• Home
• DOS
• GDPR
• Windows 101
• Tips
• News & Reviews

Clasificarea procedurilor speciale

În legislaţia procesual penală română în vigoare, procedurile speciale, puţine la număr, pot fi întâlnite atât în realizarea tragerii la răspundere penală, cât şi cu ocazia rezolvării pe cale jurisdicţională a unor aspecte adiacente sarcinilor fundamentale ale procesului penal.[1]

În literatura de specialitate se face o clasificare a procedurilor speciale după diferite criterii[2]:

După obiectul cauzelor ce trebuie rezolvate şi cad sub incidenţa procedurilor speciale, acestea se împart în proceduri speciale propriu-zise şi proceduri speciale (auxiliare).

Codul de procedură penală român, asemănător altor legislaţii, concepe procedurile speciale într-o dublă accepţie. Într-un prim sens, proceduri speciale sunt acelea în care procesul penal nu  se desfăşoară după normele comune şi obişnuite, ori cuprind reguli derogatorii în legătură cu realizarea diferitelor instituţii procesuale. Acestea sunt procedurile speciale propriu-zise.[3] Într-un al doilea sens, noţiunea se referă la diverse proceduri judiciare, care fără a realiza sarcinile fundamentale ale procesului penal, rezolvă pe cale jurisdicţională anumite probleme adiacente raportului juridic procesual principal, privesc activităţi procesuale din faza de după executare sau activităţi necesare rezolvării unor situaţii speciale.[4]

În unele legislaţii şi în nomenclatura ştiinţei dreptului procesual penal din unele ţări există chiar o terminologie diferenţiată pentru desemnarea celor două accepţiuni. De pildă, în dreptul procesual ungar se folosesc distinct noţiunile de procedură specială (Külön eljárás) şi procedură deosebită (Különléges eljárás).           Sistemul nostru însă, nu deosebeşte în denumire aceste două situaţii, dând noţiunii de procedură specială un înţeles larg în care se cuprind ambele sensuri.[5]

Procedurile speciale propriu-zise sunt cele prin care se rezolvă aspecte privind tragerea la răspundere penală a celor ce săvârşesc infracţiuni. În cadrul acestor proceduri, obiectul cauzei penale îl constituie lămurirea problemelor legate de existenţa raportului juridic procesual principal.[6]

Codul de procedură penală în vigoare, în Titlul IV al Părţii speciale, intitulat    „Proceduri speciale”, a cuprins dispoziţii privind: urmărirea şi judecarea unor infracţiuni flagrante (art. 465-479 C pr. pen.), procedura în cauzele cu infractori minori (art. 480-493 C pr. pen.), procedura reabilitării judecătoreşti (art. 494-503 C pr. pen.), repararea pagubelor în cazul condamnării sau al arestării pe nedrept (art. 504-507 C pr. pen.), procedura în caz de dispariţie a înscrisurilor judiciare (art. 508-512 C pr. pen.), asistenţa juridică internaţională (art. 513-522 C pr. pen.).

Este de observat însă că nu toate procedurile reglementate în Titlul IV al Părţii speciale pot fi considerate ca proceduri speciale, în sensul consideraţiilor arătate, deoarece dobândesc trăsăturile unei proceduri speciale propriu-zise numai acele norme care – deşi derogă de la unele norme de drept comun – concură alături de celelalte dispoziţii ce reglementează desfăşurarea procesului penal, la realizarea tragerii la răspundere penală a celor ce au comis infracţiuni, pe când alte categorii de norme privesc diverse proceduri judiciare care, fără a realiza sarcinile fundamentale ale procesului penal, reglementează rezolvarea pe cale jurisdicţională a anumitor probleme legate, direct sau indirect, de desfăşurarea altor cauze penale aflate în oricare dintre fazele procesului penal sau în care procesul penal a luat sfârşit.[7]

Ca proceduri speciale propriu-zise Codul de procedură penală în vigoare reglementează doar procedura de urmărire şi judecare a unor infracţiuni flagrante (art. 465-479 C pr. pen.), precum şi procedura în cauzele cu infractori minori (art. 480-493 C pr. pen.). Toate celelalte proceduri prevăzute în Titlul IV al Părţii speciale sunt doar proceduri speciale ce rezolvă chestiuni adiacente altor cauze penale.[8]

Trebuie subliniat faptul că, spre deosebire de legislaţia anterioară, în prezent procedurile speciale propriu-zise sunt reduse ca număr şi aceasta datorită tendinţei legislaţiei moderne în genere şi a reglementării române în vigoare de a reduce pe cât posibil procedurile speciale pentru o mai deplină realizare a unităţii normelor procedurale. În dreptul procesual mai vechi exista tradiţional un număr mare de proceduri speciale, pe de-o parte datorită caracterului complicat al sistemului judiciar, de altă parte datorită dorinţei de a crea o diversitate de proceduri în funcţie de realizarea anumitor raţiuni mai înguste de politică penală. Astfel, în dispoziţiile    Codul de procedură penală anterior, din anul 1936 îşi găseau reglementarea procedurile speciale privind[9]:

• Urmărirea şi judecarea magistraţilor şi înalţilor demnitari;
• Urmărirea şi judecarea militarilor;
• Infracţiunile de presă;
• Infracţiunile de audienţă;
• Infracţiunile contra avutului obştesc;
• Procedura în materie de fals;

Însă, în materia procedurilor speciale propriu-zise nu intră numai acele proceduri speciale prevăzute în mod expres în Codul de procedură penală în Titlul IV, ci şi procedurile speciale cu reglementări în forme procesuale simplificate prevăzute în legi speciale care au introdus procedura de urgenţă, deşi infracţiunile nu sunt flagrante[10]:

• Decretul-lege nr. 15/1990 privind urmărirea, judecarea şi pedepsirea unor infracţiuni de speculă;
• Legea nr. 12/1990 privind protejarea populaţiei împotriva unor activităţi comerciale ilicite;
• Decretul – Lege nr. 41/1990 privind asigurarea unui climat de ordine şi legalitate;
• Decretul – Lege nr. 24/1990 privind sancţionarea ocupării abuzive a locuinţelor din fondul locativ de stat;
• Legea nr. 88/1990 privind unele măsuri de ocrotire a organizaţiilor de stat, a instituţiilor publice, a sediilor partidelor şi ale formaţiunilor politice, a liniştii cetăţenilor şi a ordinii de drept;
• Legea nr. 78/2000 privind procedura de urmărire şi de judecare a faptelor de corupţie.

Unii autori consideră ca fiind o procedură specială cu caracter autonom procedura extrădării, însă în realitate dispoziţiile cu privire la extrădare trebuie tratate în cadrul asistenţei judiciare internaţionale, deoarece normele privind extrădarea fac parte din ansamblul normelor care reglementează cooperarea în domeniul asistenţei judiciare internaţionale.[11]

Procedurile speciale propriu-zise, sub aspectul normelor pe care le conţin, pot fi de două feluri:[12]

a) Proceduri speciale în care se aplică, în principal, norme derogatorii de la procedura obişnuită, cum este procedura de urmărire şi judecare a unor infracţiuni flagrante

b) Proceduri speciale unde se aplică în principal normele procedurii obişnuite completate cu normele derogatorii din procedura specială, cum este procedura în cazurile cu infractori minori.[13]

Aşadar legislaţia noastră procesuală nu cunoaşte proceduri speciale cu un număr atât de mare de norme derogatorii încât dreptul comun să rămână complet fără aplicaţie. Deci, nu există un proces penal care să se desfăşoare exclusiv pe baza procedurii speciale cu înlăturarea totală a normelor obişnuite.

După izvorul de consacrare, procedurile speciale pot fi clasificate în proceduri reglementările de codul de procedură penală şi proceduri reglementate de legi speciale. Din prima categorie fac parte procedurile speciale propriu-zise privind infracţiunile flagrante şi cele privind cauzele cu infractori minori precum şi procedurile auxiliare, mai-puţin procedura evadării, iar din cea de-a doua categorie fac parte procedurile prevăzute în legi speciale cum este procedura de urmărire şi judecare a faptelor de corupţie, procedura extrădării etc.[14]

---

[1] Ion Neagu, Drept procesual penal, Editura Global Lex, Bucureşti, 2002, p. 839

[2] M. Apetrei, Drept procesual penal, Editura Victor, Bucureşti, 2001, p. 384

[3] N. Volonciu, Tratat de procedură penală, Partea specială, vol. II, Editura Paideia, Bucureşti, 1998, p.441

[4] V. Dongoroz, ş.a., Explicaţii teoretice ale Codului de procedură penal  român, Partea specială, vol. II, Editura Academiei,1976, p. 361

[5] N. Volonciu , op. cit., p. 441

[6] Vasile Păvăleanu,  Drept procesual penal, Partea specială, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002, p. 519

[7] Grigore Theodoru, T. Plăeşu, Drept procesual penal, Partea specială, vol. II, Editura Universitatea Al. I. Cuza, Iaşi, 1987, p. 360

[8]Grigore Theodoru, T. Plăeşu, op.cit., p. 360

[9] N. Volonciu , op. cit., p. 442

[10] Adrian Şt. Tulbure, Angela Maria Tatu, Tratat de drept procesual penal,  Editura All Beck, Bucureşti, 2001, p. 531

[11] I. Neagu, op. cit.,  p. 841

[12] I. Neagu, op. cit., p. 839

[13] N. Volonciu, op. cit.,  p. 442

[14] V. Păvăleanu, op. cit.,  p. 520

© 2002 - 2024 pinzaru.ro · Modele acte · Contact & GDPR · Log in