Natura juridică a adopţiei

December 3, 2008

Adopţia este un act de drept al familiei, alcătuit din consimţământul părţilor la adopţie, act faţa de care decizia de încuviinţare a adopţiei apare ca o condiţie legală de care depinde însăşi eficacitatea actului juridic al adopţiei, în condiţiile stabilite prin noua lege a adopţiei (O.U.G. nr.25/12.06.1997, aprobată prin Legea nr.87/1997).

Adopţia presupune mai multe operaţii juridice. Încheierea sau formarea adopţiei necesită săvârşirea mai multor operaţii juridice:

a) actele juridice ale persoanelor chemate să-şi exprime consimţământul în vederea adopţiei. O importanţă deosebită in procesul formării adopţiei, care declanşează încredinţarea copilului în vederea adopţiei, prezintă consimţământul persoanei sau familiei care doreşte să adopte (art.9 alin.1). Acest consimţământ trebuie exprimat în formă autentică.

b) actele autorităţilor publice sau private autorizate, care constituie cerinţe legale pentru încheierea adopţiei. În acest sens, menţionăm cu deosebire atestatul eliberat de Comisia pentru protecţia copilului, avizul favorabil pentru încheierea adopţiei eliberat de către aceiaşi autoritate publică, încredinţarea copilului în vederea adopţiei către persoana sau familia care doreşte să adopte, confirmarea Comitetului Român pentru Adopţii din care să rezulte îndeplinirea procedurilor şi termenelor prevăzute de art.11, 12 şi 13 din Ordonanţa de urgenţă nr. 25/1997, transmiterea cererii pentru adopţie a presoanei sau familiei care doreşte să adopte, instanţei judecătoreşti competente pentru încuviinţarea adopţiei, transmitere care se face de Comitetul Român pentru Adopţii, prin intermediul serviciului public specializat pentru protecţia copilului sau a unui organism privat autorizat. Toate aceste acte ale autorităţilor menţionate sunt prealabile încuviinţării adopţiei dar fac parte din procesul sau din ansamblul operaţiilor juridice necesare încheierii adopţiei, adică încuviinţării adopţiei;

c) încuviinţarea adopţiei de către instanţa de judecată competentă, in conformitate cu o procedură şi potrivit unor condiţii anume prevăzute de lege.

Operaţiile juridice menţionate se săvârşesc în momente diferite şi într-o anumită ordine. În toate cazurile, actele juridice ale persoanelor chemate să-şi exprime consimţământul în vederea adopţiei, cu excepţia consimţământului copilului care a împlinit 10 ani şi care se ia de către instanţa de judecată, preced încuviinţarea adopţiei de către instanţa de judecată. Aceste acte juridice preced şi actele autorităţilor chemate să-şi îndeplinească obligaţiile privind încheierea adopţiei, care sunt în majoritate acte de natură administrativă. Consimţământul părinţilor poate fi revocat în anumite condiţii, iar uneori nu se cere încheierea adopţiei, putându-se face fără acesta. Uneori între operaţiile juridice menţionate poate trece o anumită perioadă de timp, în care pot să intervină schimbări în ceea ce priveşte condiţiile de fond, impedimentele sau condiţiile de formă pentru adopţie.

Adopţia este un act juridic complex. Ea nu se poate încheia decât prin îndeplinirea celor trei categorii de operaţii juridice, dar fiecare din acestea este un element esenţial al adopţiei. Pe de altă parte, fiecare categorie din cele trei menţionate are o natură juridică deosebită. Actele juridice ale persoanelor chemate să consimtă pentru adopţie sunt acte de dreptul familiei, actele autorităţilor cu atribuţii în domeniul adopţiei sunt în general, acte de natură administrativă, iar actul de încuviinţare a adopţiei de către instanţa judecatorească este de drept procesul civil. În acest prim sens, adopţia este un act juridic complex, reprezentând totalitatea operaţiilor de natura juridică diferite care privite în unitatea lor, adică de adopţia încheiată, care ca atare necesită îndeplinirea cerinţelor legale examinate şi produc anumite efecte juridice. Prin urmare, condiţiile de fond, lipsa impedimentelor la adopţie şi condiţiile de fond se referă la actul juridic cmplex al adopţiei şi tot astfel efectele adopţiei sunt ale actului juridic complex, al adopţiei.

În al doilea sens, adopţia este un act juric complex care presupune o anumită procedură dintre care una administrativă şi cealaltă jurisdicţională, se formează deci în timp, cu intervenţia mai multor autorităţi, fiecare cu atribuţiile sale, care fiecare poate şi trebuie analizat separat, deoarece fiecare act îndeplinit în realizarea unei atribuţii produce efecte specifice în ansamblul procedurii de încheiere a adopţiei. În sfârşit s-a pus problema naturii juridice a procedurii judiciare pentru încuviinţarea adopţiei, considerându-se că aceasta este o procedură necontencioasă, graţioasă[1], care prezintă anumite particularităţi în raport cu procedura contencioasă.

Reglementarea procedurii necontencioase este făcută prin art.331-337 şi art.339 din Codul de procedură civilă.

Procedura necontencioasă se aplică cererilor pentru dezlegarea cărora este nevoie de mijlocirea instanţei fără însă să se urmărească stabilirea unui drept potrivnic faţă de o altă persoană (art.331 din C.pr.Civ.). procedura necontencioasă se aplică şi în cazurile în care legea dă în căderea preşedintelui instanţei luarea unor măsuri cu caracter necontencios (C.pr.civ., art.339).

Procedura necontencioasă reglementată de art.331-338 din C.pr.civ. se întregeşte cu dispoziţiile de procedură contencioasă în măsura în care nu sunt potrivnice naturii necontencioase a cererii (art.338 alin.1 C.pr.civ.). Pe de altă parte, măsurile necontencioase cu privire la care legea prevede o procedură specială rămân supuse dispoziţiilor speciale, care se vor întregi cu cele prevăzute de art.331-338 şi art.339 C.pr.civ. În acest sens, este reglementarea specială privind judecarea cererii de încuviinţare a adopţiei.

De aceea, s-a precizat că procedura necontencioasă în materia adopţiei prezintă anumite particularităţi[2]. Astfel:

a) cererea persoanei sau familiei care doreşte să adopte se transmite instanţei competente de către Comitetul Român pentru Adopţii, prin intermediul serviciului specializat pentru protecţia copilului sau a organismului privat autorizat (art.14 alin.1);

b) instanţa soluţionează cauza în camera de consiliu, în complet format din doi judecători special desemnaţi de ministrul justiţiei (art.18 alin.1);

c) judecata cererii se face cu citarea autorităţilor şi persoanelor prevăzute de art.18 alin.2 din Ordonanţa de urgenţă nr.25/1997;

d) consimţământul copilului care a împlinit vsta de 10 ani se cere în instanţă (art.8 alin.4);

e) instanţa cere raportul referitor la ancheta psihosocială a copilului (art.18 alin.5);

f) hotărârile în cauzele având ca obiect încuviinţarea adopţiei nu sunt supuse apelului (art.15 alin.2); aceste hotărâri sunt supuse recursului (art.20); rezultă că aceste hotărâri produc efecte dacă sunt irevocabile.

Rezultă din cele arătate că instanţa de judecată competentă exercită un control de legalitate şi unul de oportunitate privind interesul superior al adopţiei, care constituie şi finalitatea acestuia. Procedura administrativă urmăreşte aceeaşi finalitate.

Adopţia este un act juridic complex şi în sensul particularităţilor pe care le prezintă procedura administrativă şi procedura judiciară necontencioasă.

Adopţia produce efecte juridice de la data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătoreşti (art.1 alin.2).

Problema naturii juridice a adopţiei s-a ridicat ş înainte de Legea nr.11/1990 privind adopţia, în prezent abrogată, avându-se în vedere reglementarea existentă atunci, adică aceea dată de Codul familiei privind adopţia, şi această reglementare fiind abrogată în prezent.

O părere pe baza actualei reglementări, este în sensul că adopţia este o operaţiune juridică bazată pe jucstapunerea unor acte unilaterale de voinţă care dă naştere raporturilor de rudenie civilă, în condiţiile legii şi între persoanele prevăzute de lege[3]. Adopţia poate lua înfăţişarea unui act unilateral colectiv constituit dintr-un fascicul de declaraţii unilaterale de voinţă[4]. Adopţia nu este nu acord de voinţe, neputându-se accepta părerea că aceasta este un act juridic complex, deoarece nu reuşeşte să concilieze natura adopţiei (convenţională) cu efectele adopţiei. Dacă se defineşte adopţia ca un acord de voinţe, se deformează conceptual classic de contract sau se inventează un acord de voinţe care nu este contract. Acordul de voinţe, care nu este contract, ci opera doctrinei nu ţine, practice, nici de esenţa nici de natura adopţiei.

Această părere nu este în afară de critică.

În primul rând, nu se poate pune semnul egalităţii între contract şi acord de voinţe. Orice contract este un acord de voinţe, dar nu orice acord de voinţe este un contract. Astfel, de exemplu, căsătoria este un acord de voinţe lae viitorilor soţi, consimţământul viitorilor soţi nefiind două acte juridice unilaterale, la care ar urma să se adauge actul unilateral al ofiţerului de stare civilă, dar acest acord de voinţe nu este un contract, având o natură juridică proprie, specifică, iar efectele căsătoriei nu sunt determinate de părţi prin acordul lor de voinţe, ci sunt determinate de lege, acordul soţilor nefiind decât condiţia pentru a se produce efectele prevăzute de lege, care nu se limitează numai la părţi, deoarece, ca urmare a căsătoriei se modifică starea civilă a părţilor supusă principiului indivizibilităţii stării civile, opozabilă tuturor, erga omnes.

Adopţia este supusă, de asemenea, unei reglementări speciale. Atât încheierea adopţiei, cât şi efectele acesteia nu urmează regulile încheierii şi ale efectelor contractului, ceea ce înseamnă că nu este un contract.

Adopţia produce efecte care sunt în întregime prevăzute de lege, efecte prin care se realizează interesul superior al adoptatului. Prin încheierea adopţiei, persoanele chemate să consimtă la adopţie vor să se producă efectele adopţiei care sunt în întregime prevăzute de lege, inclusive în rapoprturile dintre ele, deci părţile urmăresc prin încheierea adopţiei să se constituie între ele raporturi juridice, dar acestea sunt prevăzute de lege, nu de acestea.

În al doilea rând, dacă adopţia este o operaţiune juridică, un act juridic în sensul de negotium, bazată pe acte juridice unilaterale, deci distincă de acestea, care este mecanismul de formare, de încheiere a acestei operaţiuni juridice, ce rol are încuviinţarea instanţei judecătoreşti, ce încuviinţează aceasta, încuviinţează actele de voinţă unilaterale, sau încuviinţează adopţia, cum prin încuviinţarea actelor unilaterale de voinţă apare efectul, care este o operaţiune juridică? Dacă adopţia este un fascicul de acte juridice unilaterale, înseamnă că efectele adopţiei sunt supuse dispoziţiilor legale care reglementează efectele actelor juridice unilaterale ce stau la baza adopţiei? Care sunt aceste dispoziţii legale? Dacă efectele adopţiei nu sunt supuse dispoziţiilor legale privind efectele contractului, înseamnă că nu sunt supuse nici dispoziţiilor legale ce reglementează efectele acestor acte unilaterale.

În concluzie, părerea respectivă nu poate fi primită. Adopţia este supusă unui regim juridic în întregime stability de lege, care însă se aplică pe baza actelor juridice în vederea adopţiei, şi care toate împreună exprimă caracterul sau natura juridică a adopţiei ca fiind un act juridic complex. Această părere se pare că a fost împărtăşită şi de instanţa noastră supremă, care în considerentele deciziei de îndrumare nr. 2/1967 arată că decizia de încuviinţare a înfierii (azi adopţiei), “nu are numai un caracter de act administrativ, ci alcătuieşte un tot indisolubil cu actul civil al înfierii, cu care împreună creează raporturi civile de rudenie prevăzute de Codul familiei” şi că “în cazul înfierii constatarea sau pronunţarea nulităţii nu are ca obiect principal desfiinţarea actului administrative, ci a unui act complex care produce consecinţe ce ies din sfera raporturilor administrative şi se situiază în sfera celor civile”[5].

Tot astfel, pe baza reglementării Codului familiei privind adopţia s-a spus că adopţia ia naştere prin intermediul a două acte juridice distincte şi anume: un act juridic de dreptul familiei, numit actul adopţiei, care cuprinde consimţămintele necesare potrivit legii la adopţie; un act juridic individual de drept administrativ, numit decizie de încuviinţare a adopţiei, care cuprinde aprobarea actului de către organul potrivit legii[6].

O altă părere, pe baza reglementării actuale a adopţiei, este în sensul că adopţia este un act juridic de dreptul familiei supus încuviinţării instanţei de judecată[7], deoarece determinant pentru conţinutul ei este consimţământul persoanelor prevăzute de lege şi că acesta stă la baza constituirii familiei adoptive, tot aşa cum familia firească este rezultatul consimţământul viitorilor soţi, cuprins în actul juridic al căsătoriei. Se mai arată că încuviinţarea sau autorizarea unor acte juridice de drept civil, de drept comercial sau de dreptul familiei, prin decizii lae unor autorităţi ale administraţiei publice sau prin hotărâri judecătoreşti, nu este de natură a schimba caracterul acestor acte.

În acelaşi sens şi anume că adopţia este un act de dreptul familiei, deoarece aceasta nu este posibilă decât cu îndeplinirea unor condiţii de fond şi de formă specifice şi că adopţia se încuviinţează de instanţa judecătorească, după ce îşi exercită atribuţiile de control al legalităţii şi de apreciere a oportunităţii adopţiei, prin prisma interesului superior al copilului[8], iar intervenţia în procedura adopţiei a autorităţilor publice – administrative şi judiciare – este cerută de lege.

[1] V. Stoica, M. Ronea, op.cit., în Dreptul nr.2.1993, p.31-43;

G. Boroi, D. Rădescu, Codul de procedură civilă comentat şi adnotat, Ed. All, Bucureşti, 1995, p.603-608; Viorel Mihai Ciobanu, Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, Ed. Naţional, Bucureşti, 1996, p.378.

[2] Gerard Cornu, op.cit., p.378.

[3] Marieta Avram, Filiaţia. Adopţia naţională şi internaţională, Ed. All Beck, Bucureşti, 2001, p.124-125.

[4] Ibidem, p.124

[5] Decizia de îndrumare nr.2/1967 cu privire la organul în drept să constate sau să pronunţe nulitatea înfierii, C.D., 1967, p.21.

[6] Ioan Albu, Dreptul familiei, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1975, p.266.

[7] Al. Bacaci, C. Hageanu, V. Dumitrache, Dreptul familiei, Ed. All Beck, Bucureşti, 1999, p.194.

[8] Gabriela Lupşan, Dreptul familiei, Ed. Junimea, Iaşi, 2001, p.196.

Categorie: Drept