LEGEA nr.7 din 13 martie 1996 a cadastrului şi a publicităţii imobiliare (republicare 2006)

Titlul I LEGEA nr.7 din 13 martie 1996 a cadastrului şi a publicităţii imobiliare

Textul actului republicat în M.Of. nr. 201/3 mar. 2006

Republicată în temeiul art. II al titlului XII din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.653 din 22 iulie 2005, dându-se textelor o nouă numerotare. Legea cadastrului şi a publicităţii imobiliare nr. 7/1996 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.61 din 26 martie 1996 şi a mai fost modificată şi completată prin:

Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.291/2000 privind organizarea şi funcţionarea unor ministere, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.706 din 29 decembrie 2000, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 308/2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.312 din 12 iunie 2001, cu modificările ulterioare;
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.70/2001 pentru modificarea şi completarea Legii cadastrului şi a publicităţii imobiliare nr. 7/1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.266 din 23 mai 2001, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 78/2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.154 din 4 martie 2002;
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.41/2004 pentru modificarea şi completarea Legii cadastrului şi a publicităţii imobiliare nr. 7/1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.509 din 7 iunie 2004, aprobată cu modificări prin Legea nr. 499/2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.1.069 din 17 noiembrie 2004.

TITLUL I
Regimul general al cadastrului şi publicităţii imobiliare

CAPITOLUL I
Dispoziţii generale

Art. 1. – (1) Cadastrul general este sistemul unitar şi obligatoriu de evidenţă tehnică, economică şi juridică a tuturor imobilelor de pe întreg teritoriul ţării.

(2) Entităţile de bază ale acestui sistem sunt parcela, construcţia şi proprietarul.

(3) Prin imobil, în sensul prezentei legi, se înţelege una sau mai multe parcele alăturate, cu sau fără construcţii, aparţinând aceluiaşi proprietar.

(4) Prin parcelă se înţelege suprafaţa de teren cu aceeaşi categorie de folosinţă.

(5) Sistemul de evidenţă al cadastrului general are ca finalitate înscrierea în registrul de publicitate imobiliară.

Art. 2. – (1) Cadastrul general se organizează la nivelul fiecărei unităţi administrativ-teritoriale: comună, oraş, municipiu, judeţ şi la nivelul întregii ţări.

(2) Prin sistemul de cadastru general se realizează:

a) identificarea, descrierea şi înregistrarea în documentele cadastrale a imobilelor prin natura lor, măsurarea şi reprezentarea acestora pe hărţi şi planuri cadastrale, precum şi stocarea datelor pe suporturi informatice;

b) identificarea şi înregistrarea tuturor proprietarilor şi a altor deţinători legali de imobile, în vederea înscrierii în cartea funciară cu caracter definitiv;

c) furnizarea datelor necesare sistemului de impozite şi taxe pentru stabilirea corectă a obligaţiilor fiscale ale contribuabililor, solicitate de organismele abilitate.

Art. 3. – (1) Se înfiinţează Agenţia Naţională de Cadastru şi Publicitate Imobiliară, denumită în continuare Agenţia Naţională, ca instituţie publică cu personalitate juridică, unica autoritate în domeniu, aflată în subordinea Ministerului Administraţiei şi Internelor, prin reorganizarea Oficiului Naţional de Cadastru, Geodezie şi Cartografie şi preluarea activităţii privind publicitatea imobiliară de la Ministerul Justiţiei.

(2) La nivelul fiecărui judeţ şi în municipiul Bucureşti se înfiinţează oficiile de cadastru şi publicitate imobiliară, denumite în continuare oficii teritoriale, ca unităţi cu personalitate juridică în subordinea Agenţiei Naţionale, prin reorganizarea actualelor oficii judeţene de cadastru, geodezie şi cartografie şi al municipiului Bucureşti şi a birourilor de carte funciară.

(3) La nivelul unităţilor administrativ-teritoriale se înfiinţează birouri de cadastru şi publicitate imobiliară, denumite în continuare birouri teritoriale, în subordonarea oficiilor teritoriale. Modul de organizare şi funcţionare, numărul, precum şi arondarea birourilor teritoriale pe unităţi administrativ-teritoriale se stabilesc prin ordin cu caracter normativ al directorului general al Agenţiei Naţionale.

(4) Se înfiinţează Centrul Naţional de Geodezie, Cartografie, Fotogrammetrie şi Teledetecţie ca unitate cu personalitate juridică în subordinea Agenţiei Naţionale, prin reorganizarea Institutului de Cadastru, Geodezie, Fotogrammetrie şi Cartografie.

(5) Agenţia Naţională este condusă de un consiliu de administraţie format din 9 membri, incluzând reprezentanţi din sectorul public şi privat, numiţi exclusiv pe criterii de competenţă profesională, dintre care unul este directorul general al Agenţiei Naţionale şi preşedinte al consiliului de administraţie.

(6) Membrii consiliului de administraţie şi directorul general sunt numiţi şi revocaţi din funcţie de ministrul administraţiei şi internelor.

(7) Organizarea, funcţionarea, atribuţiile şi competenţele consiliului de administraţie şi ale directorului general se vor stabili prin regulamentul de organizare şi funcţionare a Agenţiei Naţionale, care se aprobă prin ordin al ministrului administraţiei şi internelor.

(8) Directorul general îndeplineşte atribuţiile şi responsabilităţile ordonatorului principal de credite, prin emiterea de ordine cu caracter individual şi normativ. Ordinele cu caracter normativ se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, şi reprezintă Agenţia Naţională pe plan intern şi internaţional.

CAPITOLUL II
Organizarea activităţii de cadastru

Art. 4. – Agenţia Naţională are următoarele atribuţii principale:

a) coordonează şi controlează executarea lucrărilor de cadastru şi asigură înscrierea imobilelor în registrul de publicitate imobiliară la nivelul întregii ţări;

b) controlează executarea lucrărilor de cartografie, topografie, geodezie, fotogrammetrie şi teledetecţie la nivelul întregii ţări;

c) elaborează regulamente şi norme, promovează tehnici, procedee şi metodologii de specialitate compatibile cu cele ale Uniunii Europene, conform progreselor ştiinţifice şi tehnice în domeniul cadastrului, geodeziei, cartografiei şi publicităţii imobiliare;

d) autorizează persoanele fizice şi juridice care pot executa lucrări de specialitate din domeniile cadastrului, geodeziei şi cartografiei, pe teritoriul României, în condiţiile legii speciale care reglementează înfiinţarea uniunii profesionale a acestora;

e) organizează şi administrează fondul naţional de geodezie şi cartografie, precum şi baza de date a sistemului de cadastru general;

f) asigură, în condiţiile legii, executarea, completarea, modernizarea şi menţinerea în stare de utilizare a reţelei geodezice naţionale;

g) asigură executarea şi actualizarea hărţilor oficiale;

h) avizează conţinutul topografic al hărţilor, planurilor, atlaselor, ghidurilor şi al altor documente cartografice destinate uzului public;

i) pune la dispoziţia autorităţilor publice şi a altor instituţii interesate, în condiţiile legii, situaţii statistice de sinteză privind terenurile şi construcţiile;

j) îndeplineşte sarcinile ce rezultă din angajamentele internaţionale în domeniul său de activitate;

k) participă la organizarea şi coordonarea măsurătorilor în vederea aplicării legilor funciare;

l) avizează tehnic expertizele efectuate de către experţii judiciari în specialitatea topografie, geodezie şi cadastru cu privire la corectitudinea datelor topografice utilizate, la solicitarea instanţelor de judecată. Avizele menţionate mai sus vor fi date de oficiul teritorial în baza unui regulament comun, elaborat de Agenţia Naţională şi Ministerul Justiţiei;

m) asigură înscrierea drepturilor reale ce se constituie, se transmit, se modifică sau se sting, la cererea notarului public sau a titularului dreptului ori a celorlalte persoane interesate;

n) asigură înscrierea căilor de atac împotriva înregistrărilor de carte funciară;

o) asigură înscrierea altor raporturi juridice, drepturi personale, interdicţii, incapacităţi şi litigii judiciare în legătură cu bunul imobil;

p) asigură formarea şi specializarea personalului de specialitate în publicitate imobiliară prin intermediul Institutului Naţional al Registratorilor; structura, organizarea şi modul de administrare ale institutului se stabilesc şi se aprobă prin hotărâre a Guvernului, în termen de 90 de zile de la intrarea în vigoare a prezentei legi;

r) îndeplineşte şi alte atribuţii ce au legătură cu activitatea specifică.Art. 5. – (1) Atribuţiile şi răspunderile oficiilor teritoriale, precum şi ale Centrului Naţional de Geodezie, Cartografie, Fotogrammetrie şi Teledetecţie se stabilesc prin regulamentele de organizare şi funcţionare ale acestora, aprobate prin ordin al directorului general al Agenţiei Naţionale.

(2) Recepţia lucrărilor, executate de persoanele fizice şi juridice autorizate în condiţiile art. 4 lit. d), se realizează de către Agenţia Naţională sau de oficiile teritoriale, după caz.

(3) În cadrul oficiilor teritoriale funcţionează baza de date a cadastrului.

Art. 6. – Instituţiile din domeniul apărării, ordinii publice şi al siguranţei naţionale pot executa, cu mijloace proprii, lucrările de cadastru, geodezie, gravimetrie, topografie, fotogrammetrie şi cartografie necesare apărării ţării şi păstrării ordinii publice, conform normelor tehnice ale Agenţiei Naţionale.

Art. 7. – Datele geodezice şi cartografice interesând apărarea ţării, ordinea publică şi siguranţa naţională se păstrează, după caz, de către Ministerul Apărării Naţionale, Ministerul Administraţiei şi Internelor, Serviciul Român de Informaţii, Serviciul de Protecţie şi Pază, Serviciul de Informaţii Externe şi persoanele juridice din sectorul de apărare.

Art. 8. – (1) Finanţarea cheltuielilor curente şi de capital ale Agenţiei Naţionale şi ale unităţilor subordonate se asigură integral din venituri proprii.

(2) Veniturile proprii se constituie din:

a) încasări din servicii prestate;

b) tarife stabilite conform actelor normative;

c) închirieri de spaţii şi aparatură;

d) donaţii şi sponsorizări primite potrivit legii;

e) dobânzi aferente disponibilităţilor din conturi şi din depozite;

f) alte venituri.(3) Tarifele şi încasările prevăzute la alin. (2) lit. a) şi b) nu sunt purtătoare de T.V.A. şi se deduc din taxa notarială de timbru, fiind incluse în cazul operaţiunilor de publicitate imobiliară în taxa notarială de timbru, pentru actele translative ale dreptului de proprietate sau constitutive ale dezmembrămintelor acestuia; aceste tarife nu pot depăşi 80% din valoarea taxei notariale de timbru.

(4) În cazul serviciilor de publicitate imobiliară pentru care nu se percepe taxă de timbru, tarifele se vor stabili prin ordin al ministrului administraţiei şi internelor, cu avizul Ministerului Finanţelor Publice.

(5) Taxele de publicitate imobiliară pot fi încasate de notarii publici în numele Agenţiei Naţionale şi pe chitanţierele puse la dispoziţie de către aceasta pe baza unei negocieri între Agenţia Naţională şi Uniunea Naţională a Notarilor Publici şi care va face obiectul protocolului de colaborare.

(6) Tarifele pentru servicii de publicitate imobiliară pot fi încasate şi de alte instituţii sau persoane, în baza protocoalelor de colaborare încheiate cu Agenţia Naţională.

(7) Tarifele se stabilesc, se modifică şi se actualizează prin ordin al ministrului administraţiei şi internelor, la propunerea Consiliului de administraţie al Agenţiei Naţionale.

(8) Veniturile încasate se virează în contul Agenţiei Naţionale deschis la Trezoreria Statului.

(9) Agenţia Naţională poate colabora cu persoane fizice şi juridice române sau străine de specialitate, în condiţiile legii, pentru realizarea unor obiective de interes comun, corespunzătoare domeniului său de activitate.

(10) Agenţia Naţională poate contracta credite bancare în condiţiile prevăzute de lege.

(11) Agenţia Naţională întocmeşte anual bugetul de venituri şi cheltuieli, în conformitate cu prevederile legale în vigoare.

(12) Excedentele anuale se reportează în anul bugetar următor.

(13) Ministerul Administraţiei şi Internelor, prin Agenţia Naţională, îşi va asuma întreaga responsabilitate în implementarea Proiectului cadastrului şi publicităţii imobiliare, finanţat prin împrumut de la Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BIRD), şi a celorlalte acorduri internaţionale ce implică împrumuturi nerambursabile sau garanţii de la stat, asumate anterior de Oficiul Naţional de Cadastru, Geodezie şi Cartografie, inclusiv pentru partea preluată de la Ministerul Justiţiei.

(14) Agenţia Naţională va face toate demersurile necesare amendării acordurilor de împrumut internaţionale pentru a se realiza înlocuirea Oficiului Naţional de Cadastru, Geodezie şi Cartografie şi a Ministerului Justiţiei cu Agenţia Naţională.

(15) Cadastrul general se realizează pe baza planului anual propus de Agenţia Naţională împreună cu ministerele interesate şi aprobat de Guvern; sumele destinate introducerii lucrărilor de cadastru general reprezintă subvenţii de la bugetul de stat prevăzute în bugetul Ministerului Administraţiei şi Internelor şi virate în contul Agenţiei Naţionale cu unică destinaţie.

(16) Organele şi autorităţile administraţiei publice centrale şi locale, precum şi alte persoane fizice şi juridice interesate, care au fonduri disponibile pentru introducerea lucrărilor de cadastru general în afara planului anual aprobat de Guvern, vor încheia un acord de colaborare cu Agenţia Naţională privind caietul de sarcini, modalităţile de verificare, recepţie şi înscriere în sistemul de publicitate imobiliară şi folosirea acestor informaţii.

CAPITOLUL III
Realizarea, întreţinerea şi avizarea lucrărilor de cadastru

Art. 9. – (1) Funcţia tehnică a cadastrului general se realizează prin determinarea, pe bază de măsurători, a poziţiei configuraţiei şi mărimii suprafeţelor terenurilor pe destinaţii, categorii de folosinţă şi pe proprietari, precum şi ale construcţiilor.

(2) În cadrul funcţiei economice a cadastrului general se evidenţiază elementele tehnice necesare stabilirii valorii de impozitare a imobilelor şi calculării impozitelor asupra veniturilor realizate din tranzacţii imobiliare.

(3) Funcţia juridică a cadastrului general se realizează prin identificarea proprietarului pe baza actului de proprietate şi prin înscrierea în cartea funciară.

Art. 10. – (1) La nivelul unităţilor administrativteritoriale

– comună, oraş şi municipiu – lucrările tehnice de cadastru constau în:

a) stabilirea, potrivit legii, a hotarelor unităţii administrativ-teritoriale şi a limitelor intravilane componente;

b) identificarea amplasamentelor imobilelor pe baza actelor de proprietate sau, în lipsa acestora, pe baza posesiei exercitate sub nume de proprietar şi determinarea formei şi dimensiunilor tuturor imobilelor din cuprinsul fiecărei unităţi administrativ-teritoriale;

c) consemnarea litigiilor de hotare aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti;

d) întocmirea documentelor tehnice cadastrale.(2) Delimitarea şi marcarea hotarelor administrative ale unităţilor administrativ-teritoriale prevăzute la alin. (1), precum şi limitele intravilanelor localităţilor se fac de către comisia stabilită în acest scop prin ordin al prefectului; regulamentul de organizare şi funcţionare a comisiei de delimitare se aprobă prin ordin al ministrului administraţiei şi internelor.

Art. 11. – (1) Documentele tehnice ale cadastrului general, care se vor întocmi la nivelul comunelor, oraşelor şi municipiilor, sunt:

a) registrul cadastral al imobilelor;

b) indexul alfabetic al proprietarilor;

c) registrul cadastral al proprietarilor;

d) planul cadastral şi anexele la partea I a cărţii funciare.(2) Deţinătorii de imobile sunt obligaţi să permită accesul specialiştilor pentru executarea lucrărilor de cadastru general, să admită, în condiţiile legii, amplasarea, pe sol sau pe construcţii, a semnelor şi semnalelor geodezice şi să asigure protecţia şi conservarea acestora.

(3) Baza de date poate fi redactată şi arhivată şi sub formă de înregistrări, pe suporturi accesibile echipamentelor de prelucrare automată a datelor, având aceleaşi efecte juridice şi forţă probantă echivalentă cu cea a înscrisurilor în baza cărora au fost înregistrate.

(4) Primarii localităţilor au obligaţia să înştiinţeze deţinătorii imobilelor, în scris, prin afişare şi prin alte mijloace de publicitate, să permită accesul specialiştilor pentru executarea lucrărilor de cadastru sau, după caz, să se prezinte personal pentru a da lămuriri privitoare la imobile şi a participa la identificarea şi marcarea limitelor acestora. Dacă deţinătorii imobilelor nu se prezintă, identificarea limitelor se face în lipsa acestora.

(5) După finalizarea lucrărilor de teren, pentru fiecare unitate administrativ-teritorială, datele obţinute se prelucrează, se înregistrează în documentele tehnice ale cadastrului, se recepţionează şi se introduc în baza de date cadastrale. Datele definitorii ale fiecărui imobil se transmit de către oficiul teritorial consiliului local, care are obligaţia să le aducă la cunoştinţa deţinătorilor prin înştiinţare scrisă şi prin afişare la sediul primăriei.

(6) Contestaţiile cu privire la exactitatea datelor comunicate, însoţite de documente doveditoare, pot fi prezentate de deţinători, în scris, în termen de 60 de zile de la înştiinţarea scrisă, oficiului teritorial care le va soluţiona în termen de 30 de zile. Cei nemulţumiţi de modul de soluţionare a contestaţiilor de către oficiul teritorial pot face plângere la judecătoria în a cărei rază de competenţă teritorială se află imobilul, în termen de 30 de zile de la comunicarea rezultatelor.

(7) Înscrierea în cartea funciară se face din oficiu, după finalizarea cadastrului general pe un teritoriu administrativ şi expirarea termenului de soluţionare a contestaţiilor, în baza unui regulament aprobat prin ordin al directorului general al Agenţiei Naţionale.

Art. 12. – (1) Planul cadastral conţine reprezentarea grafică a datelor din registrele cadastrale, referitoare la imobilele din cadrul unităţilor administrativteritoriale

– comune, oraşe şi municipii -, şi se păstrează la oficiul teritorial.(2) Registrele, planurile cadastrale şi anexele la partea I a cărţii funciare vor sta la baza completării sau, după caz, a întocmirii din oficiu a cărţilor funciare, la finalizarea măsurătorilor cadastrale la nivelul unităţilor administrativ-teritoriale. O copie a acestora se păstrează în arhiva oficiilor teritoriale. Un exemplar din planurile şi registrele cadastrale se transmite cu titlu gratuit la consiliile locale.

(3) Planurile, registrele cadastrale şi anexele la partea I a cărţii funciare se ţin la zi, în concordanţă cu documentaţiile cadastrale întocmite pentru înscrierea actelor şi faptelor juridice, în baza cererilor şi comunicărilor făcute potrivit legii.

Art. 13. – Agenţia Naţională şi oficiile teritoriale din subordine au obligaţia de a furniza, la cerere, organelor abilitate evidenţele necesare stabilirii valorii de impunere.

Art. 14. – Completarea, modernizarea şi menţinerea în stare de utilizare a reţelei geodezice naţionale necesare întocmirii şi ţinerii la zi a planurilor cadastrale şi hărţilor topografice se realizează sub coordonarea Agenţiei Naţionale.

Art. 15. – Oficiul teritorial controlează, avizează şi recepţionează, după caz, lucrările de geodezie, topografie, cadastru şi cartografie.

Art. 16. – Modul de avizare, verificare şi recepţie a lucrărilor de specialitate din domeniile cadastrului, geodeziei, topografiei şi cartografiei se stabileşte prin regulament aprobat prin ordin al directorului general al Agenţiei Naţionale, cu consultarea uniunii profesionale înfiinţate prin lege specială.

Titlul II

TITLUL II
Publicitatea imobiliară

CAPITOLUL I
Evidenţa cadastral-juridică

Art. 17. – (1) Publicitatea imobiliară întemeiată pe sistemul de evidenţă al cadastrului general are ca obiect înscrierea în cartea funciară a actelor şi faptelor juridice referitoare la imobilele din acelaşi teritoriu administrativ şi se realizează de către oficiile teritoriale pentru imobilele situate în raza de activitate a acestora.

(2) Una sau mai multe parcele alăturate de pe teritoriul unei unităţi administrativ-teritoriale, indiferent de categoria de folosinţă, aparţinând aceluiaşi proprietar, formează imobilul definit la art. 1 alin. (3), se identifică printr-un număr cadastral unic şi se înscrie într-o carte funciară.

(3) Cărţile funciare întocmite şi numerotate pe teritoriul administrativ al fiecărei localităţi alcătuiesc, împreună, registrul cadastral de publicitate imobiliară al acestui teritoriu, ce se ţine de către biroul teritorial din cadrul oficiului teritorial în a cărui rază teritorială de activitate este situat imobilul respectiv.

(4) Acest registru se întregeşte cu registrul de intrare, cu planul cadastral, cu registrul cadastral al imobilelor, indicând numărul cadastral al imobilelor şi numărul de ordine al cărţilor funciare în care sunt înscrise, cu un index alfabetic al proprietarilor şi cu o mapă în care se păstrează cererile de înscriere, împreună cu un exemplar al înscrisurilor constatatoare ale actelor sau faptelor juridice supuse înscrierii.

Art. 18. – (1) Activitatea de publicitate imobiliară în cadrul oficiilor teritoriale este îndeplinită de registratori de carte funciară, denumiţi în continuare registratori, numiţi prin ordin al directorului general al Agenţiei Naţionale, în urma unui concurs organizat de aceasta.

(2) Numărul registratorilor pentru fiecare oficiu teritorial se stabileşte prin ordin al directorului general al Agenţiei Naţionale.

(3) În cadrul oficiilor teritoriale, activitatea de publicitate imobiliară este în responsabilitatea unui registrator-şef, iar în cadrul birourilor teritoriale, în responsabilitatea unui registrator coordonator, numiţi prin ordin al directorului general al Agenţiei Naţionale, în urma unui concurs.

(4) Poate fi numită registrator persoana care îndeplineşte în mod cumulativ următoarele condiţii:

a) are cetăţenia română şi are capacitatea drepturilor civile;

b) este licenţiat în drept;

c) nu are antecedente penale;

d) se bucură de o bună reputaţie;

e) cunoaşte limba română;

f) este apt din punct de vedere medical pentru ocuparea funcţiei;

g) a îndeplinit timp de 5 ani funcţia de asistentregistrator sau a exercitat timp de 3 ani funcţia de notar, judecător, procuror, avocat, consilier juridic sau altă funcţie de specialitate juridică.(5) Absolvenţii Institutului Naţional al Registratorilor au prioritate la ocuparea posturilor vacante de registratori. Organizarea concursului pentru ocuparea posturilor vacante de registratori se va face numai dacă acestea nu au fost ocupate de absolvenţii institutului.

(6) Până la data organizării concursului, registratorii pot fi numiţi din cadrul angajaţilor serviciilor de publicitate imobiliară care, deşi nu îndeplinesc condiţiile de studii, au cel puţin 5 ani de experienţă în domeniul publicităţii imobiliare.

(7) Registratorul răspunde pentru activitatea sa, în condiţiile legii.

(8) În cadrul Agenţiei Naţionale funcţionează Direcţia de publicitate imobiliară, care organizează, coordonează şi controlează activitatea de publicitate imobiliară din cadrul oficiilor teritoriale, în vederea respectării legilor şi reglementărilor în materie.

Art. 19. – (1) Cartea funciară este alcătuită din titlu, indicând numărul ei şi numele localităţii în care este situat imobilul, precum şi din trei părţi:

A. Partea I, referitoare la descrierea imobilelor, care va cuprinde:

a) numărul de ordine şi cel cadastral al imobilului;

b) suprafaţa imobilului, destinaţia, categoriile de folosinţă şi, după caz, construcţiile;

c) planul imobilului cu vecinătăţile, descrierea imobilului şi inventarul de coordonate al amplasamentului, pentru fiecare imobil în parte, constituie anexa la partea I, întocmită conform regulamentului aprobat prin ordin al directorului general al Agenţiei Naţionale.B. Partea a II-a, referitoare la înscrierile privind dreptul de proprietate, care cuprinde:

a) numele proprietarului;

b) actul sau faptul juridic care constituie titlul dreptului de proprietate, precum şi menţionarea înscrisului pe care se întemeiază acest drept;

c) strămutările proprietăţii;

d) servituţile constituite în folosul imobilului;

e) faptele juridice, drepturile personale sau alte raporturi juridice, precum şi acţiunile privitoare la proprietate;

f) orice modificări, îndreptări sau însemnări ce s-ar face în titlu, în partea I sau a II-a a cărţii funciare, cu privire la înscrierile făcute.C. Partea a III-a, referitoare la înscrierile privind dezmembrămintele dreptului de proprietate şi sarcini, care va cuprinde:

a) dreptul de superficie, uzufruct, uz, folosinţă, abitaţie, servituţile în sarcina fondului aservit, ipoteca şi privilegiile imobiliare, precum şi locaţiunea şi cesiunea de venituri pe timp mai mare de 3 ani;

b) faptele juridice, drepturile personale sau alte raporturi juridice, precum şi acţiunile privitoare la drepturile reale înscrise în această parte;

c) sechestrul, urmărirea imobilului sau a veniturilor sale;

d) orice modificări, îndreptări sau însemnări ce s-ar face cu privire la înscrierile făcute în această parte.(2) Datele din cartea funciară pot fi redate şi arhivate şi sub formă de înregistrări pe microfilme şi pe suporturi accesibile echipamentelor de prelucrare automată a datelor. Acestea au aceleaşi efecte juridice şi forţă probatoare echivalentă cu înscrisurile în baza cărora au fost redate.

Art. 20. – (1) Dreptul de proprietate şi celelalte drepturi reale asupra unui imobil se vor înscrie în cartea funciară pe baza actului prin care s-au constituit ori s-au transmis în mod valabil.

(2) Drepturile reale se sting numai prin înscrierea radierii lor din cartea funciară, cu consimţământul titularului dreptului; acest consimţământ nu este necesar dacă dreptul se stinge prin moartea titularului dreptului sau prin împlinirea termenului arătat în înscriere; dacă dreptul ce urmează să fie radiat este grevat în folosul unei persoane, radierea se va face cu păstrarea dreptului acestei persoane.

(3) Hotărârea judecătorească definitivă şi irevocabilă sau, în cazurile prevăzute de lege, actul autorităţii administrative va înlocui acordul de voinţă cerut în vederea înscrierii drepturilor reale, dacă sunt opozabile titularilor.

Art. 21. – Modificarea conţinutului unui drept ce grevează un drept real imobiliar se înscrie, dacă legea nu dispune altfel, potrivit regulilor stabilite pentru dobândirea şi stingerea drepturilor reale.

Art. 22. – Înscrierea unui drept se poate efectua numai:

a) împotriva aceluia care, la înregistrarea cererii sale, era înscris ca titular al dreptului asupra căruia înscrierea urmează să fie făcută;

b) împotriva aceluia care, înainte de a fi înscris, şi-a grevat dreptul, dacă amândouă înscrierile se cer deodată.

Art. 23. – Dacă mai multe persoane şi-au cedat succesiv una celeilalte dreptul real asupra unui imobil, iar înscrierile nu s-au făcut, cel din urmă îndreptăţit va putea cere înscrierea dobândirilor succesive odată cu aceea a dreptului său, dovedind prin înscrisuri originale întreg şirul actelor juridice pe care se întemeiază înscrierile.

Art. 24. – Înscrierile întemeiate pe obligaţiile defunctului se vor putea face şi după ce dreptul moştenitorului a fost înscris, în măsura în care se dovedeşte că moştenitorul este ţinut de aceste obligaţii.

Art. 25. – (1) Înscrierile în cartea funciară îşi vor produce efectele de opozabilitate faţă de terţi de la data înregistrării cererilor; ordinea înregistrării cererilor va determina rangul înscrierilor.

(2) Dacă mai multe cereri de înscriere a drepturilor reale au fost depuse deodată la biroul teritorial, ele vor primi provizoriu acelaşi rang, urmând ca instanţa să hotărască asupra rangului fiecăreia.

(3) Dacă au fost depuse deodată mai multe cereri având ca obiect înscrierea mai multor drepturi de ipotecă asupra aceluiaşi imobil, ele vor primi acelaşi rang.

Art. 26. – (1) Dreptul de proprietate şi celelalte drepturi reale sunt opozabile faţă de terţi, fără înscrierea în cartea funciară, când provin din succesiune, accesiune, vânzare silită şi uzucapiune. Aceste drepturi se vor înscrie, în prealabil, dacă titularul înţelege să dispună de ele.

(2) În aceleaşi condiţii sunt opozabile faţă de terţi şi drepturile reale dobândite de stat şi de orice persoană, prin efectul legii, prin expropriere sau prin hotărâri judecătoreşti.

(3) Titularul drepturilor dobândite prin modurile enumerate nu poate însă dispune de ele decât după ce acestea au fost înscrise în prealabil în cartea funciară.

(4) Înscrierile sunt de trei feluri:

a) intabularea, având ca obiect înscrierea definitivă a drepturilor reale;

b) înscrierea provizorie a drepturilor reale sub condiţia justificării ulterioare;

c) notarea, având ca obiect înscrierea drepturilor personale, a actelor şi faptelor juridice referitoare la starea şi capacitatea persoanelor, acţiunilor şi căilor de atac în justiţie, precum şi a măsurilor de indisponibilizare, în legătură cu imobilele din cartea funciară.Art. 27. – (1) Cel care s-a obligat să strămute sau să constituie în folosul altuia un drept real asupra unui imobil este dator să îi predea toate înscrisurile necesare pentru înscrierea acelui drept.

(2) Dacă un drept înscris în cartea funciară se stinge, titularul este obligat să predea celui îndreptăţit înscrisurile necesare radierii.

(3) În situaţia în care cel obligat nu predă înscrisurile, persoana interesată va putea solicita instanţei să dispună înscrierea în cartea funciară. Hotărârea instanţei de judecată va suplini consimţământul la înscriere al părţii care are obligaţia de a preda înscrisurile necesare înscrierii.

(4) Dreptul la acţiunea în prestaţie tabulară este imprescriptibil.

(5) Acţiunea în prestaţie tabulară se va îndrepta şi împotriva terţului dobânditor înscris în cartea funciară, dacă sunt întrunite cumulativ următoarele condiţii:

a) actul juridic în baza căruia se solicită prestaţia tabulară să fie încheiat anterior celui în baza căruia a fost înscris dreptul terţului în cartea funciară;

b) terţul să fi dobândit imobilul cu titlu gratuit sau, dacă l-a dobândit cu titlu oneros, să fie de rea-credinţă.Art. 28. – Dobânditorul anterior poate cere instanţei judecătoreşti să acorde înscrierii sale rang preferenţial faţă de înscrierea efectuată la cererea unui terţ care a dobândit ulterior imobilul cu titlu gratuit sau care a fost de rea-credinţă la data încheierii actului.

Art. 29. – (1) Înscrierea provizorie devine opozabilă terţilor cu rangul determinat de cererea de înscriere, sub condiţie şi în măsura justificării ei.

(2) Înscrierea provizorie poate fi cerută în următoarele situaţii:

a) când dreptul real ce se cere a fi înscris este afectat de o condiţie suspensivă;

b) când se solicită intabularea unui drept real în temeiul unei hotărâri judecătoreşti ce nu a rămas irevocabilă;

c) dacă se dobândeşte un drept tabular care, anterior, a fost înscris provizoriu;

d) dacă debitorul a consemnat sumele pentru care a fost înscrisă ipoteca ori privilegiul imobiliar;

e) dacă pentru soluţionarea cererii sunt necesare înscrisuri suplimentare, care nu aduc însă atingere fondului dreptului ce se cere a fi înscris şi nu fundamentează noi capete de cerere.(3) În acest din urmă caz, solicitantul va fi înştiinţat pentru a depune într-un termen stabilit, după caz, de registrator înscrisurile necesare, sub sancţiunea radierii înscrierii provizorii. Dacă înscrisurile vor fi depuse în termenul fixat, se va proceda la justificarea înscrierii provizorii, printr-o încheiere dată de registratorul de carte funciară.

(4) Justificarea înscrierii provizorii se va face în temeiul consimţământului celui în contra căruia s-a efectuat înscrierea provizorie, a unei hotărâri judecătoreşti irevocabile ori a încheierii registratorului de carte funciară, în situaţia ultimului caz de înscriere provizorie menţionat.

(5) Justificarea radierii dreptului de ipotecă se va face în baza consimţământului dat în formă autentică al titularului dreptului de ipotecă ori în temeiul unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile.

Art. 30. – (1) Dacă în cartea funciară s-a înscris un drept real, în condiţiile prezentei legi, în folosul unei persoane, se prezumă că dreptul există în folosul ei, dacă a fost dobândit sau constituit cu bună-credinţă, cât timp nu se dovedeşte contrariul.

(2) Dacă un drept s-a radiat din cartea funciară, se prezumă că acel drept nu există.

Art. 31. – (1) Cuprinsul cărţii funciare, în afara îngrădirilor şi excepţiilor legale, se consideră exact numai în folosul acelei persoane care, în virtutea unui act juridic cu titlul legal, a dobândit cu bună-credinţă un drept real înscris în cartea funciară.

(2) Dobânditorul este considerat de bună-credinţă dacă, la data înregistrării cererii de înscriere a dreptului în folosul său, nu a fost notată nici o acţiune prin care se contestă cuprinsul cărţii funciare sau dacă din titlul transmiţătorului şi din cuprinsul cărţii funciare nu reiese vreo neconcordanţă între aceasta şi situaţia juridică reală.

Art. 32. – Efectul de opozabilitate al înscrierilor este inoperant cu referire la:

a) suprafaţa terenurilor, destinaţia, categoria de folosinţă, valoarea sau alte asemenea aspecte;

b) restricţii aduse dreptului de proprietate prin raporturile de vecinătate, expropriere sau prin prevederi legale privind protecţia ecologică, sistematizarea localităţilor şi alte asemenea aspecte.

Art. 33. – (1) În cazul în care cuprinsul cărţii funciare nu corespunde, în privinţa înscrierii, cu situaţia juridică reală, se poate cere rectificarea sau, după caz, modificarea acesteia.

(2) Prin rectificare se înţelege radierea, îndreptarea sau menţionarea înscrierii oricărei operaţiuni, susceptibilă a face obiectul unei înscrieri în cartea funciară.

(3) Prin modificare se înţelege orice schimbare privitoare la aspecte tehnice ale imobilului, schimbare care nu afectează esenţa dreptului care poartă asupra acelui imobil. Modificarea nu se poate face decât la cererea titularului dreptului de proprietate.

(4) Rectificarea înscrierilor în cartea funciară se poate face fie pe cale amiabilă, prin declaraţie autentică, fie în caz de litigiu, prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă.

(5) Erorile materiale săvârşite cu prilejul înscrierilor în cartea funciară pot fi îndreptate la cerere sau din oficiu.

(6) Procedura de rectificare a înscrierilor în cartea funciară, a modificărilor şi cea de îndreptare a erorilor materiale se va stabili prin regulament aprobat de directorul general al Agenţiei Naţionale.

Art. 34. – Orice persoană interesată poate cere rectificarea înscrierilor din cartea funciară dacă printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă s-a constatat că:

înscrierea sau actul în temeiul căruia s-a efectuat înscrierea nu a fost valabil;
dreptul înscris a fost greşit calificat;
nu mai sunt întrunite condiţiile de existenţă a dreptului înscris sau au încetat efectele actului juridic în temeiul căruia s-a făcut înscrierea;
înscrierea din cartea funciară nu mai este în concordanţă cu situaţia reală actuală a imobilului.

Art. 35. – (1) Acţiunea în rectificare, sub rezerva prescripţiei dreptului material la acţiunea în fond, va fi imprescriptibilă.

(2) Faţă de terţele persoane care au dobândit cu bună-credinţă un drept real prin donaţie sau legat, acţiunea în rectificare nu se va putea porni decât în termen de 10 ani, socotiţi din ziua când s-a înregistrat cererea lor de înscriere, cu excepţia cazului în care dreptul material la acţiunea în fond nu s-a prescris mai înainte.

Art. 36. – Acţiunea în rectificare, întemeiată pe nevalabilitatea înscrierii, a titlului ce a stat la baza acesteia sau pe greşita calificare a dreptului înscris, se va putea îndrepta şi împotriva terţelor persoane care şi-au înscris un drept real, dobândit cu bună-credinţă şi prin act juridic cu titlu oneros, bazându-se pe cuprinsul cărţii funciare, în termen de trei ani de la data înregistrării cererii de înscriere formulată de dobânditorul nemijlocit al dreptului a cărui rectificare se cere, afară de cazul când dreptul material la acţiunea de fond nu s-a prescris.

Art. 37. – (1) Hotărârea prin care s-a admis rectificarea unei înscrieri nu va fi opozabilă persoanelor împotriva cărora acţiunea nu a fost admisă.

(2) Dacă acţiunea în rectificare a fost înscrisă în cartea funciară, hotărârea judecătorească va fi opozabilă şi terţelor persoane care au dobândit dreptul după înscriere.

Art. 38. – Actele şi faptele juridice, privitoare la drepturile personale, la starea şi capacitatea persoanelor în legătură cu imobilele cuprinse în cartea funciară, vor putea fi înscrise, la cerere, cu efect de opozabilitate pentru terţe persoane.

Art. 39. – (1) Proprietarul unui imobil poate cere ca intenţia sa de a înstrăina sau de a ipoteca să fie înscrisă, arătând, în acest din urmă caz, suma ce urmează să se garanteze prin ipotecă.

(2) Dacă se săvârşeşte înstrăinarea sau ipotecarea, dreptul înscris va avea rangul înscrierii intenţiei.

Art. 40. – (1) Înscrierea intenţiei de a înstrăina sau de a ipoteca îşi pierde efectul prin trecerea unui termen de două luni de la data înregistrării cererii.

(2) Anul, luna şi ziua în care înscrierea îşi pierde efectul vor fi arătate atât în înscriere, cât şi în încheierea care a ordonat-o.

Art. 41. – (1) Orice persoană poate cerceta cartea funciară şi celelalte evidenţe care alcătuiesc registrul cadastral de publicitate imobiliară, cu excepţia evidenţelor care privesc siguranţa naţională.

(2) La cerere, se vor elibera extrase, certificate sau copii certificate conform cu originalul de pe cărţile funciare, planuri sau înscrisuri, cu dovada plăţii tarifelor legale.

(3) Nici o autoritate nu va putea cere trimiterea originalului cărţii funciare sau a planurilor de identificare a imobilelor.

(4) Mapa înscrisurilor privind înscrierea atacată poate fi cercetată de către instanţa de judecată şi organele de cercetare penală, în condiţiile legii.

Art. 42. – (1) Imobilul înscris în cartea funciară se poate modifica prin alipiri, dezlipiri sau prin mărirea sau micşorarea întinderii acestuia.

(2) Imobilul se modifică prin dezlipiri, dacă se desparte o parcelă de un imobil. Dezlipirea unui imobil sau a unei părţi dintr-un imobil se face împreună cu sarcinile care grevează imobilul. Imobilul grevat cu sarcini nu poate fi alipit la un alt imobil, ci va forma, în caz de dezlipire, un imobil separat.

Art. 43. – (1) În caz de alipire sau dezlipire, se vor efectua transcrieri, dacă o parcelă trece dintr-o carte funciară în alta, sau reînscrieri, dacă, dezlipindu-se o parcelă, aceasta se va trece în aceeaşi carte funciară ca un imobil de sine stătător.

(2) Dacă se transcrie o parte din parcelă într-o altă carte funciară, se va forma un imobil distinct cu număr cadastral nou, iar restul se înscrie în vechea carte funciară, cu menţionarea noului număr cadastral şi a suprafeţei imobilului, iar dacă toate imobilele înscrise într-o carte funciară au fost transcrise, aceasta se va închide şi nu va mai putea fi redeschisă pentru noi înscrieri.

Art. 44. – Mai mulţi proprietari nu pot fi înscrişi în aceeaşi carte funciară decât dacă se găsesc în cazul coproprietăţii, caz în care se va arăta partea indiviză a fiecărui proprietar.

Art. 45. – (1) Dacă un imobil cu construcţie condominiu -, din care unele părţi sunt comune indivize iar restul sunt individuale, se întocmeşte o carte funciară colectivă pentru întreaga construcţie, şi câte o carte funciară individuală pentru fiecare proprietate individuală care poate fi reprezentată din apartamente sau spaţii cu altă destinaţie decât cea de locuinţă; prin asimilare, poate fi definit condominiu şi un tronson cu una sau mai multe scări, din cadrul clădirii de locuit, în condiţiile în care se poate delimita proprietatea comună.

(2) Dreptul de proprietate comună forţată şi perpetuă pe părţile comune ale unui imobil se valorifică numai împreună cu dreptul de proprietate exclusivă care poartă asupra acestuia sau a unei părţi determinate din acesta.

Art. 46. – (1) Imobilele ce aparţin domeniului public şi domeniului privat al statului sau, după caz, al unităţii administrativ-teritoriale se vor înscrie în cărţi funciare speciale ale unităţii administrativ-teritoriale pe care sunt situate, cu excepţiile prevăzute de lege.

(2) Cărţile funciare speciale se ţin de către birourile teritoriale ale oficiului de cadastru şi publicitate imobiliară.

CAPITOLUL II
Procedura de înscriere în cartea funciară

Art. 47. – (1) Cererea de înscriere în cartea funciară se va depune la birourile teritoriale ale oficiului teritorial şi va fi însoţită de înscrisul original sau de copia legalizată de pe acesta, prin care se constată actul sau faptul juridic a cărui înscriere se cere; copia legalizată se va păstra în mapa biroului de cadastru şi publicitate imobiliară.

(2) În cazul hotărârii judecătoreşti, se va prezenta o copie legalizată, cu menţiunea că este definitivă şi irevocabilă.

(3) Cererile de înscriere se vor înregistra de îndată în registrul de intrare, cu menţionarea datei şi a numărului care rezultă din ordinea cronologică a depunerii lor.

(4) Dacă mai multe cereri au fost depuse deodată la acelaşi birou teritorial, drepturile de ipotecă şi privilegiile vor avea acelaşi rang, iar celelalte drepturi vor primi numai provizoriu rang egal, urmând ca prin judecată să se hotărască asupra rangului şi asupra radierii încheierii nevalabile.

(5) Înscrierile în cartea funciară se efectuează la cererea părţilor interesate, cu excepţia cazurilor în care legea prevede înscrierea din oficiu; cererea de înscriere se îndreaptă la biroul unde se află cartea funciară în care urmează să se facă înscrierea.

(6) Intabularea sau înscrierea provizorie poate fi cerută de orice persoană care, potrivit înscrisului original, hotărârii judecătoreşti sau hotărârii autorităţii administrative, urmează să strămute, să constituie, să modifice, să dobândească sau să stingă un drept tabular.

(7) Înscrierea unui drept sau radierea unei sarcini pot fi cerute:

a) de mandatarul general al celui îndrituit;

b) de oricare dintre titularii aceluiaşi drept.(8) Creditorul a cărui creanţă certă şi exigibilă este dovedită printr-un înscris sau printr-o hotărâre judecătorească, ori în cazurile anume prevăzute de lege printr-o decizie a autorităţii administrative, va putea cere instanţei, în numele şi în folosul debitorului său, înscrierea unui drept tabular sau radierea unei sarcini.

(9) Debitorul care a plătit valabil creanţa ipotecară a unui cesionar neînscris în cartea funciară poate cere radierea ipotecii, dacă înfăţişează înscrisul original al cesiunii şi chitanţa doveditoare a plăţii.

Art. 48. – (1) În cazul în care registratorul admite cererea, dispune intabularea sau înscrierea provizorie prin încheiere, dacă înscrisul îndeplineşte următoarele condiţii:

a) este încheiat cu respectarea formelor prescrise de lege;

b) indică numele părţilor;

c) individualizează imobilul printr-un identificator unic;

d) este însoţit de o traducere legalizată, dacă actul nu este întocmit în limba română;

e) este însoţit, după caz, de o copie a extrasului de carte funciară pentru autentificare sau a certificatului de sarcini ce a stat la baza întocmirii actului.(2) Încheierea va cuprinde determinarea dreptului sau a faptului, indicarea numărului cadastral al imobilului şi al cărţii funciare, precum şi a părţii cărţii funciare în care urmează a se face înscrierea. De asemenea, se vor indica poziţiile ce au fost radiate şi numele celui în favoarea sau împotriva căruia s-au făcut înscrierile, indiferent de felul lor.

(3) În cazul în care identificarea cadastrală a imobilului nu este posibilă, pe baza datelor existente, vor fi folosite documentaţii cadastrale întocmite şi recepţionate conform prevederilor prezentei legi.

Art. 49. – Dacă se constată că cererea de înscriere în cartea funciară nu întruneşte condiţiile legale, se va respinge printr-o încheiere motivată. Despre respingerea cererii se va face menţiune în registrul de intrare, în dreptul înregistrării acesteia, precum şi în cartea funciară.

Art. 50. – (1) Încheierea se comunică celui care a cerut înscrierea sau radierea unui act sau fapt juridic, precum şi celorlalte persoane interesate potrivit menţiunilor din cartea funciară, cu privire la imobilul în cauză, în termen de 15 zile de la pronunţarea încheierii, dar nu mai târziu de 30 de zile de la data înregistrării cererii.

(2) Încheierea de înscriere sau de respingere poate fi atacată cu plângere, în termen de 15 zile de la comunicare, la biroul teritorial. Plângerea împotriva încheierii se depune la biroul teritorial şi se va înscrie din oficiu în cartea funciară. Oficiul teritorial este obligat să înainteze plângerea judecătoriei în a cărei rază de competenţă teritorială se află imobilul, însoţită de dosarul încheierii şi copia cărţii funciare.

(3) Hotărârea pronunţată de judecătorie poate fi atacată cu apel.

(4) Hotărârea judecătorească definitivă şi irevocabilă se comunică, din oficiu, biroului teritorial de către instanţa care s-a pronunţat ultima asupra fondului.

(5) Înscrierea făcută în temeiul acestei hotărâri judecătoreşti îşi produce efectele de la înregistrarea cererii de înscriere la biroul teritorial.

(6) În cazul respingerii plângerii prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, notările făcute se radiază din oficiu.

Art. 51. – (1) Înscrierile şi radierile efectuate în cărţile funciare nu pot fi rectificate decât pe baza hotărârii instanţei judecătoreşti definitive şi irevocabile sau pe cale amiabilă, în baza unei declaraţii date în formă autentică, de titularul tabular, respectiv de titular, în baza unei documentaţii cadastrale.

(2) Prevederile art. 50 se vor aplica în mod corespunzător.

Art. 52. – (1) În cazul în care o carte funciară urmează a fi întocmită ori completată prin înscrierea unui imobil care nu a fost cuprins în nici o altă carte funciară, precum şi în cazul în care o carte funciară a fost distrusă, pierdută ori a devenit nefolosibilă, în tot sau în parte, din diferite cauze, întocmirea, completarea şi reconstituirea, după caz, se face de către registratorul de la biroul teritorial, la cerere sau din oficiu, cu acordul celor interesaţi, pe baza unei încheieri. În acest scop se folosesc toate înscrisurile şi documentaţiile tehnice existente, privitoare la imobilele în cauză, precum şi situaţia dreptului de proprietate.

(2) Încheierea poate fi atacată, după caz, în condiţiile art. 50 alin. (2).

Art. 53. – (1) Erorile materiale săvârşite cu prilejul înscrierilor sau radierilor se pot îndrepta, prin încheiere motivată, de către registratorul de la biroul teritorial, la cerere sau din oficiu, cu comunicarea acesteia persoanei interesate.

(2) În acest caz se vor aplica, prin asemănare, dispoziţiile art. 36-38.

Art. 54. – (1) Notarul public care a întocmit actul privitor la un drept tabular este obligat să ceară din oficiu înscrierea în cartea funciară la biroul teritorial în a cărei rază de activitate se află imobilul. Despre exercitarea acestei obligaţii se va face menţiune expresă în cuprinsul actului sau, după caz, al certificatului de moştenitor. Menţiunea se va face în cazul în care pentru bunurile din masa succesorală s-a deschis carte funciară sau există documentaţie cadastrală. La autentificarea actelor prin care se constituie, se modifică sau se stinge un drept real imobiliar, notarul public va solicita un extras de carte funciară pentru autentificare sau, după caz, certificat de sarcini. Pe perioada valabilităţii extrasului de carte funciară pentru autentificare, registratorul nu va efectua nici un fel de înscriere în cartea funciară, cu excepţia aceleia pentru care a fost eliberat extrasul.

(2) Instanţa judecătorească va transmite, în termen de 3 zile, hotărârea rămasă definitivă şi irevocabilă, constitutivă sau declarativă asupra unui drept real imobiliar, la biroul de carte funciară al judecătoriei în a cărei rază de activitate se află imobilul.

(3) Instanţa judecătorească nu va trece la dezbaterea în fond a acţiunii privind desfiinţarea actului juridic supus înscrierii, dacă acesta nu a fost înscris, în prealabil, pentru informare, în cartea funciară.

Art. 55. – (1) Dreptul de proprietate dobândit prin construire se va putea înscrie în cartea funciară pe baza unui certificat eliberat de primăria localităţii unde este situat imobilul, prin care se atestă, când este cazul, faptul că proprietarul a edificat construcţiile în conformitate cu autorizaţia de construire eliberată potrivit legii, precum şi a unei documentaţii cadastrale.

(2) Ipoteca se poate înscrie numai asupra unui imobil în întregul său sau asupra cotei-părţi aparţinând unui coproprietar. Dacă ipoteca s-a constituit asupra unei părţi din construcţie, ea va fi înscrisă atât asupra acesteia cât şi asupra cotei corespunzătoare din părţile comune indivize.

(3) Ipoteca constituită asupra unui bun viitor se poate intabula în condiţiile legii privind creditul ipotecar pentru investiţiile imobiliare, dacă în prealabil a fost notată existenţa autorizaţiei de construire şi notarea procesului-verbal de recepţie parţială.

(4) În toate cazurile când prin lege se acordă un privilegiu imobiliar sau o ipotecă legală pentru garantarea vreunui drept sau creanţe, acestea se vor înscrie din oficiu în cartea funciară, cu excepţia situaţiei în care părţile renunţă în mod expres la acest beneficiu; înscrierea privilegiului sau a ipotecii legale se face, de regulă, în temeiul înscrisului din care rezultă creanţa privilegiată sau care conferă dreptul de a lua o inscripţie ipotecară.

(5) Privilegiile sau ipotecile legale se vor înscrie pentru suma prevăzută în înscris; dacă creanţa nu este determinată, pentru suma maximă arătată în cerere, precum şi cuantumul dobânzii. În toate cazurile, privilegiile se înscriu şi capătă rang numai în condiţiile determinate de legea care le-a instituit, iar în lipsa vreunei menţiuni în această lege, ele primesc rang potrivit dispoziţiilor legale privitoare la înscrierea ipotecilor.

(6) Când în înscrisul doveditor al vânzării se învederează că preţul nu a fost plătit ori nu a fost plătit în întregime, privilegiul pentru garantarea preţului datorat se înscrie din oficiu, în folosul vânzătorului.

(7) Dacă vânzarea a fost desfiinţată, privilegiul se va radia din oficiu.

(8) Dispoziţiile alin. (4) se vor aplica în mod corespunzător în cazul schimbului sau împărţelii, pentru diferenţa de valoare datorată în bani.

(9) Privilegiul pentru garantarea preţului datorat de coproprietarul adjudecatar al imobilului supus împărţelii se va înscrie în temeiul actului de adjudecare.

(10) Dacă ipoteca creanţei novate a fost rezervată pentru garantarea noii creanţe, aceasta se va înscrie, în rangul vechii ipoteci sau vechiului privilegiu, în temeiul înscrisului care face dovada novaţiunii.

(11) Cel subrogat în drepturile creditorului ipotecar sau privilegiat va putea cere înscrierea strămutării dreptului de ipotecă sau privilegiului în temeiul înscrisurilor ce dovedesc subrogarea.

Titulul III

TITLUL III
Dispoziţii tranzitorii, sancţiuni şi dispoziţii finale

CAPITOLUL I
Dispoziţii tranzitorii

Art. 56. – (1) Înscrierile făcute în conformitate cu actele normative în vigoare în registrul de transcripţiuni şi inscripţiuni, în cărţile funciare şi în cărţile de publicitate funciară, înainte de data intrării în vigoare a prezentei legi, îşi vor produce şi după această dată efectele prevăzute, cu excepţia cazurilor în care drepturile de proprietate şi celelalte drepturi reale au fost afectate în orice mod prin efectul legii.

(2) Toate documentele de evidenţă şi publicitate imobiliară se preiau şi se conservă de către birourile teritoriale din cadrul oficiilor teritoriale în a căror rază de activitate se află imobilele.

(3) Executarea silită imobiliară va urma dispoziţiile Codului de procedură civilă şi pentru actele de executare începute potrivit Legii LX din anul 1881, cu modificările aduse prin Legea nr. 54 din anul 1912.

Art. 57. – Actul juridic privind constituirea sau transmiterea unui drept real imobiliar, valabil încheiat anterior intrării în vigoare a prezentei legi, netranscris în registrul de transcripţiuni şi inscripţiuni ori, după caz, neînscris în cartea funciară, îşi produce efectele la data înscrierii în cartea funciară, potrivit prevederilor prezentei legi. Actul sub semnătură privată, valabil încheiat, va fi luat în considerare dacă are dată certă anterioară intrării în vigoare a Legii fondului funciar nr. 18/1991.

Art. 58. – (1) În regiunile de carte funciară supuse Decretului-lege nr.115/1938 pentru unificarea dispoziţiunilor privitoare la cărţile funciare sau, după caz, Legii nr. 242/1947 pentru transformarea cărţilor funciare provizorii din vechiul Regat în cărţi de publicitate funciară, înscrierile privitoare la imobile, cuprinse în cărţile funciare sau, după caz, în cărţile de publicitate funciară, vor continua să fie făcute în aceste cărţi, cu respectarea şi în condiţiile dispoziţiilor prezentei legi.

(2) În regiunile de transcripţiuni şi inscripţiuni imobiliare, până la deschiderea cărţii funciare, privilegiile şi ipotecile legale, sechestrul, urmărirea imobilului, a fructelor şi veniturilor sale, punerea în mişcare a acţiunii penale, precum şi acţiunile pentru apărarea drepturilor reale privitoare la imobilele neînscrise în cartea funciară vor continua să fie înscrise în vechile registre de publicitate imobiliară.

(3) În cazul înscrierii unei construcţii, a dezmembrării sau alipirii unui corp funciar înscris într-o carte funciară întocmită în baza Decretului-lege nr.115/1938, precum şi pentru înscrierea imobilelor dobândite în temeiul legilor funciare, pentru imobilul desprins se va deschide o nouă carte funciară, potrivit prevederilor prezentei legi.

Art. 59. – Actele şi faptele juridice privind imobilele situate pe un teritoriu administrativ, pentru care nu s-au definitivat documentele cadastrului general, se vor înscrie în câte o carte funciară. În aceleaşi condiţii, se vor înscrie şi titlurile de proprietate emise în temeiul legilor funciare. La cererea de înscriere se va ataşa documentaţia cadastrală la care se referă înscrierea, întocmită de o persoană fizică sau juridică autorizată de Agenţia Naţională sau de oficiile teritoriale, după caz. Conţinutul documentaţiei cadastrale şi modul de întocmire al acesteia se stabilesc de către Agenţia Naţională.

Art. 60. – Modul de înscriere a imobilelor aparţinând instituţiilor din domeniul apărării, ordinii publice şi al siguranţei naţionale se va stabili de către aceste organe, împreună cu Agenţia Naţională.

Art. 61. – (1) Dacă se constată unele diferenţe între suprafeţele înscrise în actele de proprietate şi situaţia reală din teren, rezultată din măsurătorile executate pentru întocmirea cadastrului general, consiliile locale îi vor înştiinţa pe proprietarii interesaţi.

(2) Plusurile şi minusurile de teren de pe aceeaşi unitate administrativ-teritorială se compensează între proprietarii în cauză.

(3) Plusurile şi minusurile de teren se stabilesc de către persoanele autorizate care efectuează măsurătorile şi se comunică celor în cauză şi primarilor.

Art. 62. – Orice neînţelegeri cu privire la identificarea şi măsurarea parcelelor de teren, precum şi cu privire la proprietarii acestora, se vor soluţiona de către instanţele judecătoreşti.

Art. 63. – (1) Agenţia Naţională întocmeşte, în termen de 30 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi, regulamentul de organizare şi funcţionare a birourilor teritoriale din cadrul oficiilor teritoriale.

(2) Persoanele autorizate privind desfăşurarea activităţii de realizare şi de verificare a lucrărilor de specialitate din domeniul cadastrului, geodeziei şi cartografiei de către persoanele fizice şi juridice autorizate pe teritoriul României, vor proceda, în baza legii speciale, la constituirea unei uniuni profesionale.

CAPITOLUL II
Sancţiuni

Art. 64. – (1) Ministerul Administraţiei şi Internelor, prin Agenţia Naţională, este împuternicit să controleze activitatea tuturor persoanelor fizice şi juridice, care desfăşoară activităţi pe teritoriul României în domeniile cadastrului, geodeziei şi cartografiei.

(2) Constituie contravenţii următoarele fapte:

a) folosirea în documente oficiale a datelor cu privire la proprietari, terenuri sau construcţii, altele decât cele înscrise în documentele cadastrale realizate în condiţiile prezentei legi;

b) refuzul proprietarilor de imobile de a permite accesul personalului de execuţie pentru realizarea lucrărilor de cadastru, a celor geodezice, topografice şi fotogrammetrice, cu excepţia Ministerului Apărării Naţionale, Ministerului Administraţiei şi Internelor, Serviciului Român de Informaţii, Serviciului de Informaţii Externe, Serviciului de Protecţie şi Pază şi persoanelor juridice din sectorul de apărare;

c) refuzul de a pune la dispoziţia Agenţiei Naţionale sau instituţiilor subordonate a documentaţiilor de specialitate utilizabile la lucrările de cadastru de către cei care le deţin, cu excepţia Ministerului Apărării Naţionale, Ministerului Administraţiei şi Internelor, Serviciului Român de Informaţii, Serviciului de Informaţii Externe, Serviciului de Protecţie şi Pază şi persoanelor juridice din sectorul de apărare;

d) publicarea, difuzarea sau utilizarea cu bună ştiinţă a datelor, documentelor şi informaţiilor de specialitate elaborate sau aflate în administrarea Agenţiei Naţionale ori unităţilor subordonate fără acordul acestora, după caz;

e) executarea lucrărilor de geodezie, cartografie, cadastru, fotogrammetrie şi teledetecţie fără avizele de execuţie eliberate de Agenţia Naţională sau de oficiile de cadastru şi publicitate imobiliară, după caz;

f) realizarea şi verificarea lucrărilor de specialitate din domeniile cadastrului, geodeziei şi cartografiei, fără autorizaţie legală;

g) nerespectarea sau încălcarea regulamentelor, normelor, metodologiilor şi standardelor din domeniile cadastrului, geodeziei şi cartografiei, precum şi din domeniul publicităţii imobiliare;

h) nerespectarea prevederilor legale cu privire la întocmirea, evidenţa, multiplicarea şi păstrarea datelor şi documentelor cu caracter secret;

i) întocmirea de acte translative de proprietate fără extras de carte funciară.(3) Faptele prevăzute la alin. (2) lit. a) şi b) se sancţionează cu amendă de la 200 lei (RON) la 500 lei (RON), iar cele prevăzute la alin. (2) lit. c)-i) cu amendă de la 1.000 lei (RON) la 2.000 lei (RON) şi/sau suspendarea autorizaţiei.

(4) Amenzile se aplică persoanelor fizice şi juridice, după caz, şi se vor actualiza prin ordin al ministrului administraţiei şi internelor, pe baza indicilor de inflaţie stabiliţi de Institutul Naţional de Statistică.

Art. 65. – (1) Constatarea contravenţiilor şi aplicarea sancţiunilor se realizează de către Agenţia Naţională, prin împuterniciţii săi.

(2) Contravenţiilor prevăzute în prezenta lege le sunt aplicabile dispoziţiile Ordonanţei Guvernului nr.2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 180/2002, cu modificările şi completările ulterioare.

(3) Degradarea sau distrugerea bornelor, reperelor, mărcilor de nivelment şi a semnalelor din reţeaua geodezică naţională, amplasate în subsol, pe sol ori pe construcţii, sau împiedicarea unor măsuri de conservare a acestor bunuri constituie infracţiune de distrugere şi se pedepseşte potrivit prevederilor art. 217 din Codul penal.

(4) De asemenea, constituie infracţiune de tulburare de posesie şi se pedepseşte, potrivit prevederilor art. 220 din Codul penal, modificarea cu intenţie a materializărilor limitelor de proprietate, înfiinţarea sau mutarea semnelor de hotar şi a reperelor de marcare a limitelor de zonă a căii ferate, drumurilor, canalelor, aeroporturilor, porturilor, căilor navigabile, delimitărilor de hotare cadastrale, silvice, geologice şi miniere, fără aprobarea prevăzută de lege.

CAPITOLUL III
Dispoziţii finale

Art. 66. – (1) În termen de 10 zile de la data definitivării lucrărilor de introducere sau întreţinere a cadastrului general pe o unitate administrativ-teritorială comună, oraş sau municipiu -, oficiul teritorial transmite birourilor teritoriale documentele tehnice cadastrale de pe teritoriul fiecărei unităţi administrativteritoriale, în vederea întocmirii din oficiu a cărţilor funciare ale imobilelor.

(2) Oficiile teritoriale şi birourile teritoriale realizează, păstrează şi asigură conservarea copiilor de siguranţă de pe documentele de cadastru, geodezie, cartografie şi publicitate imobiliară, inclusiv de pe microfilme sau suporturi informatice.

Art. 67. – Sistemele informaţionale specifice domeniilor de activitate se realizează de către autorităţile publice centrale care răspund de domeniile respective.

Art. 68. – (1) Informaţiile referitoare la reţeaua geodezică naţională, hărţile oficiale, cadastrul general şi publicitatea imobiliară sunt informaţii publice şi reprezintă bun proprietate publică a statului şi sunt în administrarea Agenţiei Naţionale prin unităţile subordonate. Aceste informaţii se pot consulta şi sunt accesibile oricăror persoane fizice sau juridice contra cost, cu excepţia informaţiilor privind siguranţa naţională.

(2) Informaţiile menţionate mai sus pot fi consultate gratuit de către autorităţile publice centrale şi locale în vederea realizării proiectelor de interes naţional.

Art. 69. – (1) Prezenta lege intră în vigoare la 90 de zile de la publicarea ei în Monitorul Oficial al României, Partea I.

(2) La data finalizării lucrărilor de cadastru general şi a registrelor de publicitate imobiliară pentru întreg teritoriul administrativ al unei unităţi administrativteritoriale îşi încetează aplicabilitatea, pentru teritoriul respectiv, următoarele dispoziţii legale:

art. 1801, 1802 şi 1816-1823 din Codul civil;
art. 710-720 din Codul de procedură civilă, cu excepţia prevederilor referitoare la amanet;
Decretul-lege nr.115 din 27 aprilie 1938 pentru unificarea dispoziţiilor referitoare la cărţile funciare, publicat în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 95 din 27 aprilie 1938, cu modificările ulterioare;
Legea nr. 242 din 12 iulie 1947 pentru transformarea cărţilor funciare provizorii din vechiul Regat în cărţi de publicitate funciară, publicată în Monitorul Oficial nr. 157 din 12 iulie 1947, cu modificările ulterioare;
Decretul nr.2.142 din 12 iunie 1930 pentru funcţionarea cărţilor funduare centrale pentru căile ferate şi canaluri;
Legea LX din anul 1881 privitoare la executarea silită imobiliară, cu modificările ulterioare.

(3) După definitivarea cadastrului la nivelul întregii ţări, se abrogă:

art. 1801, 1802 şi 1816-1823 din Codul civil;
art. 710-720 din Codul de procedură civilă, cu excepţia prevederilor referitoare la amanet;
Decretul-lege nr.115 din 27 aprilie 1938 pentru unificarea dispoziţiilor referitoare la cărţile funciare, publicat în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 95 din 27 aprilie 1938, cu modificările ulterioare;
Legea nr. 242 din 12 iulie 1947 pentru transformarea cărţilor funciare provizorii din vechiul Regat în cărţi de publicitate funciară, publicată în Monitorul Oficial nr. 157 din 12 iulie 1947, cu modificările ulterioare;
Decretul nr.2.142 din 12 iunie 1930 pentru funcţionarea cărţilor funduare centrale pentru căile ferate şi canaluri;
Legea LX din anul 1881 privitoare la executarea silită imobiliară, cu modificările ulterioare.

(4) La data intrării în vigoare a prezentei legi se abrogă:

art. 37-43 din Legea fondului funciar nr. 59 din 29 octombrie 1974, publicată în Buletinul Oficial nr. 138 din 5 noiembrie 1974, cu modificările ulterioare;
anexa nr. 1 la Decretul nr.146/1985 privind înfiinţarea colectivelor de lucrări cadastrale;
Decretul nr.305 din 15 septembrie 1971 privind activitatea geodezică, topofotogrammetrică şi cartografică, precum şi procurarea, deţinerea şi folosirea datelor şi documentelor rezultate din această activitate, publicat în Buletinul Oficial nr. 111 din 26 septembrie 1971;
orice alte dispoziţii contrare prezentei legi.

NOTĂ:

Reproducem mai jos prevederile art. II, IV, IV1, V şi VIII din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.41/2004 pentru modificarea şi completarea Legii cadastrului şi a publicităţii imobiliare nr. 7/1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.509 din 7 iunie 2004, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 499/2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.1.069 din 17 noiembrie 2004, care nu sunt încorporate în textul republicat al Legii nr. 7/1996 şi care se aplică, în continuare, ca dispoziţii proprii acestei ordonanţe de urgenţă:

“Art. II. – (1) Până la preluarea lor, birourile de carte funciară şi personalul acestora îşi vor continua activitatea în cadrul judecătoriilor, în acord cu procedurile menţionate în cadrul titlului II cap. II din Legea cadastrului şi publicităţii imobiliare nr. 7/1996, cu modificările şi completările ulterioare, şi ale Ordinului ministrului justiţiei nr. 2.371/C/1997 pentru aprobarea Regulamentului de organizare şi funcţionare a birourilor de carte funciară ale judecătoriilor, cu modificările ulterioare.

(2) Birourile de carte funciară din cadrul judecătoriilor vor continua să colecteze taxele şi tarifele cu privire la activitatea de publicitate imobiliară până la data la care vor fi preluate efectiv de oficiile de cadastru şi publicitate imobiliară.

………………………………………………………………………….

Art. IV. – Agenţia Naţională de Cadastru şi Publicitate Imobiliară va întocmi şi va publica un plan şi un raport anual de activitate.

Art. IV¹. – În îndeplinirea obligaţiilor legale referitoare la publicitatea imobiliară, măsurile care se au în vedere se stabilesc prin protocolul încheiat de Agenţia Naţională de Cadastru şi Publicitate Imobiliară şi Uniunea Naţională a Notarilor Publici din România.

Art. V. – (1) Spaţiile aflate în proprietatea privată a statului şi în2 administrarea oficiilor judeţene de cadastru, geodezie şi cartografie şi al municipiului Bucureşti, respectiv în administrarea tribunalelor pentru birourile de carte funciară în care îşi desfăşoară activitatea aceste oficii şi cel al municipiului Bucureşti, Institutul de Cadastru, Geodezie, Fotogrammetrie şi Cartografie şi birourile de carte funciară care îşi desfăşoară activitatea în imobile separate trec în administrarea Agenţiei Naţionale de Cadastru şi Publicitate Imobiliară şi în folosinţa gratuită a oficiilor de cadastru şi publicitate imobiliară judeţene şi al municipiului Bucureşti şi a Centrului Naţional de Geodezie, Cartografie, Fotogrammetrie şi Teledetecţie.

(2) Spaţiile aflate în proprietatea publică a statului şi în administrarea oficiilor judeţene de cadastru, geodezie şi cartografie şi al municipiului Bucureşti, respectiv în administrarea judecătoriilor pentru birourile de carte funciară care îşi desfăşoară activitatea în imobile separate, trec în administrarea Agenţiei Naţionale de Cadastru şi Publicitate Imobiliară şi în folosinţa gratuită a oficiilor de cadastru şi publicitate imobiliară judeţene şi al municipiului Bucureşti.

(3) Spaţiile aflate în incinta instanţelor judecătoreşti se eliberează până la data de 31 decembrie 2004.

(4) Patrimoniul Oficiului Naţional de Cadastru, Geodezie şi Cartografie, al oficiilor judeţene de cadastru, geodezie şi cartografie şi al municipiului Bucureşti, al Institutului de Cadastru, Geodezie, Fotogrammetrie şi Cartografie şi bunurile materiale şi arhiva utilizate de birourile de carte funciară trec în proprietatea Agenţiei Naţionale de Cadastru şi Publicitate Imobiliară. De la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă bunurile în cauză vor fi preluate de structurile nou-create, prin protocol, conform planului aprobat prin ordin comun al directorului general al Agenţiei Naţionale de Cadastru şi Publicitate Imobiliară şi al ministrului justiţiei, dar nu mai târziu de 31 decembrie 2004.

……………………………………………………………………………..

Art. VIII. – În cuprinsul actelor normative în vigoare, ori de câte ori se fac trimiteri la dispoziţii abrogate sau modificate în temeiul prezentei ordonanţe de urgenţă, trimiterea se va considera a fi făcută, când este cazul, la dispoziţiile corespunzătoare care le înlocuiesc, cu excepţia sintagmei «cadastru de specialitate», care se redefineşte ca «sistem informaţional specific domeniului de activitate».”

Miercuri, 15 aprilie 2009, 19:22

Declinare de răspundere: Textele actelor normative publicate în această rubrică nu au caracter oficial.

Categorie: Legislatie | 1 Comment

LEGEA 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept international privat

CAP. 1-2-3

LEGE nr.105 din 22 septembrie 1992
cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional privat

Textul actului publicat în M.Of. nr. 245/1 oct. 1992

EMITENT: PARLAMENTUL ROMANIEI

APARUTA IN MONITORUL OFICIAL NR. 245 DIN 1 /10/92

Parlamentul Romaniei adopta prezenta lege.

CAP. 1

Dispozitii generale

ART. 1
Prezenta lege cuprinde:
a) norme pentru determinarea legii aplicabile unui raport de drept international privat;
b) norme de procedura in litigii privind raporturi de drept international privat.
In intelesul prezentei legi, raporturile de drept international privat sint raporturile civile, comerciale, de munca, de procedura civila si alte raporturi de drept privat cu element de extraneitate.

ART. 2
Strainii sint asimilati, in conditiile legii, in drepturi civile cu cetatenii romani in tot ce priveste aplicarea dispozitiilor prezentei legi.
Asimilarea se aplica si in beneficiul persoanelor juridice straine.

ART. 3
Cind determinarea legii aplicabile depinde de calificarea ce urmeaza sa fie data unei institutii de drept sau unui raport juridic, se ia in considerare calificarea juridica stabilita de legea romana.

ART. 4
Daca legea straina, determinata potrivit dispozitiilor ce urmeaza, retrimite la dreptul roman, se aplica legea romana, afara de cazul in care se prevede in mod expres altfel.
Retrimiterea facuta de legea straina la dreptul altui stat este fara efect.

ART. 5
In cazul in care legea straina apartine unui stat in care coexista mai multe sisteme legislative, dreptul acelui stat determina dispozitiile aplicabile.

ART. 6
Aplicarea legii straine este independenta de conditia reciprocitatii, afara numai daca dispozitiile ce urmeaza sau legi speciale nu prevad altfel.
In cazul in care se cere conditia reciprocitatii de fapt, indeplinirea ei este prezumata pina la dovada contrara. Dovada se solicita Ministerului Justitiei, care stabileste situatia reala, prin consultare cu Ministerul Afacerilor Externe.

ART. 7
Continutul legii straine se stabileste de instanta judecatoreasca prin atestari obtinute de la organele statului care au edictat-o, prin avizul unui expert sau un alt mod adecvat.
Partea care invoca o lege straina poate fi obligata sa faca dovada continutului ei.
In cazul imposibilitatii de a stabili continutul legii straine, se aplica legea romana.

ART. 8
Aplicarea legii straine se inlatura:
a) daca incalca ordinea publica de drept international privat roman;
b) daca a devenit competenta prin frauda.
In cazul inlaturarii legii straine, se aplica legea romana.

ART. 9
Drepturile cistigate in tara straina sint respectate in Romania, afara numai daca sint contrare ordinii publice de drept international privat roman.

ART. 10
Dispozitiile prezentei legi sint aplicabile in masura in care conventiile internationale la care Romania este parte nu stabilesc o alta reglementare.

CAP. 2

Persoane fizice Sectiunea I Statutul persoanei fizice

ART. 11
Starea, capacitatea si relatiile de familie ale persoanei fizice sint cirmuite de legea sa nationala, afara numai daca, prin dispozitii speciale, nu se prevede altfel.

ART. 12
Legea nationala este legea statului a carui cetatenie o are persoana in cauza. Determinarea si proba cetateniei se fac in conformitate cu legea statului a carei cetatenie se invoca.
Legea nationala a cetateanului roman care, potrivit legii straine, este considerat ca are o alta cetatenie, este legea romana.
Legea nationala a strainului care are mai multe cetatenii este legea statului unde isi are domiciliul sau, in lipsa, resedinta.
Daca o persoana nu are nici o cetatenie, se aplica legea domiciliului sau, in lipsa, legea resedintei.

ART. 13
Inceputul si incetarea personalitatii sint determinate de legea nationala a fiecarei persoane.

ART. 14
Numele persoanei este cirmuit de legea sa nationala.
Ocrotirea impotriva actelor de incalcare a dreptului la nume, savirsite in Romania, este asigurata potrivit legii romane.

ART. 15
Apartenenta unei persoane la o noua lege nationala nu aduce atingere majoratului dobindit potrivit legii care ii era anterior aplicabila.

ART. 16
Conditiile, efectele si anularea unei hotariri prin care se constata moartea prezumata, absenta sau disparitia, precum si prezumtiile de supravietuire sau de moarte sint cirmuite de ultima lege nationala a persoanei disparute.
Daca aceasta lege nu poate fi identificata, se aplica legea romana.

ART. 17
Persoana care, potrivit legii nationale sau legii domiciliului sau, este lipsita de capacitate sau are capacitate de exercitiu restrinsa, nu poate sa opuna aceasta cauza de nevaliditate celui care l-a socotit, cu buna-credinta, ca fiind deplin capabil in conformitate cu legea locului unde actul a fost intocmit.
Aceasta regula nu se aplica actelor juridice referitoare la familie, mostenire si transmiterea imobilelor.
Sectiunea a II-a Casatoria si divortul

ART. 18
Conditiile de fond cerute pentru incheierea casatoriei sint determinate de legea nationala a fiecaruia dintre viitorii soti.
Daca una dintre legile straine astfel determinata prevede un impediment la casatorie care, potrivit dreptului roman, este incompatibil cu libertatea de a incheia o casatorie, acel impediment va fi inlaturat ca inaplicabil in cazul in care unul dintre viitorii soti este cetatean roman si casatoria se incheie pe teritoriul Romaniei.

ART. 19
Forma incheierii casatoriei este supusa legii statului pe teritoriul caruia se celebreaza.
Casatoria unui cetatean roman aflat in strainatate poate fi incheiata in fata autoritatii locale de stat competente ori in fata agentului diplomatic sau functionarului consular fie al Romaniei, fie al statului celuilalt viitor sot.
Casatoria care se incheie in fata agentului diplomatic sau functionarului consular al Romaniei este supusa conditiilor de forma a legii romane.

ART. 20
Relatiile personale si patrimoniale dintre soti sint supuse legii nationale comune, iar in cazul in care au cetatenii deosebite, sint supuse legii domiciliului lor comun.
Legea nationala comuna sau legea domiciliului comun al sotilor continua sa reglementeze efectele casatoriei in cazul in care unul dintre ei isi schimba, dupa caz, cetatenia sau domiciliul.
In lipsa de cetatenie comuna sau de domiciliu comun, relatiile personale sau patrimoniale dintre soti sint supuse legii statului pe teritoriul caruia au ori au avut resedinta comuna sau cu care intretin in comun cele mai strinse legaturi.

ART. 21
Conditiile de fond cerute in incheierea conventiei matrimoniale sint cele stabilite de legea nationala a fiecaruia dintre viitorii soti.
Regimul si efectele conventiei matrimoniale sint cirmuite de legea aleasa prin acord de catre viitorii soti, iar in lipsa, de legea prevazuta de art. 20.
Aceeasi lege stabileste daca este posibila modificarea sau inlocuirea conventiei matrimoniale in timpul casatoriei. Modificarea sau noua conventie matrimoniala nu poate aduce prejudicii tertilor.

ART. 22
Divortul este cirmuit de legea aplicabila potrivit art. 20.
Daca legea straina, astfel determinata, nu permite divortul ori il admite in conditii deosebit de restrictive, se aplica legea romana, in cazul in care unul dintre soti este, la data cererii de divort, cetatean roman.

ART. 23
In cazul in care sotii sint in drept sa ceara separatia de corp, conditiile acesteia sint supuse legii prevazute de art. 20, care se aplica in mod corespunzator.

ART. 24
Legea care reglementeaza cerintele legale pentru incheierea casatoriei se aplica nulitatii casatoriei si efectelor acestei nulitati.
Nulitatea unei casatorii incheiata in strainatate cu incalcarea conditiilor de forma poate fi admisa in Romania numai daca sanctiunea nulitatii este prevazuta si in legea romana.
Sectiunea a III-a Filiatia

ART. 25
Filiatia copilului din casatorie se stabileste potrivit legii care, la data cind s-a nascut, cirmuieste, potrivit art. 20, efectele casatoriei parintilor sai.
Daca, inainte de nasterea copilului, casatoria parintilor a incetat sau a fost desfacuta, se aplica legea care, la data incetarii sau desfacerii, ii cirmuia efectele.

ART. 26
Legea aratata in art. 25 se aplica de asemenea:
a) tagaduirii paternitatii copilului nascut din casatorie;
b) dobindirii numelui de catre copil;
c) raporturilor dintre parinti si copil, inclusiv obligatiei parintilor de a intretine copilul, de a-l educa si de a-i administra bunurile.

ART. 27
In cazul in care parintii sint in drept sa procedeze la legitimarea prin casatorie subsecventa a copilului nascut anterior, conditiile cerute in acest scop sint cele prevazute de legea care, potrivit art. 20, se aplica efectelor casatoriei.

ART. 28
Filiatia copilului in afara casatoriei se stabileste potrivit legii nationale a copilului de la data nasterii. In cazul in care copilul, cetatean strain, are si o alta cetatenie straina, se aplica legea care ii este mai favorabila.
Legea mentionata se aplica indeosebi:
a) recunoasterii filiatiei si efectelor ei;
b) contestarii recunoasterii filiatiei;
c) raporturilor dintre parinti si copil, inclusiv obligatiei parintilor de a intretine copilul, de a-l educa si de a-i administra bunurile.

ART. 29
Dreptul mamei de a cere tatalui copilului din afara casatoriei sa raspunda pentru cheltuielile din timpul sarcinii si pentru cele prilejuite de nasterea copilului este supus legii nationale a mamei.

ART. 30
Conditiile de fond cerute pentru incheierea adoptiei sint stabilite de legea nationala a adoptatorului si a celui ce urmeaza sa fie adoptat. Acestia trebuie sa indeplineasca si conditiile care sint obligatorii pentru ambii, stabilite de fiecare dintre cele doua legi nationale aratate.
Conditiile de fond cerute sotilor care adopta impreuna sint cele stabilite de legea care cirmuieste, potrivit art. 20, efectele casatoriei lor. Aceeasi lege se aplica si daca unul dintre soti adopta copilul celuilalt.

ART. 31
Efectele adoptiei, precum si relatiile dintre adoptator si adoptat sint cirmuite de legea nationala a adoptatorului, iar in cazul adoptiei consimtite de soti este aplicabila legea prevazuta de art. 20. Aceeasi lege cirmuieste si desfacerea adoptiei.

ART. 32
Forma adoptiei este supusa legii statului pe teritoriul caruia ea se incheie.

ART. 33
Nulitatea adoptiei este supusa, pentru conditiile de fond, legilor prevazute la art. 30, iar pentru nerespectarea conditiilor de forma, legii prevazute la art. 32.
Sectiunea a IV-a Obligatia de intretinere

ART. 34
Legea aplicabila obligatiei de intretinere este:
a) in raporturile dintre parinti si copii, legea care cirmuieste, potrivit art. 25, 28 si 31, efectele filiatiei;
b) in raporturile dintre soti, legea care cirmuieste, potrivit art. 20, efectele casatoriei;
c) in raporturile dintre fostii soti, legea care cirmuieste, potrivit art.
22, divortul;
d) in raporturile dintre persoane, legea nationala a creditorului. In caz de schimbare a cetateniei, noua lege nationala se aplica numai prestatiilor ulterioare schimbarii.

ART. 35
Legea aplicabila obligatiei de intretinere determina indeosebi:
a) persoana creditorului si debitorului, precum si ordinea de prioritate intre mai multi debitori;
b) intinderea obligatiei de intretinere;
c) modul de executare a obligatiei si termenele pentru satisfacerea acesteia.
Pentru a se determina intinderea obligatiei de intretinere trebuie sa se tina seama, chiar daca legea straina aplicabila dispune altfel, de posibilitatile materiale ale debitorului si de nevoile efective ale creditorului.
Sectiunea a V-a Ocrotirea persoanelor lipsite de capacitate de exercitiu sau cu capacitate de exercitiu restrinsa

ART. 36

Ocrotirea minorului nascut din casatorie sau adoptat, exercitata de parinti ori, dupa caz, de tata sau de mama, este cirmuita de legea prevazuta de art. 20.

ART. 37
Instruirea, modificarea, efectele si incetarea tutelei, precum si raporturile dintre tutore si persoana lipsita de capacitate sau cu capacitate restrinsa sint supuse legii nationale a persoanei ocrotite.
Obligatia de a accepta si de a exercita tutela este supusa legii nationale a tutorelui.

ART. 38
Masurile ce se iau de catre parinti sau tutore cu privire la minor sau la o alta persoana lipsita de capacitate sau cu capacitate restrinsa, ori cu privire la bunurile ce le apartin, sint supuse legii statului ale carui autoritati indruma si supravegheaza exercitarea ocrotirii de catre cei in drept.

ART. 39
Dispozitiile art. 37 si 38 se aplica in mod corespunzator curatelei si oricaror institutii de ocrotire a persoanelor lipsite de capacitate sau cu capacitate restrinsa.

CAP. 3

Persoanele juridice

ART. 40
Persoana juridica are nationalitatea strainului pe al carui teritoriu si-a stabilit, potrivit actului consultativ, sediul social.
Daca exista sedii in mai multe state, determinant pentru a identifica nationalitatea persoanei juridice este sediul real.
Prin sediul real se intelege locul unde se afla centrul principal de conducere si de gestiune a activitatii statutare, chiar daca hotaririle organului respectiv sint adoptate potrivit directivelor transmise de actionari sau asociati din alte state.

ART. 41
Statutul organic al persoanei juridice este cirmuit de legea sa nationala, determinata in modul prevazut la art. 40.
Statutul organic al sucursalei infiintate de catre persoana juridica intr-o alta tara este supus legii nationale a acesteia.
Statutul organic al filialei este supus legii statului pe al carui teritoriu si-a stabilit propriul sediu, independent de legea aplicabila persoanei juridice care a infiintat-o.

ART. 42
Legea statului organic al persoanei juridice cirmuieste indeosebi:
a) capacitatea acesteia;
b) modul de dobindire si de pierdere a calitatii de asociat;
c) drepturile si obligatiile ce decurg din calitatea de asociat;
d) modul de alegere, competentele si functionarea organelor de conducere ale persoanelor juridice;
e) reprezentarea acesteia prin intermediul organelor proprii;
f) raspunderea persoanei juridice si a organelor ei fata de terti;
g) modificarea actelor constitutive;
h) dizolvarea si lichidarea persoanei juridice.

ART. 43
Persoanele juridice straine cu scop patrimonial, valabil constituite in statul a carui nationalitate o au, sint recunoscute de plin drept in Romania.
Persoanele juridice straine fara scop patrimonial pot fi recunoscute in Romania, pe baza aprobarii prealabile a guvernului, prin hotarire judecatoreasca, sub conditia reciprocitatii, daca sint valabil constituite in statul a carei nationalitate o au, iar scopurile statutare pe care le urmaresc nu contravin ordinii sociale si economice din Romania.
Hotarirea de recunoastere se publica in Monitorul Oficial al Romaniei si intr-un ziar central si este supusa recursului in termen de 60 de zile de la data ultimei publicari.
Recursul poate fi exercitat de orice persoana interesanta pentru neindeplinirea oricareia dintre conditiile prevazute la alin. 2.

ART. 44
O persoana juridica straina care este recunoscuta beneficiaza de toate drepturile care decurg din legea statutului ei organic, in afara de cele pe care statul care face recunoasterea le refuza prin dispozitiile sale legale.

ART. 45
Persoana juridica straina recunoscuta in Romania isi desfasoara activitatea pe teritoriul tarii in conditiile stabilite de legea romana referitoare la exercitarea activitatilor economice, sociale, culturale sau de alta natura.

ART. 46
Fuzionarea unor persoane juridice de nationalitati diferite poate fi realizata daca sint indeplinite cumulativ conditiile prevazute de cele doua legi nationale aplicabile statutului lor organic.

CAP. 4-5-6

CAP. 4

Dispozitii comune persoanelor fizice si persoanelor juridice

ART. 47
Reprezentarea legala a persoanei fizice lipsite de capacitate de exercitiu si a persoanei juridice in cazurile in care se afla in incetare de plati, precum si asistarea persoanei fizice cu capacitate de exercitiu restrinsa sint supuse legii care se aplica raportului juridic din care se naste atributia de reprezentare sau de asistare.

ART. 48
Calitatea de comerciant este determinata de legea statului unde persoana fizica sau juridica a obtinut autorizarea de a desfasura activitati economice sau unde este inmatriculata.
In lipsa de autorizatie de inmatriculare sau daca persoana a obtinut mai multe autorizatii, respectiv este inmatriculata in mai multe state, se aplica legea statului unde functioneaza conducerea activitatii ei economice.

CAP. 5

Bunurile Sectiunea I Regim general

ART. 49
Posesia, dreptul de proprietate si celelalte drepturi reale asupra bunurilor, inclusiv cele de garantii reale, sint cirmuite de legea locului unde acestea se afla sau sint situate, afara numai daca prin dispozitii speciale se prevede altfel.

ART. 50
Natura mobiliara sau imobiliara, cit si continutul drepturilor reale asupra bunurilor se determina in conformitate cu legea locului unde se afla sau sint situate, prin derogare de la art. 3.

ART. 51
Platformele si alte institutii durabile de exploatare a resurselor submarine situate pe platoul continental al unui stat sint considerate, in intelesul prezentului capitol, ca bunuri imobile.
Sectiunea a II-a Bunurile mobile corporale

ART. 52
Constituirea, transmiterea sau stingerea drepturilor reale asupra unui bun care si-a schimbat asezarea sint cirmuite de legea locului unde acesta se afla in momentul cind s-a produs faptul juridic care a generat, modificat sau stins dreptul respectiv.

ART. 53
Bunul aflat in curs de transport este supus legii statului de unde a fost expediat, afara numai daca:
a) partile interesate au ales prin acordul lor, in conditiile art. 73 si art. 74, o alta lege, care devine astfel aplicabila;
b) bunul este depozitat intr-un antrepozit sau pus sub sechestru in temeiul unor masuri asiguratorii sau ca urmare a unei vinzari silite, in aceste cazuri fiind aplicabila, pe perioada depozitului sau sechestrului, legea locului unde a fost reasezat temporar.
c) bunul face parte dintre cele personale ale unui pasager, fiind in acest caz supus legii sale nationale.

ART. 54
Conditiile si efectele care decurg din rezerva dreptului de proprietate referitor la un bun destinat exportului sint cirmuite, daca partile nu au convenit altfel, de legea statului exportator.
Sectiunea a III-a Mijloacele de transport

ART. 55
Constituirea, transmiterea sau stingerea drepturilor reale asupra unui mijloc de transport sint supuse:
a) legii pavilionului pe care il arboreaza nava sau aeronava;
b) legii aplicabile statutului organic al intreprinderii de transport pentru vehiculele feroviare si rutiere din patrimoniul ei.

ART. 56
Legea aratata de art. 55 se aplica deopotriva:
a) bunurilor aflate in mod durabil la bord, formindu-i dotarea tehnica;
b) creantelor care au ca obiect cheltuielile efectuate pentru asistenta tehnica, intretinerea, repararea sau renovarea mijlocului de transport.
Sectiunea a IV-a Titlurile de valoare

ART. 57
Emiterea de actiuni nominative, la ordin sau la purtator, precum si de obligatiuni este supusa legii aplicabile statutului organic al persoanei juridice emitente.

ART. 58
Conditiile si efectele transmiterii unui titlu de valoare dintre cele aratate de art. 57 sint supuse:
a) legii aplicabile statutului organic al persoanei juridice emitente, cit priveste titlul nominativ;
b) legii locului de plata a titlului la ordin;
c) legii locului unde se afla titlul la purtator in momentul transmiterii, in raporturile dintre posesorii succesivi, precum si dintre acestia si tertele persoane.

ART. 59
Legea aratata expres in cuprinsul unui titlu de valoare se stabileste daca acesta intruneste conditiile spre a fi un titlu reprezentativ al marfii pe care o specifica. In lipsa unei asemenea precizari, natura titlului se determina potrivit legii statului in care isi are sediul intreprinderea emitenta.
Daca titlul reprezinta marfa, legea care i se aplica, in calitatea sa de bun mobil, potrivit alineatului precedent, cirmuieste drepturile reale referitoare la marfa pe care o specifica.
Sectiunea a V-a Bunurile necorporale

ART. 60
Nasterea, continutul si stingerea drepturilor de autor asupra unei opere de creatie intelectuala sint supuse legii statului unde aceasta a fost pentru intiia oara adusa la cunostinta publicului prin publicare, reprezentare, expunere, difuzare sau in alt mod adecvat.
Operele de creatie intelectuala nedivulgate sint supuse legii nationale a autorului.

ART. 61
Nasterea, continutul si stingerea dreptului de proprietate industriala sint supuse legii statului unde s-a efectuat depozitul ori inregistrarea sau unde s-a depus cererea de depozit sau de inregistrare.

ART. 62
Obtinerea reparatiei materiale si morale este supusa legii statului unde a avut loc incalcarea dreptului de autor sau de proprietate industriala.

ART. 63
Drepturile de autor si de proprietate industriala ale persoanelor fizice si persoanelor juridice straine sint ocrotite pe teritoriul Romaniei, conform legii romane si conventiilor internationale la care Romania este parte.
Sectiunea a VI-a Formele de publicitate

ART. 64
Formele de publicitate, realizate in orice mod, referitoare la bunuri, sint supuse legii aplicabile la data si locul unde se indeplinesc.

ART. 65
Formele aratate in art. 64, precum si cele cu efect constitutiv de drepturi referitoare la un bun imobil sint supuse legii statului unde acesta se gaseste situat, chiar daca temeiul juridic al nasterii, transmiterii, restringerii sau stingerii dreptului real ori garantiei reale s-a constituit prin aplicarea altei legi.

CAP. 6

Mostenirea

ART. 66
Mostenirea este supusa:
a) in ce priveste bunurile mobile, oriunde acestea s-ar afla, legii nationale pe care persoana decedata o avea la data mortii;
b) in ce priveste bunurile imobile si fondul de comert, legii locului unde fiecare din aceste bunuri este situat.

ART. 67
Legea aplicabila mostenirii stabileste indeosebi:
a) momentul deschiderii mostenirii;
b) persoanele cu vocatie de a mosteni;
c) calitatile cerute pentru a mosteni;
d) exercitarea posesiei asupra bunurilor ramase de la defunct;
e) conditiile si efectele optiunii succesorale;
f) intinderea obligatiei mostenitorilor de a suporta pasivul;
g) drepturile statului asupra succesiunii vacante.

ART. 68
Testatorul poate supune transmiterea prin mostenire a bunurilor sale altei legi decit cea aratata in art. 66, fara a avea dreptul sa inlature dispozitiile ei imperative.
Legea astfel aleasa se aplica situatiilor prevazute la art. 67.
Intocmirea, modificarea sau revocarea testamentului sint socotite valabile daca actul respecta conditiile de forma aplicabile, fie la data cind a fost intocmit, modificat sau revocat, fie la data decesului testatorului, conform oricareia dintre legile urmatoare:
a) legea nationala a testatorului;
b) legea domiciliului acestuia;
c) legea locului unde actul a fost intocmit, modificat sau revocat;
d) legea situatiei imobilului ce formeaza obiectul testamentului;
e) legea instantei sau a organului care indeplineste procedura de transmitere a bunurilor mostenite.

CAP 7-8

CAP. 7

Actul juridic

ART. 69
Conditiile de fond ale actului juridic unilateral sint stabilite de legea aleasa de catre autorul sau.
In lipsa, se aplica legea statului cu care actul juridic prezinta legaturile cele mai strinse, iar daca aceasta lege nu poate fi identificata, se aplica legea locului unde actul juridic unilateral este intocmit.

ART. 70
Actul juridic accesoriu este cirmuit de legea care se aplica fondului actului juridic principal, in lipsa unei manifestari de vointa diferita.

ART. 71
Conditiile de forma ale unui act juridic sint stabilite de legea care ii cirmuieste fondul.
Actul se considera totusi valabil din punct de vedere al formei, daca indeplineste conditiile prevazute de una dintre legile urmatoarele:
a) legea locului unde a fost intocmit;
b) legea nationala sau legea domiciliului persoanei care l-a consimtit;
c) legea aplicabila potrivit dreptului international privat al autoritatii care examineaza validitatea actului juridic.

ART. 72
In cazul in care legea aplicabila conditiilor de fond ale actului juridic impune, sub sanctiunea nulitatii, o anumita forma solemna, nici o alta lege dintre cele mentionate in art. 71 nu poate sa inlature aceasta cerinta, chiar daca actul a fost intocmit in strainatate.

CAP. 8

Obligatiile contractuale si extracontractuale Sectiunea I Conditiile de fond ale contractului

ART. 73
Contractul este supus legii alese prin consens de parti.

ART. 74
Alegerea legii aplicabile contractului trebuie sa fie expresa ori sa rezulte neindoielnic din cuprinsul acestuia sau din circumstante.

ART. 75
Partile pot alege legea aplicabila totalitatii sau numai unei anumite parti a contractului.

ART. 76
Intelegerea privind alegerea legii aplicabile, potrivit art. 73, poate fi modificata prin acordul partilor.
Modificarea acordului asupra legii aplicabile, convenita ulterior datei incheierii contractului, are efect retroactiv, fara sa poata totusi:
a) sa infirme validitatea formei acestuia; sau b) sa aduca atingere drepturilor dobindite intre timp de terti.

ART. 77
In lipsa unei legi alese conform art. 73, contractul este supus legii statului cu care prezinta legaturile cele mai strinse.
Se considera ca exista atare legaturi cu legea statului in care debitorul prestatiei caracteristice are, la data incheierii contractului, dupa caz, domiciliul sau, in lipsa, resedinta, ori fondul de comert sau sediul statutar.
Contractul referitor la un drept imobiliar sau la un drept de folosinta temporara asupra unui imobil are legaturile cele mai strinse cu legea statului unde acesta se afla situat.

ART. 78
Prin prestatie caracteristica se intelege:
a) prestatia partii care, in temeiul unui contract translativ, precum vinzarea sau altele similare, instraineaza un bun mobil;
b) prestatia partii care, in temeiul unui contract de inchiriere sau altele similare, pune la dispozitia unei persoane, pe o durata de timp determinata, folosinta unui bun;
c) prestatia indeplinita de mandatar, depozitar, antreprenor si, in general, de partea care, in contractele de servicii, o aduce la indeplinire;
d) prestatia garantului in contractele de garantie, de cautiune sau altele similare.
Prezumtiile stabilite in alineatul precedent pot fi inlaturate daca partea interesata face dovada ca din circumstante rezulta ca exista legaturi mai strinse ale contractului cu legea unui stat.

ART. 79
Contractul care nu poate fi localizat in functie de prestatia caracteristica a uneia dintre parti este supus, cit priveste conditiile de fond, legii locului unde a fost incheiat.
Daca, in acest scop, partile aflate in state diferite au negociat prin schimb de scrisori, telegrame sau telefon, contractul se considera incheiat in tara domiciliului sau sediului partii de la care a pornit oferta ferma de contractare ce a fost acceptata.

ART. 80
Legea aplicabila fondului contractului, potrivit art. 73-79, se aplica indeosebi:
a) interpretarii naturii sale juridice si a clauzelor pe care le cuprinde;
b) executarii obligatiilor izvorite din contract;
c) consecintelor neexecutarii totale sau partiale a acestor obligatii, precum si evaluarii prejudiciului pe care l-a cauzat;
d) modului de stingere a obligatiilor izvorite din contract;
e) cauzelor de nulitate a contractului si consecintelor acesteia.
Modul de executare a obligatiilor izvorite din contract trebuie sa se conformeze legii locului de executare. Creditorul este obligat sa respecte aceasta lege in luarea masurilor destinate, potrivit contractului, sa preintimpine sau sa remedieze neexecutarea ori sa-i restringa efectele prejudiciabile.

ART. 81
Existenta si validitatea de fond a consimtamintului partilor referitor la legea aplicabila contractului sint determinate de insasi legea pe care au ales-o.
Daca legea mentionata declara nevalabila alegerea astfel convenita, contractul este cirmuit de legea aratata in art. 77-79.

ART. 82
Existenta si validitatea de fond a contractului contestat de catre una dintre parti se determina in conformitate cu legea care i s-ar fi aplicat daca era socotit ca valabil.

ART. 83
Efectele juridice ale tacerii partii care contesta ca si-a dat consimtamintul la un contract sint supuse legii nationale a persoanei fizice sau legii statutului organic al persoanei juridice in cauza.

ART. 84
Contractul dintre parti care isi au domiciliul sau sediul in state diferite se considera incheiat la data cind acceptarea a ajuns la cunostinta ofertantului.
Contractul, care prin natura sa ori la cererea beneficiarului, impune o executare imediata a prestatiei caracteristice, se considera incheiat in momentul cind debitorul acesteia a inceput executarea, afara numai daca ofertan tul a cerut ca, in prealabil, sa i se comunice acceptarea. In acest ultim caz se aplica prevederile alineatului precedent.

ART. 85
Legea straina aplicabila contractului, in temeiul prezentului capitol, cuprinde dispozitiile sale de drept material, in afara de normele ei conflictuale.
Sectiunea a II-a Conditiile de forma si de publicitate ale contractului

ART. 86
Contractul este supus conditiilor de forma stabilite de legea prevazuta la art. 71 alin. 1, care se aplica in mod corespunzator.
Contractul se considera totusi valabil din punct de vedere al formei daca:
a) partile care se gasesc, la data cind l-au incheiat, in state diferite, au indeplinit conditiile de forma prevazute de legea unuia dintre aceste state;
b) reprezentantul partii a indeplinit conditiile de forma ale statului unde s-a aflat in momentul incheierii contractului.

ART. 87
Formele de publicitate necesare spre a conferi validitate sau opozabilitate contractului prin care se constituie, se modifica, se transmit ori se sting drepturi asupra bunurilor corporale, sint supuse legii locului unde acestea se afla sau sint situate.
Sectiunea a III-a Contractul de vinzare

ART. 88
In lipsa unei legi convenite de parti spre a se aplica vinzarii mobiliare, aceasta este supusa legii statului in care vinzatorul are, la data incheierii contractului, dupa caz, domiciliul sau, in lipsa, resedinta ori fondul de comert sau sediul social.

ART. 89
Prin exceptie de la prevederile art. 88, contractul de vinzare-cumparare comerciala este supus legii statului in care cumparatorul are fondul de comert sau sediul social, daca:
a) negocierile au fost purtate si contractul a fost incheiat de catre parti prezente in acel stat; sau b) contractul prevede in mod expres ca vinzatorul trebuie sa execute obligatia de livrare a marfii in acel stat.

ART. 90
Vinzarea prin licitatie, prin burse sau tirguri este supusa legii statului unde are loc incheierea pe aceasta cale a contractului, afara numai daca legea statului respectiv admite ca partile sa aleaga prin acord legea aplicabila si ele au procedat explicit la o asemenea alegere.

ART. 91
Legea aplicabila vinzarii, in temeiul art. 73, 76-77 si 88-90, cirmuieste indeosebi:
a) interpretarea contractului;
b) drepturile si obligatiile partilor;
c) executarea obligatiilor ce izvoresc din contract;
d) momentul de cind cumparatorul are dreptul la produsele si fructele bunului sau marfii transmise;
e) momentul de cind cumparatorul suporta riscurile referitoare la bunul sau marfa transmisa;
f) validitatea si efectele intre parti ale clauzelor de rezerva a proprietatii;
g) consecintele neexecutarii contractului, inclusiv obtinerea reparatiei pentru prejudicii, cu exceptia chestiunilor care sint supuse legii procedurale a forului;
h) modul de stingere a obligatiilor izvorite din contract, precum si decaderea intemeiata pe expirarea unui termen;
i) consecintele nulitatii contractului.

ART. 92
Legea statului unde se efectueaza receptia marfii stabileste, daca nu s-a convenit expres altfel, termenele si procedura de verificare cantitativa si calitativa, precum si masurile ce pot fi luate referitor la aceste bunuri in cazul in care sint refuzate.
Sectiunea a IV-a Contractul de intermediere

ART. 93
In raporturile dintre reprezentant si mandatar sau comisionar se aplica, daca nu s-a convenit altfel, legea statului in care intermediarul exercita imputernicirea.
In cazul in care acesta exercita, cu titlu profesional, functia de intermediar sau agent, se aplica legea sediului sau profesional.

ART. 94
Legea aratata in art. 93 se aplica indeosebi:
a) existentei, intinderii, modificarii si incetarii puterilor intermediarului;
b) consecintelor depasirii acestor puteri sau folosirii lor abuzive;
c) facultatii intermediarului de a delega, in totul sau in parte, puterile si de a desemna un intermediar aditional sau substituit;
d) posibilitatii ca intermediarul sa incheie un contract pentru reprezentat, cind exista riscul unui conflict de interese intre el insusi si reprezentat;
e) clauzei de neconcurenta;
f) cazurilor de prejudicii care urmeaza sa fie reparate.

ART. 95
Raporturile dintre persoana reprezentata si terti sint supuse, daca nu au convenit explicit altfel, legii unde se afla sediul profesional al intermediarului.
In lipsa unui asemenea sediu, se aplica legea statului unde a actionat intermediarul, daca pe teritoriul respectiv se afla:
a) sediul, domiciliul sau resedinta persoanei reprezentate; sau b) sediul, domiciliul sau resedinta tertului; sau c) sediul bursei, tirgului sau locului unde s-a organizat o licitatie la care a participat intermediarul spre a indeplini imputernicirea.

ART. 96
Legea aratata de art. 95 stabileste indeosebi efectele actelor pe care intermediarul le-a incheiat in exercitiul real sau pretins al imputernicirii. c

ART. 97
Modul de executare a imputernicirii trebuie sa se conformeze conditiilor stabilite de legea statului unde are loc executarea.

ART. 98
Intermediarul care a comunicat cu tertul dintr-un stat in altul, prin scrisori, telegrame, telex, telefon sau alte mijloace de telecomunicatie, este socotit ca a actionat de la sediul sau profesional ori, in lipsa, de la domi ciliul sau resedinta sa.

ART. 99
Daca reprezentatul, intermediarul sau tertul are mai multe sedii profesionale in state diferite, se tine seama de cel care prezinta legatura cea mai strinsa cu actul indeplinit de intermediar.

ART. 100
Reprezentarea care are ca obiect acte de administrare sau de dispozitie referitoare la un imobil este supsa legii situatiei bunului.
Sectiunea a V-a Contractul de munca

ART. 101
Legea convenita de parti, potrivit art. 73 si 76, spre a cirmui contractul de munca este aplicabila numai in masura in care nu aduce restringeri ocrotirii pe care o asigura salariatului dispozitiile imperative ale legii aplicabile in lipsa unei atare alegeri.

ART. 102
Contractul de munca este supus, daca partile nu au convenit altfel, legii statului pe al carui teritoriu:
a) salariatul isi indeplineste in mod obisnuit munca, in temeiul contractului, chiar daca este temporar detasat intr-un alt stat;
b) se afla sediul intreprinderii care a angajat salariatul, daca acesta isi indeplineste munca, prin natura functiei sale; in cazul in care totusi exista legaturi mai puternice ale contractului de munca cu un alt stat, devine aplicabila legea acestuia.
Sectiunea a VI-a Alte contracte

ART. 103
In lipsa de lege convenita de parti se aplica:
a) in contractele de executare de lucrari, legea sediului antreprenorului;
b) in contractele de transport, de expeditii si altele similare, legea sediului transportatorului sau expeditorului;
c) in contractele bancare, inclusiv cele de garantie bancara autonoma, legea sediului intreprinderii de credit; in raporturile dintre cele doua banci se aplica legea celei care presteaza serviciul in favoarea celeilalte;
d) in contractele de asigurare impotriva riscurilor, legea sediului asiguratorului; aceasta lege se aplica, de asemenea, cesiunii sau gajarii politei de asigurare;
e) in contractele de depozit, legea sediului depozitarului;
f) donatiei, legea nationala a donatorului.
Sectiunea a VII-a Imbogatirea fara cauza si gestiunea de afaceri

ART. 104
Imbogatirea fara cauza a unei persoane fizice sau juridice este supusa legii statului unde s-a produs.

ART. 105
In cazul in care imbogatirea fara cauza decurge dintr-o prestatie intemeiata pe un raport juridic anual sau ale carui efecte incetasera in orice alt mod, legea acestuia este aplicabila si imbogatirii.

ART. 106
Gestiunea de afaceri este supusa legii locului unde persoana care indeplineste actele curente de gestiune exercita aceasta activitate.
Sectiunea a VIII-a Actul ilicit

ART. 107
Legea statului unde are loc un fapt juridic stabileste daca acesta constitu ie un act ilicit si il cirmuieste indeosebi in ce priveste:
a) capacitatea delictuala;
b) conditiile si intinderea raspunderii;
c) cauzele de limitare sau de exonerare de raspundere si de impartire a raspunderii intre autor si victima;
d) raspunderea comitetului pentru fapta prepusului;
e) natura daunelor care pot sa dea loc la reparatie;
f) modalitatile si intinderea reparatiei;
g) transmisibilitatea dreptului la reparatie;
h) persoanele indreptatite sa obtina reparatia pentru prejudiciul suferit.

ART. 108
In cazul in care toate sau o parte din consecintele pagubitoare ale actului ilicit se produc intr-un alt stat decit in cel unde a avut loc, se aplica reparatiei corelative legea acestui stat, in conformitate cu dispozitiile de la lit. b)-h) din art. 107.

ART. 109
Persoana prejudiciata poate introduce actiunea de despagubiri direct impotriva asiguratorului de raspundere civila daca legea contractului de asigurare o admite.

ART. 110
Regulile de securitate si de comportament din statul unde a avut loc actul ilicit trebuie sa fie respectate in toate cazurile.

ART. 111
Dispozitiile art. 107-110 se aplica in mod corespunzator oricarei forme de raspundere izvorita din acte ilicite, daca nu se dispune expres altfel in sectiunile urmatoare.
Sectiunea a IX-a Raspunderea pentru atingeri aduse personalitatii

ART. 112
Pretentiile de reparatii intemeiate pe o atingere adusa personalitatii de catre mass-media, indeosebi prin presa, radio, televiziune sau orice alt mijloc public de informare, sint cirmuite, la alegerea persoanei lezate, de:
a) legea statului domiciliului sau resedintei sale;
b) legea statului in care s-a produs rezultatul pagubitor;
c) legea statului in care autorul daunei isi are domiciliul sau resedinta ori sediul social.
In cazurile prevazute la lit. a) si b) se cere si conditia ca autorul daunei sa fi trebuit in mod rezonabil sa se astepte ca efectele atingerii aduse personalitatii sa se produca in unul din cele doua state.

ART. 113
Dreptul de replica impotriva daunelor aduse personalitatii este supus legii statului in care a aparut publicatia sau de unde s-a difuzat emisiunea.
Sectiunea a X-a Raspunderea pentru produse

ART. 114
Pretentiile de reparatii intemeiate pe un defect al produsului, pe o descriere defectuoasa de natura sa creeze confuzii sau pe lipsa instructiunilor de folosire sint supuse, la alegerea consumatorului prejudiciat:
a) legii domiciliului sau resedintei sale obisnuite;
b) legii statului de unde a fost dobindit produsul, afara numai daca fabricantul, producatorul sau furnizorul face dovada ca produsul a fost pus in circulatie pe piata acelui stat fara consimtamintul sau.

ART. 115
Pretentiile de reparatii prevazute la art. 114 pot fi formulate daca produsul face parte din cele destinate unei folosinte personale sau familiale a consumatorului si este lipsit de legatura cu activitatea sa profesionala sau comerciala.

ART. 116
Instantele din Romania pot sa acorde despagubiri conform art. 114, intemeiate pe o lege straina, numai in limitele stabilite de legea romana pentru prejudicii corespunzatoare.
Sectiunea a XI-a Raspunderea pentru concurenta neloiala

ART. 117
Pretentiile de reparatii intemeiate pe un act de concurenta neloiala sau pe un alt act care provoaca restringeri nelegitime liberei concurente sint supuse legii statului pe a carui piata s-a produs rezultatul daunator.

ART. 118
Poate fi aplicata, de asemenea, la cererea persoanei prejudiciate, in locul legii aratate la art. 117:
a) legea statului de sediu al acestei persoane, daca actul de concurenta neloiala a produs daune care o privesc in exclusivitate;
b) legea contractului dintre parti, daca actul de concurenta neloiala a fost savirsit si a adus prejudicii raporturilor dintre ele.

ART. 119
Instantele din Romania pot acorda despagubiri, conform art. 117 si 118, intemeiate pe o lege straina, numai in limitele stabilite de legea romana pentru prejudicii corespunzatoare.
Sectiunea a XII-a Transmiterea si stingerea obligatiilor

ART. 120
Cesiunea de creanta este supusa, daca partile nu au convenit altfel, legii creantei cedate. Alegerea altei legi, prin acordul cedentului si cesionarului, nu este opozabila debitorului cedat decit cu consimtamintul sau.
Obligatiile dintre cedent si cesionar sint supuse legii care se aplica raportului juridic pe care s-a bazat cesiunea.

ART. 121
Subrogarea conventionala este supusa, daca partile nu au convenit altfel, legii obligatiei al carei creditor este inlocuit.
Subrogarea legala este supusa legii in temeiul careia o persoana poate sau trebuie sa dezintereseze pe creditor. Aceasta lege stabileste:
a) daca platitorul se subroga in locul creditorului originar, in raporturile sale cu debitorul;
b) drepturile ce pot fi exercitate impotriva debitorului.

ART. 122
Delegatia si novatia sint supuse legii aplicabile obligatiei care le formeaza obiectul.

ART. 123
Compensatia este supusa legii aplicabile creantei careia i se opune stingerea, partiala sau totala, prin compensatie.
Sectiunea a XIII-a Dispozitii comune

ART. 124
Creditorul care isi valorifica drepturile impotriva mai multor debitori trebuie sa se conformeze legii aplicabile in raporturile sale cu fiecare dintre ei.

ART. 125
Dreptul unui debitor de a exercita regresul impotriva unui codebitor exista numai daca legile aplicabile ambelor datorii il admit.
Conditiile de exercitare a regresului sint determinate de legea aplicabila datoriei pe care codebitorul o are fata de creditorul urmaritor.
Raporturile dintre creditorul care a fost dezinteresat si debitorul platitor sint supuse legii aplicabile datoriei acestuia din urma.
Dreptul unei institutii publice de a exercita regresul este stabilit de legea sa organica. Admisibilitatea si exercitiul regresului sint cirmuite de dispozitiile alin. 2 si 3 din prezentul articol.

ART. 126
Moneda de plata este definita de legea statului care a emis-o.
Efectele pe care moneda le exercita asupra intinderii unei datorii sint determinate de legea aplicabila datoriei.
Legea statului in care trebuie efectuata plata determina in ce anume moneda urmeaza ca ea sa fie facuta, afara numai daca, in raporturile de drept international privat nascute din contract, partile au convenit o alta moneda de plata.

CAP. 9

CAP. 9

Cambia, biletul la ordin si cecul Sectiunea I Dispozitii comune

ART. 127
Persoana care, potrivit legii sale nationale, este lipsita de capacitatea de a se angaja prin cambie, bilet de ordin sau cec, se obliga totusi valabil printr-un asemenea titlu, daca semnatura a fost data intr-un stat a carui lege il considera capabil pe subscriitor.

ART. 128
Angajamentul asumat in materie de cambie, bilet de ordine sau cec este supus conditiilor de forma ale legii statului unde angajamentul a fost subscris.
In materie de cec, indeplinirea conditiilor de forma prevazute de legea locului platii este suficienta.
Daca angajamentul este nevalabil, potrivit legii aratate in alineatul precedent, dar se conformeaza legii statului unde are loc subscrierea unui angajament ulterior, neregularitatea de forma a primului angajament nu infirma validitatea celui ulterior.

ART. 129
Termenele stabilite pentru exercitarea actiunii de regres sint determinate, fata de orice semnatar, de legea locului unde titlul a luat nastere.

ART. 130
Forma si termenele de protest, cit si conditiile de forma ale unor acte necesare pentru exercitarea sau conservarea drepturilor in materie de cambie, bilet la ordin sau cec sint stabilite de legea statului unde trebuie intocmit protestul sau un alt act necesar.
Sectiunea a II-a Cambia si biletul la ordin

ART. 131
Efectele obligatiilor acceptantului unei cambii si semnatarului unui bilet la ordin sint supuse legii locului unde aceste titluri sint platibile.
Efectele pe care le produc semnaturile celorlalti obligati prin cambie sau prin bilet la ordin sint determinate de legea statului pe teritoriul caruia au fost date semnaturile.

ART. 132
Legea locului unde titlul a fost constituit stabileste daca posesorul cambiei dobindeste creanta care a dat loc emisiunii titlului.

ART. 133
Legea statului unde este platibila cambia stabileste daca acceptarea poate fi restrinsa la o parte din suma, precum si daca posesorul titlului este sau nu obligat sa primeasca o plata partiala.

ART. 134
Legea statului unde cambia sau biletul la ordin sint platibile determina masurile ce pot fi luate in caz de pierdere sau furt al titlului.
Sectiunea a III-a Cecul

ART. 135
Legea statului unde cecul este platibil determina persoanele asupra carora poate fi tras un asemenea titlu.

ART. 136
In cazul in care, potrivit legii aratate in art. 135, cecul este nul din cauza ca a fost tras asupra unei persoane neindreptatite, obligatiile ce decurg din semnaturile puse pe titlu in alte state, ale caror legi nu cuprind o asemenea restrictie, sint valabile.

ART. 137
Legea statului pe al carui teritoriu au fost subscrise obligatiile ce decurg din cec determina efectele acestor obligatii.

ART. 138
Legea statului unde cecul este platibil determina indeosebi:
a) daca titlul trebuie tras la vedere sau daca poate fi tras la un anumit termen de la vedere, precum si efectele postdatarii;
b) termenul de prezentare;
c) daca cecul poate fi acceptat, certificat, confirmat sau vizat si care sint efectele produse de aceste mentiuni;
d) daca posesorul poate cere si daca este obligat sa primeasca o plata partiala;
e) daca cecul poate fi barat sau poate sa cuprinda clauza “platibil in cont” ori o expresie echivalenta si care sint efectele acestei barari, clauze sau expresii echivalente;
f) daca posesorul are drepturi speciale asupra provizionului si care este natura lor;
g) daca tragatorul poate sa revoce cecul sau sa faca opozitie la plata acestuia;
h) masurile care pot fi luate in caz de pierdere sau de furt al cecului;
i) daca un protest sau o constatare echivalenta este necesara pentru conservarea dreptului de regres impotriva girantilor, tragatorului si celorlalti obligati.

CAP. 10-12

CAP. 10

Navigatia civila, fluviala, maritima si aeriana Sectiunea I Dispozitii comune

ART. 139
Legea pavilionului navei sau legea statului de inmatriculare a aeronavei se aplica faptelor si actelor juridice intervenite la bord, daca, in conformitate cu natura lor, acestea sint supuse legii locului unde au survenit.
In porturi si aeroporturi se aplica legea locala.

ART. 140
Legea pavilionului navei sau statului de inmatriculare a aeronavei cirmuieste indeosebi:
a) puterile, competentele si obligatiile comandantului navei sau aeronavei;
b) contractul de angajare a personalului navigant, daca partile nu au ales o alta lege;
c) raspunderea armatorului navei sau intreprinderii de transport aerian pentru faptele si actele comandantului si echipajului;
d) drepturile reale si de garantie asupra navei sau aeronavei, precum si formele de publicitate privitoare la actele prin care se constituie, se transmit si se sting asemenea drepturi.
Sectiunea a II-a Nave fluviale si maritime

ART. 141
Raspunderea izvorita dintr-un abordaj survenit intr-un port sau in apele teritoriale este supusa legii locului abordajului.
In marea libera, abordajul este supus legii nationale comune a navelor, iar daca nationalitatea difera, legii navei avariate. In cazul cind ambele nave sint avariate, iar una are nationalitate romana, se aplica legea romana, daca nava avariata nu alege nationalitatea celeilalte nave.
In zona economica exclusiva a Romaniei, abordajul este supus legii romane.

ART. 142
Obligatiile ce decurg din actele de asistenta si salvare a persoanelor si bunurilor sint supuse legii locului evenimentului, daca acesta s-a produs in apele teritoriale, iar daca a survenit in marea libera, legii nationale a navei care a acordat asistenta sau a realizat salvarea.
Legea aratata in alineatul precedent stabileste, de asemenea, modul de repartizare a compensatiei pentru asistenta si salvare intre armator si echipajul navei salvatoare sau care a acordat asistenta tehnica.
Sectiunea a III-a Aeronavele

ART. 143
Dispozitiile legii romane referitoare la rutele si securitatea zborului in spatiul aerian roman se aplica oricarei aeronave, independent de statul inmatricularii, precum si echipajului si calatorilor aflati la bord.

ART. 144
Daunele cauzate pe sol de aeronava sint supuse legii statului pe al carui teritoriu s-au produs.
In marea libera si in alte spatii nesupuse vreunei suveranitati se aplica raspunderii izvorite dintr-un abordaj, in mod corespunzator, legea prevazuta de art. 141 alin. 2.

CAP. 11

Prescriptia achizitiva si extinctiva

ART. 145
Uzucapiunea este cirmuita de legea statului unde bunul se afla la inceperea termenului de posesie, prevazut in acest scop.

ART. 146
In cazul in care bunul a fost adus intr-un alt stat, unde se implineste durata termenului de uzucapiune, posesorul poate cere sa se aplice legea acestui din urma stat, daca sint reunite, cu incepere de la data deplasarii bunului, toate conditiile cerute de mentionata lege.

ART. 147
Prescriptia extinctiva a dreptului la actiune este supusa legii care se aplica dreptului subiectiv insusi.

CAP. 12-13

CAP. 12

Norme de procedura in materie de drept international privat Sectiunea I Competenta jurisdictionala

ART. 148
Instantele judecatoresti romane sint competente, in conditiile prevazute de dispozitiile ce urmeaza, sa solutioneze procesele dintre o parte romana si o parte straina sau numai dintre straini, persoane fizice sau persoane juridice.

ART. 149
Instantele judecatoresti romane sint competente daca:

1. piritul sau unul dintre piriti are domiciliul, resedinta sau fondul de comert in Romania; daca piritul din strainatate nu are domiciliul cunoscut, cererea se introduce la instanta domiciliului sau resedintei reclamantului din tara;

2. sediul piritului, persoana juridica, se afla in Romania; in sensul prezentului articol, persoana juridica straina este socotita cu sediul in Romania si in cazul cind are pe teritoriul tarii o filiala, o sucursala, o agentie sau o reprezentanta;

3. reclamantul din cererea de pensie de intretinere are domiciliul in Romania;

4. locul unde a luat nastere sau trebuia executata, fie chiar in parte, o obligatie izvorita dintr-un contract, se afla in Romania;

5. locul unde a intervenit un fapt juridic din care decurg obligatii extracontractuale cu efectele sale se afla in Romania;

6. statia feroviara sau rutiera, precum si portul sau aeroportul de incarcare sau descarcare a pasagerilor sau marfii transportate se afla in Romania;

7. bunul asigurat sau locul unde s-a produs riscul se afla in Romania;

8. ultimul domiciliu al defunctului sau bunuri ramase de la acesta se afla in Romania;

9. imobilul la care se refera cererea se afla in Romania.

ART. 150
Instantele romane sint, de asemenea, competente sa judece:

1. procese dintre persoane cu domiciliul in strainatate, referitoare la acte sau fapte de stare civila inregistrate in Romania, daca cel putin una dintre parti este cetatean roman;

2. procese referitoare la ocrotirea minorului sau interzisului, cetatean roman cu domiciliul in strainatate;

3. declararea mortii prezumate a unui cetatean roman, chiar daca el se afla in strainatate la data cind a intervenit disparitia. Pina la luarea unor masuri provizorii de catre instanta romana, ramin valabile masurile provizorii luate de instanta straina;

4. procese privitoare la ocrotirea in strainatate a proprietatii intelectuale a unei persoane domiciliate in Romania, cetatean roman sau strain fara cetatenie, daca prin conventia partilor nu s-a stabilit o alta competenta;

5. procese dintre straini, daca acestia au convenit expres astfel, iar raporturile juridice privesc drepturi de care ei pot dispune, in legatura cu bunuri sau interese ale persoanelor din Romania;

6. procese referitoare la abordajul unor nave sau aeronave, precum si cele referitoare la asistenta sau la salvarea unor persoane sau unor bunuri in marea libera ori intr-un loc sau spatiu nesupus suveranitatii vreunui stat, daca:
a) nava sau aeronava are nationalitatea romana;
b) locul de destinatie sau primul port sau aeroport, unde nava sau aeronava a ajuns, se gaseste pe teritoriul Romaniei;
c) nava sau aeronava a fost sechestrata in Romania;
d) piritul are domiciliul sau resedinta in Romania;

7. falimentul sau orice alta procedura judiciara privind incetarea platilor in cazul unei societati comerciale straine cu sediul in Romania;

8. orice alte procese prevazute de lege.

ART. 151
Instantele romane sint exclusiv competente sa judece procesele privind raporturi de drept international privat referitoare la:

1. acte de stare civila intocmite in Romania si care se refera la persoane domiciliate in Romania, cetateni romani sau straini fara cetatenie;

2. incuviintarea adoptiei, daca cel ce urmeaza a fi adoptat are domiciliul in Romania si este cetatean roman sau strain fara cetatenie;

3. tutela si curatela privind ocrotirea unei persoane domiciliate in Romania, cetatean roman sau strain fara cetatenie;

4. punerea sub interdictie a unei persoane care are domiciliul in Romania;

5. desfacerea, anularea sau nulitatea casatoriei, precum si alte litigii dintre soti, cu exceptia celor privind imobile situate in strainatate, daca, la data cererii, ambii soti domiciliaza in Romania, iar unul dintre ei este cetatean roman sau strain fara cetatenie;

6. mostenirea lasata de o persoana care a avut ultimul domiciliu in Romania;

7. imobile situate pe teritoriul Romaniei;

8. executarea silita a unui titlu executoriu pe teritoriul Romaniei.

ART. 152
Instantele din Romania pot sa dispuna, la cerere, masuri asiguratorii in cazuri urgente, spre a ocroti drepturi, interese sau bunuri ce au legatura cu jurisdictia lor, chiar daca nu sint competente, potrivit dispozitiilor prezentului capitol, sa solutioneze in fond procesul in vederea caruia sau in cursul caruia masurile sint necesare.

ART. 153
In cazul in care o jurisdictie straina se declara necompetenta sa solutioneze o actiune formulata de catre un cetatean roman, aceasta poate fi introdusa la instanta din Romania cu care procesul prezinta cele mai strinse legaturi.

ART. 154
Daca partile au supus, prin conventie, litigiul dintre ele sau litigiile ce se vor naste din actul pe care l-au incheiat, competentei unei anumite instante, aceasta va fi investita cu competenta jurisdictionala, afara numai daca:

1. instanta este straina, iar litigiul intra in competenta exclusiva a unei instante romane;

2. instanta este romana, iar una dintre parti invedereaza ca o instanta straina este exclusiv competenta.

ART. 155
In cazul in care instantele romane sint competente, potrivit dispozitiilor prezentului capitol, si nu se poate stabili care anume dintre ele este indreptatita sa solutioneze procesul, cererea va fi indreptata, potrivit regulilor de competenta materiala, la Judecatoria sectorului 1 al municipiului Bucuresti sau la Tribunalul municipiului Bucuresti.

ART. 156
Competenta instantelor romane, stabilita conform art. 148-152, nu este inlaturata prin faptul ca acelasi proces sau un proces conex a fost dedus in fata unei instante judecatoresti straine.

ART. 157
Instanta sesizata verifica, din oficiu, competenta sa de a solutiona procesul privind raporturi de drept international privat si, in cazul in care nu este competenta nici ea si nici o alta instanta romana, respinge cererea ca nefiind de competenta instantelor romane.
Sectiunea a II-a Legea aplicabila in procesele de drept international privat

ART. 158
Capacitatea procesuala a fiecareia dintre partile in proces este cirmuita de legea sa nationala.

ART. 159
In procesele privind raporturi de drept international privat instantele romane aplica legea procedurala romana, daca nu s-a dispus altfel in mod expres.
Legea romana stabileste si daca o anumita problema este de drept procedural sau de drept material.

ART. 160
Obiectul si cauza actiunii civile, in procesele privind raporturile de drept international privat, sint determinate de legea care reglementeaza fondul raportului juridic litigios. Dupa aceeasi lege se determina calitatea procesuala a partilor.

ART. 161
Mijloacele de proba pentru dovedirea unui act juridic si puterea doveditoare a inscrisului care il constata sint cele prevazute de legea locului incheierii actului juridic sau de legea aleasa de parti, daca ele aveau dreptul sa o aleaga.
Proba faptelor se face potrivit legii locului unde ele s-au produs.
Cu toate acestea, va fi aplicabila legea romana, daca aceasta admite si alte mijloace de proba decit cele prevazute de legile aratate la alin. 1 si 2.
Legea romana este aplicabila si in cazul in care ea ingaduie proba cu martori si cu prezumtii ale instantei, chiar daca aceste mijloace de proba nu sint admisibile potrivit legii straine.
Dovada starii civile si puterea doveditoare a actelor de stare civila sint reglementate de legea locului unde s-a intocmit inscrisul invocat.
Administrarea probelor se face potrivit legii romane.

ART. 162
Actele oficiale intocmite sau legalizate de catre o autoritate straina pot fi folosite in fata instantelor romane numai daca sint supralegalizate, pe cale administrativa ierarhica si in continuare de misiunile diplomatice sau oficiile consulare ale Romaniei, spre a li se garanta astfel autenticitatea semnaturilor si sigiliului.
Supralegalizarea pe cale administrativa este supusa procedurii stabilite de statul de origine a actului, urmata de supralegalizarea efectuata fie de catre misiunea diplomatica sau oficiul consular roman din statul de origine, fie de catre misiunea diplomatica sau oficiul consular al statului de origine in Romania si, in continuare, in ambele situatii, de catre Ministerul Afacerilor Externe.
Scutirea de supralegalizare este permisa in temeiul legii, al unei intelegeri internationale la care este parte Romania sau pe baza de reciprocitate.
Supralegalizarea actelor intocmite sau legalizate de instantele romane se face, din partea autoritatilor romane, de catre Ministerul Justitiei si Ministerul Afacerilor Externe, in aceasta ordine.
Sectiunea a III-a Conditia strainului ca parte in proces

ART. 163
Strainii, persoane fizice si persoane juridice au, in conditiile legii, in fata instantelor romane, aceleasi drepturi si aceleasi obligatii procedurale ca si persoanele fizice de cetatenie romana si persoanele juridice romane.
Cetatenii straini beneficiaza in fata instantelor romane, in procesele privind raporturile de drept international privat, de scutiri sau reduceri de taxe si alte cheltuieli de procedura, precum si de asistenta juridica gratuita, in aceeasi masura si in aceleasi conditii ca si cetatenii romani, sub conditia reciprocitatii cu statul de cetatenie sau de domiciliu al solicitantilor.
Sub aceeasi conditie a reciprocitatii, reclamantul de cetatenie straina nu poate fi obligat sa depuna cautiune ori vreo alta garantie, pentru motivul ca este strain sau ca nu are domiciliul ori sediul in Romania.

ART. 164
In cazul in care reprezentarea ori asistarea strainului lipsit de capacitate sau cu capacitate de exercitiu restrinsa nu a fost asigurata potrivit legii sale nationale, iar din aceasta cauza judecarea procesului intirzie, instanta ii va putea numi in mod provizoriu un curator special.
Sectiunea a IV-a Efectele hotaririlor straine

ART. 165
In cazul prezentei legi, termenul de hotariri straine se refera la actele de jurisdictie ale instantelor judecatoresti, notariatelor sau oricaror autoritati competente dintr-un alt stat.

ART. 166
Hotaririle straine sint recunoscute de plin drept in Romania, daca se refera la statutul civil al cetatenilor statului unde au fost pronuntate sau daca, fiind pronuntate intr-un stat tert, au fost recunoscute mai intii in statul de cetatenie al fiecarei parti.

ART. 167
Hotaririle referitoare la alte procese decit cele aratate in art. 166 pot fi recunoscute in Romania, spre a beneficia de puterea lucrului judecat, daca sint indeplinite cumulativ urmatoarele conditii:
a) hotarirea este definitiva, potrivit legii statului unde a fost pronuntata;
b) instanta care a pronuntat-o a avut, potrivit legii mentionate, competenta sa judece procesul;
c) exista reciprocitate in ce priveste efectele hotaririlor straine intre Romania si in statul instantei care a pronuntat hotarirea.
Daca hotarirea a fost pronuntata in lipsa partii care a pierdut procesul, trebuie sa se constate, de asemenea, ca i-a fost inminata in timp util citatia pentru termenul de dezbateri in fond, cit si actul de sesizare a instantei si ca i s-a dat posibilitatea de a se apara si de a exercita calea de atac impotriva hotaririi.
Caracterul nedefinitiv al hotaririi straine, decurgind din omisiunea citarii persoanei care nu a participat la proces in fata instantei straine, poate fi invocat numai de catre acea persoana.

ART. 168
Recunoasterea hotaririi straine poate fi refuzata in unul dintre urmatoarele cazuri:

1. hotarirea este rezultatul unei fraude comise in procedura urmata in strainatate;

2. hotarirea incalca ordinea publica de drept international privat roman;
constituie un asemenea temei de refuz al recunoasterii incalcarea dispozitiilor art. 151 privitoare la competenta exclusiva a jurisdictiei romane;

3. procesul a fost solutionat intre aceleasi parti printr-o hotarire, chiar nedefinitiva, a instantelor romane sau se afla in curs de judecare in fata acestora la data sesizarii instantei straine.
Recunoasterea nu poate fi refuzata pentru singurul motiv ca instanta care a pronuntat hotarirea straina a aplicat o alta lege decit cea determinata de dreptul international privat roman, afara numai daca procesul priveste starea civila si capacitatea unui cetatean roman, iar solutia adoptata difera de cea la care s-ar fi ajuns potrivit legii romane.

ART. 169
Sub rezerva verificarii conditiilor prevazute de art. 167 si 168, instanta romana nu poate proceda la examinarea in fond a hotaririi straine si nici la modificarea ei.

ART. 170
Cererea de recunoastere se rezolva pe cale principala de tribunalul judetean in circumscriptia caruia isi are domiciliul sau sediul cel care a refuzat recunoasterea hotaririi straine.
Cererea de recunoastere poate fi, de asemenea, rezolvata pe cale incidenta, de catre instanta sesizata cu un proces avind un alt obiect, in cadrul caruia se ridica exceptia puterii lucrului judecat, intemeiata pe hotarirea straina.

ART. 171
Cererea de recunoastere a hotaririi straine se intocmeste potrivit cerintelor prevazute de legea procedurala romana si va fi insotita de urmatoarele acte:
a) copia hotaririi straine;
b) dovada caracterului definitiv al acesteia;
c) copia dovezii de inminare a citatiei si actului de sesizare, comunicate partii care a fost lipsa in instanta straina sau orice alt act oficial care sa ateste ca citatia si actul de sesizare au fost cunoscute, in timp util, de catre partea impotriva careia s-a luat hotarirea;
d) orice alt act, de natura sa probeze, in completare, ca hotarirea straina indeplineste celelalte conditii prevazute de art. 167.
Actele prevazute in alin. 1 vor fi insotite de traduceri autorizate si vor fi supralegalizate, cu respectarea dispozitiilor art. 162. Supralegalizarea nu se cere in cazul in care partile sint de acord cu depunerea de copii certificate pentru conformitate.

ART. 172
Cererea de recunoastere a hotaririi straine se solutioneaza pe cale principala prin hotarire, iar pe cale incidenta prin incheiere interlocutorie, in ambele cazuri dupa citarea partilor.
Cererea poate fi solutionata fara citarea partilor daca, din hotarirea straina, rezulta ca piritul a fost de acord cu admiterea actiunii.

ART. 173
Hotaririle straine, care nu sint aduse la indeplinire, de bunavoie de catre cei obligati a le executa, pot fi puse in executare pe teritoriul Romaniei, pe baza incuviintarii date, la cererea persoanei interesate, de catre tribunalul judetean in circumscriptia caruia urmeaza sa se efectueze executarea.
Hotaririle straine prin care s-au luat masuri asiguratorii si cele date cu executarea provizorie nu pot fi puse in executare pe teritoriul Romaniei.

ART. 174
Executarea hotaririi straine se incuviinteaza cu respectarea conditiilor prevazute de art. 167, cit si a celor ce urmeaza:
a) hotarirea este executorie potrivit legii instantei care a pronuntat-o;
b) dreptul de a cere executarea silita nu este prescris potrivit legii romane.
Dispozitiile art. 168 si 169 sint aplicabile in mod corespunzator si cererii de incuviintare a executarii.

ART. 175
Cererea de incuviintare a executarii, intocmita in conditiile prevazute de art. 171, va fi insotita si de dovada caracterului executor al hotaririi straine, eliberata de instanta care a pronuntat-o.

ART. 176
Cererea de incuviintare a executarii se solutioneaza prin hotarire, dupa citarea partilor.
In cazul in care hotarirea straina contine solutii asupra mai multor capete de cerere, care sint disociabile, incuviintarea poate fi acordata separat.

ART. 177
Pe baza hotaririi definitive de incuviintare a executarii se emite titlul executoriu, in conditiile legii romane, mentionindu-se in titlu si hotarirea de incuviintare.

ART. 178
Hotarirea straina, data de catre o instanta competenta, are forta probanta in fata instantelor romane cu privire la situatiile de fapt pe care le constata.
Sectiunea a V-a Tranzactiile judiciare

ART. 179
Tranzactiile judiciare incheiate in strainatate produc in Romania efectele ce decurg din legea care le-a fost aplicata, in conditiile art. 173 alin. 1 si art. 174-178.
Sectiunea a VI-a Arbitrajul de drept international privat

ART. 180
In cazul in care partile in proces au incheiat o conventie arbitrala, pe care una dintre ele o invoca in instanta judecatoreasca, aceasta isi verifica competenta.
Instanta va retine spre solutionare procesul daca:
a) piritul si-a formulat apararile in fond, fara nici o rezerva intemeiata pe conventia arbitrala; sau b) conventia arbitrala este lovita de nulitate ori inoperanta; sau c) tribunalul arbitral nu poate fi constituit din cauze vadit imputabile piritului in arbitraj.

ART. 181
Dispozitiile art. 167-178 privind recunoasterea si executarea hotaririlor judecatoresti straine se aplica, in mod corespunzator, si sentintelor arbitrale straine.

CAP. 13

Dispozitii finale

ART. 182
Prezenta lege intra in vigoare la 60 de zile de la data publicarii ei in Monitorul Oficial al Romaniei.

ART. 183
Pe data intrarii in vigoare a prezentei legi se abroga art. 2 din Codul civil, art. 375 din Codul de procedura civila, precum si orice dispozitii contrare.
Aceasta lege a fost adoptata de Senat in sedinta din 4 februarie 1991.
PRESEDINTELE SENATULUI academician ALEXANDRU BIRLADEANU Aceasta lege a fost adoptata de Camera Deputatilor in sedinta din 7 septembrie 1992, cu respectarea prevederilor art. 74 alin. (2) din Constitutia Romaniei.
PRESEDINTELE CAMEREI DEPUTATILOR MARTIAN DAN ——————-

Luni, 13 aprilie 2009, 17:22

Categorie: Legislatie | Lasa un comentariu

Decizia ICCJ nr. 33/2008 cu privire la legea 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945–22 decembrie 1989

Sectiile Unite ale Înaltei Curti de Casatie si Justitie, în conformitate cu dispozitiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciara, republicata, s-au întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lânga Înalta Curte de Casatie si Justitie, cu privire la admisibilitatea actiunii în revendicare, întemeiata pe dispozitiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945–22 decembrie 1989, formulata dupa intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Sectiile Unite au fost constituite cu respectarea dispozitiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicata, fiind prezenti 85 de judecatori din totalul de 115 aflati în functie.
Procurorul general al Parchetului de pe lânga Înalta Curte de Casatie si Justitie a fost reprezentat de procurorul Antoaneta Florea.
Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lânga Înalta Curte de Casatie si Justitie a sustinut recursul în interesul legii, punând concluzii pentru a fi admis în sensul de a se stabili ca actiunile întemeiate pe dispozitiile art. 480 din Codul civil, având ca obiect imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945–22 decembrie 1989, introduse dupa intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, sunt inadmisibile.

SECTIILE UNITE,
deliberând asupra recursului în interesul legii, constata urmatoarele:

Prin recursul în interesul legii nr. 807/C/190/2007, 806/C/189/2007, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lânga Înalta Curte de Casatie si Justitie în data de 4 octombrie 2007, si prin precizarile si completarile transmise de procurorul general la data de 1 aprilie 2008, ca urmare a Încheierii din data de 19 decembrie 2007, pronuntata de Înalta Curte de Casatie si Justitie, se învedereaza ca în practica judiciara nu exista un punct de vedere unitar cu privire la admisibilitatea actiunilor întemeiate pe dispozitiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate abuziv în perioada 6 martie 1945–22 decembrie 1989, actiuni formulate dupa intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001. În acest sens se precizeaza:

I. Unele instante de judecata au considerat ca, de la intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, respectiv de la data de 14 februarie 2001, restituirea imobilelor preluate în proprietatea statului în perioada 6 martie 1945–22 decembrie 1989, prevazute de art. 2 alin. (1) din acest act normativ, se realizeaza numai prin procedura speciala, stabilita de aceasta lege, si, în consecinta, actiunea în revendicare de drept comun este inadmisibila deoarece Legea nr. 10/2001 are aplicare imediata, fiind o lege speciala si derogatorie de la dreptul comun.

Totodata, s-a apreciat ca, întrucât dispozitiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publica si regimul juridic al acesteia arata ca „bunurile preluate de stat fara un titlu valabil, inclusiv cele obtinute prin vicierea consimtamântului, pot fi revendicate de fostii proprietari sau de succesorii acestora, daca nu fac obiectul unor legi speciale de reparatie“, rezulta ca actiunea în revendicare directa este inadmisibila.

S-a considerat ca actiunea în revendicare întemeiata pe dispozitiile dreptului comun nu poate fi admisa nici atunci când persoanele îndreptatite au urmat procedura administrativa obligatorie, prevazuta de dispozitiile Legii nr. 10/2001, atât în situatiile în care aceasta procedura a fost finalizata, prin emiterea deciziei sau dispozitiei motivate, cât si în situatia în care aceasta procedura nu a fost încheiata.

II. Alte instante, dimpotriva, au opinat ca actiunea în revendicare întemeiata pe dispozitiile dreptului comun, formulata dupa intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, este admisibila întrucât, desi potrivit art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 nerespectarea termenului stabilit pentru depunerea notificarii atrage pierderea dreptului de a solicita în justitie masuri reparatorii în natura sau prin echivalent, aceasta nu poate avea alta semnificatie decât aceea a pierderii beneficiului Legii nr. 10/2001 de catre persoana îndreptatita, iar acest efect nu poate fi extins asupra altor actiuni pe care aceasta le-ar putea promova în justitie, cum este si actiunea în revendicare.

Faptul ca potentialul beneficiar al Legii nr. 10/2001, prin nerespectarea exigentelor procedurale ale acestui act normativ, pierde vocatia de a se bucura de masurile reparatorii speciale reglementate în cuprinsul acesteia, nu împiedica posibilitatea intentarii unei actiuni în revendicare de drept comun.

Instantele care au procedat în aceasta modalitate au considerat ca efectele deposedarii unui proprietar de bunul ce constituie obiectul dreptului sau de proprietate constau în pierderea doar a unuia dintre atributele acestui drept, cu consecinta pastrarii calitatii de proprietar, avuta la data preluarii, efect consacrat expres si prin dispozitiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Acest text, care reproduce în cuprinsul legii speciale dispozitiile din dreptul comun, continute de art. 480 din Codul civil, da vocatia titularului dreptului de proprietate de a recurge la toate mijloacele legale, administrative sau judiciare, pentru a obtine recunoasterea acestui drept într-o maniera pe care o considera adecvata finalitatii urmarite.

În situatia în care imobilul a fost înstrainat, fostul proprietar are deschisa nu numai calea prevazuta de Legea nr. 10/2001, ci si calea actiunii directe în revendicarea imobilului.

Astfel, prevederile legii speciale nu exclud nici expres si nici implicit actiunea în revendicare împotriva cumparatorului posesor al imobilului preluat abuziv de catre stat.

În acest sens, s-a retinut ca, desi art. 18 lit. d) [actualmente lit. c)] din Legea nr. 10/2001 prevede ca masurile reparatorii se stabilesc numai prin echivalent, în cazul în care imobilul a fost vândut chiriasului cu respectarea dispozitiilor Legii nr. 112/1995, aceasta norma legala nu poate fi aplicata în raporturile dintre proprietarul deposedat si cumparatorul de la stat, în cadrul actiunii în revendicare, întrucât Legea nr. 10/2001 nu reglementeaza aceste raporturi.

În ceea ce priveste art. 46 (actualul art. 45) din Legea nr. 10/2001, s-a apreciat ca acesta vizeaza exclusiv aspectele legate de valabilitatea actului de vânzare-cumparare, ca act juridic, valabilitate analizata prin prisma conditiilor prevazute de art. 948 din Codul civil.

Redactarea acestui text nu justifica însa extinderea efectelor lui la raporturile dintre cumparator si proprietarul deposedat în materia revendicarii.

Totodata, instantele de judecata au retinut inaplicabilitatea acestei norme legale în cadrul actiunii în revendicare, ca efect al dispozitiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 la Conventia europeana a drepturilor omului, care se aplica prioritar legii nationale, în temeiul art. 11 alin. (2) si al art. 20 alin. (2) din Constitutia României.

În acest sens, s-au avut în vedere principiile de interpretare ale Curtii Europene reflectate în cauzele contra României, în care s-a constatat încalcarea dreptului de proprietate de catre statul român.

Privarea de proprietate poate fi justificata numai daca se demonstreaza ca a intervenit pentru o cauza de utilitate publica si în conditiile prevazute de lege, iar masura raspunde principiului proportionalitatii.

În evaluarea proportionalitatii, Curtea Europeana tine cont de marja de apreciere a statului, dar si de asigurarea unui just echilibru între cerintele de interes general ale comunitatii si imperativele protejarii drepturilor fundamentale ale individului, întelese, în materia dreptului la respectarea proprietatii, sub forma unei compensari rezonabile, proportionale a deposedarii, prevazuta ca atare în legislatia nationala.

Curtea a recunoscut libertatea statului român de a reglementa conditiile în care accepta sa restituie bunurile ce i-au fost transferate înainte de ratificarea conventiei, inclusiv sub aspectul modalitatii concrete, neimpunându-se vreo obligatie în sensul restituirii acestora.

Cu toate acestea, în masura în care statul adopta o anumita solutie de despagubire a fostilor proprietari, aceasta trebuie transpusa de o maniera rezonabil de clara si coerenta, pentru a permite, pe cât posibil, evitarea insecuritatii juridice si a incertitudinii, pentru subiectele de drept vizate de masurile de aplicare a acestei solutii (Cauza Paduraru contra României).

Totodata, instanta de contencios european, analizând dispozitiile Legii nr. 10/2001, a apreciat ca aceasta lege nu functioneaza în prezent într-un mod care ar putea conduce la acordarea efectiva a unei despagubiri vechilor proprietari deposedati si nu ia în calcul prejudiciul suferit de persoanele private astfel de bunurile lor, înainte de intrarea sa în vigoare, datorita unei absente prelungite a despagubirii (Cauza Porteanu contra României), proportionalitatea referindu-se nu doar la cuantumul despagubirii, ci si la momentul acordarii acesteia.

Astfel, s-a constatat ca procedura de aprobare a Fondului „Proprietatea“ de catre Comisia Nationala a Valorilor Mobiliare si transformarea titlurilor de valoare în actiuni cotate la bursa, operatiuni necesare pentru ca despagubirile prevazute de lege sa poata avea o valoare efectiva, nu s-au încheiat pâna în prezent.

Prin urmare, substituirea dreptului de proprietate cu un drept de creanta având ca obiect o suma de bani sau masuri echivalente reprezinta, de fapt, o expropriere, în sensul constitutional al acestei masuri. În aceste conditii, restituirea în natura se impune drept unica masura reparatorie posibila pentru privarea de proprietate suferita prin vânzarea imobilului catre chiriasi.

Procurorul general a apreciat primul punct de vedere ca fiind în litera si spiritul legii, pentru urmatoarele considerente:

În conformitate cu prevederile art. 15 alin. (2) din Constitutia României, legea civila dispune numai pentru viitor, iar potrivit dispozitiilor art. 1 din Codul civil legea civila nu are putere retroactiva.

Aceste texte legale consacra teza unanim acceptata ca legea noua trebuie sa respecte suveranitatea legii vechi, astfel încât ea nu poate nimici sau modifica trecutul juridic.

Totodata, se recunoaste fara rezerve si aplicarea imediata a legii noi, în sensul ca actiunea ei se extinde nu numai asupra situatiilor juridice care urmeaza sa existe, sa se modifice ori sa stinga, ci si faptelor juridice pendinte (facta pendentia) ori efectelor viitoare ale unor raporturi juridice trecute (facta futura).

Cu referire la imobilele preluate abuziv în perioada 6 martie 1945–22 decembrie 1989, este de observat ca normele legale în conflict, respectiv Codul civil si Legea nr. 10/2001, vizeaza situatii juridice nascute sub imperiul legii vechi, durabile însa în timp prin efectele lor juridice, generate de ineficacitatea actelor de preluare.

Anterior intrarii în vigoare a Legii nr. 10/2001, aplicarea operatiunii juridice de restituire integrala (restitutio in integrum), ca efect al ineficacitatii actelor de preluare, a fost guvernata de prevederile dreptului comun în materia revendicarii, reprezentat prin dispozitiile art. 480 si art. 481 din Codul civil.

Desi avantajos prin accesul direct la instantele judecatoresti, dar rigid si conservator prin câmpul sau de aplicare (întrucât a fost restrâns la actele de preluare fara titlu ori cu titlu nevalabil), dreptul comun a fost parasit de Legea nr. 10/2001, fiind înlocuit cu norme speciale de drept substantial si cu o procedura obligatorie si prealabila sesizarii instantelor judecatoresti.

Legea noua extinde aplicarea principiului restitutio in integrum si, totodata, diversifica amplu gama masurilor reparatorii, pe care le supune unor proceduri tehnice, caracteristice dreptului administrativ si, în parte, necunoscute dreptului civil comun.

Legea nr. 10/2001, ca lege noua, suprima practic actiunea dreptului comun în cazul ineficacitatii actelor de preluare la care se refera si, fara a elimina accesul la justitie, perfectioneaza sistemul reparator, iar prin norme de procedura speciale îl subordoneaza controlului judecatoresc.

Prin legea noua sunt reglementate toate cazurile de preluare abuziva a imobilelor din perioada 6 martie 1945–22 decembrie 1989, ce intra sub incidenta acestui act normativ, indiferent daca preluarea s-a facut cu titlu valabil sau fara titlu valabil, fiind vizata inclusiv restituirea acelor imobile a caror situatie juridica si-ar fi putut gasi dezlegarea, pâna la data intrarii sale în vigoare, în temeiul art. 480 si art. 481 din Codul civil.

Temeiul nasterii dreptului la retrocedare este un izvor complex de raporturi juridice.

Astfel, daca actul de preluare prin care statul a devenit proprietar constituie, ca entitate autonoma, facta praeterita, situatia juridica pe care a generat-o, constând în calitatea de proprietar recunoscuta statului, cu întreg complexul de drepturi si obligatii pe care le implica, constituie o situatie juridica cu persistenta în timp – facta pendentia care, detasându-se de momentul constituirii sale, îsi continua existenta, intrând astfel în domeniul temporal de incidenta a noii reglementari care, astfel, devine aplicabila, fara a retroactiva.

Totodata, fiind vorba de o situatie juridica obiectiva, avându-si originea în lege, iar nu de o situatie juridica subiectiva, constituita prin manifestarea de vointa a unuia sau a unor subiecte de drept, legea noua o poate reglementa în termenii care îi sunt proprii, aducându-i modificari sau chiar punându-i capat, în cadrul domeniului sau temporal legitim de actiune.

Întrucât reglementarile cuprinse în Legea nr. 10/2001 intereseaza substantial si procedural ordinea publica, rezulta ca acestea sunt de imediata aplicare.

Solutia a fost anticipata legislativ prin art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publica si regimul juridic al acesteia, care prevede ca: „Bunurile preluate de stat fara un titlu valabil, inclusiv cele obtinute prin vicierea consimtamântului, pot fi revendicate de fostii proprietari sau de succesorii acestora, daca nu fac obiectul unor legi speciale de reparatie.“

În acest context, dupa data intrarii în vigoare a Legii nr. 10/2001, actiunea în revendicare a imobilelor pe care le vizeaza nu mai este admisibila pe calea dreptului comun, persoanele îndreptatite fiind tinute sa urmeze procedura stabilita de legea speciala.

Este de precizat însa ca o actiune fondata pe dispozitiile noii legi este conditionata de parcurgerea unei proceduri administrative obligatorii, prealabila sesizarii instantei judecatoresti.

Declansarea procedurii are loc, în conformitate cu prevederile art. 21 si urmatoarele din Legea nr. 10/2001, pe calea unei notificari adresate de persoana îndreptatita persoanei juridice detinatoare.

Pentru evitarea perpetuarii starii de incertitudine în ceea ce priveste situatia juridica a unor asemenea imobile, Legea nr. 10/2001 a instituit un termen în interiorul caruia trebuie adresata notificarea, termen prelungit succesiv, sanctiunea nerespectarii lui constând, potrivit art. 22 alin. (5), în pierderea dreptului de a solicita în justitie masuri reparatorii în natura sau prin echivalent.

Având în vedere aceste considerente, dupa data intrarii în vigoare a Legii nr. 10/2001, o actiune în revendicare a imobilelor pe care le vizeaza acest act normativ, întemeiata pe dispozitiile dreptului comun, este inadmisibila, atât în situatia în care nu s-a declansat procedura administrativa, prealabila si obligatorie prevazuta de legea speciala, cât si în situatia în care aceasta procedura nu este finalizata la data sesizarii instantei.

Astfel, în cazul unor întârzieri nejustificate ale raspunsului la notificarea adresata detinatorului bunului, persoanele îndreptatite pot obtine solutionarea notificarii si, ca atare, masurile reparatorii prevazute de Legea nr. 10/2001, pe calea unei actiuni în justitie îndreptate împotriva refuzului nejustificat al entitatii detinatoare de a raspunde la notificare, iar nu pe calea unei actiuni în revendicare de drept comun.

Nu se poate opera nici cu cealalta solutie a unor instante de judecata, consacrata în materie de revendicare, respectiv aceea de comparare a titlurilor de proprietate detinute de parti si de caracterizare a unuia dintre ele ca fiind mai puternic.

Aceasta concluzie decurge din faptul ca în conformitate cu art. 45 alin. (2) si (4) coroborat cu art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, dupa intrarea în vigoare a acestui act normativ, restituirea imobilelor preluate fara titlu valabil si înstrainate prin acte de dispozitie este conditionata de constatarea pe cale judecatoreasca a nulitatii actului de înstrainare, determinata de reaua-credinta a partilor din actul de înstrainare, iar în cazul imobilelor preluate cu titlu valabil, aceeasi masura este consecinta constatarii nulitatii absolute a actelor juridice de înstrainare, pentru încalcarea dispozitiilor imperative ale legilor în vigoare la data înstrainarii.

De asemenea, potrivit dispozitiilor art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, daca imobilul a fost înstrainat cu respectarea dispozitiilor legale, masurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent.

Din interpretarea acestor norme legale rezulta ca, în situatia în care imobilul preluat de stat a fost înstrainat fostului chirias, rezolvarea actiunii formulate împotriva subdobânditorului nu se poate face în temeiul dispozitiilor dreptului comun, prin compararea titlurilor de proprietate, ci numai în baza prevederilor Legii nr. 10/2001.

Se impune astfel sa fie cercetate succesiv valabilitatea titlului vânzatorului, iar apoi buna-credinta a partilor din actul juridic de înstrainare sau respectarea dispozitiilor imperative ale legilor în vigoare la data înstrainarii.

Ca atare, nulitatea absoluta a actului de înstrainare, constatata însa în contextul art. 45 din Legea nr. 10/2001, se impune ca o premisa inevitabila restituirii în natura a imobilului preluat abuziv.

Totodata, si procedura administrativa prealabila este o conditie speciala a exercitiului dreptului la actiune, normele invocate nefiind susceptibile de interpretare echivoca.

Este evident ca, în situatia în care imobilul a fost înstrainat cu respectarea dispozitiilor legale, fiind incidente dispozitiile art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, persoana îndreptatita trebuie sa urmeze procedura administrativa prealabila, prevazuta de art. 21 si urmatoarele din lege.

Aceasta, deoarece unitatea detinatoare este singura abilitata de legiuitor sa emita o decizie sau, dupa caz, dispozitie de acordare a masurilor reparatorii prin echivalent constând în compensarea cu alte bunuri sau servicii ori sa propuna acordarea de despagubiri.

Unitatea detinatoare nu poate, însa, sa emita decizie, respectiv dispozitie decât daca este învestita cu solutionarea unei notificari formulate în conditiile art. 22 si urmatoarele din lege.

O asemenea conditie prealabila nu încalca prevederile art. 21 din Constitutie care consacra accesul liber la justitie, întrucât vizeaza faza administrativa a procedurii necontencioase si nu afecteaza substanta dreptului garantat atât constitutional, cât si prin art. 6 alin. 1 din Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale, ratificata de România prin Legea nr. 30/1994.

În acest sens, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a statuat, în Cauza Golder contra Regatului Unit, 1975, ca „dreptul de acces la tribunale nu este un drept absolut“, precum si ca „exista posibilitatea limitarilor implicit admise chiar în afara limitelor care circumscriu continutul oricarui drept“.

Asadar, cu conditia ca dreptul sa fie efectiv, statul poate sa reglementeze într-un anumit mod accesul la justitie si chiar sa îl supuna unor limitari sau restrictii.

O modalitate prin care un stat-parte la Conventie poate limita sau restrânge dreptul la un proces echitabil este si obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile.

În acest sens, în Cauza Le Compte, Van Leuven si De Meyere contra Belgiei, 1981, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a statuat ca „ratiuni de flexibilitate si eficienta, care sunt pe deplin compatibile cu protectia drepturilor omului, pot justifica interventia anterioara a unor organe administrative sau profesionale […] ce nu satisfac sub fiecare aspect în parte exigentele mentionatelor prevederi; un asemenea sistem poate fi reclamat de traditia juridica a mai multor state membre ale Consiliului Europei“.

Aceasta posibilitate reprezinta marja de apreciere pe care Curtea o recunoaste statelor membre în privinta drepturilor fundamentale care nu sunt privite ca drepturi absolute, cum este si dreptul la un proces echitabil.

Accesul la justitie presupune în mod necesar însa ca, dupa parcurgerea procedurilor administrative, partea interesata sa aiba posibilitatea sa se adreseze unei instante judecatoresti. În lipsa unei asemenea posibilitati, dreptul de acces la instanta ar fi atins în substanta sa.

În masura în care aceste exigente sunt respectate, dreptul de acces la justitie nu este afectat.

Se poate constata deci ca prin Legea nr. 10/2001 au fost reglementate nu numai procedurile administrative de restituire, dar si modalitatile de a ataca în justitie masurile dispuse în cadrul acestei proceduri.

Astfel, potrivit art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001: „Decizia sau, dupa caz, dispozitia motivata de respingere a notificarii sau a cererii de restituire în natura poate fi atacata de persoana care se pretinde îndreptatita la sectia civila a tribunalului în a carui circumscriptie se afla sediul unitatii detinatoare sau, dupa caz, al entitatii învestite cu solutionarea notificarii, în termen de 30 de zile de la comunicare.“

De asemenea, persoana interesata poate contesta refuzul unitatii detinatoare notificate de a raspunde în termenul de 60 de zile prevazut de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

În consecinta, persoana îndreptatita are posibilitatea de a supune controlului judecatoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de solutionare a notificarii. În cadrul acestui control, partea interesata poate deduce judecatii însusi dreptul sau de proprietate asupra imobilului în litigiu.

Pe de alta parte, s-a retinut ca prin respingerea ca inadmisibila a actiunii în revendicare de drept comun formulata dupa data intrarii în vigoare a Legii nr. 10/2001, privind imobilele ce intra sub incidenta acestui act normativ, nu se aduce atingere nici art. 1 din Protocolul nr. 1 aditional la Conventia europeana a drepturilor omului, care garanteaza protectia unui bun actual aflat în patrimoniul persoanei interesate sau a unei sperante legitime cu privire la valoarea patrimoniala respectiva.

Ori, asa cum reiese din jurisprudenta sa în materie, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a apreciat ca simpla solicitare de a obtine un bun preluat de stat nu reprezinta niciun bun actual si nicio speranta legitima (Cauza Poenaru contra României).

Prin urmare, imobilele care se încadreaza în domeniul de aplicare a Legii nr. 10/2001 nu mai pot fi restituite decât în conditiile prevazute de acest act normativ, fiind exclusa actiunea în revendicare de drept comun, cu exceptia actiunilor pendinte la data de 14 februarie 2001, cu privire la care noua lege a permis fie continuarea lor, fie suspendarea pâna la solutionarea procedurii administrative.

De altfel, accesul la justitie si dreptul la un proces echitabil sunt asigurate, sub toate aspectele, în cadrul procedurii judiciare prevazute de cap. III al Legii nr. 10/2001, deci în conditiile si pe caile prevazute de legea speciala.

Or, dispozitiile Legii nr. 10/2001 – lege speciala si derogatorie de la dreptul comun – sunt obligatorii de la data intrarii ei în vigoare, în raport si de adagiile generalia specialibus non derogant si specialia generalibus derogant.

În consecinta, legiuitorul permite revendicarea imobilelor preluate abuziv în perioada 6 martie 1945–22 decembrie 1989 numai în conditiile Legii nr. 10/2001, act normativ cu caracter special, care se aplica cu prioritate fata de prevederile art. 480 din Codul civil, care constituie dreptul comun în materia revendicarii.

În caz contrar, s-ar ajunge la situatia în care dispozitiile Legii nr. 10/2001 ar fi golite de continut, astfel încât sa nu-si produca efectele juridice, or nu aceasta este ratiunea pentru care a fost adoptata o atare lege speciala de reparatie.

Pentru aceste considerente, în temeiul prevederilor art. 329 din Codul de procedura civila, s-a solicitat admiterea recursului în interesul legii si pronuntarea unei decizii în sensul ca, dupa intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945–22 decembrie 1989, actiunile având ca obiect revendicarea acestor imobile nu mai pot fi întemeiate pe dispozitiile dreptului comun (art. 480 si 481 din Codul civil).

Analizând recursul în interesul legii si hotarârile judecatoresti anexate acestuia, Înalta Curte constata urmatoarele:

Recursul în interesul legii declarat cu privire la „admisibilitatea actiunilor întemeiate pe dispozitiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945–22 decembrie 1989, actiuni formulate dupa intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001“, asa cum a fost precizat si completat de procurorul general, releva existenta unei practici neunitare atât în cazul în care actiunile în revendicare sunt îndreptate împotriva statului – prin unitatile detinatoare – cât si atunci când sunt îndreptate împotriva dobânditorilor imobilelor înstrainate de stat.

Desi din titulatura data recursului reiese ca acesta are ca obiect o decizie prin care Înalta Curte sa se pronunte asupra admisibilitatii sau inadmisibilitatii tuturor actiunilor în revendicare intentate în conditiile anterior mentionate, din hotarârile anexate rezulta ca ceea ce au solutionat instantele diferit, în ambele categorii de actiuni, este problema raportului dintre Legea nr. 10/2001, ca lege speciala, si Codul civil, ca lege generala, precum si a raportului dintre legea interna si Conventia europeana a drepturilor omului, ratificata prin Legea nr. 30/1994.

I. O prima problema, de principiu, rezolvata neunitar, este aceea a existentei unei optiuni între aplicarea legii speciale, care reglementeaza regimul imobilelor preluate abuziv în perioada de referinta, Legea nr. 10/2001, si aplicarea dreptului comun în materia revendicarii, si anume Codul civil.

Potrivit opiniei unor instante, o astfel de optiune exista pentru ca nu este exclusa, nici expres si nici implicit, de Legea nr. 10/2001.

Prin urmare, acele persoane care nu au urmat procedura prevazuta de Legea nr. 10/2001 sau care nu au declansat în termenul legal o atare procedura ori care, desi au urmat-o, nu au obtinut restituirea în natura a imobilului, au deschisa calea actiunii în revendicare, întemeiata pe dispozitiile art. 480 din Codul civil.

Acest punct de vedere nu poate fi primit, deoarece ignora principiul de drept care guverneaza concursul dintre legea speciala si legea generala – specialia generalibus derogant – si care, pentru a fi aplicat, nu trebuie reiterat în fiecare lege speciala.

Câta vreme pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945–22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege speciala, care prevede în ce conditii aceste imobile se pot restitui în natura persoanelor îndreptatite, nu se poate sustine ca legea speciala, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta.

Legea speciala se refera atât la imobilele preluate de stat cu titlu valabil, cât si la cele preluate fara titlu valabil (art. 2), precum si la relatia dintre persoanele îndreptatite la masuri reparatorii si subdobânditori, carora le permite sa pastreze imobilele în anumite conditii expres prevazute [art. 18 lit. c), art. 29], asa încât argumentul unor instante în sensul ca nu ar exista o suprapunere în ceea ce priveste câmpul de reglementare al celor doua acte normative nu poate fi primit.

Referitor la imobilele preluate de stat fara titlu valabil, art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 prevede ca „pot fi revendicate de fostii proprietari sau de succesorii acestora, daca nu fac obiectul unei legi speciale de reparatie“.

Or, Legea nr. 10/2001 reglementeaza masuri reparatorii inclusiv pentru imobilele preluate fara titlu valabil, astfel ca, dupa intrarea în vigoare a acestui act normativ, dispozitiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 nu mai pot constitui temei pentru revendicarea unor imobile aflate în aceasta situatie.

Pe de alta parte, Legea nr. 10/2001 instituie atât o procedura administrativa prealabila, cât si anumite termene si sanctiuni menite sa limiteze incertitudinea raporturilor juridice nascute în legatura cu imobilele preluate abuziv de stat.

De altfel, problema raportului dintre legea speciala si legea generala a fost rezolvata în acelasi mod de Înalta Curte de Casatie si Justitie atunci când a decis, în interesul legii, ca dispozitiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauza de utilitate publica nu se aplica actiunilor având ca obiect imobile expropriate în perioada 6 martie 1945–22 decembrie 1989 (Decizia nr. LIII din 4 iunie 2007), stabilind, în cuprinsul considerentelor, cele ce urmeaza, pe deplin aplicabile si în cazul de fata:

„Prin dispozitiile sale, Legea nr. 10/2001 a suprimat, practic, posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacitatii actelor de preluare a imobilelor nationalizate si, fara sa diminueze accesul la justitie, a adus perfectionari sistemului reparator, subordonându-l, totodata, controlului judecatoresc prin norme de procedura cu caracter special.“

Prin aceeasi decizie se arata ca Legea nr. 10/2001, în limitele date de dispozitiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, constituie dreptul comun în materia retrocedarii imobilelor preluate de stat, cu sau fara titlu valabil, în perioada 6 martie 1945–22 decembrie 1989.

Totodata, se apreciaza ca numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum si cele care, din motive independente de vointa lor, nu au putut sa utilizeze aceasta procedura în termenele legale au deschisa calea actiunii în revendicare/retrocedare a bunului litigios, daca acesta nu a fost cumparat, cu buna-credinta si cu respectarea dispozitiilor Legii nr. 112/1995, de catre chiriasi.

În consecinta, trebuie retinut ca, de principiu, persoanele carora le sunt aplicabile dispozitiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevazuta de acest act normativ si aplicarea dreptului comun în materia revendicarii, respectiv dispozitiile art. 480 din Codul civil.

Cu atât mai mult, persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001 nu mai pot exercita, ulterior, actiuni în revendicare având în vedere regula electa una via si principiul securitatii raporturilor juridice consacrat în jurisprudenta CEDO (Cauza Brumarescu contra României – 1997 s.a.).

II. O alta problema rezolvata diferit de instantele judecatoresti este aceea a raportului dintre legea interna, respectiv Legea nr. 10/2001 si Conventia europeana a drepturilor omului.

1. Unele instante au considerat ca respingerea ca inadmisibila a actiunii în revendicare, întemeiata pe dreptul comun si intentata dupa intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, ar echivala cu privarea reclamantului de accesul la justitie, prin încalcarea art. 6 din Conventia europeana a drepturilor omului.

Acest punct de vedere nu poate fi absolutizat.

Art. 6 din Conventie garanteaza fiecarei persoane „dreptul la un tribunal“, adica dreptul ca o instanta judiciara sa solutioneze orice contestatie privitoare la drepturile si obligatiile sale civile (cauzele Ad’t Mouhoub contra Frantei, Waite at Kenedy contra Germaniei, Prince Hans-Adam II de Lichtenstein contra Germaniei).

Curtea Europeana a Drepturilor Omului a admis ca acest drept nu este absolut, ca este compatibil cu limitari implicite si ca statele dispun în aceasta materie de o anumita marja de apreciere.

Totodata, a aratat ca aceasta problema trebuie examinata într-un context mai larg, si anume acela al obstacolelor sau impedimentelor de drept ori de fapt care ar fi de natura sa altereze dreptul la un tribunal chiar în substanta sa.

În România, legiuitorul a adoptat un act normativ special, în temeiul caruia persoanele care se considera îndreptatite pot cere sa li se recunoasca dreptul de a primi masuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv de catre stat, una dintre aceste masuri fiind restituirea în natura a imobilelor.

Faptul ca acest act normativ – Legea nr. 10/2001 – prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile nu conduce la privarea acelor persoane de dreptul la un tribunal, pentru ca, împotriva dispozitiei sau deciziei emise în procedura administrativa legea prevede calea contestatiei în instanta (art. 26), careia i se confera o jurisdictie deplina.

Printr-o jurisprudenta unificata prin Decizia nr. XX din 19 martie 2007 pronuntata în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casatie si Justitie – Sectiile Unite, s-a recunoscut competenta instantelor de judecata de a solutiona pe fond nu numai contestatia formulata împotriva deciziei/dispozitiei de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natura a imobilelor preluate abuziv, ci si notificarea persoanei pretins îndreptatite, în cazul refuzului nejustificat al entitatii detinatoare de a raspunde la notificarea partii interesate.

În consecinta, întrucât persoana îndreptatita are posibilitatea de a supune controlului judecatoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de solutionare a notificarii, este evident ca are pe deplin asigurat accesul la justitie.

Adoptarea unei reglementari speciale, derogatorii de la dreptul comun, cu consecinta imposibilitatii utilizarii unei reglementari anterioare, nu încalca art. 6 din Conventie în situatia în care calea oferita de legea speciala pentru valorificarea dreptului dedus pretins este efectiva. Faptul ca aceasta cale speciala este sau nu una efectiva poate fi constatat printr-o analiza în concret a fiecarei cauze.

2. Alte instante, care recunosc aplicabilitatea dreptului comun ca o alternativa la legea speciala, invoca jurisprudenta Curtii Europene a Drepturilor Omului, reflectata în hotarârile de condamnare a României pentru încalcarea art. 1 din Primul Protocol aditional la Conventie.

Textul anterior mentionat prevede ca: „Orice persoana fizica sau juridica are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauza de utilitate publica si în conditiile prevazute de lege si de principiile generale ale dreptului international.

Dispozitiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le considera necesare pentru a reglementa folosinta bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contributii ori a amenzilor.“

În Cauza Paduraru contra României s-a retinut, reafirmându-se de fapt opinia exprimata în Cauza Kopecky contra Slovaciei, ca:

„Conventia nu impune statelor contractante nicio obligatie specifica de reparare a nedreptatilor sau prejudiciilor cauzate înainte ca ele sa fi ratificat Conventia.

Art. 1 din Protocolul nr. 1 aditional la Conventie nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege conditiile în care accepta sa restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte ca ele sa ratifice Conventia.

Daca dispun de o mare marja în aprecierea existentei unei probleme de interes public ce justifica anume masuri si în alegerea politicilor lor economice si sociale, atunci când se afla în joc o chestiune de interes general, autoritatile publice trebuie sa reactioneze în timp util, într-o maniera corecta si cu cea mai mare coerenta.

De asemenea, daca Conventia nu impune statelor obligatia de a restitui bunurile confiscate si cu atât mai putin de a dispune de ele conform atributelor dreptului de proprietate, odata ce a fost adoptata o solutie de catre stat, ea trebuie implementata cu o claritate si o coerenta rezonabile pentru a evita pe cât posibil insecuritatea juridica pentru subiectii de drept la care se refera masurile de aplicare a acestei solutii“.

În aplicarea art. 1 din Primul Protocol aditional la Conventie si prin interpretarea unor hotarâri ale Curtii Europene a Drepturilor Omului, pronuntate în cauze contra României, unele instante au admis actiunile în revendicare, prin compararea celor doua titluri considerate valide si, având în vedere ca titlul persoanei îndreptatite era, desigur, anterior, i-au dat preferinta.

Aceasta solutie a fost data în situatii în care titlul subdobânditorului (fostul chirias, tert cumparator, societate privatizata s.a.) fie fusese confirmat irevocabil prin respingerea actiunii în constatarea nulitatii, întemeiata pe dispozitiile art. 45 din Legea nr. 10/2001, retinându-se buna-credinta a cumparatorului, fie nu fusese atacat pe aceasta cale, fiindu-i, deci, recunoscuta implicit validitatea chiar de persoana îndreptatita la masuri reparatorii.

Din examinarea jurisprudentei din ultimii ani a Curtii Europene a Drepturilor Omului, reflectata în hotarârile de condamnare a României pentru încalcarea art. 1 din Primul Protocol aditional la Conventie, se observa ca, într-un numar mare de cauze, condamnarea a avut loc în situatia în care fostului proprietar i se recunoscuse dreptul de proprietate prin hotarâre judecatoreasca irevocabila, iar ulterior, în urma declararii recursului în anulare, hotarârea a fost desfiintata, ceea ce a constituit atât o lipsire de proprietate, ce nu a fost justificata de o cauza de utilitate publica si nici nu a fost însotita de despagubiri corespunzatoare, cât si o afectare a principiului securitatii raporturilor juridice.

Se cere aratat ca instanta europeana a procedat în acelasi mod nu numai în situatia fostilor proprietari (Cauza Brumarescu contra României s.a.), ci si în situatia cumparatorilor, al caror drept de proprietate fusese recunoscut irevocabil de instantele judecatoresti, care le retinusera buna-credinta în cumpararea bunului, de care însa au fost deposedati ulterior, în urma recursului în anulare (Cauza Raicu contra României).

În aceasta din urma cauza, Curtea a subliniat si ca atenuarea vechilor neajunsuri aduse nu trebuie sa creeze noi pagube disproportionate. Curtea considera ca nu trebuie ca o singura persoana care a beneficiat de o judecata definitiva favorabila sa suporte consecintele faptului ca sistemul legislativ si judiciar intern a ajuns, în cauza respectiva, la coexistenta a doua judecati definitive care sa confirme dreptul de proprietate al unor persoane diferite asupra aceluiasi bun (Cauza Raicu contra României, paragraful 25).

În aceeasi hotarâre se apreciaza ca, pentru ca atenuarea vechilor atingeri sa nu creeze noi greutati distorsionate „legislatia ar trebui sa permita sa se tina cont de circumstantele particulare din fiecare cauza, pentru ca persoanele care au dobândit cu buna-credinta sa nu fie aduse sa suporte greutatea responsabilitatii statului care cândva a confiscat aceste bunuri“ (paragraful 37).

O alta categorie de cauze în care, de asemenea, Curtea a constatat ca a avut loc o încalcare a art. 1 din Primul Protocol, o constituie cea în care instantele, desi au recunoscut dreptul fostilor proprietari ai unui imobil, nu au restituit acestora bunul, deoarece au retinut ca, între timp, fusese cumparat cu buna-credinta.

Astfel, în Cauza Strain s. a. contra României, Curtea a aratat ca „Situatia creata prin jocul combinat al vânzarii apartamentului si al hotarârii curtii de apel (…) care a confirmat dreptul de proprietate al reclamantilor în ansamblul sau, refuzând în acelasi timp sa dispuna restituirea apartamentului a avut ca efect privarea reclamantilor de beneficiul partii din hotarâre care le stabileste dreptul de proprietate asupra apartamentului. Reclamantii nu mai aveau posibilitatea de a intra în posesia bunului, de a-l vinde si de a-l lasa mostenire, de a consimti la donarea bunului sau de a dispune de acesta în alt mod. În aceste conditii, Curtea constata ca situatia a avut drept efect privarea reclamantilor de bunul lor, în sensul celei de a doua teze din primul alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1“ (paragraful 43).

În fine, în alte cauze Curtea Europeana a considerat ca „în contextul legislativ român care guverneaza actiunile în revendicare imobiliara si restituirea bunurilor nationalizate de regimul comunist, vânzarea de catre stat a unui bun al altuia unor terti de buna-credinta, chiar daca aceasta este anterioara confirmarii în justitie în mod definitiv a dreptului de proprietate al celuilalt, însotita de lipsa totala de despagubiri, se analizeaza într-o privare de bunuri. O astfel de privare, combinata cu absenta totala a unei despagubiri, este contrara art. 1 din Protocolul nr. 1“ (Cauza Rateanu contra României – paragraful 23).

Pentru a retine existenta unui bun în sensul Conventiei, Curtea a atras atentia si „asupra art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 care prevede în mod expres ca persoanele proprietare ale unor imobile pe care statul si le-a însusit fara titlu valabil îsi pastreaza calitatea de proprietar. Prin urmare, nu este vorba de un nou drept, ci de recunoasterea explicita si retroactiva a vechiului drept, cu mentiunea ca legea nu face nicio distinctie între situatia imobilelor vândute chiriasilor si cea a imobilelor ramase în patrimoniul statului“ (Cauza Paduraru contra României, paragraful 84).

În urma examinarii hotarârilor mentionate precum si a unor hotarâri pronuntate de Curtea Europeana a Drepturilor Omului în alte cauze având un obiect similar, se observa ca instanta europeana a stabilit ca exigentele art. 1 din Protocolul nr. 1 si principiul securitatii raporturilor juridice trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar, cât si în cel al cumparatorului de buna-credinta.

Ca urmare, oricare dintre acestia nu poate fi lipsit de proprietate decât pentru cauza de utilitate publica si în conditiile prevazute de lege si de principiile generale ale dreptului international.

Pe de alta parte, atât în Cauza Paduraru contra României, cât si în altele ce i-au urmat Curtea Europeana a Drepturilor Omului a constatat ca statul si-a încalcat obligatia pozitiva de a reactiona în timp util si cu coerenta în ceea ce priveste chestiunea de interes general pe care o constituie restituirea sau vânzarea unor imobile intrate în posesia sa în baza decretelor de nationalizare (Cauza Paduraru contra României, paragraful 112 s.a.).

Cu privire la acest aspect se apreciaza ca, desi Conventia nu impune statelor obligatia de a restitui bunurile confiscate si cu atât mai putin de a dispune de ele, odata adoptata de stat o solutie de restituire a bunurilor confiscate, aceasta trebuie implementata cu claritate si coerenta rezonabile, pentru a evita pe cât posibil insecuritatea juridica pentru subiectii de drept la care se refera masurile de aplicare a acestei solutii.

În acelasi timp, în ceea ce priveste masurile reparatorii prin echivalent prevazute de Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificata prin Legea nr. 247/2005, respectiv titluri de participare la Fondul „Proprietatea“ dupa cotarea acestuia la Bursa, instanta europeana a apreciat, în mod constant, ca acest organism colectiv de valori mobiliare nu functioneaza în prezent într-un mod susceptibil sa duca la acordarea efectiva a unei despagubiri (Cauza Jujescu contra României – paragraful 38, Cauza Johanna Huber contra României – paragraful 27 s.a.).

Pentru cazul în care nu mai este posibila restituirea în natura a bunului preluat abuziv de stat, cu sau fara titlu valabil, pentru ca, de exemplu, titlul subdobânditorului nu a fost anulat, iar masurile reparatorii prevazute de Legea nr. 10/2001 si Legea nr. 247/2005 sunt iluzorii, Curtea a stabilit ca urmeaza sa se plateasca persoanei îndreptatite despagubiri banesti actuale si egale cu valoarea de piata imobiliara a bunului.

În plus s-a mai aratat ca noua reglementare nu ia în considerare prejudiciul suferit de catre persoanele care au fost private de bunurile lor înainte de intrarea în vigoare a legii, din cauza absentei îndelungate a oricarei despagubiri (Cauza Porteanu contra României – paragraful 34).

Din cele ce au fost aratate, rezulta ca, în mod repetat, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a evidentiat ca inconsecventele si deficientele legislative au generat o practica neunitara si solutii ale instantelor judecatoresti care au atras, în numeroase cauze, condamnarea statului român pentru încalcarea art. 1 din Protocolul nr. 1, retinându-se ca a avut loc o lipsire de proprietate, combinata cu absenta unei despagubiri adecvate.

Prin urmare, în procedura de aplicare a Legii nr. 10/2001, în absenta unor prevederi de natura a asigura aplicarea efectiva si concreta a masurilor reparatorii, poate aparea conflictul cu dispozitiile art. 1 alin. 1 din Primul Protocol aditional la Conventie, ceea ce impune, conform art. 20 alin. (2) din Constitutia României, prioritatea normei din Conventie, care, fiind ratificata prin Legea nr. 30/1994, face parte din dreptul intern, asa cum se stabileste prin art. 11 alin. (2) din Legea fundamentala.

Problema care se pune este daca prioritatea Conventiei poate fi data si în cadrul unei actiuni în revendicare întemeiate pe dreptul comun, respectiv trebuie lamurit daca o astfel de actiune poate constitui un remediu efectiv, care sa acopere, pâna la o eventuala interventie legislativa, neconventionalitatea unor dispozitii ale legii speciale.

Desigur, la aceasta problema nu se poate da un raspuns în sensul ca exista posibilitatea de a se opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 si aplicarea dreptului comun în materia revendicarii, si anume Codul civil, caci ar însemna sa se încalce principiul specialia generalibus derogant.

Asa cum s-a mai aratat, instantele care au admis actiunile în revendicare au apelat exclusiv la compararea titlurilor, dând preferinta titlului mai vechi, facând totala abstractie de efectele create prin aplicarea legii speciale.

Dar nici nu se poate aprecia ca existenta Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situatiile, posibilitatea de a se recurge la actiunea în revendicare, caci este posibil ca reclamantul într-o atare actiune sa se poata prevala la rândul sau de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol aditional si trebuie sa i se asigure accesul la justitie.

Este însa necesar a se analiza, în functie de circumstantele concrete ale cauzei, în ce masura legea interna intra în conflict cu Conventia europeana a drepturilor omului si daca admiterea actiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securitatii raporturilor juridice.

Cu alte cuvinte, atunci când exista neconcordante între legea interna si Conventie, trebuie sa se verifice pe fond daca si pârâtul în actiunea în revendicare nu are, la rândul sau, un bun în sensul Conventiei – o hotarâre judecatoreasca anterioara prin care i s-a recunoscut dreptul de a pastra imobilul; o speranta legitima în acelasi sens, dedusa din dispozitiile legii speciale, unita cu o jurisprudenta constanta pe acest aspect –, daca actiunea în revendicare împotriva tertului dobânditor de buna-credinta poate fi admisa fara despagubirea tertului la valoarea actuala de circulatie a imobilului etc.

În acest sens este relevanta decizia Curtii Europene a Drepturilor Omului în Cauza Pincova si Pinc contra Republicii Cehe, în care s-a aratat ca:

„Curtea accepta ca obiectivul general al legilor de restituire, acela de a atenua consecintele anumitor încalcari ale dreptului de proprietate cauzate de regimul comunist, este unul legitim (…); cu toate acestea, considera necesar a se asigura ca aceasta atenuare a vechilor încalcari nu creeaza noi neajunsuri disproportionate. În acest scop, legislatia trebuie sa faca posibila luarea în considerare a circumstantelor particulare ale fiecarei cauze, astfel încât persoanele care au dobândit bunuri cu bunacredinta sa nu fie puse în situatia de a suporta responsabilitatea, care apartine în mod corect statului, pentru faptul de a fi confiscat cândva aceste bunuri (paragraful 58, citat si în Cauza Raicu contra României).

De asemenea, nici consecinta insecuritatii raporturilor juridice nu poate fi ignorata.

Dreptul la un proces echitabil în fata unei instante, garantat de art. 6 alin. 1 din Conventie, trebuie interpretat în lumina preambulului acesteia, care enunta preeminenta dreptului ca element de patrimoniu comun statelor contractante.

Unul dintre elementele fundamentale ale preeminentei dreptului este principiul securitatii raporturilor juridice, care înseamna, între altele, ca o solutie definitiva a oricarui litigiu nu trebuie rediscutata (Cauza Brumarescu contra României, paragraful 61).

Din cauza inconsecventei si deficientelor legislative, precum si a eventualelor litigii anterior solutionate, nu este exclus ca într-o astfel de actiune în revendicare ambele parti sa se poata prevala de existenta unui bun în sensul Conventiei, instantele fiind puse în situatia de a da preferabilitate unuia în detrimentul celuilalt, cu observarea, în acelasi timp, a principiului securitatii raporturilor juridice.

În atare situatie, solutia ar avea efectul privarii uneia dintre parti de un bun în sensul Conventiei, ceea ce va însemna ca nu statul sa suporte consecintele adoptarii unor norme legale neconforme cu Conventia, ci un particular.

Privarea de bun în absenta oricarei despagubiri constituie, asa cum s-a aratat, o încalcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 aditional la Conventie, or, chiar din jurisprudenta Curtii Europene a Drepturilor Omului reiese ca, atunci când statul nu mai poate sa restituie imobilul în natura, iar masurile reparatorii prin echivalent prevazute de legea interna sunt înca iluzorii, urmeaza sa se plateasca reclamantului despagubiri banesti.

În acest punct, Curtea aminteste ca, de principiu, literatura juridica a admis de multa vreme faptul ca revendicarea este o actiune reala, iar acest caracter se conserva atât timp cât exista si posibilitatea de a se readuce lucrul revendicat în patrimoniul revendicantului. Daca lucrul a disparut dintr-o cauza imputabila uzurpatorului sau a fost transmis de acesta unui tert care a dobândit în mod iremediabil proprietatea lui, obiectul revendicarii urmeaza a fi convertit într-o pretentie de despagubiri, caz în care actiunea devine personala.

În vederea aplicarii unitare a legii, Înalta Curte va stabili ca legea speciala înlatura aplicarea dreptului comun, fara ca pentru aceasta sa fie nevoie ca principiul sa fie încorporat în textul legii speciale si ca aplicarea unor dispozitii ale legii speciale poate fi înlaturata daca acestea contravin Conventiei europene a drepturilor omului.

Aplicarea altor dispozitii legale decât cele ale legii speciale, atunci când acestea din urma sunt contrare Conventiei, trebuie sa se faca fara a se aduce atingere drepturilor aparate de Conventie apartinând altor persoane.

În consecinta, în temeiul dispozitiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004, republicata, precum si ale art. 329 din Codul de procedura civila, urmeaza a se admite recursul în interesul legii în sensul celor aratate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

În numele legii

DECID:

Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lânga Înalta Curte de Casatie si Justitie.

Cu privire la actiunile întemeiate pe dispozitiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945–22 decembrie 1989, formulate dupa intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 si solutionate neunitar de instantele judecatoresti, stabilesc:

Concursul dintre legea speciala si legea generala se rezolva în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar daca acesta nu este prevazut expres în legea speciala.

În cazul în care sunt sesizate neconcordante între legea speciala, respectiv Legea nr. 10/2001, si Conventia europeana a drepturilor omului, aceasta din urma are prioritate. Aceasta prioritate poate fi data în cadrul unei actiuni în revendicare, întemeiata pe dreptul comun, în masura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securitatii raporturilor juridice.

Obligatorie, potrivit art. 329 alin. 3 din Codul de procedura civila.

Pronuntata în sedinta publica, astazi, 9 iunie 2008.

PRESEDINTELE ÎNALTEI CURTI DE CASATIE SI JUSTITIE,

prof. univ. dr. NICOLAE POPA

Prim-magistrat-asistent,

Victoria Maftei

Categorie: Legislatie | Lasa un comentariu

Lege nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice

CAPITOLUL I

Dispoziţii generale

Art. 1. – Drepturile asupra mărcilor şi indicaţiilor geografice sunt recunoscute şi apărate pe teritoriul României, în condiţiile prezentei legi.
Art. 2. – De dispoziţiile prezentei legi beneficiază şi persoanele fizice şi juridice străine cu domiciliul sau cu sediul în afara teritoriului României, în condiţiile convenţiilor internaţionale privind mărcile şi indicaţiile geografice la care România este parte.
Art. 3. – În înţelesul prezentei legi, termenii şi expresiile de mai jos se definesc după cum urmează:
a) marca este un semn susceptibil de reprezentare grafică servind la deosebirea produselor sau a serviciilor unei persoane fizice sau juridice de cele aparţinând altor persoane; pot constitui mărci semne distinctive, cum ar fi: cuvinte, inclusiv nume de persoane, desene, litere, cifre, elemente figurative, forme tridimensionale şi, în special, forma produsului sau a ambalajului său, combinaţii de culori, precum şi orice combinaţie a acestor semne;
b) marca anterioară este marca înregistrată, precum şi marca depusă pentru a fi înregistrată în Registrul Naţional al Mărcilor, cu condiţia ca ulterior să fie înregistrată;
c) marca notorie este marca larg cunoscută în România la data depunerii unei cereri de înregistrare a mărcii sau la data priorităţii revendicate în cerere; pentru a determina dacă o marcă este larg cunoscută se va avea în vedere notorietatea acestei mărci, în cadrul segmentului de public vizat pentru produsele sau serviciile cărora marca respectivă se aplică, fără a fi necesară înregistrarea sau utilizarea mărcii în România;
d) marca colectivă este marca destinată a servi la deosebirea produselor sau a serviciilor membrilor unei asociaţii de produsele sau serviciile aparţinând altor persoane;
e) marca de certificare este marca ce indică faptul că produsele sau serviciile pentru care este utilizată sunt certificate de titularul mărcii în ceea ce priveşte calitatea, materialul, modul de fabricaţie a produselor sau de prestare a serviciilor, precizia ori alte caracteristici;
f) indicaţia geografică este denumirea servind la identificarea unui produs originar dintr-o ţară, regiune sau localitate a unui stat, în cazurile în care o calitate, o reputaţie sau alte caracteristici determinate pot fi în mod esenţial atribuite acestei origini geografice;
g) solicitantul este persoana fizică sau juridică în numele căreia este depusă o cerere de înregistrare a unei mărci;
h) titularul este persoana fizică sau juridică în numele căreia marca este înregistrată în Registrul Naţional al Mărcilor;
i) mandatarul autorizat, denumit în prezenta lege mandatar, este consilierul în proprietate industrială, care poate avea şi calitatea de reprezentare în procedurile în faţa Oficiului de Stat pentru Invenţii şi Mărci;
j) Convenţia de la Paris este Convenţia pentru protecţia proprietăţii industriale din 20 martie 1883, Paris, aşa cum a fost revizuită şi modificată;
k) ţările Uniunii de la Paris sunt ţările cărora li se aplică Convenţia de la Paris şi care sunt constituite în Uniunea pentru protecţia proprietăţii industriale;
l) Aranjamentul de la Madrid este Aranjamentul de la Madrid privind înregistrarea internaţională a mărcilor din 14 aprilie 1891, revizuit la Stockholm la 14 iulie 1967;
m) Protocolul referitor la Aranjament este Protocolul de la Madrid din 27 iunie 1989 referitor la Aranjamentul de la Madrid privind înregistrarea internaţională a mărcilor.

CAPITOLUL II
Protecţia mărcilor

Art. 4. – Dreptul asupra mărcii este dobândit şi protejat prin înregistrarea acesteia la Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci.
Art. 5. – Sunt excluse de la protecţie şi nu pot fi înregistrate:
a) mărcile care nu îndeplinesc condiţiile prevăzute la art. 3 lit. a);
b) mărcile care sunt lipsite de caracter distinctiv;
c) mărcile care sunt compuse exclusiv din semne sau din indicaţii devenite uzuale în limbajul curent sau în practicile comerciale loiale şi constante;
d) mărcile care sunt compuse exclusiv din semne sau din indicaţii, putând servi în comerţ pentru a desemna specia, calitatea, cantitatea, destinaţia, valoarea, originea geografică sau timpul fabricării produsului ori prestării serviciului sau alte caracteristici ale acestora;
e) mărcile constituite exclusiv din forma produsului, care este impusă de natura produsului sau este necesară obţinerii unui rezultat tehnic sau care dă o valoare substanţială produsului;
f) mărcile care sunt de natură să inducă publicul în eroare cu privire la originea geografică, calitatea sau natura produsului sau a serviciului;
g) mărcile care conţin o indicaţie geografică sau sunt constituite dintr-o astfel de indicaţie, pentru produse care nu sunt originare din teritoriul indicat, dacă utilizarea acestei indicaţii este de natură să inducă publicul în eroare cu privire la locul adevărat de origine;
h) mărcile care sunt constituite sau conţin o indicaţie geografică, identificând vinuri sau produse spirtoase care nu sunt originare din locul indicat;
i) mărcile care sunt contrare ordinii publice sau bunelor moravuri;
j) mărcile care conţin, fără consimţământul titularului, imaginea sau numele patronimic al unei persoane care se bucură de renume în România;
k) mărcile care cuprind, fără autorizaţia organelor competente, reproduceri sau imitaţii de steme, drapele, embleme de stat, însemne, sigilii oficiale de control şi garanţie, blazoane, aparţinând ţărilor Uniunii şi care intră sub incidenţa art. 6 ter din Convenţia de la Paris;
l) mărcile care cuprind, fără autorizaţia organelor competente, reproduceri sau imitaţii de steme, drapele, alte embleme, sigle, iniţiale sau denumiri care intră sub incidenţa art. 6 ter din Convenţia de la Paris şi care aparţin organizaţiilor internaţionale interguvernamentale din care fac parte una sau mai multe ţări ale Uniunii.
Dispoziţiile alin. 1 lit. b), c) şi d) nu se aplică, dacă, înainte de data cererii de înregistrare a mărcii şi ca urmare a folosirii acesteia, marca a dobândit un caracter distinctiv.
Art. 6. – În afara motivelor prevăzute la art. 5 alin. 1, o marcă este refuzată la înregistrare, dacă:
a) este identică cu o marcă anterioară, iar produsele sau serviciile pentru care înregistrarea mărcii a fost cerută sunt identice cu cele pentru care marca anterioară este protejată;
b) este identică cu o marcă anterioară şi este destinată a fi aplicată unor produse sau servicii similare cu cele pentru care marca anterioară este protejată, dacă există un risc de confuzie pentru public;
c) este similară cu o marcă anterioară şi este destinată a fi aplicată unor produse sau servicii identice sau similare, dacă există un risc de confuzie pentru public, incluzând şi riscul de asociere cu marca anterioară;
d) este identică sau similară cu o marcă notorie în România pentru produse sau servicii identice sau similare, la data depunerii cererii de înregistrare a mărcii;
e) este identică sau similară cu o marcă notorie în România pentru produse sau servicii diferite de cele la care se referă marca a cărei înregistrare este cerută şi dacă, prin folosirea nejustificată a acesteia din urmă, s-ar putea profita de caracterul distinctiv sau de renumele mărcii notorii ori această folosire ar putea produce prejudicii titularului mărcii notorii.
Art. 7. – Mărcile ce cad sub incidenţa art. 6 pot fi totuşi înregistrate cu consimţământul expres al titularului mărcii anterioare sau notorii.
Art. 8. – Natura produselor sau serviciilor pentru care se solicită înregistrarea mărcii nu constituie nici un obstacol la înregistrarea acesteia.

CAPITOLUL III
Cererea de înregistrare a mărcii

Art. 9. – Dreptul la marcă aparţine persoanei fizice sau juridice care a depus prima, în condiţiile legii, cererea de înregistrare a mărcii.
Art. 10. – Cererea de înregistrare a unei mărci conţinând datele de identificare a solicitantului, reproducerea mărcii, precum şi indicarea produselor sau serviciilor pentru care înregistrarea este cerută, redactată în limba română, se depune la Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci şi constituie depozitul naţional reglementar al mărcii. Cererea se va referi la o singură marcă.
Cererea va prezenta menţiuni exprese, atunci când marca:
a) conţine una sau mai multe culori revendicate ca element distinctiv al mărcii;
b) este tridimensională.
Cererea va conţine şi datele privind calitatea solicitantului.
Cererea va conţine, dacă este cazul, şi o transliterare sau o traducere a mărcii ori a unor elemente ale mărcii.
Art. 11. – Data depozitului naţional reglementar este data la care a fost depusă la Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci cererea de înregistrare a mărcii în condiţiile în care aceasta conţine toate elementele prevăzute la art. 10 alin. 1.
Când o cerere de înregistrare a mărcii a fost reglementar depusă pentru prima dată într-o altă ţară membră a Uniunii de la Paris sau membră a Organizaţiei Mondiale a Comerţului, solicitantul poate revendica data primului depozit printr-o cerere de înregistrare în România a aceleiaşi mărci, cu condiţia ca această din urmă cerere să fie depusă la Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci în termen de 6 luni de la data constituirii primului depozit.
Art. 12. – Dacă solicitantul a prezentat anumite produse şi servicii în cadrul unei expoziţii internaţionale oficiale sau oficial recunoscute, organizată pe teritoriul României sau într-un stat membru al Convenţiei de la Paris, şi dacă o cerere de înregistrare a mărcii sub care au fost prezentate aceste produse şi servicii a fost depusă la Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci într-un termen de 6 luni de la data primei prezentări în expoziţie, solicitantul va beneficia de un drept de prioritate de la data introducerii produsului în expoziţie.
Termenul de 6 luni prevăzut la alin. 1 nu va prelungi termenul de prioritate prevăzut la art. 11 alin. 2.
Art. 13. – Drepturile de prioritate prevăzute la art. 11 şi 12 trebuie invocate o dată cu depunerea cererii de înregistrare a mărcii, justificate prin acte de prioritate şi sunt supuse taxei legal stabilite.
Actele de prioritate se depun şi taxa legală se plăteşte în maximum 3 luni de la data cererii de înregistrare a mărcii.
Nerespectarea termenului prevăzut la alin. 2 atrage nerecunoaşterea priorităţii invocate.
Art. 14. – Înregistrarea unei mărci poate fi cerută individual sau în comun de persoane fizice sau juridice, direct sau printr-un mandatar cu domiciliul, respectiv, cu sediul în România.
Dacă înregistrarea mărcii este cerută prin mandatar, cererea va conţine şi datele de identificare a acestuia. O dată cu cererea sau cel târziu în termen de 3 luni de la depunerea cererii, mandatarul va prezenta procura, sub sancţiunea respingerii cererii.
Art. 15. – Solicitantul cererii de înregistrare a mărcii va comunica, în termen de 3 luni de la depunerea acesteia la Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci, dovada plăţii taxei de înregistrare şi examinare a cererii, în cuantumul prevăzut de lege.
Art. 16. – Solicitantul cererii de înregistrare a mărcii care se referă la mai multe produse sau servicii poate solicita la Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci divizarea cererii iniţiale în două sau mai multe cereri, repartizând produsele sau serviciile în cadrul cererilor divizionare, cu plata taxei prevăzute de lege.
Cererile divizionare păstrează data de depozit a cererii iniţiale şi, dacă este cazul, beneficiul dreptului de prioritate, dobândit potrivit art. 11 alin. 2 sau art. 12 alin. 1.
Solicitantul poate cere divizarea cererii iniţiale în cursul procedurii de examinare a mărcii la Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci, până la luarea unei decizii privind înregistrarea acesteia, precum şi în cursul procedurii din cadrul comisiei de reexaminare a Oficiului de Stat pentru Invenţii şi Mărci sau în cursul oricărei proceduri de apel sau de recurs formulat împotriva deciziei de înregistrare a mărcii.
Solicitantul va depune documentele cerute de Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci pentru divizarea cererii iniţiale şi va plăti taxa legală în termen de 3 luni de la data solicitării divizării. În caz contrar, Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci va lua act că solicitantul a renunţat la divizarea cererii iniţiale.

CAPITOLUL IV
Procedura de înregistrare a mărcii

Art. 17. – În termen de o lună de la data primirii cererii de înregistrare a mărcii, Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci examinează dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 10 alin. 1 şi, în caz afirmativ, atribuie dată de depozit cererii.
Dacă cererea nu îndeplineşte condiţiile prevăzute la art. 10 alin. 1, Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci va notifica solicitantului lipsurile cererii, acordând un termen de 3 luni pentru depunerea completărilor. În cazul în care solicitantul completează în termen lipsurile notificate de Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci, data depozitului este aceea la care cererea de înregistrare a mărcii a fost completată conform art. 10 alin. 1. În caz contrar, cererea se respinge.
Dacă taxa de înregistrare şi examinare a cererii nu este plătită în termenul prevăzut la art. 15, Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci poate acorda solicitantului, pentru motive întemeiate, încă un termen de 2 luni.
În cazul neplăţii taxelor în termen se consideră că solicitantul a renunţat la înregistrarea mărcii şi cererea se respinge.
Art. 18. – Dacă solicitantul cererii de înregistrare a mărcii nu a menţionat în cerere datele din care să rezulte calitatea acestuia de persoană fizică sau juridică, Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci va notifica solicitantului lipsurile constatate şi îi va acorda un termen pentru completare. În cazul în care solicitantul nu o completează în termen, Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci respinge cererea de înregistrare a mărcii.
Art. 19. – Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci examinează, în fond, cererea de înregistrare a mărcii, în termen de 6 luni de la data plăţii taxei de înregistrare şi examinare a cererii.
Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci examinează:
a) calitatea solicitantului conform art. 3 lit. g);
b) condiţiile prevăzute la art. 13 alin. 1 şi 2, dacă în cerere se invocă o prioritate;
c) motivele de refuz prevăzute la art. 5 alin. 1 şi art. 6.
Art. 20. – Examinarea motivelor de refuz prevăzute la art. 6 lit. d) şi e) se face potrivit unor criterii, cum ar fi:
a) gradul de distinctivitate, iniţială sau dobândită, a mărcii notorii în România;
b) durata şi întinderea utilizării în România a mărcii notorii în legătură cu produsele şi serviciile pentru care o marcă se solicită a fi înregistrată;
c) durata şi întinderea publicităţii mărcii notorii în România;
d) aria geografică de utilizare a mărcii notorii în România;
e) gradul de cunoaştere a mărcii notorii pe piaţa românească de către segmentul de public căruia i se adresează;
f) existenţa unor mărci identice sau similare pentru produse sau servicii identice sau similare, aparţinând altei persoane decât aceea care pretinde că marca sa este notorie.
Pentru examinarea motivelor de refuz, pe baza criteriilor prevăzute la alin. 1, Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci poate cere de la autorităţi publice, instituţii publice, precum şi de la persoane juridice de drept privat documente, în vederea stabilirii notorietăţii mărcii în România.
Art. 21. – Când un motiv de refuz, dintre cele prevăzute la art. 6, se aplică numai la anumite produse sau servicii pentru care înregistrarea mărcii a fost solicitată, înregistrarea va fi refuzată numai pentru aceste produse sau servicii.
Art. 22. – Dacă în urma examinării cererii, potrivit art. 19 şi 20, se constată că sunt îndeplinite condiţiile pentru înregistrarea mărcii, Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci decide înregistrarea mărcii şi publicarea acesteia în Buletinul Oficial de Proprietate Industrială. Marca se publică în termen de 2 luni de la data deciziei de înregistrare a mărcii.
Dacă cererea nu îndeplineşte condiţiile pentru înregistrarea mărcii, Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci notifică aceasta solicitantului, acordându-i un termen de 3 luni în care acesta să-şi poată prezenta punctul de vedere ori să-şi retragă cererea. Termenul poate fi prelungit cu o nouă perioadă de 3 luni, la cererea solicitantului şi cu plata taxei prevăzute de lege.
La expirarea termenului prevăzut la alin. 2, Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci va decide, după caz, înregistrarea mărcii, respingerea cererii de înregistrare a mărcii ori va lua act de retragerea cererii.
Art. 23. – În termen de 3 luni de la data publicării mărcii, titularul unei mărci anterioare sau al unei mărci notorii, precum şi titularul unui drept anterior cu privire la imaginea sau la numele patronimic, la o indicaţie geografică protejată, un desen sau un model industrial protejat, la orice alt drept de proprietate industrială protejat sau la un drept de autor, precum şi orice altă persoană interesată pot face opoziţie la Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci cu privire la marca publicată.
Opoziţiile trebuie să fie formulate în scris, motivat şi cu plata taxei prevăzute de lege.
În cazul neplăţii taxelor legale pentru opoziţie se consideră că opoziţia nu a fost făcută.
Art. 24. – Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci notifică solicitantului opoziţia formulată, conform art. 23, indicând numele persoanei care a formulat-o, precum şi motivele opoziţiei privind înregistrarea mărcii.
În termen de 3 luni de la data notificării opoziţiei, solicitantul poate prezenta punctul său de vedere; la cererea solicitantului, termenul poate fi prelungit de Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci cu maximum 3 luni.
Art. 25. – Opoziţiile formulate cu privire la marca publicată se vor soluţiona de către o comisie de examinare din cadrul Oficiului de Stat pentru Invenţii şi Mărci.
Dacă opoziţiile sunt întemeiate, comisia decide respingerea înregistrării mărcii.
Decizia de respingere a înregistrării mărcii poate fi contestată de solicitantul mărcii, în termenul şi cu procedura prevăzute la art. 80.
Decizia de respingere a înregistrări mărcii, rămasă definitivă, se publică în Buletinul Oficial de Proprietate Industrială.
Art. 26. – Solicitantul poate, în orice moment, să-şi retragă cererea de înregistrare a mărcii sau să-şi limiteze lista de produse sau de servicii. Când marca a fost deja publicată, retragerea sau limitarea se publică în Buletinul Oficial de Proprietate Industrială.
Cererea de înregistrare a mărcii poate fi modificată, la cererea solicitantului, numai pentru rectificarea numelui sau a adresei solicitantului ori pentru alte rectificări ce nu afectează esenţial marca sau nu extind lista de produse sau de servicii.
Orice modificare cerută de solicitant până la înregistrare, care afectează substanţial marca ori lista de produse sau de servicii, trebuie să facă obiectul unei noi cereri de înregistrare a mărcii.
Art. 27. – În cursul procedurii de înregistrare a mărcii, Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci poate cere solicitantului lămuririle şi actele pe care le consideră necesare, dacă există o îndoială asupra exactităţii sau a conţinutului elementelor cererii de înregistrare a mărcii.
Art. 28. – Când deciziile de înregistrare a mărcilor au rămas definitive, mărcile sunt înregistrate în Registrul Naţional al Mărcilor, iar Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci eliberează titularului certificatul de înregistrare a mărcii, cu plata taxei prevăzute de lege.

CAPITOLUL V
Durata, reînnoirea şi modificarea înregistrării mărcii

Art. 29. – Înregistrarea mărcii produce efecte cu începere de la data depozitului naţional reglementar al mărcii, pentru o perioadă de 10 ani.
La cererea titularului, înregistrarea mărcii poate fi reînnoită la împlinirea fiecărui termen de 10 ani, cu plata taxei prevăzute de lege.
Cererea de reînnoire a înregistrării mărcii poate fi făcută înainte de expirarea duratei de protecţie în curs, dar nu mai devreme de 3 luni înainte de expirarea acestei durate.
Reînnoirea înregistrării mărcii operează începând cu ziua imediat următoare expirării duratei de protecţie în curs.
Taxa pentru cererea de reînnoire a înregistrării mărcii este datorată la data înregistrării cererii, în cuantumul aplicabil la această dată; taxa poate fi plătită şi în următoarele 6 luni de la expirarea duratei de protecţie în curs, dar cu majorarea prevăzută de lege.
Neplata taxei în condiţiile prevăzute la alin. 5 este sancţionată cu decăderea titularului din dreptul la marcă.
Art. 30. – Cererea de reînnoire a înregistrării mărcii va conţine:
a) solicitarea expresă a reînnoirii înregistrării mărcii;
b) datele de identificare a titularului şi, dacă este cazul, numele şi domiciliul, respectiv sediul mandatarului;
c) numărul de înregistrare a mărcii în Registrul Naţional al Mărcilor;
d) data depozitului reglementar al cererii de înregistrare a mărcii.
Când titularul solicită reînnoirea numai pentru o parte din produsele şi serviciile înscrise în Registrul Naţional al Mărcilor, acesta va indica şi numele acelor produse sau servicii pentru care se solicită reînnoirea înregistrării mărcii.
Art. 31. – Dacă Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci constată că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru reînnoirea înregistrării mărcii, notifică aceasta titularului, care poate prezenta un răspuns în termen de 3 luni de la primirea notificării; în lipsa unui răspuns în termen, cererea de reînnoire a înregistrării mărcii se respinge.
Solicitantul cererii de reînnoire poate contesta decizia de respingere a reînnoirii înregistrării, în termenul şi cu procedura prevăzute la art. 80.
Art. 32. – Reînnoirea înregistrării mărcilor se înscrie în Registrul Naţional al Mărcilor şi se publică în Buletinul Oficial de Proprietate Industrială, în termen de 6 luni de la depunerea la Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci a cererii de reînnoire.
Art. 33. – Pe durata protecţiei mărcii, titularul poate solicita la Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci, cu plata taxei prevăzute de lege, introducerea de modificări neesenţiale ale unor elemente ale mărcii, sub condiţia ca asemenea modificări să nu afecteze imaginea de ansamblu a mărcii.
Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci va înscrie în Registrul Naţional al Mărcilor modificările introduse, conform alin. 1, şi va publica marca, astfel cum a fost modificată.
Art. 34. – În tot cursul perioadei de protecţie a mărcii, titularul acesteia poate solicita Oficiului de Stat pentru Invenţii şi Mărci, cu plata taxei prevăzute de lege, înscrierea modificărilor intervenite cu privire la numele, denumirea, adresa sau sediul titularului în Registrul Naţional al Mărcilor. Modificările înscrise în Registrul Naţional al Mărcilor se publică în Buletinul Oficial de Proprietate Industrială.

CAPITOLUL VI
Drepturi conferite de marcă

Art. 35. – Înregistrarea mărcii conferă titularului său un drept exclusiv asupra mărcii.
Titularul mărcii poate cere instanţei judecătoreşti competente să interzică terţilor să folosească, în activitatea lor comercială, fără consimţământul titularului:
a) un semn identic cu marca pentru produse sau servicii identice cu acelea pentru care marca a fost înregistrată;
b) un semn care, dată fiind identitatea sau asemănarea cu marca ori dată fiind identitatea sau asemănarea produselor sau serviciilor cărora li se aplică semnul cu produsele sau serviciile pentru care marca a fost înregistrată, ar produce în percepţia publicului un risc de confuzie, incluzând şi riscul de asociere a mărcii cu semnul;
c) un semn identic sau asemănător cu marca pentru produse sau pentru servicii diferite de cele pentru care marca este înregistrată, când aceasta din urmă a dobândit un renume în România şi dacă, din folosirea semnului, fără motive întemeiate, s-ar putea profita de caracterul distinctiv ori de renumele mărcii sau folosirea semnului ar cauza titularului mărcii un prejudiciu.
În aplicarea alin. 2, titularul mărcii poate cere să fie interzise terţilor, în special, următoarele acte:
a) aplicarea semnului pe produse sau pe ambalaje;
b) oferirea produselor sau comercializarea ori deţinerea lor în acest scop sau, după caz, oferirea sau prestarea serviciilor, sub acest semn;
c) importul sau exportul produselor sub acest semn;
d) utilizarea semnului pe documente sau pentru publicitate.
Art. 36. – Solicitantul cererii de înregistrare a mărcii poate cere să se interzică terţilor să efectueze actele prevăzute la art. 35 alin. 2, numai după publicarea mărcii.
Pentru acte posterioare publicării mărcii, solicitantul poate cere despăgubiri, potrivit dreptului comun. Titlul pentru plata despăgubirilor este executoriu numai după data înregistrării mărcii.
În cazul în care cererea de înregistrare a mărcii a fost respinsă, solicitantul nu are dreptul la despăgubiri.
Art. 37. – Titularul unei mărci înregistrate nu poate cere să se interzică altor persoane deţinerea, oferirea spre vânzare sau comercializarea produselor care poartă această marcă, pentru produsele care au fost puse în comerţ de însuşi titular sau cu consimţământul acestuia.
Dispoziţiile alin. 1 nu sunt aplicabile, dacă titularul probează motive temeinice de a se opune la comercializarea produselor, în special când starea produselor este modificată sau alterată după punerea lor în comerţ.
Art. 38. – Titularul mărcii nu poate cere să se interzică unui terţ să folosească în activitatea sa comercială:
a) numele/denumirea sau adresa/sediul titularului;
b) indicaţii care se referă la specia, calitatea, destinaţia, valoarea, originea geografică, perioada de fabricaţie a produsului sau perioada prestării serviciului sub marcă, precum şi la orice alte caracteristici ale acestora;
c) marca, dacă aceasta este necesară pentru a indica destinaţia produsului sau a serviciului, în special pentru accesorii sau piese detaşabile.
Dispoziţiile alin. 1 sunt aplicabile, cu condiţia ca folosirea elementelor prevăzute la lit. a)-c) să fie conformă practicilor loiale.

CAPITOLUL VII
Transmiterea drepturilor asupra mărcii

Art. 39. – Drepturile asupra mărcii pot fi transmise, prin cesiune sau prin licenţă, oricând în cursul duratei de protecţie a mărcii.
Drepturile asupra mărcii se transmit şi în cazul urmăririi silite a debitorului titular al mărcii, efectuată în condiţiile legii.
Art. 40. – Drepturile cu privire la marcă pot fi transmise prin cesiune, independent de transmiterea fondului de comerţ în care aceasta este încorporată. Cesiunea trebuie făcută în scris şi semnată de părţile contractante, sub sancţiunea nulităţii.
Transmiterea prin cesiune a drepturilor asupra mărcii se poate face pentru toate produsele sau serviciile pentru care marca este înregistrată sau numai pentru o parte dintre acestea; cesiunea, chiar parţială, nu poate limita teritorial folosirea mărcii pentru produsele sau serviciile la care se referă.
În cazul în care patrimoniul titularului mărcii este transmis în totalitatea sa, această transmitere are ca efect şi transferul drepturilor cu privire la marcă. Transmiterea unor elemente din patrimoniul titularului nu afectează calitatea de titular al dreptului la marcă.
Mărcile identice sau similare, aparţinând aceluiaşi titular şi care sunt folosite pentru produse sau servicii identice sau similare, nu pot fi transmise prin cesiune decât în totalitate şi numai către o singură persoană, sub sancţiunea nulităţii actului de transmitere.
Art. 41. – Cererea de înscriere a cesiunii va fi însoţită de actul doveditor al schimbării titularului mărcii.
La cererea persoanei interesate şi cu plata taxei prevăzute de lege, Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci înscrie cesiunea în Registrul Naţional al Mărcilor şi o publică în Buletinul Oficial de Proprietate Industrială. Cesiunea devine opozabilă terţilor, începând cu data înscrierii acesteia în Registrul Naţional al Mărcilor.
Art. 42. – Titularul mărcii poate, în baza unui contract de licenţă, să autorizeze terţii să folosească marca pe întreg teritoriul României sau pe o parte a acestuia, pentru toate sau numai pentru o parte dintre produsele ori serviciile pentru care marca a fost înregistrată. Licenţele pot fi exclusive sau neexclusive.
Titularul mărcii poate invoca drepturile conferite de marcă împotriva licenţiatului care a încălcat clauzele contractului de licenţă, în ceea ce priveşte durata folosirii, aspectul mărcii şi natura produselor sau a serviciilor pentru care licenţa a fost acordată, teritoriul pe care marca poate fi folosită, calitatea produselor fabricate sau a serviciilor furnizate de licenţiat sub marca pentru care s-a acordat licenţa.
Pe durata contractului de licenţă de marcă, licenţiatul este obligat:
a) să folosească, pentru produsele cărora li se aplică marca, numai marca ce face obiectul contractului de licenţă, având totuşi libertatea de a aplica pe aceste produse semne indicând că el este fabricantul acestora;
b) să pună menţiunea sub licenţă alături de marca aplicată pe produsele ce fac obiectul acesteia, conform contractului.
Licenţele se înscriu în Registrul Naţional al Mărcilor, cu plata taxei prevăzute de lege, şi se publică în Buletinul Oficial de Proprietate Industrială. Licenţa este opozabilă terţilor de la data înscrierii acesteia.
Art. 43. – Dacă în contractul de licenţă nu este stipulat altfel, licenţiatul nu poate introduce în justiţie o acţiune în contrafacere fără consimţământul titularului mărcii.
Titularul unei licenţe exclusive poate introduce o acţiune în contrafacere, dacă, după ce a notificat titularului mărcii actele de contrafacere de care a luat cunoştinţă, acesta nu a acţionat în termenul solicitat de licenţiat.
Când o acţiune în contrafacere a fost pornită de către titular, oricare dintre licenţiaţi poate să intervină în proces, solicitând repararea prejudiciului cauzat prin contrafacerea mărcii.

CAPITOLUL VIII
Stingerea drepturilor asupra mărcilor

Art. 44. – Titularul poate să renunţe la marcă pentru toate sau numai pentru o parte dintre produsele sau serviciile pentru care marca a fost înregistrată.
Renunţarea la marcă se declară în scris la Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci de către titularul mărcii sau de către persoana împuternicită de acesta, iar drepturile asupra mărcii se sting, cu privire la produsele şi serviciile la care marca se referă, la data înscrierii renunţării în Registrul Naţional al Mărcilor.
Dacă o licenţă a fost înregistrată, renunţarea la marcă este înscrisă numai dacă titularul mărcii probează că a notificat licenţiatului despre intenţia de a renunţa la marcă.
Art. 45. – Orice persoană interesată poate solicita Tribunalului Municipiului Bucureşti, oricând în cursul duratei de protecţie a mărcii, decăderea titularului din drepturile conferite de marcă, dacă:
a) fără motive justificate, marca nu a făcut obiectul unei folosiri efective pe teritoriul României într-o perioadă neîntreruptă de 5 ani, pentru produsele sau serviciile pentru care aceasta a fost înregistrată;
b) după data înregistrării, marca a devenit, ca urmare a acţiunii sau inacţiunii titularului, uzuală în comerţul cu un produs sau un serviciu pentru care a fost înregistrată;
c) după data înregistrării şi ca urmare a folosirii mărcii de către titular sau cu consimţământul acestuia, marca a devenit susceptibilă de a induce publicul în eroare, în special cu privire la natura, calitatea sau la provenienţa geografică a produselor sau a serviciilor pentru care a fost înregistrată;
d) marca a fost înregistrată de o persoană neavând calitatea prevăzută la art. 3 lit. g).
Decăderea din drepturile conferite de marcă produce efecte de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti.
Art. 46. – Este asimilată folosirii efective a mărcii:
a) folosirea mărcii de către un terţ, cu consimţământul titularului acesteia;
b) folosirea mărcii sub o formă care diferă de aceea înregistrată prin anumite elemente ce nu alterează caracterul distinctiv al acesteia;
c) aplicarea mărcii pe produse sau pe ambalaje exclusiv în vederea exportului;
d) imposibilitatea folosirii mărcii din circumstanţe independente de voinţa titularului, cum ar fi restricţia la import sau datorită altor dispoziţii ale autorităţilor publice vizând produsele sau serviciile la care marca se referă.
Titularul nu poate fi decăzut din drepturile sale, dacă, în perioada de la expirarea duratei prevăzute la art. 45 alin. 1 lit. a) până la prezentarea cererii de decădere, marca a fost folosită efectiv. Totuşi, dacă începerea sau reluarea folosirii mărcii a avut loc cu 3 luni înainte de prezentarea în justiţie a cererii de decădere, folosirea mărcii nu va fi luată în considerare, dacă pregătirile pentru începerea sau pentru reluarea folosirii au intervenit numai după ce titularul a cunoscut intenţia de prezentare a unei cereri de decădere.
Art. 47. – Dovada folosirii mărcii incumbă titularului acesteia şi poate fi făcută prin orice mijloc de probă.
Art. 48. – Orice persoană interesată poate cere Tribunalului Municipiului Bucureşti anularea înregistrării mărcii pentru oricare dintre motivele următoare:
a) înregistrarea mărcii s-a făcut cu nerespectarea dispoziţiilor art. 5 alin. 1;
b) înregistrarea mărcii s-a făcut cu nerespectarea dispoziţiilor art. 6;
c) înregistrarea mărcii a fost solicitată cu rea-credinţă;
d) înregistrarea mărcii aduce atingere dreptului la imagine sau numelui patronimic al unei persoane;
e) înregistrarea mărcii aduce atingere unor drepturi anterior dobândite cu privire la o indicaţie geografică protejată, un desen sau un model industrial protejat sau alt drept de proprietate industrială protejat ori cu privire la un drept de autor.
Acţiunea în anulare pentru motivul prevăzut la alin. 1 lit. c) poate fi introdusă oricând în perioada de protecţie a mărcii.
Termenul în care poate fi cerută anularea înregistrării mărcii pentru motivele prevăzute la alin. 1 lit. a), b), d) şi e) este de 5 ani şi curge de la data înregistrării mărcii.
Anularea înregistrării mărcii nu poate fi cerută pentru motivul existenţei unui conflict cu o marcă anterioară, dacă aceasta din urmă nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 45 şi 46.
Art. 49. – Titularul unei mărci anterioare, care cu ştiinţă a tolerat într-o perioadă neîntreruptă de 5 ani folosirea unei mărci posterior înregistrate, nu poate să ceară anularea şi nici să se opună folosirii mărcii posterioare pentru produsele şi serviciile pentru care această marcă posterioară a fost folosită, în afară de cazul în care înregistrarea mărcii posterioare a fost cerută cu rea-credinţă.
Art. 50. – Dacă un motiv de decădere sau de nulitate există numai pentru o parte a produselor sau a serviciilor pentru care marca a fost înregistrată, decăderea sau nulitatea va produce efecte numai cu privire la aceste produse sau servicii.
În cazul prevăzut la art. 49, titularul mărcii posterior înregistrate nu poate să se opună folosirii mărcii anterioare, deşi aceasta din urmă nu mai poate fi invocată împotriva mărcii posterioare.

CAPITOLUL IX
Mărci colective

Art. 51. – Asociaţiile de fabricanţi, de producători, de comercianţi, de prestatori de servicii pot solicita la Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci înregistrarea de mărci colective.
Solicitantul înregistrării unei mărci colective va depune, o dată cu cererea de înregistrare sau cel târziu în termen de 3 luni de la data notificării de către Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci, un regulament de folosire a mărcii colective. Cererea va fi supusă cerinţelor prevăzute la art. 10.
În regulamentul de folosire a mărcii colective solicitantul cererii de înregistrare a mărcii va indica persoanele autorizate să folosească marca colectivă, condiţiile care trebuie îndeplinite pentru a deveni membru al asociaţiei, condiţiile de folosire a mărcii, motivele pentru care această utilizare poate fi interzisă unui membru al asociaţiei, precum şi sancţiunile care pot fi aplicate de asociaţie.
Regulamentul de folosire a mărcii colective poate să prevadă că marca colectivă nu poate fi transmisă de către titular decât cu acordul tuturor membrilor asociaţiei.
Art. 52. – În afara motivelor de respingere prevăzute pentru cererea de înregistrare a unei mărci individuale, o marcă colectivă este respinsă la înregistrare, dacă:
a) solicitantul nu are calitatea prevăzută la art. 51 alin. 1;
b) nu sunt îndeplinite cerinţele prevăzute la art. 3 lit. d);
c) regulamentul de folosire a mărcii este contrar ordinii publice sau bunelor moravuri.
După publicarea mărcii şi a regulamentului de folosire a mărcii colective, titularul unei mărci anterioare sau al unei mărci notorii, precum şi al unui drept anterior dobândit cu privire la imaginea sau la numele patronimic al acestuia, la o indicaţie geografică protejată, la un desen sau la un model industrial protejat sau la un drept de autor, precum şi orice altă persoană interesată pot formula la Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci, în termenul prevăzut la art. 23, opoziţie la înregistrarea mărcii colective.
Art. 53. – Titularul mărcii colective trebuie să comunice la Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci orice modificare a regulamentului de folosire a mărcii.
Modificarea regulamentului de folosire a mărcii produce efecte numai de la data înscrierii modificării în Registrul Naţional al Mărcilor. Modificarea nu este menţionată în registru, dacă regulamentul de folosire a mărcii, modificat, nu corespunde cerinţelor prevăzute la art. 51 alin. 3.
Art. 54. – Orice persoană interesată poate cere Tribunalului Municipiului Bucureşti, oricând în perioada de protecţie a mărcii, decăderea titularului din drepturile conferite de o marcă colectivă, când:
a) fără motive justificate, marca nu a făcut obiectul unei folosiri efective într-o perioadă neîntreruptă de 5 ani, pentru produsele sau serviciile pentru care a fost înregistrată;
b) titularul a folosit marca în alte condiţii decât cele prevăzute de regulament sau nu a luat măsuri pentru a preveni o astfel de folosire;
c) prin folosire, marca a devenit susceptibilă de a induce publicul în eroare.
Art. 55. – Oricare persoană interesată poate cere Tribunalului Municipiului Bucureşti anularea înregistrării unei mărci colective, în termen de 5 ani de la înregistrarea acesteia, dacă există unul dintre motivele prevăzute la art. 48 alin. 1 lit. a), b), d) şi e).
Dacă înregistrarea mărcii a fost solicitată cu rea-credinţă ori marca a fost înregistrată cu nerespectarea cerinţelor prevăzute la art. 51 alin. 1-3, anularea acesteia poate fi solicitată Tribunalului Municipiului Bucureşti de către persoana interesată, oricând în perioada de protecţie a mărcii.
Art. 56. – Mărcile colective sunt supuse regimului mărcilor individuale, dacă prin prezenta lege nu se prevede altfel.

CAPITOLUL X
Mărci de certificare

Art. 57. – Mărcile de certificare pot fi înregistrate la Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci de către persoane juridice legal abilitate să exercite controlul produselor sau al serviciilor în privinţa elementelor prevăzute la art. 3 lit. e).
Nu pot solicita înregistrarea unei mărci de certificare persoanele juridice care fabrică, importă sau vând produse ori prestează servicii, altele decât cele de control în domeniul calităţii.
Art. 58. – Solicitantul înregistrării unei mărci de certificare va depune, o dată cu cererea de înregistrare, prezentată conform art. 10, ori cel mai târziu în termen de 3 luni de la data notificării de către Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci:
a) regulamentul de folosire a mărcii de certificare;
b) autorizaţia sau documentul din care să rezulte exercitarea legală a activităţii de certificare ori, dacă este cazul, dovada înregistrării mărcii de certificare în ţara de origine.
Regulamentul va indica persoanele autorizate să utilizeze marca, elementele şi caracteristicile care trebuie să fie certificate prin marcă, modul în care autoritatea competentă de certificare trebuie să verifice aceste caracteristici şi să supravegheze folosirea mărcii, taxele care trebuie plătite pentru folosirea mărcii, procedurile de reglementare a diferendelor.
Orice persoană fizică sau juridică, furnizor de produse ori prestator de servicii, poate fi autorizată să folosească marca de certificare sub condiţia respectării prevederilor regulamentului de folosire a mărcii de certificare.
Titularul mărcii de certificare va autoriza persoanele îndreptăţite să folosească marca pentru produsele sau serviciile care prezintă caracteristicile comune, garantate prin regulamentul de folosire a mărcii.
Art. 59. – În afara motivelor de respingere prevăzute pentru cererea de înregistrare a unei mărci individuale, o marcă de certificare este respinsă la înregistrare şi pentru nerespectarea dispoziţiilor art. 3 lit. e) şi ale art. 57 şi 58.
Art. 60. – După publicarea mărcii şi a regulamentului de folosire a acesteia, titularul unei mărci anterioare sau al unei mărci notorii, precum şi al unui drept anterior dobândit cu privire la imaginea sau la numele patronimic al acesteia, la o indicaţie geografică protejată, la un desen sau la un model industrial protejat ori la un drept de autor, precum şi orice persoană interesată pot formula la Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci, în termenul prevăzut la art. 23, opoziţie la înregistrarea mărcii de certificare.
Dispoziţiile art. 53 se aplică, prin analogie, şi în cazul mărcilor de certificare.
Dacă utilizatorii unei mărci de certificare nu respectă regulamentul, titularul poate să retragă autorizaţia de a utiliza marca sau să aplice alte sancţiuni prevăzute în regulament.
Art. 61. – Oricare persoană interesată poate cere Tribunalului Municipiului Bucureşti anularea înregistrării mărcii de certificare, în termen de 5 ani de la înregistrarea acesteia, dacă:
a) există unul dintre motivele prevăzute la art. 48 alin. 1 lit. a), b), d) şi e);
b) înregistrarea mărcii s-a făcut cu nerespectarea prevederilor art. 3 lit. e).
Dacă înregistrarea mărcii a fost solicitată cu rea-credinţă ori marca a fost înregistrată cu nerespectarea cerinţelor prevăzute la art. 57 şi art. 58 alin. 1-3, persoana interesată poate cere Tribunalului Municipiului Bucureşti anularea mărcii, oricând în perioada de protecţie a acesteia.
Art. 62. – Drepturile cu privire la marca de certificare nu pot fi transmise de persoana juridică, titulară a mărcii.
Transmiterea dreptului asupra mărcii de certificare se stabileşte prin hotărâre a Guvernului.
Art. 63. – Când o marcă de certificare a încetat să mai fie protejată, ea nu poate fi nici depusă, nici utilizată înainte de expirarea unui termen de 10 ani de la data încetării protecţiei.
Art. 64. – Mărcile de certificare sunt supuse regimului mărcilor individuale, dacă prin prezenta lege nu se prevede altfel.
Taxele prevăzute de lege pentru mărcile colective se aplică şi mărcilor de certificare.

CAPITOLUL XI
Înregistrarea internaţională a mărcilor

Art. 65. – Dispoziţiile prezentei legi se aplică şi înregistrărilor internaţionale ale mărcilor, efectuate conform Aranjamentului de la Madrid sau Protocolului referitor la Aranjament, care îşi extind efectele lor în România, afară de cazul în care prin aceste convenţii nu se prevede altfel.
Art. 66. – Cererea de înregistrare internaţională pentru o marcă înscrisă în Registrul Naţional al Mărcilor, conform Aranjamentului de la Madrid, precum şi cererea de înregistrare internaţională pentru o marcă depusă sau scrisă în Registrul Naţional al Mărcilor, conform Protocolului referitor la Aranjament, va fi examinată de Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci, cu plata taxei prevăzute de lege.

CAPITOLUL XII
Indicaţii geografice

Art. 67. – Indicaţiile geografice ale produselor sunt protejate în România prin înregistrarea acestora la Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci, potrivit prezentei legi sau convenţiilor internaţionale la care România este parte, şi pot fi folosite numai de persoanele care produc sau comercializează produsele pentru care aceste indicaţii au fost înregistrate.
Nu sunt supuse procedurii de înregistrare, stabilită de prezenta lege, indicaţiile geografice care au dobândit sau vor dobândi protecţie pe calea unor convenţii bilaterale sau multilaterale încheiate de România.
Lista indicaţiilor geografice a căror protecţie este recunoscută în România, pe baza convenţiilor prevăzute la alin. 2, va fi înscrisă la Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci în Registrul Naţional al Indicaţiilor Geografice şi se publică în Buletinul Oficial de Proprietate Industrială.
Art. 68. – Au calitatea de a solicita Oficiului de Stat pentru Invenţii şi Mărci înregistrarea unei indicaţii geografice asociaţiile de producători care desfăşoară o activitate de producţie în zona geografică, pentru produsele indicate în cerere.
Înregistrarea unei indicaţii geografice poate fi cerută la Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci, direct sau prin mandatar autorizat, cu domiciliul sau cu sediul în România, şi va fi supusă taxei prevăzute de lege.
Art. 69. – Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci înregistrează indicaţiile geografice şi acordă solicitantului dreptul de utilizare a acestora după ce Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei sau, după caz, autoritatea competentă din ţara de origine a solicitantului certifică:
a) indicaţia geografică a produsului, care urmează a fi înregistrată;
b) produsele care pot fi comercializate sub această indicaţie;
c) aria geografică de producţie;
d) caracteristicile şi condiţiile de obţinere pe care trebuie să le îndeplinească produsele pentru a putea fi comercializate sub această indicaţie.
Art. 70. – Sunt excluse de la înregistrare indicaţiile geografice care:
a) nu sunt conforme dispoziţiilor art. 3 lit. f);
b) sunt denumiri generice ale produselor;
c) sunt susceptibile de a induce publicul în eroare asupra naturii, originii, modului de obţinere şi calităţii produselor;
d) sunt contrare bunelor moravuri sau ordinii publice.
Art. 71. – Dacă cererea îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege, Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci decide înregistrarea indicaţiei geografice în Registrul Naţional al Indicaţiilor Geografice şi acordarea dreptului de utilizare a acesteia solicitantului.
Dreptul de folosire a indicaţiei geografice, dobândit prin înregistrarea acesteia, aparţine membrilor asociaţiei înscrişi în lista comunicată la Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci.
Art. 72. – În termen de 2 luni de la data deciziei de înregistrare, Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci publică indicaţia geografică în Buletinul Oficial de Proprietate Industrială şi eliberează solicitantului certificatul de înregistrare a indicaţiei geografice şi de acordare a dreptului de utilizare a acesteia, cu plata taxei prevăzute de lege.
Art. 73. – Înregistrarea unei indicaţii geografice pe numele unei asociaţii de producători nu constituie obstacol la înregistrarea aceleiaşi indicaţii de către orice altă asociaţie având calitatea cerută la art. 68.
Art. 74. – Durata de protecţie a indicaţiilor geografice curge de la data depunerii cererii la Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci şi este nelimitată.
Dreptul de utilizare a indicaţiei geografice se acordă solicitantului pe o perioadă de 10 ani, cu posibilitatea de reînnoire nelimitată, dacă se menţin condiţiile în care acest drept a fost dobândit.
Cererea de reînnoire este supusă taxei prevăzute de lege.
Art. 75. – Persoanele autorizate să folosească o indicaţie geografică pentru anumite produse au dreptul să o folosească în circuitul comercial, aplicată numai pe aceste produse, în documente însoţitoare, reclame, prospecte, şi pot să aplice menţiunea indicaţie geografică înregistrată.
Art. 76. – Este interzisă folosirea unei indicaţii geografice sau imitarea ei de către persoane neautorizate, chiar dacă se indică originea reală a produselor ori dacă se adaugă menţiuni ca: gen, tip, imitaţie şi altele asemenea.
Persoanele autorizate de Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci să utilizeze o indicaţie geografică pentru vinuri sau pentru produse spirtoase pot să interzică folosirea acestei indicaţii de către orice altă persoană pentru vinuri sau pentru produse spirtoase care nu sunt originare din locul sugerat de indicaţia geografică respectivă, chiar în cazurile în care originea adevărată a produsului este menţionată expres ori în cazurile în care indicaţia geografică este utilizată în traducere sau este însoţită de expresii, cum sunt: de genul, de tipul şi altele asemenea.
Art. 77. – Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei poate proceda, din oficiu sau la sesizarea unei persoane interesate, la controlul produselor puse în circulaţie sub indicaţia geografică înregistrată.
Art. 78. – Dreptul de folosire a unei indicaţii geografice nu poate să facă obiectul nici unei transmiteri.
Art. 79. – Pe întreaga durată de protecţie a indicaţiei geografice oricare persoană interesată poate cere Tribunalului Municipiului Bucureşti anularea înregistrării acesteia, dacă înregistrarea indicaţiei geografice s-a făcut cu nerespectarea dispoziţiilor art. 69 şi 70.
Pentru nerespectarea condiţiilor de calitate şi a caracteristicilor specifice produselor din zona la care se referă indicaţia geografică, Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei sau oricare altă persoană interesată poate solicita Tribunalului Municipiului Bucureşti decăderea din drepturi a persoanelor autorizate de Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci să folosească indicaţia geografică înregistrată.
Sentinţa Tribunalului Municipiului Bucureşti rămasă definitivă se comunică Oficiului de Stat pentru Invenţii şi Mărci de către persoana interesată. Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci radiază indicaţia geografică din Registrul Naţional al Indicaţiilor Geografice şi publică radierea acesteia în Buletinul Oficial de Proprietate Industrială, în termen de 2 luni de la comunicare.

CAPITOLUL XIII
Apărarea drepturilor asupra mărcilor şi indicaţiilor geografice

Art. 80. – Deciziile Oficiului de Stat pentru Invenţii şi Mărci privind înregistrarea mărcilor pot fi contestate la acest oficiu de către solicitantul înregistrării mărcii sau, după caz, de către titularul mărcii, în termen de 3 luni de la comunicare, cu plata taxei legale.
Deciziile Oficiului de Stat pentru Invenţii şi Mărci privind înscrierea cesiunii sau a licenţei în Registrul Naţional al Mărcilor pot fi contestate la Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci, de către persoanele interesate, în termen de 3 luni de la comunicare sau, după caz, de la publicarea acestora.
Contestaţiile formulate conform alin. 1 şi 2 vor fi soluţionate de către o comisie de reexaminare din cadrul Oficiului de Stat pentru Invenţii şi Mărci.
Art. 81. – Hotărârea comisiei de reexaminare, motivată, se comunică părţilor, în termen de 15 zile de la pronunţare şi poate fi atacată cu apel la Tribunalul Municipiului Bucureşti, în termen de 30 de zile de la comunicare.
În termen de 15 zile de la comunicare, deciziile Tribunalului Municipiului Bucureşti pot fi atacate cu recurs la Curtea de Apel Bucureşti.
Sentinţele Tribunalului Municipiului Bucureşti, pronunţate în cazurile prevăzute la art. 45, 48, 54, 55, 61 şi 79, pot fi atacate cu apel la Curtea de Apel Bucureşti, în termen de 30 de zile de la comunicare.
Art. 82. – La cererea instanţei judecătoreşti, Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci este obligat să înainteze acesteia actele, documentele şi informaţiile necesare judecării cauzei cu care a fost învestită.
Art. 83. – Constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 3 ani sau cu amendă de 15 milioane lei:
a) contrafacerea, imitarea sau folosirea fără drept a unei mărci în scopul inducerii în eroare a publicului asupra calităţii produselor sau serviciilor la care se referă marca;
b) punerea în circulaţie, fără drept, a unui produs purtând o marcă identică sau similară cu o marcă înregistrată pentru produse identice sau similare şi care prejudiciază pe titularul mărcii înregistrate;
c) punerea în circulaţie a produselor care poartă indicaţii geografice care indică sau sugerează că produsul în cauză este originar dintr-o regiune geografică, alta decât locul adevărat de origine, în scopul inducerii în eroare a publicului cu privire la originea geografică a produsului.
Săvârşirea de către un terţ a oricărui act prevăzut la art. 35 alin. 2, fără consimţământul titularului mărcii înregistrate, constituie infracţiune de contrafacere.
Nici un act din cele prevăzute la art. 35 alin. 2 nu constituie contrafacere, dacă a fost efectuat înainte de data publicării mărcii.
O acţiune în contrafacere poate fi pornită de titularul mărcii numai după data înregistrării mărcii în Registrul Naţional al Mărcilor.
Abrogat.
Art. 84. – Titularul mărcii sau, după caz, Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei poate solicita instanţei judecătoreşti competente să dispună măsura confiscării şi, după caz, a distrugerii produselor care poartă mărci sau indicaţii geografice prevăzute la art. 83.
Dispoziţiile alin. 1 se aplică şi materialelor sau echipamentelor care au servit nemijlocit la comiterea infracţiunilor prevăzute la art. 83.
Art. 85. – Pentru prejudicii cauzate prin săvârşirea faptelor prevăzute la art. 83, persoanele vinovate pot fi obligate la despăgubiri, potrivit dreptului comun.
Art. 86. – Orice utilizare a mărcilor sau indicaţiilor geografice, contrară practicilor loiale în activitatea industrială sau comercială, în scopul de a induce în eroare consumatorii, constituie un act de concurenţă neloială şi se pedepseşte cu închisoare de la o lună la 2 ani sau cu amendă de 15 milioane lei.
Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.
Art. 87. – Titularul mărcii sau, după caz, Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei poate solicita instanţei judecătoreşti să dispună luarea unor măsuri asigurătorii, atunci când se consideră că există un risc de încălcare de către terţi a drepturilor cu privire la marca sau la indicaţia geografică protejată şi dacă această încălcare ameninţă să cauzeze un prejudiciu ireparabil ori dacă există un risc de distrugere a elementelor de probă.
Măsurile asigurătorii se vor referi, în special, la încetarea actelor de încălcare a drepturilor prevăzute la alin. 1 şi la conservarea probelor pentru dovedirea provenienţei produselor sau serviciilor purtând în mod ilicit o marcă sau o indicaţie geografică protejată.
Dispoziţiile din dreptul comun referitoare la sechestrul asigurător vor fi aplicabile şi actelor care aduc atingere drepturilor cu privire la marca sau la indicaţia geografică protejată.
Art. 88. – Pentru ordonarea măsurilor prevăzute la art. 87 sunt aplicabile dispoziţiile art. 581 şi 582 din Codul de procedură civilă.
Când ordonă măsuri asigurătorii, instanţa poate obliga reclamantul la plata unei cauţiuni în suma stabilită de aceasta.
Art. 89. – Instanţa va putea pretinde reclamantului să furnizeze orice elemente probatorii de care dispune, pentru a dovedi că este deţinătorul dreptului ce a fost încălcat, ori a cărui încălcare a fost inevitabilă.
În cazurile în care mijloacele de probă în susţinerea pretenţiilor reclamantului se află sub controlul pârâtului, instanţa va putea să ordone ca probele să fie produse de către pârât, sub condiţia garantării confidenţialităţii informaţiilor, potrivit legii.
Instanţa va putea ordona reclamantului să plătească toate daunele cauzate pârâtului, ca urmare a unei exercitări abuzive a drepturilor procedurale cu privire la marca sau la indicaţia geografică protejată.
Art. 90. – Titularul mărcii sau, după caz, Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei poate solicita autorului încălcării dreptului informaţii imediate privind provenienţa şi circuitele de distribuire a mărfurilor ilegal marcate, precum şi informaţii despre identitatea fabricantului sau a comerciantului, cantitatea de marfă fabricată, livrată, primită sau comandată.
Art. 91. – În situaţiile prevăzute la art. 83, autorităţile vamale pot dispune, fie din oficiu, fie la cererea titularului dreptului, suspendarea activităţii vamale la importul sau la exportul produselor care poartă mărci sau indicaţii geografice.
Competenţele vamale cu privire la asigurarea respectării drepturilor asupra mărcilor şi indicaţiilor geografice protejate aparţin Direcţiei Generale a Vămilor, potrivit legii.

CAPITOLUL XIV
Atribuţiile Oficiului de Stat pentru Invenţii şi Mărci

Art. 92. – Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci este organul de specialitate al administraţiei publice centrale, unica autoritate care asigură pe teritoriul României protecţia mărcilor şi indicaţiilor geografice, potrivit prezentei legi.
Art. 93. – În domeniul mărcilor şi indicaţiilor geografice, Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci are următoarele atribuţii:
a) înregistrează, examinează şi publică cererile de înregistrare a mărcilor;
b) examinează mărcile înregistrate sau depuse spre înregistrare la Organizaţia Mondială a Proprietăţii Intelectuale, conform Aranjamentului de la Madrid sau Protocolului referitor la Aranjament, recunoscând sau refuzând protecţia acestora pe teritoriul României;
c) înregistrează şi publică cererile de înregistrare a indicaţiilor geografice şi acordă protecţie acestora pe teritoriul României;
d) eliberează certificate de înregistrare a mărcilor;
e) eliberează certificate de înregistrare a indicaţiilor geografice şi acordă dreptul de utilizare a acestora;
f) organizează şi ţine Registrul Naţional al Mărcilor şi Registrul Naţional al Indicaţiilor Geografice;
g) eliberează certificate de prioritate pentru mărci;
h) efectuează cercetări prealabile înregistrării unei mărci;
i) administrează, conservă şi dezvoltă colecţia naţională de mărci şi de indicaţii geografice şi realizează baza de date informative în domeniu;
j) întreţine relaţii cu organe guvernamentale similare şi organizaţii regionale de proprietate industrială; reprezintă România în organizaţii internaţionale de specialitate;
k) editează publicaţia oficială privind mărcile şi indicaţiile geografice ale produselor şi asigură schimbul de publicaţii cu administraţiile naţionale similare străine şi cu organismele şi organizaţiile internaţionale de profil;
l) îndeplineşte şi alte atribuţii prevăzute de lege.

CAPITOLUL XV

Dispoziţii tranzitorii şi finale

Art. 94. – Cererile de înregistrare a mărcilor pentru care nu s-a luat o decizie până la data intrării în vigoare a prezentei legi sunt supuse prevederilor acesteia.
Până la data intrării în vigoare a prezentei legi, Guvernul va aproba regulamentul de aplicare a acesteia.
Art. 95. – Prezenta lege intră în vigoare la 3 luni de la data publicării ei în Monitorul Oficial al României.
Pe aceeaşi dată se abrogă:
– Legea nr. 28/1967 privind mărcile de fabrică, de comerţ şi de serviciu, publicată în Buletinul Oficial nr. 114 din 29 decembrie 1967;
– Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 77/1968 privind aplicarea Legii nr. 28/1967, publicată în Buletinul Oficial nr. 8 din 27 ianuarie 1968;
– Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 1.057/1968 pentru aprobarea Regulamentului privind compunerea, organizarea şi funcţionarea comisiei pentru soluţionarea litigiilor privind mărcile de fabrică, de comerţ şi de serviciu, publicată în Buletinul Oficial nr. 66 din 17 mai 1968;
– Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 2.508/1969 pentru stabilirea şi sancţionarea contravenţiilor la normele legale privind invenţiile, inovaţiile şi raţionalizările, precum şi mărcile de fabrică, de comerţ şi de serviciu, publicată în Buletinul Oficial nr. 159 din 31 decembrie 1969;
– orice alte dispoziţii contrare prezentei legi.

Categorie: Legislatie | Lasa un comentariu

Lege nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru (actualizata la data de 01/2007)

Lege nr. 146/1997 din 24/07/1997 privind taxele judiciare de timbru1

– A se vedea O.G. nr. 36/2002 care prin art. 74 alin. (1) lit. b) prevede ca se constituie integral venituri proprii ale bugetelor locale taxele judiciare de timbru prevazute de Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, cu modificarile si completarile ulterioare, iar actualizarea periodica in functie de rata inflatiei si majorarea anuala a acestor taxe se supun reglementarilor prevazute O.G. nr. 36/2002.
– Conform pct. 79.01. din Normele Metodologice de aplicare a O.G. 36/2002, incepand cu data de 1 ianuarie 2003 isi inceteaza aplicabilitatea orice prevederi prin care taxele instituite prin Legea nr. 146/1997, se constituie venituri la bugetul de stat ori la alte bugete in afara bugetelor locale.

– Taxele de timbru din prezenta lege au fost actualizate in conformitate cu anexa nr. I pct. II din Normele Metodologice, astfel cum au fost modificate prin art. II din H.G. nr. 561/2003.
– A se vedea Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003, care prin pct. II din anexa reda taxele pe 2004, prevazute si de Normele Metodologice de aplicare a O.G. nr. 36/2002, astfel cum au fost modificate de H.G. nr. 561/2003.

Parlamentul Romaniei adopta prezenta lege

Art. 1. – Actiunile si cererile introduse la instantele judecatoresti, precum si cererile adresate Ministerului Justitiei si Parchetului de pe langa Curtea Suprema de Justitie sunt supuse taxelor judiciare de timbru, prevazute in prezenta lege, si se taxeaza in mod diferentiat, dupa cum obiectul acestora este sau nu evaluabil in bani, cu exceptiile prevazute de lege.

Art. 2. – (1) Actiunile si cererile evaluabile in bani, introduse la instantele judecatoresti, se taxeaza astfel:2
a) pana la valoarea de 39,00 lei – 2 lei
b) intre 39,01 lei si 388,00 lei – 2 lei + 10% pentru ce depaseste 39 lei
c) intre 388,01 lei si 3.879,00 lei – 37 lei + 8% pentru ce depaseste 388 lei
d) intre 3.879,01 lei si 19.395,80 lei – 316 lei + 6% pentru ce depaseste 3.879 lei
e) intre 19.395,01 lei si 38.790,00 lei – 1.247 lei + 4% pentru ce depaseste 19.395 lei
f) intre 38.790,01 lei si 193.948,00 lei – 2.023 lei + 2% pentru ce depaseste 38.790 lei g) peste 193.948,00 lei – 5.126 lei + 1% pentru ce depaseste 193.948 lei

(2) In cazul contestatiei la executarea silita, taxa se calculeaza la valoarea bunurilor a caror urmarire se contesta sau la valoarea debitului urmarit, cand acest debit este mai mic decat valoarea bunurilor urmarite. Taxa aferenta acestei contestatii nu poate depasi suma de 194 lei, indiferent de valoarea contestata.
(3) Valoarea la care se calculeaza taxa de timbru este cea declarata in actiune sau in cerere. Daca aceasta valoare este contestata sau apreciata de instanta ca derizorie, evaluarea se va face potrivit normelor metodologice prevazute la art. 28 alin. (2) din prezenta lege.

Art. 3 ((Litera a1) a fost introdusa prin art. I, pct. 1 din O.G. nr. 30/1999.
– Litera o1) a fost introdusa prin art. I, pct. 1 din O.G. nr. 34/2001
– Litera t1) a fost introdusa prin art. I, pct. 1 din O.G. nr. 11/1998.
– Literele a) – x) au fost modificate prin anexa pct. II de la Normele Metodologice aprobate prin H.G. nr. 44/2004, astfel cum a fost modificata si inlocuita de Anexa din H.G. nr. 1514/2006)). – Actiunile si cererile neevaluabile in bani se taxeaza astfel:
a) cereri pentru constatarea existentei sau neexistentei unui drept, 19 lei facute in cadrul art. 111 din Codul de procedura civila

a)1 cereri in anularea sau declararea nulitatii unui act juridic 12 lei

b) cereri care privesc dreptul de folosinta a locuintelor sau a unor incaperi, nelegate de plata anumitor sume de bani, precum si cereri de ordonanta presedintiala al caror obiect nu este evaluabil in bani 10 lei

c) cereri pentru stabilirea calitatii de mostenitor, a masei succesorale, cereri de raport, cereri de reductiune a liberalitatilor si cereri de partaj 19 lei Separat de aceasta taxa, daca partile contesta bunurile de impartit, valoarea acestora sau drepturile ori marimea drepturilor coproprietarilor in cadrul cererilor de mai sus, taxa judiciara de timbru se datoreaza de titularul cererii la valoarea contestata;

d) cereri de recuzare in materie civila 4 lei

e) cereri de suspendare a executarii silite, inclusiv a executarii vremelnice, precum si cereri in legatura cu masurile asiguratorii 10 lei

f) cereri de perimare si cereri pentru eliberarea ordonantei de adjudecare 10 lei

g) contestatii in anulare 10 lei

h) cereri de revizuire 10 lei

i) actiuni de granituire, in cazul in care nu cuprind si revendicarea unei portiuni de teren 19 lei

In ipoteza in care se revendica si o portiune de teren, se va adauga si taxa corespunzatoare valorii suprafetei revendicate;

j) actiuni posesorii si cereri care au ca obiect servituti 19 lei
k) cereri de stramutare in materie civila 4 lei
l) cereri pentru investirea cu formula executorie a hotararilor judecatoresti pronuntate in tara sau in alte tari si a oricaror alte hotarari sau inscrisuri prevazute de lege, care nu sunt executorii potrivit legii 4 lei

m) cereri introduse de cei vatamati in drepturile lor printr-un act administrativ sau prin refuzul nejustificat al unei autoritati administrative de a le rezolva cererea referitoare la un drept recunoscut de lege:
– cererea pentru anularea actului sau, dupa caz, recunoasterea dreptului pretins, precum si pentru eliberarea unui certificat, unei adeverinte sau oricarui alt inscris 4 lei
– cererea cu caracter patrimonial, prin care se solicita si repararea pagubelor suferite – 10% din valoarea pretinsa, dar nu mai mult de 39 lei

n) cereri pentru refacerea inscrisurilor si a hotararilor disparute, precum si cereri de repunere in termen 4 lei
o) cereri pentru incuviintarea executarii silite 10 lei
o)1 cereri pentru emiterea somatiei de plata 39 lei

p) cereri privind instituirea de masuri asiguratorii asupra navelor si aeronavelor 388 lei

r) cereri de asistenta judiciara, formulate de autoritatile straine, daca prin conventii internationale sau pe baza de reciprocitate nu s-a stabilit ca asistenta judiciara internationala se efectueaza gratuit:

– inmanarea de acte judiciare sau extrajudiciare 39 lei
– efectuarea de comisii rogatorii 78 lei

s) cereri de infiintare a popririi 10 lei

t) cereri pentru eliberarea de catre instantele judecatoresti de copii de pe hotararile judecatoresti, cu mentiunea ca sunt definitive sau irevocabile 2 lei

t) cereri pentru legalizarea de copii de pe inscrisurile aflate la dosar, pentru fiecare exemplar de copie in parte 1/pagina

t)1 cereri pentru eliberarea oricaror alte certificate prin care se atesta fapte sau situatii rezultate din evidentele instantelor de judecata sau cu privire la dosarele aflate in arhiva acestora 1 leu

u) notificarile si somatiile comunicate prin executorii judecatoresti, de fiecare comunicare 4 lei

v) cereri adresate Ministerului Justitiei pentru supralegalizarea inscrisurilor sau copiilor de pe inscrisuri, destinate a fi utilizate in
strainatate 1 lei

x) cereri adresate Ministerului Justitiei pentru autorizarea traducatorilor si interpretilor 19 lei

Art. 31. – (1) Cererile introduse la instantele judecatoresti, prin care se solicita pronuntarea unei hotarari judecatoresti care tine loc de act autentic de instrainare a unor bunuri imobile, se taxeaza corespunzator taxei de timbru pentru autentificarea actului, prevazuta la cap. I. pct. 1 din anexa la Ordonanta Guvernului nr. 12/1998 privind taxele de timbru pentru activitatea notariala, aprobata si modificata prin Legea nr. 122/1998, cu modificarile si completarile ulterioare.
(2) Dispozitiile art. 9 alin. (3) se aplica in mod corespunzator.3

Art. 4. – Cererile pentru acordarea personalitatii juridice, pentru autorizarea functionarii si pentru inregistrarea unor persoane juridice se taxeaza dupa cum urmeaza:
a) cereri pentru inregistrarea partidelor politice 39 lei;

b) cereri pentru acordarea personalitatii juridice asociatiilor fara scop lucrativ, fundatiilor, uniunilor si federatiilor de persoane juridice fara scop lucrativ, precum si pentru modificarea actelor constitutive ale acestora 19 lei.4

Art. 5. – Cererile formulate in domeniul drepturilor de autor si de inventator se taxeaza dupa cum urmeaza:
a) cereri pentru recunoasterea dreptului de autor si a celor conexe, pentru constatarea incalcarii acestora si repararea prejudiciilor, inclusiv plata drepturilor de autor si a sumelor cuvenite pentru opere de arta, precum si pentru luarea de masuri in scopul prevenirii producerii unor pagube iminente sau pentru asigurarea repararii acestora 39 lei;
b) cereri pentru recunoasterea calitatii de inventator, de titular de brevet, a drepturilor nascute din brevetul de inventie, din contractele de cesiune si licenta, inclusiv drepturile patrimoniale ale inventatorului 39 lei.5

Art. 6. – In materie comerciala, se taxeaza urmatoarele cereri:
a) cereri pentru inregistrarea sau autorizarea societatilor comerciale, precum si pentru modificarea actelor constitutive ale acestora, cereri pentru excluderea unui asociat, precum si cereri de dizolvare si lichidare a unei societati comerciale – 39 lei;
b) cereri pentru lichidarea pozitiei dominante a unui agent economic – 39 lei;
c) actiuni, cereri si contestatii introduse in temeiul Legii nr. 64/1995 privind procedura reorganizarii judiciare si a falimentului si al Legii nr. 83/1998 privind procedura falimentului bancilor – 39 lei;

d) cereri pentru contestarea devizului lucrarilor reglementate de art. 67 alin. 3 din Legea nr. 26/1996 (Codul silvic) – 19 lei.6

Art. 7. – Taxele judiciare de timbru pentru unele actiuni si cereri referitoare la raporturile de familie sunt urmatoarele:
a) pentru cererea de divort intemeiata pe art. 38 alin. 1 si 2 din Codul familiei – 39 lei;

b) pentru cererea de divort intemeiata pe art. 38 alin. 3 din Codul familiei, precum si in cazul in care reclamantul nu realizeaza venituri sau acestea sunt inferioare salariului minim brut pe tara – 8 lei;

c) pentru cererile de stabilire a locuintei minorilor, formulate potrivit art. 100 alin. 3 din Codul familiei, pentru cererea de incredintare a copiilor minori, introdusa separat de actiunea de divort, pentru cererile de reincredintare a copiilor minori ulterior divortului, pentru actiunea introdusa de un parinte care a recunoscut unul sau mai multi copii, in scopul purtarii numelui sau, precum si pentru cererile de incredintare a copiilor minori din afara casatoriei, formulate potrivit art. 65 din Codul familiei – 6 lei.7

Art. 8. – Cererile formulate potrivit Legii notarilor publici si a activitatii notariale nr. 36/1995 se taxeaza dupa cum urmeaza:
a) cereri pentru solutionarea conflictelor de competenta dintre birourile notarilor publici – 8 lei;
b) plangeri impotriva incheierii de respingere a cererii de indeplinire a unui act notarial – 8 lei;
c) cereri pentru supralegalizarea semnaturii si a sigiliului notarului public de catre Ministerul Justitiei – 4 lei.8

Art. 8¹. – (1) Cererile pentru eliberarea de catre instantele judecatoresti de copii de pe hotararile judecatoresti, cu mentiunea ca sunt definitive si irevocabile, prin care se stabilesc calitatea de mostenitor, masa succesorala, cotele si bunurile ce revin fiecarui mostenitor, daca nu s-a platit taxa de timbru pentru efectuarea procedurii succesorale notariale, se taxeaza potrivit cap. I pct. 20 din anexa la Ordonanta Guvernului nr. 12/1998 privind taxele de timbru pentru activitatea notariala, aprobata si modificata prin Legea nr. 122/1998, cu modificarile si completarile ulterioare.
(2) Dupa plata taxelor succesorale, eliberarea de noi copii de pe hotararile judecatoresti prevazute la alin. (1) se taxeaza cu 2 lei.9

Art. 82. – Cererile formulate potrivit Legii nr. 188/2000 privind executorii judecatoresti, cu modificarile si completarile ulterioare, se taxeaza dupa cum urmeaza:
a) cereri pentru solutionarea conflictelor de competenta intre birourile executorilor judecatoresti – 8 lei;

b) plangeri impotriva refuzului executorului judecatoresc de a indeplini un act sau de a efectua o executare silita – 8 lei;
c) cereri pentru supralegalizarea semnaturii si a stampilei executorului judecatoresc – 4 lei.10

Art. 9. – (1) Transcrierea sau, dupa caz, intabularea in registrele de publicitate a instrainarilor de imobile, pe baza de acte sub semnatura privata, si a ordonantelor de adjudecare se taxeaza in functie de valoarea declarata de parti in act, dar nu mai putin decat valoarea terenurilor si constructiilor, avuta in vedere la stabilirea impozitelor, astfel:
a) pana la 388,00 lei – 4%, dar nu mai putin de 4 lei
b) de la 388,01 lei la 1.940,00 lei – 16 lei + 3% pentru suma ce depaseste 388 lei
c) de la 1.940,01 lei la 3.879,00 lei – 62 lei + 2% pentru suma ce depaseste 1.940 lei
d) de la 3.879,01 lei la 5.784,00 lei – 101,00 lei + 1,5% pentru suma ce depaseste 3.879 lei
e) peste 5.784,00 lei – 136 lei + 1% pentru suma ce depaseste 5.784 lei

(2) Transcrierea, respectiv intabularea dreptului de proprietate asupra activelor imobiliare, definite potrivit legii, vandute de catre societatile comerciale cu capital de stat precum si de fostele cooperative agricole de productie cu ocazia lichidarii acestora, se taxeaza cu 0,02% din pretul activului dobandit.
(3) In cazul actelor autentificate de notarii publici, pentru care s-a perceput taxa de autentificare potrivit legii, nu se mai percepe si taxa de transcriere sau, dupa caz, de inscriere in registrele de publicitate.
(4) Inscrierea drepturilor reale de garantie (gaj, ipoteca, privilegii, fidejusiuni reale) se taxeaza cu 1,5% la cuantumul din creanta garantat, dar nu mai mult de 39 lei. Inscrierea mai multor garantii pentru acelasi credit nu poate depasi taxa maxima prevazuta mai sus.
(5) Orice alte transcrieri, inscrieri sau notari in registrele de publicitate a situatiei juridice a imobilelor, inclusiv radierea drepturilor reale de garantie se taxeaza cu 4 lei.
(6) Actiunile si cererile prevazute de Decretul-lege nr. 115/1938 pentru unificarea dispozitiilor privitoare la cartile funciare si de Legea cadastrului si a publicitatii imobiliare nr. 7/1996, altele decat cererile de efectuare a operatiunilor de publicitate, se taxeaza cu 8 lei.
(7) Eliberarea certificatelor de sarcini in urma cercetarii registrelor de transcriptiuni si inscriptiuni si, dupa caz, a extraselor sau copiilor de carte funciara se taxeaza cu 2 lei pentru fiecare exemplar.11

Art. 10. – Cererile reconventionale, cererile de interventie si de chemare in garantie se taxeaza dupa regulile aplicabile cererii sau actiunii principale.

Art. 11. ((Articolul a fost modificat prin art. I, pct. 3 din O.G. nr. 34/2001.
– Partea introductiva a alin. (2) a fost modificata prin anexa pct. II de la Normele Metodologice aprobate prin H.G. nr. 44/2004, astfel cum a fost modificata si inlocuita de Anexa din H.G. nr. 1514/2006.)) – (1) Cererile pentru exercitarea apelului sau recursului impotriva hotararilor judecatoresti se taxeaza cu 50% din:
– taxa datorata pentru cererea sau actiunea neevaluabila in bani, solutionata de prima instanta;
– taxa datorata la suma contestata, in cazul cererilor si actiunilor evaluabile in bani.
(2) Se timbreaza cu 4 lei cererile pentru exercitarea apelului sau recursului impotriva urmatoarelor hotarari judecatoresti:
– incheierea de scoatere in vanzare a bunurilor in actiunea de partaj;
– incheierea de suspendare a judecarii cauzei;
– hotararile de declinare a competentei si de dezinvestire;
– hotararile de anulare a cererii, ca netimbrata sau nesemnata;
– hotararile prin care s-a respins cererea, ca prematura, inadmisibila, prescrisa sau pentru autoritate de lucru judecat.

Art. 12. – Cererile in vederea declararii recursului in anulare in cauze civile, adresate Ministerului Justitiei sau Parchetului de pe langa Curtea Suprema de Justitie, se taxeaza cu 8 lei.12

Art. 13. – Toate celelalte actiuni si cereri neevaluabile in bani, cu exceptia celor scutite de plata taxei judiciare de timbru potrivit legii, se timbreaza cu 8 lei.13

Art. 14. 14 – Cand o actiune are mai multe capete de cerere, cu finalitate diferita, taxa judiciara de timbru se datoreaza pentru fiecare capat de cerere in parte, dupa natura lui, cu exceptia cazurilor in care prin lege se prevede altfel.
Art. 15. – Sunt scutite de taxe judiciare de timbru actiunile si cererile, inclusiv cele pentru exercitarea cailor de atac, referitoare la:
a) incheierea, executarea si incetarea contractului individual de munca, orice drepturi ce decurg din raporturi de munca, stabilirea impozitului pe salarii, drepturile decurgand din executarea contractelor colective de munca si cele privind solutionarea conflictelor colective de munca, precum si executarea hotararilor pronuntate in aceste litigii;
b) plata muncii membrilor cooperativelor de productie mestesugareasca, de productie mixta agricola-mestesugareasca, de invalizi si de prestari de servicii;
c) obligatiile legale si contractuale de intretinere;
d) stabilirea si plata pensiilor, precum si alte drepturi prevazute prin sistemele de asigurari sociale;
e) stabilirea si plata ajutorului de somaj, a ajutorului de integrare profesionala si a alocatiei de sprijin, a ajutorului social, a alocatiei de stat pentru copii, a drepturilor persoanelor handicapate si a altor forme de protectie sociala prevazute de lege;
f) restituirea de catre persoanele fizice si juridice care folosesc personal salariat a sumelor acordate de organul de asigurare cu titlu de pensii si ajutoare sociale celor accidentati in munca;
f1) abrogat;
g) stabilirea si acordarea despagubirilor decurgand din condamnarea sau luarea unei masuri preventive pe nedrept;
h) adoptie, constatarea abandonului, ocrotirea minorilor, tutela, curatela, interdictie judecatoreasca, asistenta bolnavilor psihic periculosi, precum si la exercitarea de catre autoritatea tutelara a atributiilor ce si revin;
i) sanctionarea contravenientilor;
j) protectia consumatorilor, atunci cand persoanele fizice si asociatiile pentru protectia consumatorilor au calitatea de reclamant impotriva agentilor economici care au prejudiciat drepturile si interesele legitime ale consumatorilor;
k) stabilirea drepturilor persoanelor fizice actionare la societatile comerciale agricole pe actiuni;
l) valorificarea drepturilor Societatii Nationale de Cruce Rosie;
m) amenzile de orice fel:
n) exercitarea drepturilor electorale;
o) cauzele penale, inclusiv despagubirile civile pentru daunele materiale si morale decurgand din acestea;
p) orice alte actiuni, cereri sau acte de procedura pentru care se prevad, prin legi speciale, scutiri de taxa judiciara de timbru;
r) cererile introduse de proprietari sau de succesorii acestora pentru restituirea imobilelor preluate de stat sau de alte persoane juridice in perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, precum si cererile, accesorii si incidente.
s) stabilirea si acordarea despagubirilor civile pentru pretinse incalcari ale drepturilor prevazute la art. 2 si 3 din Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale, ratificata prin Legea nr. 30/1994, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 135 din 31 mai 1994, cu modificarile ulterioare;
t) drepturile si interesele legitime pretinse de fostii detinuti si persecutati pentru motive politice in perioada regimului comunist din Romania.

Art. 16. – Sunt scutite de plata taxei judiciare de timbru si contestatiile introduse la curtea de apel impotriva hotararilor comisiilor constituite in temeiul art. 20 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauza de utilitate publica.

Art. 16¹. – Sunt scutite de taxa judiciara de timbru cererile, actiunile si caile de atac formulate de catre prefect sau primar pentru anularea actelor juridice facute sau emise cu incalcarea prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991, republicata, cu modificarile ulterioare. 15

Art. 17. – Sunt scutite de taxa judiciara de timbru cererile si actiunile, inclusiv caile de atac formulate, potrivit legii, de Senat, Camera Deputatilor, Presedintia Romaniei, Guvernul Romaniei, Curtea Constitutionala, Curtea de Conturi, Consiliul Legislativ, Avocatul Poporului, de Ministerul Public si de Ministerul Finantelor, indiferent de obiectul acestora, precum si cele formulate de alte institutii publice, indiferent de calitatea procesuala a acestora, cand au ca obiect venituri publice.16

Art. 17¹. – Sunt scutite, de taxa judiciara de timbru cererile pentru inregistrarea asociatiilor de proprietari, de locatari sau mixte, adresate judecatoriei, precum si transcrierea titlurilor de proprietate sau, dupa caz, a contractelor de dobandire a apartamentelor din cladirile cu mai multe locuinte, in vederea constituirii asociatiilor de proprietari, de locatari sau mixte.17
Art. 17². – Sunt scutite de taxa judiciara de timbru cererile pentru dizolvarea societatilor comerciale si a grupurilor de interes economic, formulate de Oficiul National al Registrului Comertului. 18

Art. 18. – (1) Determinarea cuantumului taxelor judiciare de timbru se face de catre instanta de judecata sau, dupa caz, de Ministerul Justitiei.
(2) Impotriva modului de stabilire a taxei judiciare de timbru se poate face cerere de reexaminare, la aceeasi instanta, in termen de 3 zile de la data la care s-a stabilit taxa sau de la data comunicarii sumei datorate.
(3) Cererea se solutioneaza in camera de consiliu de un alt complet, fara citarea partilor, prin incheiere irevocabila.
(4) In cazul admiterii integrale sau partiale a cererii de reexaminare, taxa de timbru se restituie total ori, dupa caz, proportional cu reducerea sumei contestate.19

Art. 18¹. – In cazul taxelor datorate pentru cereri adresate Ministerului Justitiei, solutionarea cererii de reexaminare este de competenta Judecatoriei Sectorului 5 Bucuresti.20

Art. 19. – (1) Taxele judiciare de timbru se platesc in numerar sau prin virament, in contul bugetului de stat, la unitatile trezoreriei statului sau ale Casei de Economii si Consemnatiuni.
(2) Persoanele juridice platesc taxele judiciare de timbru in numerar sau prin virament, in contul bugetului de stat, la unitatea trezoreriei statului in raza careia isi au sediul fiscal. 21

Art. 20. – (1) Taxele judiciare de timbru se platesc anticipat.
(2) Daca taxa judiciara de timbru nu a fost platita in cuantumul legal, in momentul inregistrarii actiunii sau cererii, ori daca, in cursul procesului, apar elemente care determina o valoare mai mare, instanta va pune in vedere petentului sa achite suma datorata pana la primul termen de judecata. In cazul cand se micsoreaza valoarea pretentiilor formulate in actiune sau in cerere, dupa ce a fost inregistrata, taxa judiciara de timbru se percepe la valoarea initiala, fara a se tine seama de reducerea ulterioara.
(3) Neindeplinirea obligatiei de plata pana la termenul stabilit se sanctioneaza cu anularea actiunii sau a cererii.
(4) Daca in momentul inregistrarii sale actiunea sau cererea a fost taxata corespunzator obiectului sau initial, dar a fost modificata ulterior, ea nu va putea fi anulata integral, ci va trebui solutionata, in limitele in care taxa judiciara de timbru s-a platit in mod legal.
(5) In situatia in care instanta judecatoreasca investita cu solutionarea unei cai de atac ordinare sau extraordinare constata ca in fazele procesuale anterioare taxa judiciara de timbru nu a fost platita in cuantumul legal, va dispune obligarea partii la plata taxelor judiciare de timbru aferente, dispozitivul hotararii constituind titlu executoriu. Executarea silita a hotararii se va efectua prin organele de executare ale unitatilor teritoriale subordonate Ministerului Finantelor Publice in a caror raza teritoriala isi are domiciliul sau sediul debitorul, potrivit legislatiei privind executarea silita a creantelor bugetare. 22

Art. 21. – (1) Instanta judecatoreasca poate acorda scutiri, reduceri, esalonari sau amanari pentru plata taxelor judiciare de timbru in conditiile art. 74-81 din Codul de procedura civila.
(2) Pentru taxele datorate Ministerului Justitiei, cererea de acordare a scutirilor, reducerilor, esalonarilor sau amanarilor pentru plata taxelor judiciare de timbru se solutioneaza de Judecatoria Sectorului 5 Bucuresti. 23

Art. 22. – Abrogat.24

Art. 23. – (1) Sumele achitate cu titlu de taxe judiciare de timbru se restituie, la cererea petitionarului, in urmatoarele cazuri:
a) cand taxa platita nu era datorata;
b) cand s-a platit mai mult decat cuantumul legal;
c) cand actiunea sau cererea ramane fara obiect in cursul procesului, ca urmare a unor dispozitii legale;
d) cand, in procesul de divort partile au renuntat la judecata ori s-au impacat;
e) cand contestatia la executare a fost admisa, iar hotararea a ramas irevocabila.
(2) In cazul prevazut la lit. d), se restituie jumatate din taxa platita, iar in cazul prevazut la lit. e), taxa se restituie proportional cu admiterea contestatiei.
(3) Dreptul de a solicita restituirea poate fi exercitat in termen de un an de la data nasterii sale.
(4) Cererea de restituire se adreseaza instantei judecatoresti sau, dupa caz, parchetului la care s-a introdus actiunea sau cererea.

Art. 24. – (1) Taxele judiciare de timbru platite prin aplicarea si anularea de timbre fiscale mobile nu se restituie.
(2) De asemenea, nu se restituie taxele judiciare de timbru platite pentru cereri si actiuni anulate ca insuficient timbrate.
Art. 25. – (1) Din sumele realizate din cheltuielile judiciare avansate de stat din bugetele aprobate Ministerului Justitiei si Ministerului Public pentru desfasurarea proceselor penale, care sunt suportate de parti sau de alti participanti la proces, in conditiile prevazute de Codul de procedura penala, precum si din amenzile judiciare, un procent de 25% constituie venituri la bugetul de stat si se cuprind distinct in bugetul de venituri si cheltuieli al Ministerului Justitiei. Executarea silita a debitelor se efectueaza de organele de executare ale unitatilor teritoriale subordonate Ministerului Finantelor Publice in a caror raza teritoriala isi are domiciliul sau sediul debitorul, potrivit legislatiei privind executarea silita a creantelor bugetare.
(2) Din diferenta de 75% din sumele prevazute la alin. (1) se constituie un fond cu destinatie speciala pentru stimularea personalului din sistemul justitiei, in contul nr. 119 01.07. “Fondul pentru stimularea personalului potrivit dispozitiilor legale”.
(3) Repartizarea veniturilor pe beneficiar se face in baza unor norme interne aprobate prin ordin al ministrului justitiei.
(4) Disponibilitatile de la finele anului se vor reporta in anul urmator, pentru a fi cheltuite cu aceeasi destinatie. 25

Art. 25¹. – In scopul colectarii sumelor prevazute la art. 25, se vor deschide pe seama Ministerului Justitiei conturi la unitatile teritoriale ale Trezoreriei Statului – nr. 50.32. “Disponibil din sume colectate pentru bugetul de stat”. Lunar, Ministerul Justitiei va vira in fondul cu destinatie speciala cota de 75% din totalul incasarilor. 26

Art. 26. – (1) Sumele provenind din taxele de timbru, platite pentru activitatea notariala, impozitele incasate din onorariile avocatilor si ale notarilor publici constituie venituri la bugetul de stat si se cuprind distinct in bugetul de venituri si cheltuieli al Ministerului Justitiei.
(2) Prevederile art. 25 alin. (2)-(4) se aplica in mod corespunzator si acestor categorii de venituri. 27

Art. 27. – Ministerul Finantelor va crea un cont bugetar separat pentru incasarea veniturilor prevazute la art. 25 si 26 din prezenta lege, pe care il va comunica Ministerului Justitiei, Curtii Supreme de Justitie, Parchetului de pe langa Curtea Suprema de Justitie, Uniunii Avocatilor din Romania, Uniunii Nationale a Notarilor Publici din Romania, Casei de Economii si Consemnatiuni, precum si tuturor bancilor. 28

Art. 28. – (1) Guvernul este imputernicit ca, in functie de rata inflatiei, sa actualizeze periodic taxele judiciare de timbru prevazute de prezenta lege.
(2) Pentru aplicarea prezentei legi, Ministerul Justitiei, cu avizul Ministerului Finantelor, va elabora norme metodologice in termen de 60 de zile de la intrarea in vigoare a prezentei legi.29

Art. 29. – Taxele judiciare de timbru, achitate sau transmise spre incasare inainte de intrarea in vigoare a prezentei legi, raman valabile in situatia in care eliberarea actului sau prestarea serviciului taxabil are loc dupa aceasta data.
Art. 30. – (1) Prezenta lege intra in vigoare in termen de 90 de zile de la publicarea ei in Monitorul Oficial al Romaniei.
(2) Pe data intrarii in vigoare a prezentei legi se abroga:
– art. 1 lit. a), art. 3 lit. a), b), c), f), h), i), j) si k), art. 3 lit. e) si g), art. 9, art. 12 si 13 (numai in ce priveste actiunile si cererile, inclusiv cele pentru exercitarea cailor de atac la instantele judecatoresti), precum si art. 6 alin. 2 (modificat prin Ordonanta Guvernului nr. 4/1996) din Decretul nr. 199/1955 asupra taxelor de timbru;
– art. 1-8 si art. 14-16 din Hotararea Guvernului nr. 1.295/1990 privind taxele de timbru pentru actiunile si cererile introduse la instantele judecatoresti, precum si asupra actelor de notariat si serviciilor prestate de acestea, cu modificarile ulterioare;
– art. 7 din Legea contenciosului administrativ nr. 29/1990;
– abrogat; 30
– cap. I din anexa nr. 2 la Ordonanta Guvernului nr. 10/1993 privind actualizarea, in functie de rata inflatiei, a unor taxe stabilite in sume fixe pentru serviciile prestate in favoarea unor persoane fizice si juridice, aprobata prin Legea nr. 102/1994;
– art. 3 din Ordonanta Guvernului nr. 37/1995 privind stabilirea taxelor de timbru pentru activitatea notariala, aprobata si modificata prin Legea nr. 105/1995;
– art. 150 alin. (3) din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor si drepturile conexe;
– art. 5 lit. c) din Legea nr. 66/1996 privind reorganizarea Casei de Economii si Consemnatiuni din Romania in societate bancara pe actiuni;
– art. 26 lit. c) din Hotararea Guvernului nr. 888/1996 pentru aprobarea Statutului Casei de Economii si Consemnatiuni;
– art. 69 alin. (2) din Legea locuintei nr. 114/1996;
– orice alte dispozitii contrare.

Legea nr. 146 fost adoptata de Senat si Camera Deputatilor in sedintele din 1 iulie 1997 si, respectiv 9 iulie 1997 cu respectarea prevederilor art. 74 alin. (2) din Constitutia Romaniei.
p. PRESEDINTELE SENATULUI p. PRESEDINTELE CAMEREI DEPUTATILOR
MIRCEA IONESCU-QUINTUS ANDREI IOAN CHILIMAN

Text actualizat la data de 01.01.2007. Actul include modificarile din urmatoarele acte:
– Rectificarea din 23 octombrie 1997
– O.G. nr. 11/1998
– O.G. nr. 30/1999
– O.G. nr. 34/2001
– Legea nr. 203/2002
– O.G. nr. 36/2002
– Normele Metodologice de aplicare a O.G. nr. 36/2002
– H.G. nr. 561/2003
– Decizia nr. 233/2003
– O.U.G. nr. 58/2003
– Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003
– Legea nr. 195/2004
– H.G. nr. 783/2004
– O.G. nr. 12/2005
– H.G. nr. 797/2005
– Legea nr. 439/2006
– H.G. nr. 1514/2006. [↩]
Alineatele (1) si (2) au fost modificate prin anexa pct. II de la Normele Metodologice aprobate prin H.G. nr. 44/2004, astfel cum a fost modificata si inlocuita de Anexa din H.G. nr. 1514/2006. [↩]
Articolul a fost introdus prin art. I, pct. 2 din O.G. nr. 30/1999. [↩]
Literele a) si b) au fost modificate prin anexa pct. II de la Normele Metodologice aprobate prin H.G. nr. 44/2004, astfel cum a fost modificata si inlocuita de Anexa din H.G. nr. 1514/2006. [↩]
Literele a) si b) au fost modificate prin anexa pct. II de la Normele Metodologice aprobate prin H.G. nr. 44/2004, astfel cum a fost modificata si inlocuita de Anexa din H.G. nr. 1514/2006. [↩]
Literele a) – d) au fost modificate prin anexa pct. II de la Normele Metodologice aprobate prin H.G. nr. 44/2004, astfel cum a fost modificata si inlocuita de Anexa din H.G. nr. 1514/2006. [↩]
Literele a) – c) au fost modificate prin anexa pct. II de la Normele Metodologice aprobate prin H.G. nr. 44/2004, astfel cum a fost modificata si inlocuita de Anexa din H.G. nr. 1514/2006. [↩]
Literele a) – c) au fost modificate prin anexa pct. II de la Normele Metodologice aprobate prin H.G. nr. 44/2004, astfel cum a fost modificata si inlocuita de Anexa din H.G. nr. 1514/2006. [↩]
Articolul a fost introdus prin art. I, pct. 4 din O.G. nr. 30/1999.
– Alineatul (2) a fost modificat prin anexa pct. II de la Normele Metodologice aprobate prin H.G. nr. 44/2004, astfel cum a fost modificata si inlocuita de Anexa din H.G. nr. 1514/2006. [↩]
Articolul a fost introdus prin art. I, pct. 2 din O.G. nr. 34/2001.
– Literele a) – c) au fost modificate prin anexa pct. II de la Normele Metodologice aprobate prin H.G. nr. 44/2004, astfel cum a fost modificata si inlocuita de Anexa din H.G. nr. 1514/2006. [↩]
Alineatul 7 a fost introdus prin art. I, pct. 3 din O.G. nr. 11/1998 astfel cum a fost modificat prin Legea de aprobare nr. 112/1998.
– Alineatele (1) si (4) – (7) au fost modificate prin anexa pct. II de la Normele Metodologice aprobate prin H.G. nr. 44/2004, astfel cum a fost modificata si inlocuita de Anexa din H.G. nr. 1514/2006 [↩]
Articolul a fost modificat prin anexa pct. II de la Normele Metodologice aprobate prin H.G. nr. 44/2004, astfel cum a fost modificata si inlocuita de Anexa din H.G. nr. 1514/2006. [↩]
Articolul a fost modificat prin anexa pct. II de la Normele Metodologice aprobate prin H.G. nr. 44/2004, astfel cum a fost modificata si inlocuita de Anexa din H.G. nr. 1514/2006. [↩]
Litera f1) a fost introdusa prin art. I pct. 4 din O.G. nr. 11/1998 si ulterior abrogata prin art. I, pct. 4 din O.G. nr. 34/2001.
– Litera r) a fost modificata prin art. I, pct. 5 din O.G. nr. 11/1998 astfel cum a fost modificat prin Legea de aprobare nr. 112/1998.
– Litera o) a fost modificata prin art. I, pct. 5 din O.G. nr. 30/1999.
– Litera s) a fost introdusa prin art. unic din O.G. nr. 12/2005.
– Litera t) a fost introdusa prin art. unic din Legea nr. 439/2006. [↩]
Art. 16¹ a fost introdus prin art. I, pct. 6 din O.G. nr. 30/1999. [↩]
Art. 17 a fost modificat de art. I, pct. 7 din O.G. nr. 30/1999. [↩]
Art. 17¹ a fost introdus prin art. I, pct. 7 din O.G. nr. 11/1998 astfel cum a fost modificat prin Legea de aprobare nr. 112/1998. [↩]
Articolul a fost introdus prin art. V pct. 1 din O.U.G. nr. 58/2003, astfel cum a fost introdus prin Legea de aprobare nr. 195/2004. [↩]
Articolul a fost modificat prin art. V pct. 2 din O.U.G. nr. 58/2003, astfel cum a fost introdus prin Legea de aprobare nr. 195/2004. [↩]
Articolul a fost introdus prin art. V pct. 3 din O.U.G. nr. 58/2003, astfel cum a fost introdus prin Legea de aprobare nr. 195/2004. [↩]
Art. 19 a fost modificat prin art. I, pct. 8 din O.G. nr. 11/1998 astfel cum a fost modificat prin Legea de aprobare nr. 112/1998. [↩]
Alineatul 5 a fost modificat prin art. I, pct. 5 din O.G. nr. 34/2001. [↩]
Articolul a fost modificat prin art. V pct. 4 din O.U.G. nr. 58/2003, astfel cum a fost introdus prin Legea de aprobare nr. 195/2004. [↩]
Articolul a fost abrogat prin art. V pct. 5 din O.U.G. nr. 58/2003, astfel cum a fost introdus prin Legea de aprobare nr. 195/2004. [↩]
Articolul a fost modificat prin art. V pct. 6 din O.U.G. nr. 58/2003, astfel cum a fost introdus prin Legea de aprobare nr. 195/2004. [↩]
Articolul a fost introdus prin art. V pct. 7 din O.U.G. nr. 58/2003, astfel cum a fost introdus prin Legea de aprobare nr. 195/2004. [↩]
Prevederile art. 26 referitoare la destinatia veniturilor din taxele de timbru si-au incetat aplicabilitatea incepand cu 01.01.2003 in conformitate cu prevederile pct. 79.01 din Normele metodologice de aplicare a O.G. nr. 36/2002.
– Art. 26 a fost modificat prin prin art. I, pct. 10 din O.G. nr. 11/1998, introdus prin Legea de aprobare nr. 112/1998. [↩]
Prevederile art. 27 referitoare la destinatia veniturilor din taxele de timbru si-au incetat aplicabilitatea incepand cu 01.01.2003 in conformitate cu prevederile pct. 79.01 din Normele metodologice de aplicare a O.G. nr. 36/2002. [↩]
In conformitate cu art. 74 alin. 1 lit. b din O.G. nr. 36/2002, actualizarea periodica in functie de rata inflatiei si majorarea anuala a taxelor de timbru se supune reglementarilor prevazute de aceasta ordonanta. [↩]
Liniuta a 4-a de la alineatul 2 a fost abrogata prin art. II, alin. 2 din Legea nr. 203/2002. [↩]

Categorie: Legislatie | 1 Comment

REGULAMENTUL (CE) NR. 593/2008 AL PARLAMENTULUI EUROPEAN ȘI AL CONSILIULUI din 17 iunie 2008 privind legea aplicabilă obligațiilor contractuale (Roma I)

CAPITOLUL I
DOMENIUL DE APLICARE

Articolul 1
Domeniul de aplicare material

(1) Prezentul regulament se aplică obligațiilor contractuale în materie civilă și comercială, în situațiile care există un conflict de legi.
Regulamentul nu se aplică, în special, în materie fiscală, vamală sau administrativă.

(2) Sunt excluse din domeniul de aplicare al prezentului regulament:

(a) aspectele privind starea sau capacitatea persoanelor fizice, fără a aduce atingere articolului 13;
(b) obligațiile rezultate din relații de familie și din relațiile care, în conformitate cu legea care le este aplicabilă, sunt considerate ca având efecte comparabile, inclusiv obligații
de întreținere;
(c) obligațiile rezultate din aspectele patrimoniale ale regimurilor matrimoniale, din aspectele patrimoniale ale relațiilor care sunt considerate, în conformitate cu legea care le este aplicabilă, ca având efecte comparabile cu cele ale căsătoriei, precum și obligațiile care decurg din testamente și succesiuni;
(d) obligațiile rezultate din cambii, cecuri și bilete la ordin, precum și alte instrumente negociabile, în măsura în care obligațiile care decurg din astfel de instrumente negociabile
derivă din caracterul lor negociabil;
(e) convențiile de arbitraj și convențiile privind alegerea instanței competente;

(f) aspectele reglementate de dreptul societăților comerciale și al altor organisme, constituite sau nu ca persoane juridice, precum constituirea, prin înregistrare sau în alt mod, capacitatea juridică, organizarea internă sau dizolvarea societăților și a altor organisme, constituite sau nu ca persoane juridice, și răspunderea personală a asociaților și membrilor acestora pentru obligațiile societății sau ale organismului;

(g) chestiunea de a ști dacă un reprezentant poate angaja față de terți răspunderea persoanei pe seama căreia pretinde că acționează sau dacă un organ al unei societăți sau al altui
organism, constituit sau nu ca persoană juridică, poate angaja față de terți răspunderea respectivei societăți sau a respectivului organism; (h) constituirea de trusturi și raporturile dintre fondatorii, administratorii și beneficiarii acestora;
(i) obligațiile care decurg din înțelegeri care au avut loc înainte de semnarea unui contract.
(j) contractele de asigurare ce decurg din activități desfășurate de organizații, altele decât întreprinderile menționate la articolul 2 din Directiva 2002/83/CE a Parlamentului
European și a Consiliului din 5 noiembrie 2002 privind asigurarea de viață (1), al căror obiect este de a plăti indemnizații persoanelor angajate sau liber-profesioniste care aparțin unei întreprinderi sau grup de întreprinderi, ori unui sector profesional sau interprofesional, în caz de deces, supraviețuire, întrerupere sau reducere a activității, sau în caz de boală profesională sau provocată de accidente de muncă.
(3) Prezentul regulament nu se aplică în ceea ce privește probele și aspectele de procedură, fără a aduce atingere articolului 18.
(4) În sensul prezentului regulament, termenul de „stat membru” definește statele membre cărora li se aplică prezentul regulament. Cu toate acestea, la articolul 3 alineatul (4) și la articolul 7, termenul desemnează toate statele membre.

Descarca textul integral al regulamentului in format PDF

REGULAMENTUL (CE) NR. 593/2008 AL PARLAMENTULUI EUROPEAN ȘI AL CONSILIULUI din 17 iunie 2008 privind legea aplicabilă obligațiilor contractuale (Roma I).pdf (122.8 KiB, 773 hits)
You need to be a registered user to download this file.

Categorie: Dreptul consumatorului | Lasa un comentariu

Lege nr. 363/2007 privind combaterea practicilor incorecte ale comercianţilor în relaţia cu consumatorii

Legea nr.363/2007 implementează în dreptul nostru directiva Directiva 2005/29/EC privind practicile comerciale incorecte. 1

Descarca

Lege nr. 363/2007 privind combaterea practicilor incorecte ale comercianţilor în relaţia cu consumatorii şi armonizarea reglementărilor cu legislaţia europeană privind protecţia consumatorilor.pdf (231.3 KiB, 1,185 hits)
You need to be a registered user to download this file.

Directive 2005/29/EC of the European Parliament and of the Council of 11 May 2005 concerning unfair business-to-consumer commercial practices in the internal market and amending Council Directive 84/450/EEC, Directives 97/7/EC, 98/27/EC and 2002/65/EC of the European Parliament and of the Council and Regulation (EC) No 2006/2004 of the European Parliament and of the Council (“Unfair Commercial Practices Directive”) [↩]

Categorie: Dreptul consumatorului, Legislatie | Lasa un comentariu

Contractele cu consumatorii

Contractele cu consumatorii

Dreptul consumatorului

Dretpul consumatorului este considerat o ramură de drept public ce reglementează relaţiile de drept privat dintre consumatori şi persoanele care desfăsoară activităţi comerciale sau profesionale.

Dreptul consumatorului a aparut din nevoia de atenua nepotrivirea de forţă economică dintre consumatori si firme şi acoperă o gamă largă de probleme cum ar fi: răspunderea pentru prejudiciile produse de un bun, practicile comerciale neloiale sau politica de confidenţialitate.

La nivel comunitar, după constituirea Comunităţii Economice Europene – CEE, care avea ca obiectiv şi crearea unei pieţe comune, a fost elaborată treptat o politică de protecţie a consumatorilor, consacrată odată cu adoptarea Actului Unic European şi având ca principale instrumente atât cadrul strategic cât şi legislaţia secundară adoptată, regulile, standardele şi normele introduse, asociaţiile şi comitetele înfiinţate, precum şi alte politici comune, gen concurenţa. Din punct de vedere al instituţiilor comunitare, responsabilitatea în acest domeniu revine Comisiei Europene, Parlamentului European şi Consiliului de Miniştri.

Protectia consumatorului la nivel european

Politica comunitară în acest domeniu este realizată prin reglementarea condiţiilor generale şi a modalităţilor clare şi fără surprize de achiziţionare a produselor şi serviciilor în cadrul pieţei unice europene. Astfel:

Consumatorii sunt protejaţi împotriva clauzelor abuzive din contractele încheiate cu firme comerciale din orice ţară membră a UE. O clauză într-un contract (incluzând condiţiile de vânzare generale) este, în principiu, considerată abuzivă dacă creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor în detrimentul consumatorului. Acesta are dreptul să conteste sau să nu respecte astfel de clauze care nu sunt obligatorii pentru consumator. Condiţiile în care aceste clauze nu sunt obligatorii sunt precizate de reglementările fi ecărei ţări membre.

Legislaţia comunitară protejează consumatorii în situaţii specifice vânzării la distanţă, (prin televiziune, telefon sau comenzi prin poştă) sau prin comisvoiajori. În cazul când, de exemplu, un vânzător se prezintă la domiciliul sau la locul de muncă al clientului fără a fi solicitat, legislaţia comunitară protejează consumatorul împotriva eventualelor riscuri pe care le poate crea această practică comercială (consumatorul nu poate să compare calitatea şi preţul ofertei cu alte produse similare). În astfel de situaţii, comerciantul este obligat să informeze consumatorul în scris despre dreptul de a rezilia contractul într-un anumit termen (ce nu poate fi mai mic de şapte zile). Documentul respectiv trebuie să menţioneze clar numele şi prenumele persoanei faţă de care consumatorul poate să-şi exerseze acest drept, precum şi elementele ce permit identificarea contractului încheiat între comerciantul care furnizează marfa (produsul sau serviciul) şi consumator.

Reglementǎrile comunitare interzic falsa publicitate (în ceea ce priveşte natura produsului, disponibilitatea, compoziţia, preţul, cantitatea, rezultatele utilizării sale sau ale testelor efectuate, identitatea sau calificarea agentului de publicitate), care induce în eroare consumatorul afectându-i astfel opţiunea pentru un anumit produs. Agentul de publicitate are acum obligaţia să facă proba că informaţia pe care a oferit-o este corectă. Consumatorul care a fost victima publicităţii mincinoase are dreptul să primească despăgubiri. Legislaţia comunitară obligă ţările membre să prevadă mijloace adecvate şi eficiente pentru controlul publicităţii mincinoase. Reglementǎri există şi în domenii specifice, cum sunt publicitatea privind medicamentele sau publicitatea televizată.

Reglementari speciale in privinta legii aplicabile în contractele în care una din părţi are calitatea de consumator (Conventia de la Roma)

Intre statele membre ale UE, conflictul de legi in materie de obligatii contractuale se rezolva in conformitate cu Conventia de la Roma din 1980 – “Conventia” (desi imprumuta forma unei conventii internationale, ea este un act al UE si face parte din acquis-ul comunitar). Romania a ratificat Conventia o data cu Tratatul de aderare la UE, dar acesta a intrat in vigoare de la data de 15 ianuarie 2008, prin Deciziae a Consiliului UE. Legea 105/1992 este in continuare aplicabila intre Romania si statele ne-membre UE.

Domeniile de aplicare:

Pentru rezolvarea conflictelor de legi, Conventia de la Roma se aplica in cazul obligatiilor contractuale.

Regula generala:

– Ca principiu general al Conventiei, in lipsa alegerii de catre parti a legii aplicabile, contractul este guvernat de legea tarii cu care are legaturile cele mai stranse. Conventia institue o prezumtie simpla de legatura stransa, legea aplicabila fiind cea a statului partii care executa prestatia caracteristica contractului respectiv. In mod exceptional, o clauza din contract poate fi supusa legii altui stat, daca legatura stransa exista cu acel stat si in masura in care clauza este separabila restul contractului.

Dispozitii speciale:

– transportul de marfuri: legatura este prezumata cu tara unde trasportatorul isi are sediul principal daca acesta coincide cu sediul expeditorului sau locul descarcarii/incarcarii;
– imobile: contractul este guvernat de legea statului unde se afla imobilul (in cazul in care contractul are ca obiect un drept real sau un drept de folosinta strans legat de acel imobil);
– contractele incheiate cu consumatori;
– contratele individuale de munca;

Domenii excluse:

Aplicabilitatea Conventiei este exclusa in mod expres in urmatoarele domenii:
_ starea civila si regulile privitoare la capacitatea persoanei;
_ in materie de obligatii contractuale care tin de:
– testamente si succesiuni;
– regimul matrimonial;
– drepturile si obligatiile decurgand din relatiile de familie, de rudenie, casatorie sau afinitate, inclusiv obligatiile alimentare catre copii nelegitimi;
– obligatii nascute din cecuri, bilete la ordin, cambii sau alte
instrumente negociabile;
– conventii de arbitraj si de alegere a instantei competente;
– dreptul societatilor (inclusiv asociatii sau alte persoane juridice), cum ar fi constituirea, capacitatea, functionarea interna si dizolvarea, raspunderea asociatilor si a organelor pentru datoriile respectivei persoane juridice;
– angajarea raspunderii unei societati printr-un intermediar;
– constituirea trust – urilor si relatiile care se creeaza intre parti;
– materia probelor si procedura;
– contracte de asigurare.

Noţiunea de consumator

Noţiunea de consumator intra într-o relaţie strânsă cu destinaţia bunului sau serviciul achiziţionat. Bunurile sau serviciile achizitionate nu trebuie sa se circumscrie activităţii profesionale ale consumatorului. Notiunea de consumator o găsim definită cu aceaaşi consecvenţă în diferite acte normative europene:

Convenţia de la Roma din 1980, art. 5:

Prezentul articol se aplică contractelor având ca obiect furnizarea de obiecte mobile corporale sau de serviciii unei persoane, consumatorul, pentru o folosinţă care poate fi considerată străină activităţii sale profesionale, precum şi contractelor destinate finanţării unei astfel de furnizări.

2005/29/CE – Directiva privind practicile comerciale neloiale:

“Consumator” înseamnă orice persoană fizică ce acționează, în legătură cu practicile comerciale reglementate de prezenta directivă, în scopuri care nu se încadrează în activitatea sa comercială, industrială, artizanală sau liberală.

Notiunea de comerciant

Articolul 5 din convenţie nu face referie la cealaltă parte contractantă care desfăşoară o activitate comercială sau profesională în relaţia cu consumatorul. În schimb, găsim noţiunea de profesionist sau comerciant definită în diverse directive comunitare:

Directiva 93/13/CE din 5 aprilie 1993 cu privire la clauzele abuzive stipulate în contractele cu consumatorii:

…orice persoană fizică sau juridică care acţionează în cadrul activităţii sale profesionale, fiea ea publică sau privată.

Directiva 97/7/CE din 20 mai 1997 cu privire la contractele încheiate la distanţă:

… orice persoană fizică sau juridică care, în contractele în cauză acţionează în cadrul activităţii sale profesionale.

Directiva 2005/29/CE privind practicile comerciale neloiale:

…. orice persoană fizică sau juridică ce acționează, în legătură cu practicile comerciale reglementate de prezenta directivă, în scopuri care se încadrează în activitatea sa comercială, industrială, artizanală sau liberală şi orice persoană care acționează în numele sau în beneficiul unui comerciant.

Legea nr. 363/2007 din 21/12/2007 privind combaterea practicilor incorecte ale comercianţilorîn relaţia cu consumatorii şi armonizarea reglementărilor legislaţia europeană privind protecţia consumatorilor1

Art. 2. – În sensul prezentei legi, termenii şi expresiile de mai jos au următoarele semnificaţii:

a) consumator – orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociaţii, care, în practicile comerciale ce fac obiectul prezentei legi, acţionează în scopuri din afara activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale;

b) comerciant – orice persoană fizică sau juridică care, în practicile comerciale ce fac obiectul prezentei legi, acţionează în cadrul activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale, precum şi orice persoană care acţionează în acelaşi scop, în numele sau pe seama acesteia;

Noţiunea de profesie reglementată

2005/29/CE – Directiva privind practicile comerciale neloiale dă o definiţie şi noţiunii de profesie reglementată:

Profesie reglementată înseamnă o activitate profesională sau un grup de activități profesionale în legătură cu care există acte cu putere de lege şi acte administrative privind deținerea unor calificări profesionale determinate care reglementează accesul, desfășurarea sau una din modalitățile de exercitare ale acestor activități.

Legea nr. 363/2007 privind combaterea practicilor incorecte ale comercianţilor în relaţia cu consumatorii:

Profesie reglementată – activitatea sau ansamblul de activităţi profesionale pentru care accesul sau exercitarea este condiţionată, direct ori indirect, în conformitate cu legislaţia în vigoare, de deţinerea unui document care să ateste nivelul de formare profesională.

Aspecte speciale

Prevederile convenţiei nu oferă protecţie şi atunci când, în mod obiectiv, există o discrepanţă de putere economică între doi comercianţi, sau între un comerciant şi un liber profesionist. Un exemplu în acest sens poate fi stomatologul care achiziţionează materiale de la un producător de proteze în vederea desfăşurării propriei activităţi, sau arhitectul care încheie un contract de furnizare de servicii informatice.

Consumatorul final poate fi afectat de absenţa protecţiei operatorului intermediar din moment ce un contract dezavantajos încheiat de acesta se va răsfrânge calitatea sau în preţul final al serviciilor plătite de acesta.

Protejarea bunei credinţe

În ipoteza în care consumatorul a ascuns faptul că acţionează în această calitate ori cealaltă parte a reţinut în mod eronat dar cu bună credinţă că acel contract se circumscrie activităţii profesionale a consumatorului nu se aplică prevederile de protecţie a consumatorului fiind protejată astfel buna credinţă a comerciantului.

Pe de altă parte deghizarea unui comerciant în consumator prin afirmarea falsă sau crearea impresiei că acţiunile comerciantului nu sunt legate de activităţile sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale, sau falsa prezentare a calităţii sale de consumator reprezintă o practică comercială considerată indeferent de circumtanţe înşelătoare. (2005/29/CE )

Limitarea autonomiei de voinţă

Alegerea legii aplicabile în temeiul dispoziţiilor aticolului 3 din Convenţie ce statuează principiul autonomiei de voinţă poate fi folosită în mod abuziv.

Articolul 5, paragraful 2 din convenţie garantează consumatorului aplicarea normelor de protecţie ale ţării sale de reşedinţă chiar dacă acesta a optat pentru o lege diferită dacă acesta a completat actele necesare încheierii contractului în ţara sa de reşedinţă.

Noţiunea de acte necesare poate duce la interpretări neuniforme, unele acte putând fi considerate doar premergătoare încheierii contractului excluzând astfel protecţia oferită de articolul 5 din convenţie.

Art 5, paragraful 2

În pofida dispoziţiilor articolului 3, alegerea de către părţi a legii aplicabile nu poate avea ca rezultat privarea consumatorului de protecţia pe care i-o asigură dispoziţiile imperative din legea ţării în care-şi are reşedinţa obişnuită:

– dacă încheierea contractului a fost precedată în această ţară de o propunere special făcută lui sau de publicitate

-dacă consumatorul a completat în această ţară actele necesare încheierii contractului

– sau dacă cocontractul consumatorului sau reprezentantul său a primit comanda consumatorului în această ţară, sau dacă contractul este o vânzare de mărfuri şi consumatorul s-a deplasat din această ţară într-o ţară straină şi acolo a făcut comanda, cu condiţia ca deplasarea să fi fost organizată de către vânzător în scopul de a-l convinge pe consumator să încheie vânzarea.

Exemplu:

Daca un cetăţean german încheie un contract în urma publicării unui anunţ într-un jurnal german de către o societate franceză – se aplică legea germană (cea a reşedinţei obişnuite a consumatorului) considerandu-se aplicabile dispoziţiile art. 5 paragraful 2 în sensul că propunerea comercială a fost special destinată consumatorilor germani.

În schimb dacă cetăţenul german dă curs unui anunţ publicat într-o publicaţie americană care se vinde în Germania acesta nu se bucură de prevederile art. 5 cu excepţia cazului când anunţul a fost publicat în mai multe ediţii speciale ale respectivului ziar destinat ţărilor europene când se consideră că vânzătorul a efectuat o reclamă destinată special ţării cumparătorului.

Protectia consumatorului prin reglementarea practicilor comerciale neloiale (lista neagră)

Conventia de la Roma oferă protecţie consumatorilor prin posibilitatea aplicării legii mai favorabile acestora. “Greul” protectectiei consumatorilor este dus in schimb de alte acte normative care reglementează în mod genereal sau particular relaţiile dintre comercianţi şi consumatori. Una dintre cele mai importante reglementari de protectie a consumatorilor este reprezentată de directiva Directiva 2005/29/EC privind practicile comerciale neloiale implementată în dreptul nostru de prin Legea nr. 363/2007.

În procedura de aplicare a legii mai întâi trebuie verificat dacă practica comercială se poate regăsi sau nu în lista neagră. Dacă nu, atunci trebuie văzut, dacă starea de fapt poate fi încadrată în dispoziţiile generale referitoare la practici înşelătoare (comisive sau omisive) sau practici comerciale agresive, şi eventual în clauza generală.

Lista neagră conţine 23 de practici comerciale care sunt considerate înşelătoare în toate situaţiile:

I. Prima categorie de practici înşelătoare se prezint sub forma unor afirmaţii neadevărate făcute de comerciant în scopul de a atrage consumatorii referitoare la certificate, coduri de conduita, cum sunt:

– Afirmarea de către comerciant că este parte semnatară a unui cod de conduită;

– Afişarea unui certificat, a unei mărci de calitate sau a unui echivalent fără a fi obţinut autorizaţia necesară;

– Afirmarea că un cod de conduită a primit aprobarea unui organism;

– Afirmarea că un comerciant, inclusiv practicile sale comerciale, sau că un produs a fost agreat, aprobat ori autorizat de un organism public sau privat.

II. Cel de al doilea categorie cuprinde reclamele, promoţiile „bait and switch”:

– Lansarea unei invitaţii de a cumpăra produse la un anumit preţ, în cazul în care comerciantul nu dezvăluie existenţa unor motive rezonabile în baza cărora ar aprecia că nu va putea să furnizeze, el însuşi sau prin intermediul altui comerciant, acele produse sau produse similare la acelaşi preţ, pentru o perioadă şi într-o cantitate rezonabile, avându-se în vedere produsul, amploarea reclamei şi preţul oferit;

– Lansarea unei invitaţii de a cumpăra produse la un anumit preţ, pentru ca apoi comerciantul să recurgă la una dintre următoarele fapte:

a) refuzarea prezentării articolului ce a făcut obiectul publicităţii;

b) refuzarea luării comenzii privind respectivul articol sau a livrării în

cadrul unui termen rezonabil;

c) prezentarea unui eşantion cu defecte, în scopul promovării unui produs diferit.

III. Oferte limitate( „Ofertă specială, doar astăzi”):

– Afirmarea falsă că un produs nu va fi disponibil decât pentru o perioadă foarte limitată de timp sau că nu va fi disponibil decât în anumite condiţii, pentru o perioadă foarte limitată, în scopul obţinerii unei decizii imediate şi al lipsirii consumatorilor de alte posibilităţi sau de un termen suficient pentru a putea face o alegere în cunoştinţă de cauză.

IV. Publicitatea produselor care nu pot fi comercializate legal:

– Afirmarea sau crearea impresiei că un produs poate fi în mod legal vândut, în situaţia în care acest lucru nu este posibil.

V. Crearea unei imagini false despre drepturile consumatorului („Numai pentru dumneavoastră”):

– Prezentarea drepturilor oferite consumatorilor prin lege ca o caracteristică distinctă a ofertei comerciantului

VI. Reclama editorială:

– Utilizarea unui context editorial în mass-media, în vederea promovării unui produs pentru a cărui reclamă comerciantul a plătit, fără însă ca aceasta să se precizeze clar fie în cuprins, fie prin imagini sau sunete uşor de identificat de către consumator (publicitate mascată).

VII. Securitatea personală – ca argument de marketing:

– Lansarea de afirmaţii inexacte cu privire la natura şi amploarea riscului pentru securitatea personală a consumatorului sau a familiei acestuia, în situaţia în care consumatorul nu achiziţionează produsul.

VIII. Confuziune:

– Promovarea, cu intenţia de a induce în eroare consumatorul, a unui produs care se aseamănă cu un alt produs fabricat de un anumit producător, astfel încât consumatorul să creadă că produsul este fabricat de acest producător.

IX. Afirmaţii false referitoare la încetarea activităţii sau mutarea sediului comerciantului:

– Afirmarea de către un comerciant că îşi încetează activitatea sau se stabileşte în altă parte, atunci când acest lucru nu este adevărat.

X. Afirmaţii referitoare la creşterea şansei de noroc:

– Afirmarea că un produs poate facilita câştiguri la jocurile de noroc.

XI. Afirmaţii false referitoare la efectele vindecătoare ale produsului:

– Falsa afirmaţie că produsul poate vindeca boli, disfuncţii sau malformaţii.

XII. Informaţii inexacte referitoare la piaţă:

– Transmiterea de informaţii inexacte cu privire la condiţiile oferite de piaţă sau la posibilitatea achiziţionării produsului, cu intenţia de a determina consumatorul să cumpere produsul în condiţii mai puţin favorabile decât în condiţiile normale ale pieţei.

XIII. Premii:

– Afirmarea, în cadrul unei practici comerciale, că se va organiza un concurs sau se va oferi un premiu în scopuri promoţionale, fără însă a acorda premiul promis sau un echivalent rezonabil.

XIV. Oferte gratuite:

– Descrierea unui produs ca fiind “gratis”, “fără costuri” sau într-un mod similar, în cazul în care consumatorul trebuie să suporte alte costuri, în afară de costurile inevitabile ce rezultă din răspunsul la practica comercială şi din plata pentru livrarea sau ridicarea produsului.

XV. Produse necomandate:

– Includerea în materialele publicitare a unei facturi sau a unui document similar referitor la plată, prin care se dă consumatorului impresia că acesta a comandat deja produsul promovat, când, de fapt, acesta nu l-a comandat.

XVI. Comerciant deghizat în consumator.

– Afirmarea falsă sau crearea impresiei că acţiunile comerciantului nu sunt legate de activităţile sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale, sau falsa prezentare a calităţii sale de consumator.

XVII. Servicii după vânzare – „Garanţie europeană”:

– Crearea impresiei false că service-ul postvânzare cu privire la un produs este disponibil într-un stat membru, altul decât cel în care produsul este vândut.

Glosar

Acquis comunitar: Totalitatea normelor juridice ce reglementează activitatea instituţiilor UE, acţiunile şi politicile comunitare, care constă în:

– conţinutul, principiile si obiectivele politice cuprinse în Tratatele originare ale Comunitătilor

Europene (CECO, CEE, CEEA) si în cele ulterioare (Actul Unic European, Tratatele de la Maastricht,Amsterdam şi Nisa) ;

– legislaţia adoptată de către instituţiile UE pentru punerea în practică a prevederilor Tratatelor

(regulamente, directive, decizii, opinii şi recomandări) ;

– jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Comunităţii Europene ;

– declaraţiile si rezoluţiile adoptate în cadrul Uniunii Europene ;

– acţiuni comune, poziţii comune, convenţii semnate, rezoluţii, declaraţii si alte acte adoptate în cadrul Politicii Externe si de Securitate Comună (PESC) şi a cooperării din domeniul Justiţiei şi Afacerilor Interne (JAI) ;

– acordurile internaţionale la care CE este parte (iar nu UE deoarece aceasta nu are încă personalitate juridică), precum şi cele încheiate între statele membre ale UE cu referire la activitatea acesteia.

Parlamentul European (PE): instituţie aleasă prin alegeri directe în ţările membre şi care reprezintă voinţa politică a popoarelor Uniunii Europene. Este cel mai mare parlament multinaţional din lume care reprezintă circa 380 de milioane de locuitori.

Puterea Parlamentului European se manifestă prin trei tipuri de atribuţii: atribuţii legislative; atribuţii bugetare; atribuţii de supraveghere şi control.

Consiliul Uniunii Europene (The Council of the European Union): principala instituţie cu putere de decizie şi legislativă, cu sediul la Bruxelles. Se compune din miniştrii statelor membre responsabili cu problemele afl ate pe agenda de lucru. În cadrul său statele membre stabilesc obiectivele Uniunii Europene, realizează coordonarea politicilor economice, rezolvă

diferendele dintre diferitele instituţii naţionale din statele membre şi stabilesc cadrul normativ general pentru Uniunea Europeană. Consiliul Uniunii Europene sau Consiliul de Miniştri este o instituţie ce are atât caracteristicile unei instituţii supranaţionale cât şi pe cele ale unei organizaţii interguvernamentale, cu rol principal în luare deciziilor pe baza propunerilor

Comisiei Europene. Hotărârile Consiliului Uniunii Europene sunt obligatorii pentru statele membre.

Comisia Europeană (The European Commission):

Comisia Europeană este instituţia executivă a Uniunii Europene, cu sediul la Bruxelles. Activitatea sa, care refl ectă exclusiv interesele comunitare, este

caracterizată de trei funcţii distincte:

– iniţierea propunerilor privind adoptarea de acte normative;

– monitorizarea respectării tratatelor;

– administrarea şi implementarea politicilor Uniunii Europene.

Principalele atribuţii ale Comisiei Europene pot fi sintetizate astfel: face propuneri Consiliului Uniunii Europene privind politicile comunitare; implementează deciziile luate de Consiliul Uniunii Europene; face recomandări şi emite avize către statele membre; monitorizează respectarea legislaţiei comunitare; decide în domeniul administrării programelor şi fondurilor Uniunii Europene, în conformitate cu directivele Parlamentului şi ale Consiliului Uniunii Europene.

Directoratul General pe Concurenţă (DG Competition): Este responsabil cu conceperea şi implementarea politicii concurenţei în UE. Colaborează cu organizaţiile şi asociaţiile de protecţie a consumatorilor din UE.

Curtea Europeană de Justiţie (CEJ): Este puterea juridică a Uniunii Europene, cu sediul la Luxemburg,care apără şi interpretează dreptul comunitar. Ea a stabilit principii şi o jurisprudenţă relevantă în domeniul pieţei interne şi a politicilor comune, inclusiv în domeniul protecţiei consumatorilor. Curtea Europeană de Justiţie, care include Tribunalul de Primă Instanţă, rezolvă disputele juridice care privesc ansamblul pieţei comunitare.

Comitetul Economic şi Social (CES): Este un organ consultativ în procesul decizional din domeniul politicii de protecţie a consumatorilor. Este consultat de către cele trei instituţii comunitare importante, reprezintă şi promovează interesele consumatorilor.

Politici comune ale Uniunii Europene:

Realizarea obiectivelor Comunităţii Economice Europene şi apoi a Pieţei Interne Unice au făcutca alături de piaţa comună să apară şi necesitatea unor politici comune. Dintre politicile orizontale introduse odată cu Actul Unic European se poate evidenţia şi politica de protecţie a consumatorilor.

Piaţa Comună / Piaţa Internă / Piaţa Unică:

Conceptul de „Piaţă Internă „ desemnează un spaţiu fără frontiere interne în care libera circulaţie a bunurilor, persoanelor, seviciilor şi capitalurilor este asigurată în conformitate cu prevederile Tratatului.

Măsurile destinate realizării Pieţei Interne au fost prezentate în 1985 de către Comisia Europeană, într-un document intitulat „Cartea albă privind Piaţa Internă”, care stipula atingerea acestui obiectiv pânăla 31.12.1992. Noţiunea de „Piaţă Internă” este relativ nouă, termenul folosit până în 1985 fiind acela de „Piaţă Comună”, defi nită în 1982, dupa cum urmează : „Piaţa Comună urmăreşte eliminarea tuturor barierelor în calea schimburilor comunitare, în vederea fuzionării pieţelor naţionale într-o piaţă unică ale cărei condiţii să se apropie de cele ale unei Pieţe interne”. În plan concret, termenii „Piaţa Internă” şi „Piaţa Unică” sunt folosiţi pentru a desemna acelaşi lucru – o piaţă de dimensiunea Uniunii Europene, guvernată de reguli unice stabilite la nivel comunitar şi caracterizată de existenţa celor „patru libertăţi” : libera circulaţie a bunurilor, persoanelor, serviciilor şi capitalurilor. „Piaţa Comună” reprezintă o fază premergătoare Pieţei Interne, în care regulile ce o guvernau nu erau încă sufi cient armonizate, de aceea acolo unde nu existau norme comune se aplica principiul recunoaşterii reciproce a prevederilor naţionale.

Uniunea Europeană (UE): organizaţie înfi inţată prin Tratatul de la Maastricht se bazează pe cei trei piloni, pilonul I care se compune din cele trei comunităţi (Comunitatea Economică Europeană – denumită Comunitatea Europeană după intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht, Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului şi Comunitatea Europeană

a Energiei Atomice), pilonul II – o Politică Externă şi de Securitate Comună şi pilonul III – o Politică de Cooperare în domeniul Justiţiei şi Afacerilor Externe, care a trecut în cea mai mare parte la pilonul I.

Statele membre ale Uniunii Europene: Italia,Franţa, Germania, Belgia, Olanda, Luxembourg,Marea Britanie, Irlanda, Danemarca, Grecia, Spania, Portugalia, Austria, Suedia, Finlanda, Cehia, Polonia,Ungaria, Slovacia, Slovenia, Malta, Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Bulgaria, Romania.

Biroul European al Uniunilor Consumatorilor

(BEUC) : Principala reprezentantă la nivel european a organizaţiilor naţionale de protecţie a consumatorilor, care include 40 de organizaţii naţionale din 30 de ţări europene.

CEN, CENLEC, ETSI: Sunt agenţiile europene de standardizare, care-şi desfăşoară activitatea în strânsă colaborare cu Comisia Europeană, organizaţiile europene ale consumatorilor şi cu organizaţiile patronale.

Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor (ANPC): Este principala instituţie implicată în politica de protecţie a consumatorilor din România, fi ind un organ de specialitate al administraţiei publice centrale afl at în subordinea Guvernului României, care are oficii judeţene, laboratoare şi centrul LAREX în subordinea sa.

Asociaţiile de protecţie ale consumatorilor (România): Sunt organizaţii neguvernamentale implicate în politica de protecţie a consumatorilor. Există 127 de astfel de asociaţii în cele 42 de judeţe, care sunt organizate în 16 federaţii şi o confederaţie. Pe lângă Asociaţia pentru Protecţia Consumatorilor din Bucureşti îşi desfăşoară activitatea Centrul de Consultanţă şi Informare a Consumatorilor.

ANEC – Asociaţia Europeană pentru Coordonarea Reprezentării Consumatorilor

EUROCOOP – Asociaţia Europeană a Cooperativelor de Consum

UNICE – Uniunea Confederaţiilor Industriale şi Patronale Europene

CEFIC – Confederaţia Europeană a Asociaţiilor Industriilor Chimice

Publicata in Monitorul Oficial, Partea I nr. 899 din 28/12/2007 [↩]

Categorie: Dreptul consumatorului | Lasa un comentariu

Ordonanţă de urgenţă nr. 174/2008 din 19/11/2008 pentru modificarea şi completarea unor acte normative privind protecţia consumatorilor

Descarca textul ordonantei in format PDF:

Ordonanţă de urgenţă nr. 174/2008 din 19/11/2008 pentru modificarea şi completarea unor acte normative privind protecţia consumatorilor.pdf (252.2 KiB, 1,024 hits)
You need to be a registered user to download this file.

Categorie: Dreptul consumatorului, Legislatie | Lasa un comentariu

Conventia de la Lugano privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială

CONVENŢIE

privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor

în materie civilă şi comercială

Adoptată la Lugano la 30 octombrie 2007

PREAMBUL

ÎNALTELE PĂRŢI CONTRACTANTE LA PREZENTA CONVENŢIE

Decise să consolideze protecţia juridică a persoanelor stabilite pe teritoriile lor ,

CONSIDERÂND că este necesară în acest scop stabilirea competenţei judiciare internaţionale a instanţelor, pentru a facilita recunoaşterea şi pentru a introduce o procedură eficientă care să asigure executarea hotărârilor, a actelor autentice şi a tranzacţiilor judiciare,

FIIND CONŞTIENTE DE legăturile existente între ele, care au fost consacrate în domeniul economic prin acordurile de comerţ liber încheiate între Comunitatea Europeană şi anumite state membre ale Asociaţiei Europene a Liberului Schimb,

LUÂND ÎN Considerare:

– Convenţia de la Bruxelles din 27 septembrie 1968 privind competenţa judiciară şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială, astfel cum a fost modificată prin convenţiile de aderare în urma extinderilor succesive ale Uniunii Europene;

– Convenţia de la Lugano din 16 septembrie 1988 privind competenţa judiciară şi executarea hotărârilor judecătoreşti în materie civilă şi comercială, care extinde aplicarea regulilor Convenţiei de la Bruxelles din 1968 la anumite state membre ale Asociaţiei Europene a Liberului Schimb;

– Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000 privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială, care a înlocuit Convenţia de la Bruxelles menţionată mai sus;

– Acordul dintre Comunitatea Europeană şi Regatul Danemarcei privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială, semnat la Bruxelles la 19 octombrie 2005, având convingerea că extinderea principiilor stipulate în Regulamentul (CE) nr. 44/2001 asupra părţilor contractante la prezentul act va consolida cooperarea judiciară şi economică,

DORIND să asigure o interpretare cât mai uniformă posibil a prezentului act,

AU decis în acest spirit să încheie prezenta Convenţie şi

AU CONVENIT ASUPRA URMĂTORELOR DISPOZIŢII :

TITLUL I

DOMENIU DE APLICARE

Articolul 1

1. Prezenta convenţie se aplică în materie civilă şi comercială, indiferent de natura instanţei sau a tribunalului. Aceasta nu se aplică, îndeosebi, în materie fiscală, vamală sau administrativă.

2. Convenţia nu se aplică în ceea ce priveşte:

(a) statutul sau capacitatea juridică a persoanelor fizice, regimurile matrimoniale, testamentele şi succesiunile;

(b) falimentul, procedurile de lichidare a societăţilor comerciale insolvabile sau a altor persoane juridice, tranzacţiile judiciare, concordatelor şi procedurilor similare;

(d) arbitrajul.

3. În cadrul prezentei convenţii, termenul “stat obligat prin prezenta convenţie” defineşte orice stat care este o parte contractantă la prezenta convenţie sau un stat membru al Comunităţii Europene. Termenul poate desemna de asemenea Comunitatea Europeană.

CAPITOLUL II

COMPETENŢA JUDICIARĂ

Secţiunea 1

Dispoziţii generale

Articolul 2

1. Sub rezerva dispoziţiilor prezentei convenţii, persoanele domiciliate pe teritoriul unui stat obligat prin prezenta convenţie pot fi acţionate în justiţie, indiferent de naţionalitatea lor, în instanţele judecătoreşti din acel stat.

2. Persoanele care nu au naţionalitatea statului obligat prin prezenta convenţie pe teritoriul căruia îşi au domiciliul sunt supuse normelor de competenţă judiciară aplicabile cetăţenilor statului în cauză.

Articolul 3

1. Persoanele domiciliate într-un stat obligat prin prezenta convenţie pot fi acţionate în justiţie în instanţele altui stat obligat prin prezenta convenţie numai în temeiul dispoziţiilor cuprinse în secţiunile 2 – 7 ale prezentului titlu.

2. În special regulile de competenţă judiciară naţională enunţate în anexa I nu pot fi invocate împotriva acestor persoane.

[…]

Descarcarca

Descarca textul complet al conventiei:

CONVENŢIE privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială Adoptată la Lugano la 30 octombrie 2007 (58.5 KiB, 940 hits)
You need to be a registered user to download this file.

Categorie: Dreptul consumatorului, Legislatie | Lasa un comentariu

EMITENT: PARLAMENTUL ROMANIEI

APARUTA IN MONITORUL OFICIAL NR. 245 DIN 1 /10/92

Arhiva postari