Hotãrârile judecãtoreşti penale supuse apelului

October 8, 2008

Art. 361 C.proc.pen. stabileşte regula conform cãreia sentinţele pot fi atacate cu apel, iar încheierile date în primã instanţã pot fi apelate numai o datã cu fondul. Prin urmare sunt excluse din rândul hotãrârilor apelabile deciziile şi încheierile pronunţate în cadrul cãilor de atac, acestea din urmã având regimul juridic al deciziilor la care se raporteazã.

Sentinţa este o hotãrâre prin care cauza este soluţionatã în primã instanţã şi este susceptibilã de a fi atacatã cu apel imediat si independent, în timp ce încheierile au rolul de a pregãti soluţionarea cauzei, neavând o poziţie procesualã de sine stãtãtoare. De aceea, nu ar fi justificat un apel separat numai împotriva acestor încheieri, ci este firesc ca acestea sã fie atacate numai o datã cu hotãrârea asupra fondului, cu care se aflã în strânsã legãturã. Reglementând posibilitatea atacãrii cu apel a încheierilor numai o datã cu fondul, legiuitorul a asigurat o mai bunã administrare a justiţiei prin evitarea de blocaje si întârzieri în desfãşurarea procesului penal. Astfel se reduce termenul în care procesul se va soluţiona, fãrã a fi întârziat de soluţionarea apelurilor care s-ar declara separat împotriva încheierilor date în primã instanţã şi care, prin natura lor, nu soluţioneazã fondul cauzei, dar pot conduce la amânarea rezolvãrii ei.

În alin.3 al art.361 se mai prevede cã apelul declarat împotriva sentinţei se socoteşte fãcut şi împotriva încheierilor, chiar dacã acestea au fost date dupã pronunţarea sentinţei.

Nu toate sentinţele şi încheierile sunt supuse apelului, unele sunt susceptibile a fi atacate numai cu recurs, altele nefiind însã supuse nici unei cãi de atac.

Astfel, s-a arãtat[1] cã, pentru a putea fi exercitatã calea de atac a apelului, este necesarã îndeplinirea cumulativã a urmãtoarelor condiţii:

– hotãrârea judecãtoreascã atacatã sã fie datã în primã instanţã;

– hotãrârea sã nu fie definitivã;

– legea sã nu interzicã atacarea hotãrârii respective, adicã aceasta sã fie susceptibilã a fi atacatã cu apel;

– sã existe un titular legal al dreptului de apel, iar acesta sã aibã interesul sã-l exercite şi sã-şi manifeste voinţa în acest sens;

– apelul sã fie declarat în forma şi în termenul prevãzute de lege.

Sentinţele supuse apelului

Legiuitorul nu a prevãzut expres care sunt acele hotãrâri care pot fi atacate cu apel, ci, în art.361 alin.1 C.proc.pen., enumerã sentinţele nesusceptibile de apel. Astfel, nu pot fi atacate cu apel:

a) sentinţele pronunţate de judecãtorii privind infracţiunile menţionate în art. 279 alin. 2 lit.a). este vorba de acele infracţiuni pentru care plângerea prealabilă se adresează direct instanţei de judecată. În aceste cazuri hotărârea este susceptibilă de o singură cale de atac şi anume recursul. Legiuitorul a ales această derogare datorită gravităţii reduse pe care o prezintă aceste fapte, ceea ce permite simplificarea mecanismelor procesuale prin parcurgerea numai a două grade de jurisdicţie;

b) sentinţele pronunţate de tribunalele militare privind infracţiunile menţionate în art. 279 alin. 2 lit.a) si infracţiunile contra ordinii şi disciplinei militare sancţionate de lege cu pedeapsa închisorii de cel mult 2 ani;

c) sentinţele pronunţate de curţile de apel şi Curtea Militarã de Apel. Apelul, în aceste cazuri, nu este posibil, deoarece între curţile de apel şi Curtea Militară de Apel, pe de o parte şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pe de altă parte, nu există o instanţă intermediară care ar putea soluţiona apelul. Astfel, instanţa supremă ar trebui să stabilească situaţia de fapt şi să judece în mod curent fondul cauzei, ceea ce nu este de dorit;

d) sentinţele pronunţate de secţia penalã a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. În cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie parcurgerea a trei grade de jurisdicţie nu este posibilă. Împotriva hotărârii pronunţate în primă instanţă de o secţie a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu se poate exercita apelul, ci numai recursul, care va fi soluţionat în Secţii Unite;

e) sentinţele de dezînvestire. Legiuitorul nu a mai prevăzut posibilitatea exercitării apelului în cazul acelor sentinţe, pentru a asigura o cât mai mare operativitate în soluţionarea cauzelor, prin zădărnicirea folosirii abuzive a apelului împotriva unor hotărâri care nu rezolvă cauza, ci doar preced soluţionarea acesteia.

Aceste sentinţe fie sunt supuse doar recursului, fie exclud exercitarea oricărei căi de atac.

În ceea ce priveşte sentinţele susceptibile de apel, acestea au fost clasificate[2], în funcţie de felul competenţei în baza cãreia prima instanţã a soluţionat cauza, în urmãtoarele categorii:

1. sentinţe penale prin care au fost soluţionate în primã instanţã acţiunea penalã şi acţiunea civilã sau numai una dintre ele. Acestea pot fi:

– sentinţe de condamnare, achitare sau încetare a procesului penal, indiferent dacã acţiunea civilã a fost admisã, respinsã ori lãsatã nesoluţionatã;

– sentinţe prin care, deşi nu s-a aplicat o pedeapsã, s-a luat o mãsurã de siguranţã sau o mãsurã educativã;

– sentinţe prin care prima instanţã a admis sau a respins o cerere de revocare ori înlocuire a libertãţii supravegheate sau o cerere pentru liberarea minorului dintr-un centru de reeducare înainte de a deveni major ori pentru revocarea sau prelungirea internãrii într-un centru de reeducare;

– sentinţe prin care prima instanţã, care se pronunţase anterior asupra acţiunii penale, a soluţionat numai acţiunea civilã sau când, dupã decesul inculpatului şi încetarea procesului penal, judecarea acţiunii civile a continuat faţã de moştenitorii acestuia;

2. unele sentinţe pronunţate în cadrul soluţionãrii unei cãi extraordinare de atac, cum ar fi, spre exemplu, sentinţa prin care a fost respinsã în principiu cererea de revizuire sau prin care a fost admisã sau respinsã în fond aceastã cale de atac şi cea datã în cazul în care contestaţia în anulare a fost introdusã la prima instanţã pe temeiul autoritãţii de lucru judecat;

3. sentine pronunţate de judecãtorie sau tribunal în baza art.460 C.proc.pen., ca instanţã de executare sau ca instanţã în a cãrei razã teritorialã se aflã locul de deţinere, în soluţionarea unor situaţii legate de executarea hotãrârii penale, cum ar fi: schimbãrile necesare în executarea unor pedepse sau schimbãrile şi incidentele ce se pot ivi cu ocazia punerii în executare a mãsurilor de siguranţã;

4. sentinţe pronunţate în cadrul unor proceduri speciale: reabilitarea, constatarea rezultatelor reconstituirii unui dosar sau înscris, recunoaşterea hotãrârilor penale sau a actelor judiciare strãine.

Atacarea cu apel a încheierilor

Potrivit art.361 alin.2, încheierile date în primã instanţã pot fi atacate cu apel numai o datã cu fondul. Aceste încheieri preced soluţionarea în fond a cauzei şi fac parte integrantã din hotãrârea care se va pronunţa. De aceea, în alin.3, legiuitorul a prevãzut cã apelul declarat împotriva sentinţei se socoteşte fãcut şi împotriva încheierilor. Nu mai este necesar ca cererea de apel sã vizeze în mod expres şi încheierile, acestea fiind socotite, implicit, ca atacate prin simpla exercitare a dreptului de apel împotriva sentinţei prin care s-a rezolvat fondul cauzei.

Încheierile supuse apelului au fost grupate în doctrinã[3] în urmãtoarele categorii:

– încheieri prin care instanţa s-a pronunţat asupra apãrãrilor formulate de cãtre pãrţi sau asupra probelor propuse de acestea;

– încheieri prin care se iau mãsuri pentru buna administrare a justiţiei;

– încheieri prin care se iau unele mãsuri procesuale, ca mãsuri de siguranţã sau asigurãtorii;

– încheieri de admitere în principiu a cererii de revizuire.

Mai pot fi incluse în rândul încheierilor atacabile o datã cu fondul şi acelea care, deşi au legãturã cu cauza, au fost date dupã pronunţarea sentintei. Apelul declarat împotriva sentinţei se considerã îndreptat şi împotriva acestor încheieri, date dupã pronunţarea hotãrârii, chiar dacã nu existau în momentul declarãrii apelului.

Existã însã şi încheieri supuse unui regim diferit:

– încheieri care nu pot fi atacate cu apel, cu condiţia ca legea sã prevadã aceasta în mod expres;

– încheieri care pot fi atacate cu apel separat, dar care urmeazã a fi judecat numai dupã pronuntarea sentinţei;

– încheieri împotriva cãrora nu poate fi folositã nici o cale de atac.

[1] C.S. Paraschiv, Drept procesual penal, Ed.Lumina Lex, Bucureşti, 2002, p.498; Ghe. Mateuţ, op.cit., p.22

[2] Gr. Theodoru, Hotărârile penale supuse recursului, Rev.Română de Drept, nr. 7 din 1969, p.10-11, 14-15, V.Papadopol, C.Turianu, op.cit., p.33-35, D.Rădescu, C.Jipa, op.cit., p.40-43

[3] Gr.Theodoru, op.cit.,p.16-18, V.Papadopol, C.Turianu, op.cit., p.42-43, D.Rădescu, C.Jipa, op.cit., p.52-54

Categorie: Drept penal