost stabilită (dovedită) într-un proces public cu asigurarea garanţiilor necesare apărării”. Era prima dată când comunitatea internaţională – având în memorie crimele de război, crimele contra păcii şi crimele contra umanităţii comise sub regimul hitlerist, organizate de către căpeteniile naziste şi înfăptuite de cei ce au stat pe banca acuzării la Nürnberg în 1945 – 1946 – consacra prezumţia de nevinovăţie.

În art.14 pct.2 din Pactul Internaţional al Drepturilor Civile şi Politice (adoptat de România prin Decretul nr. 212 din 1974) prezumţia de nevinovăţie are următorul conţinut: „Orice persoană acuzată de săvârşirea unei infracţiuni este prezumată a fi nevinovată cât timp culpabilitatea sa nu a fost stabilită în mod legal”. O atare formulare a regulii prezumţiei de nevinovăţie a servit ca model, strălucit prin precizia sa, pentru legislaţiile naţionale.

Prin Legea nr. 30 din 18 mai 1994, Parlamentul României a ratificat Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale şi protocoalele adiţionale la această convenţie.

Convenţia consacră în art.6 pct.2 prezumţia de nevinovăţie în următorii termeni „orice persoană acuzată de o infracţiune este prezumată nevinovată până ce vinovăţia sa nu va fi legal stabilită”.

În procedura penală română prezumţia de nevinovăţie este reglementată în sensul că „învinuitul sau inculpatul nu este obligat să probeze nevinovăţia sa” (art.66 alin. 1 Cod de procedură penală).

Mai mult, Constituţia României din decembrie 1991, în art.23 pct.8 statorniceşte regula prezumţiei de nevinovăţie în sensul că „Până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare, persoana este nevinovată”.

În consecinţă, regula prezumţiei de nevinovăţie este în sistemul de drept român o regulă fundamentală, de rang constituţional, de mare tradiţie în sistemele de drept „şi de incontestabilă actualitate şi spirit justiţiar”.

Am făcut o succintă prezentare a prezumţiei de nevinovăţie, deoarece aceasta nu este exclusă nici în materia infracţiunii flagrante.

Prezumţia de nevinovăţie şi în acest caz răspunde funcţiei de a garanta protecţia oricărei persoane acuzate în contra arbitrajului autorităţilor judecătoreşti.

Ea se înfăţişează ca o garanţie juridico-socială acordată celui învinuit de săvârşirea unei infracţiuni.

Chiar şi în situaţia infracţiunilor flagrante, al cărei caracter a fost reţinut greşit de organele de anchetă cel acuzat este apărat efectiv de răspundere, cu aplicarea unei pedepse, dacă instanţa de judecată constată, prin reverificarea probelor în acuzare sau prin administrarea de probe noi, că probele administrate la urmărirea penală sunt netemeinice, tot astfel în baza acestei prezumţii, chiar dacă există probe de vinovăţie cel acuzat are dreptul consacrat în art.66 alin.2 C. pr. pen., să dovedească lipsa lor de temeinicie.2

Împrejurarea că acuzatul oricând până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare, solicită administrarea de probe în apărare, nu antrenează nici o sancţiune procesuală, pentru invocarea vreunei probe în favoarea sa, chiar dacă prin proba propusă în apărare nu se reuşeşte să se dovedească faptul de dovedit.

O a doua funcţie la care răspunde prezumţia de nevinovăţie şi în cazul infracţiunilor flagrante este aceea de a garanta exercitarea de către acuzat a dreptului la contra acţiunea în apărare care dăinue până în momentul intrării hotărârii în puterea lucrului judecat. Acest drept implică necesitatea cunoaşterii învinuirii ce i se atribuie, încadrarea juridică a faptei şi asigurarea posibilităţii pregătirii şi exercitării apărării.3

Aşadar obiectul principal al prezumţiei de nevinovăţie este de a proteja individul împotriva oricărui arbitrariu, prin garantarea libertăţii individuale, prin stimularea căutării adevărului în activitatea judiciară şi prin evitarea riscurilor care înrădăcinează cu uşurinţă credinţa că cel împotriva căruia se exercită o acţiune penală este vinovat.

Recent, Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin Decizia din 10 februarie 1995, în cauza RIHEMONT contra Franţa a statuat că „o încălcare a prezumţiei de nevinovăţie poate să provină nu numai din partea unor judecători sau a unui tribunal, ci şi din partea altor autorităţi publice”.

1 Nicolae, Eugenia Angela, Urmărirea şi judecarea unor infracţiuni flagrante, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1999., p. 50

2 Angela Eugenia Nicolae, op. cit., p. 50

3 idem., ibid., p. 52

© 2002 - 2024 pinzaru.ro · Modele acte · Contact & GDPR · Log in