Browse > Home / Archive by category 'Drept / Drept penal'

Consemnarea şi înregistrarea declaraţiilor persoanelor ascultate ca martori

Declaraţiile pe care le-au dat martorii atât în faza de urmărire penală cât şi în faza de judecată, sunt consemnate în scris, potrivit art.86 alineatul 3 din Codul procedură penală.

În declaraţia scrisă se consemnează numele şi prenumele, vârsta, adresa şi locul de muncă, dacă are calitatea de soţ sau rudă apropiată cu vreuna din părţi, se va consemna şi în ce raporturi se află cu acestea (duşmănie, subordonare, prietenie). De asemenea se va consemna în declaraţia scrisă dacă a suferit vreo pagubă prin infracţiunea săvârşită şi dacă există vreo cauză legală care să-l împiedice să depună ca martor.

În situaţia în care martorul este soţ sau rudă apropiată cu învinuitul sau inculpatul, în conţinutul declaraţiei se menţionează că aceste prevederi legale, impuse de dispoziţiile art. 80 alineatul 2 din Codul de procedură penală şi potrivit cărora nu are obligaţia să depună mărturie, i-au fost aduse la cunoştinţă.

În declaraţie se face referire la jurământul pe care l-a depus sau la formula prevăzută de art.85 alineatul 5 Cod procedură penală , precum şi la fapul dacă nu va spune adevărul săvârşeşte infracţiunea de mărturie mincinoasă,prevăzută de  art.260 Cod penal. Se va consemna despre tot ceea ce declară cu privire la faptele şi împrejurările pentru dovedirea cărora a fost chemat; se consemnează numai ceea ce are valoare pentru cauză şi ce a perceput martorul personal.

Declaraţia martorului poate fi scrisă de către martor sau de către organul judiciar. Organul judiciar are posibilitatea de a insista ca martorul să-şi scrie singur personal declaraţia; în acest fel martorul nu va putea să susţină că nu a fost întrebat cu privire la faptele în legătură cu care a declarat mincinos. Declaraţia se consemnează fără ştersături sau adăugiri, în situaţia în care apar se va face menţiune la sfârşitul acesteia. Obligaţia organului judiciar este de a reproduce cele declarate de martor dacă se poate cu propriile lui cuvinte, fiind interzisă modificarea sau înlocuirea cuvintelor acestuia. În declaraţiile martorilor de rea-credinţă vor fi consemnate atât întrebările cât şi răspunsurile date, atunci când ascultarea se realizează pe bază de întrebări şi răspunsuri. În cazul în care declaraţia nu a fost consemnată de către martor, organul judiciar poate insista ca acesta să citească personal declaraţia; dacă martorul refuză sau nu poate s-o citească i se citeşte de către organul de urmărire penală sau de către preşedintele completului de judecată.[1]

La sfârşitul declaraţiei, martorul care ştie să scrie va menţiona personal că a luat cunoştinţă sau că i-a fost citită de către organul judiciar. Dacă martorul este de acord cu conţinutul acesteia, se semnează pe fiecare pagină şi la sfârşit; organul de urmărire penală care a făcut ascultarea ori preşedintele completului de judecată precum şi grefierul, şi interpretul vor semna în aceleaşi condiţii.

Dacă martorul nu poate sau refuză să semneze se face menţiune despre această situaţie în declaraţia scrisă. În situaţia în care martorul refuză să semneze cele declarate, organul judiciar va insista asupra cauzei refuzului, stabilind motivele, neînţelegerile pentru a realiza o colaborare cu martorul în vederea soluţionării legale a cauzei. Nesemnarea declaraţiei martorului duce la anularea actului şi reascultarea acestuia, declaraţia nesemnată este o declaraţie lovită de nulitate dacă martorul chemat să o confirme nu recunoaşte conţinutul ei, nu poate constitui mijloc de probă.

Dacă martorul revine asupra vreuneia dintre declaraţiile sale sau are de făcut completări sau rectificări, se va consemna şi semna despre aceasta la sfârşitul declaraţiei.

Declaraţiile martorilor făcute la instanţa de judecată, audiaţi în cauză, inclusiv întrebările adresate de oricare dintre părţi sau de instanţa de judecată, pe lângă consemnarea făcută de grefier, se fac şi prin înregistrarea cu mijloace tehnice. Pe banda audio sau video se înregistrează următoarele:

  • data şi ora, locul înregistrării, numele, prenumele, unitatea din care face parte organul judiciar care efectuează înregistrarea;
  • datele de identificare ale martorului, cauza în care este ascultat şi conţinutul ascultării. Aceste înregistrări sunt utile în cazul martorilor de rea-credinţă, cărora li se poate aduce la cunoştinţă că sunt înregistraţi în speranţa că îi vor determina să fie sinceri. Prin intermediul acestor înregistrări se poate verifica dacă cele consemnate de grefier în declaraţie corespund cu cele înregistrate prin mijoacele tehnice. Despre efectuarea înregistrării, organul judiciar va întocmi un proces-verbal în care va menţiona întreaga convorbire, numărul casetei pe care s-a făcut imprimarea. Procesul-verbal va fi semnat de către organul judiciar care a efectuat ascultarea şi de către martorul ascultat. Caseta pe care s-a înregistrat întreaga convorbire va fi sigilată cu sigiliul organului judiciar fiind ataşată la procesul-verbal.

Aceste înregistrări ale declaraţiei martorului nu trebuie confundate cu celelate mijloace de probă prevăzute de art.64 C.pr.pen. interceptările şi înregistrările audio sau video.

Consemnarea declaraţiilor martorilor protejaţi

Potrivit dispoziţiilor Legii nr.281/2003, dacă există probe sau indicii temeinice că prin declararea identităţii reale a martorului sau a domiciliului sau a reşedinţei ar fi periclitată viaţa, integritatea corporală sau libertatea lui ori a altei persoane, martorului i se atribuie o altă identitate sub care urmează să apară în faţa organelor judiciare. Măsura privind atribuirea unei alte identităţi ori a unui alt domiciliu sau reşedinţă cu ocazia consemnării declaraţiei martorului, poate fi dispusă la cererea acestuia, organului de urmărire penală sau a altei persoane îndreptăţite de către procuror în faza de urmărire penală sau de instanţa de judecată în cursul judecăţii.

Identitatea reală a martorului va fi consemnată într-un proces-verbal care va fi introdus într-un plic sigilat şi păstrat într-un loc special în condiţii de maximă siguranţă, la sediul parchetului sau a instanţei de judecată[2]. Procurorul ca şi judecătorul sau judecătorii care participă la soluţionarea cauzei, au dreptul să cunoască identitatea reală a martorului în condiţii de strictă confidenţialitate. Declaraţia martorului protejat înregistrată prin mijloacele audio sau video se redă în formă scrisă, într-un proces-verbal în cursul urmăririi penale, în care se precizează cu exactitate ceea ce a declarat martorul, fiind semnată apoi de către procurorul care a asistat la ascultarea acestuia şi de organul de urmărire penală. Declaraţia consemnată în procesul-verbal se transcrie, se semnează de procuror şi de organul de urmărire penală, de martor fiind păstrată într-un loc special, într-un plic sigilat.

În cursul judecăţii, înregistrările audio sau video sunt redate într-o declaraţie, menţionându-se cu exactitate cele declarate de către martor, declaraţie care va fi semnată de procurorul care a fost prezent la ascultarea martorului şi de preşedintele completului de judecată. Declaraţia va fi semnată de către martor fiind păstrată la instanţă într-un loc special, în condiţii de maximă siguranţă. După terminarea urmăririi penale, casetele care, conţin declaraţiile martorilor vor fi înaintate instanţei de judecată o dată cu dosarul cauzei. Procedura de ascultare cu mijloacele tehnice poate fi aplicată cu aprobarea procurorului în faza de urmărire penală şi a judecătorului în faza de judecată.

Pentru a se constata corectitudinea înregistrării declaraţiilor martorilor, la cererea procurorului, a părţilor sau din oficiu, instanţa poate să admită să se efectueze expertize tehnice.

Activitatea desfăşurată cu ocazia luării declaraţiei martorului este verificată, în faza de urmărire penală de către procuror, iar în faza de judecată de către instanţa de judecată. Verificarea legalităţii declaraţiei de martor se poate face din oficiu sau la plângerea depusă de persoana vătămată.

Sancţiunea procesuală în cazul constatării unor ilegalităţi este nulitatea actului (declaraţiei), şi reascultarea martorului. În funcţie de încălcarea obligaţiilor legale ce le revin organelor judiciare în legătură cu ascultarea martorului, acestea pot răspunde disciplinar sau chiar penal, de exemplu obţinerea declaraţiei martorului prin întrebuinţarea de violenţe, ameninţări, promisiuni.

[1] Theodoru Grigore, “Drept procesual penal”, Editura Cugetarea, Iaşi, 1996, pg.337

[2] Legea nr.682/2002 privind protecţia martorilor, publicată în Monitorul Oficial nr.964 din 28 decembrie 2002

Categorie: Drept penal | Lasa un comentariu 

Tactica ascultării martorului

Ascultarea persoanelor de către organele de urmărire penală sau de către instanţa de judecată, indiferent de poziţia acestora în procesul penal, nu poate fi concepută fără stăpânirea unor cunoştinţe de psihologie judiciară. Procesul de formare a declaraţiilor martorilor implică un moment de achiziţie a informaţiilor circumscrise infracţiunii sau făptuitorului acesteia, moment în care martorul prin mijlocirea organelor de simţ percepe împrejurări legate de fapta săvârşită, un moment de conservare în memorie a informaţiilor percepute şi un moment de comunicare a acestor detalii organelor judiciare pe calea reproducerii sau recunoaşterii.[1]

La formarea acestui proces concură într-o măsură toate categoriile de informaţii, unele dintre acestea au un rol precumpănitor- senzaţiile vizuale şi senzaţiile auditive- deoarece rare sunt situaţiile când la formarea mărturiei nu participă văzul şi auzul, altele au un rol subsecvent- senzaţiile tactile, senzaţiile olfactive, senzaţiile gustative. O problemă deosebită în ascultarea martorilor o constituie, stabilirea măsurii în care informaţiile obţinute reflectă cele petrecute şi pot constitui temei pentru formularea unei concluzii juste în cauză. Practica organelor judiciare demonstrează că depoziţiile martorilor uneori, nu reflectă realitatea datorită unor cauze şi condiţii ce ţin de persoana martorilor şi de împrejurările în care au fost percepute faptele şi fenomenele.

Cercetările ştiinţifice au demonstrat în domeniul psihologiei martorilor că mecanismul de recepţie, percepţie, memorare, reproducere, variază de la o persoană la alta în raport cu dezvoltarea sa psihică, cu gradul de cultură, cu profesia, cu mediul şi condiţiile în care a perceput faptele şi împrejurările. Pe lângă acestea se adaugă şi reaua-credinţă a martorilor, erorile celor care fac ascultarea. Toate acestea conduc la ideea că probele trebuie examinate cu mare atenţie. În literatura de specialitate, s-a stabilit că veridicitatea declaraţiilor unui martor şi aprecierea forţei probante nu poate fi concepută fără cunoaşterea mecanismelor psihice care stau la baza formării mărturiei.

Mărturia reprezintă rezultatul unui proces de observare şi memorare involuntară a unui fapt urmat de reproducerea acestuia într-o formă orală sau scrisă în faţa organelor de urmărire penală sau a instanţei de judecată.

Recepţia informaţiilor

§  Recepţia auditivă

Organul auditiv al omului este capabil să perceapă într-o infinitate de nuanţe, o multitudine de fenomene sonore ce însoţesc în mod necesar, fie în mod întâmplător săvârşirea unor infracţiuni. Înălţimea, intensitatea şi timbrul constituie cele trei însuşiri catacteristice ale oricărui sunet a căror percepţie dă naştere senzaţiilor auditive. Senzaţia reprezintă cea mai simplă formă de reflectare senzorială a însuşirilor obiectelor şi fenomenelor prin intermediul unuia dintre organele de simţ. La dovedirea diverselor aspecte legate de comiterea infracţiunii interesul cel mai mare îl reprezintă percepţia şi redarea cuvintelor, a vorbirii. În cazul mărturiei auditive, declaraţiile martorilor se pot întemeia în primul rând pe senzaţiile auditive, sursa acestora o constituie senzaţiile auditive şi alte categorii de senzaţii. La ascultarea martorului auditiv acesta trebuie să reproducă cuvinte, termeni, expresii, numere, cifre, a căror utilitate se verifică în acele situaţii în care cuvintele, termenii reprezintă însăşi activitatea materială prin care se realizează latura obiectivă a infracţiunii. Determinarea lor exactă poate conduce la stabilirea unor împrejurări esenţiale, la aflarea identităţii făptuitorului şi participanţilor la infracţiune.

Organul judiciar nu poate cere martorului să reproducă decât cuvinte, propoziţii scurte, nu şi în termini precişi întreaga conversaţie. Ceea ce poate reproduce martorul dintr-o conversaţie reprezintă sensul, conţinutul de idei, deoarece este cu neputinţă ca cineva să reţină şi să reproducă toţi termenii ce o alcătuiesc. În aceste situaţii la aprecierea declaraţiilor martorilor se va ţine seama de posibilităţile reale de a percepe, de a înţelege conţinutul unei convorbiri determinate de gradul de complexitate al acesteia (limba străină, discuţie pe temă de specialitate), de gradul de cultură, de nivelul intelectual. La audierea martorilor se va ţine cont de toate condiţiile de mediu în care au fost percepute sunetele sau zgomotele. Când informaţiile furnizate de martori privind localizarea spaţială a sursei sonore sunt contrazise de împrejurările săvârşirii infracţiunii, de datele existente în cauză se impune verificarea în condiţiile prezente în momentul percepţiei pentru a se putea explica eventualele discordanţe. Localizarea greşită de către martor a sursei sonore în cazul săvârşirii infracţiunilor poate îmbrăca forma iluziilor provocate de cauze de natură mecanică.

§  Recepţia vizuală

Mărturia a cărei sursă o constituie senzaţiile vizuale reprezintă mărturia tip, depoziţie cel mai frecvent întâlnită, deoarece aproape în fiecare cauză penală se resimte necesitatea reconstituirii cât mai fidele a configuraţiei locului infracţiunii, a localizării spaţiale a unor obiecte, a precizării unor raporturi spaţiale dintre obiecte, dintre obiectele şi persoanele a căror prezenţă este legată de săvârşirea infracţiunii. În funcţie de condiţiile de iluminare în care are loc recepţia, coeficientul de fidelitate a mărturiei în privinţa culorilor şi însuşirilor spaţiale ale obiectelor este diferenţiat.

În cazul faptelor petrecute în condiţiile luminii naturale, intensitatea luminii diferă după cum acestea au fost recepţionate în timpul zilei (în condiţiile luminei diurne), în timpul luminii crepusculare (în zori şi în amurg) sau în timpul nopţii (lumini nocturne).[2] Condiţiile optime pentru percepţia culorilor şi a însuşirilor spaţiale ale obiectelor sunt oferite de lumina zilei. În cazul faptelor petrecute în condiţiile luminii artificiale intensitatea şi iluminatul pot influenţa percepţia asupra culorii obiectelor.

În vederea crepusculară ochiul devine mai sensibil la culori reci. Declaraţiile martorilor cu privire la culorile percepute în condiţiile luminii crepusculare au o valoare relativă deoarece martorul poate să afirme că în atare condiţii un obiect aflat în raportul cu infracţiunea sau cu infractorul (haina infractorului) care avea culoare neagră sau cenuşie să indice corect culoarea, după cum în realitate respectivul obiect avea culoarea roşu deschis.

În condiţiile vederii nocturne datorită imposibilităţii percepţiei culorilor, declaraţiile martorilor prin care ar fi perceput culoarea paltonului, a părului sunt fie rezultatul fanteziei, fie sunt exacte. Capacitatea de discriminare a culorilor şi însuşirilor spaţiale ale obiectelor este afectată de trecerea bruscă dintr-un mediu într-altul, de la lumină la întuneric. Adaptarea la întuneric se produce într-un ritm rapid în primele zece minute, după care acesta înregistrează o încetinire. Adaptarea la lumină se face într-un ritm mai scurt, 3-5 minute, după care ochiul vede normal. Organele judiciare trebuie să ia în considerare ritmul diferit al instalării acomodării, în funcţie de faptele petrecute în condiţiile trecerii de la lumină la întuneric, durata şederii în noul mediu pentru a se convinge dacă faptele au fost percepute în momentul iniţial, intermediar, final al acomodării. Se va ţine seama şi de intensitatea luminii, însă nu trebuie ignorate nici preocupările martorului anterioare săvârşirii faptei. La evaluarea declaraţiilor martorilor formate în astfel de condiţii organele judiciare vor ţine cont de cele menţionate.

§  Percepţia însuşirilor spaţiale ale obiectelor

În procesul penal se iveşte necesitatea precizării unor raporturi speciale: distanţa ce separă martorul de locul infracţiunii în momentul percepţiei, distanţa dintre diferite obiecte, dintre persoane, dintre persoane şi obiecte. Raportul de distanţă dintre martor şi locul infracţiunii reprezintă cel mai important factor ce asigură condiţiile percepţiei la nivelul organelor de simţ. Siguranţa percepţiei scade odată cu distanţa.

Percepţia însuşirilor spaţiale poate fi influenţată de condiţiile atmosferice existente în acel moment: atmosfera purificată (după ploaie, în zonele montane) micşorează distanţele astfel încât obiectele îndepărtate par fi mai apropiate, sau aceleaşi obiecte percepute în condiţiile unei atmosfere încărcate (ceaţă, timp noros) apar a fi mai îndepărtate. În cazul unor profesii, meserii sau preocupări ale persoanei (ce lucrează în domeniul transporturilor, construcţiilor) care presupune operaţii de măsurare a dimensiunilor, a distanţelor poate ajunge la o evaluare de mare exactitate.

§  Percepţia mişcării

Percepţia mişcării interesează în cazul acelor infracţiuni la care precizarea mişcării unor obiecte, părţi ale corpului ar putea contribui la cunoaşterea mecanismului producerii infracţiunii, a cauzelor acesteia. În mărturie, interesul cel mai mare îl reprezintă aprecierea uneia dintre însuşirile temporale ale mişcării, a cărei utilitate se verifică mai ales în cazul accidentelor de trafic rutier.[3] Inexistenţa unor criterii sigure, lipsa de experienţă a martorului (conducătorii auto, lucrătorii din domeniul transportului, al circulaţiei), atribuie acestor aprecieri o valoare relativă, deoarece martorul comun evaluează în general viteza vehiculelor. Unii autori manifestă tendinţa de subevaluare a vitezelor reduse şi de supraapreciere a vitezelor mari.

Martorul manifestă tendinţa de supraevaluare a vitezei în cazul accidentelor soldate cu urmări grave, deoarece ştie dintr-o experienţă anterioară că multe accidente îşi au cauza în excesul de viteză. Aprecierile vor fi diferite în cazul celor furnizate de pietoni sau de persoane aflate în mijloace de transport.

§  Percepţia timpului

A. Localizarea în timp a infracţiunii precum şi a altor activităţi legate de infracţiune sau de făptuitor.

Localizarea în timp a infracţiunii precum şi a altor activităţi ce gravitează în jurul ei presupune încadrarea acestora în unităţi de timp cât mai precis delimitate, adică indicarea lunii, zilei, orei şi chiar a minutului.[4] Această localizare în timp prin mijlocirea declaraţiilor martorilor e dependentă de însuşirile obiective ale acestora de a fi reţinut astfel de împrejurări, de intervalul de timp ce separă momentul percepţiei de cel al reproducerii. Principala cauză obiectivă a neputinţei martorului de a localiza în timp infracţiunea precum şi alte activităţi o constituie existenţa unor intervale mari de timp ce separă aceste două momente. La acestea se adaugă şi alte elemente subiective: lipsa de semnificaţie pentru martor faţă de o anumită împrejurare legată de infracţiune, lipsa de atenţie, de interes, tipul de memorare al martorului. La localizarea în timp a unor fapte se ajunge prin apreciere, adică prin căutarea unor elemente de referinţă a căror localizare în timp e certă de care faptul ce părea uitat se leagă prin raporturi spaţiale şi temporale care permit reamintirea şi localizarea. Pot servi ca puncte de reper fapte, întâmplări, evenimente din viaţa martorului care trebuie să aibă semnificaţia unor împrejurări remarcate care s-au impus atenţiei sale. Faptele ce urmează a fi localizate în timp, pot fi influenţate de particularităţile temperamentale, de vârstă, de sex, de preocupări profesionale, de pasiuni, pot fi avute în vedere date importante de stare civilă, date memorabile din activitatea socială sărbători naţionale, evenimente familiale.

B. Precizarea duratei în timp a infracţiunii, în special a unor fapte, activităţi legate de infracţiune sau de făptuitor.

Necesitatea precizării duratei de timp se impune acelor infracţiuni a căror săvârşire presupune o activitate de durată şi nu una de moment, sau necesitatea evaluării în timp a celor mai variate activităţi, fenomene legate de infracţiune sau de făptuitorul acesteia. Estimările martorilor se caracterizează prin mari imprecizii fie că se referă la durate scurte de timp fie asupra unor durate lungi. Cercetările experimentale au stabilit că cel ce apreciază corect duratele scurte de timp va aprecia corect şi pe cele lungi, şi viceversa.

C. Precizarea succesiunii în timp a unor împrejurări legate de infracţiune sau de făptuitor.

Determinarea succesiunii în timp a unor împrejurări aflate într-un anumit raport cu infracţiunea sau cu făptuitorul, implică stabilirea ordinei în care s-au produs faptele, a cronologiei lor. Relatarea liberă a martorului reprezintă reproducerea principalelor momente în chiar ordinea în care au fost percepute. Relatările martorilor cu privire la succesiunea faptelor se caracterizează printr-o mare precizie. Succesiunea reproducerii faptelor poate fi uneori răsturnată, situaţie care se întâmplă datorită pierderii din memorie a unor episoade petrecute într-un trecut îndepărtat. Relatarea faptelor într-o ordine schimbată se întâlneşte în cazul acelor infracţiuni care au produs o puternică impresie, puternice stări afective mai ales la copii fiind relatate mai întâi.

§  Factorii obiectivi şi subiectivi ce pot influenţa percepţia

Factorii ce pot influenţa percepţia îşi au originea în cauze externe sau pot rezida în însăşi persoana celui ce percepe. În criminalistică se face distincţie între factorii obiectivi şi factorii subiectivi.

Factorii de natură obiectivă reprezintă acea categorie de stări, situaţii contextuale percepţiei independente de cel ce percepe care se pot repercuta favorabil sau defavorabil asupra mărturiei.

Factorii de natură subiectivă desemnează acele stări, situaţii legate personalitatea martorilor ale căror consecinţe se pot răsfrânge asupra percepţiei, favorabil sau defavorabil. Factorii de natură obiectivă, privesc condiţiile de loc şi timp în care se desfăşoară percepţia şi includ: durata percepţiei, condiţiile de vizibilitate, gradul de complexitate a fenomenului perceput. În rândul factorilor subiectivi un rol important îl are atenţia deoarece aceasta condiţionează plenitudinea şi fidelitatea mărturiei. La formarea declaraţiilor martorilor concură atât atenţia involuntară cât şi cea voluntară; proprie mărturiei este atenţia involuntară deoarece împrejurările circumscrise infracţiunii se impun de la sine, fără un efort voluntar. Întinderea şi realitatea declaraţiilor martorilor sunt condiţionate de o seamă de însuşiri ale atenţiei a căror cunoaştere prezintă interes, indiferent dacă se întemeiază pe atenţia involuntară sau involuntară.

Memorarea faptelor

Între momentul perceptiv şi al reproducerii faptelor petrecute se interpune momentul conservării informaţiilor dobândite. Memorarea implică succesiunea a trei momente între care există o strânsă legătură:

  • Faza de achiziţie (memorare);
  • Faza de păstrare (reţinere);
  • Faza de reactivare (recunoaştere şi reproducere).

În cazul memorării involuntare datele percepute se întipăresc neintenţionat; dar ceea ce caracterizează memorarea voluntară este existenţa scopului la care se adaugă folosirea unor procedee speciale în vederea realizării acesteia. Precizia memorării faptelor de către martori este direct influenţată de scopul, de intenţia de a memora. Cu trecerea timpului în informaţiile păstrate se înregistrează pierderi datorate procesului uitării. Uitarea se manifestă prin imposibilitatea amintirii unor fapte memorate ori a recunoaşterii unor evenimente trăite sau prin reproducerea lor eronată. Uitarea atrage după sine pierderea detaliată a elementelor secundare a căror reactivare devine imposibilă. Nu întâmplător tactica criminalistică a recomandat ca martorii să fie ascultaţi cât mai repede posibil de la perceperea evenimentului.

În interesul aflării adevărului organul judiciar trebuie să obţină de la martor pe cât posibil “o copie” a realităţii percepute, ci nu o prelucrare a acesteia.

Reproducerea (redarea) faptelor.

Capacitatea persoanelor de a reproduce faptele percepute şi memorate este influenţată de o multitudine de factori, grupaţi în factori obiectivi şi subiectivi. În privinţa factorilor obiectivi se are în vedere gradul în care imaginile formate reproduc situaţia reală recepţionată anterior; martorul nu poate reda decât ceea ce a perceput şi a memorat, întregul film al acţiunii infracţionale sau numai fragmente ale acesteia. Acest aspect prezintă un interes practic deosebit şi trebuie cunoscut de organele de urmărire penală, pentru a nu trage concluzii greşite cu privire la buna sau reaua-credinţă a martorului. În cadrul factorilor subiectivi, un loc important îl ocupă capacitatea subiectului de a reda ceea ce cunoşte în legătură cu obiectul ascultării sale de organul judiciar; această capacitate este influenţată de nivelul de cultură generală a subiectului şi de pregătirea lui profesională. Acest aspect prezintă un interes practic deosebit deoarece persoanele care nu posedă vocabularul necesar descrierii unei situaţii de fapt percepute, o descriu fragmentar, cu greşeli sau de cele mai multe ori evitând chiar să vorbească pentru a nu fi puse în situaţii neplăcute.

Acest fenomen, al reproducerii, este destul de complex fiind strâns legat de procesul de gândire. Reproducerea în cazul mărturiei poate îmbrăca, fie forma verbală, fie forma scrisă.

Recunoaşterea.

Este întâlnită frecvent în practica organelor judiciare în ipoteza recunoaşterii de persoane sau de obiecte. Acest proces psihic se desfăşoară mult mai uşor fiind mai simplu de realizat, nu solicită un efort de memorare deosebit.[5] Reactivarea se face prin compararea cu ceea ce a perceput anterior cu ceva care este perceput în momentul audierii. Recunoaşterea se va conduce după reguli tactice generale de ascultare.

[1] Măgureanu Ilie ,”Ascultarea persoanelor în procesul penal”,Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2004, pg.193

[2]Ciopraga Aurel, “Criminalistică. Tratat de tactică”, Editura Gama, Iaşi, 1996, pg.178

[3] Ciopraga Aurel, Iacobuţă Ioan, „Criminalistică”, Editura Junimea, Iaşi, 2001, pg.249

[4] Mitrofan Nicolae, Zdrenghea Voicu, Butoi Tudorel,“Psihologie judiciară”, Casa de editură şi presă “Şansa “SRL, Bucureşti, 1999, pg.125

[5]Doltu Ioan, „Matorul în procesul penal”, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2004, pg.121

Categorie: Drept penal | 1 Comment 

Pregătirea în vederea ascultării martorilor

Reuşita ascultării martorilor presupune o pregătire prealabilă menită a asigura cele mai bune condiţii de realizare a acestei activităţi. Pentru obţinerea unor declaraţii de martor veridice şi complete, organul judiciar trebuie să se pregătească în mod corespunzător. Pregătirea în vederea ascultării martorilor impune organului judiciar o serie de obligaţii menite să ducă la aflarea adevărului.

Pregătirea în vederea ascultării martorului cuprinde următoarele activităţi:

1. studierea dosarului cauzei;

2. asigurarea condiţiilor în care se va realiza ascultarea;

3. cunoaşterea persoanelor care urmează a fi ascultate;

4. stabilirea locului şi datei ascultării precum şi asigurarea prezenţei martorului;

5. întocmirea planului de ascultare.

1. Studierea dosarului cauzei.

În prima fază a activităţii pregătitoare studierea dosarului cauzei are un rol de prim ordin în desfăşurarea în bune condiţii a cazului respectiv. Studierea atentă, completă a întregului material existent în dosarul cauzei duce la evitarea apariţiei unor consecinţe negative în procesul ascultării.

Examinarea materialului cauzei are drept scop în procesul penal:

  • stabilirea faptelor şi împrejurărilor ce urmează a fi clarificate prin ascultarea fiecărui martor;
  • stabilirea persoanelor care urmează a fi ascultate ca martori, aspectele sau împrejurările ce pot fi clarificate cu fiecare martor în parte;
  • stabilirea ordinii în care vor fi ascultaţi martorii, prioritate au cei care au perceput nemijlocit faptele sau împrejurările ce urmează a fi clarificate;
  • stabilirea condiţiilor obiective sau subiective care au putut influenţa percepţia şi memorarea faptelor sau împrejurărilor.

Organul de urmărire penală în virtutea rolului său activ are obligaţia să asculte atât persoanele care furnizează date referitoare la stabilirea existenţei infracţiunii şi la dovedirea vinovăţiei, cât şi persoanele ce pot relata evenimente de natură să ducă la dovedirea nevinovăţiei asigurând astfel dreptul la apărare al învinuitului sau inculpatului pe durata procesului penal. Organul judiciar va trebui să stabilească dacă la săvârşirea infracţiunii au participat mai multe persoane, de asemenea va determina martori care pot fi audiaţi pentru dovedirea anumitor împrejurări. Rezultatul studiului materialelor cauzei vor îmbrăca forma scrisă, organul judiciar având obligaţia să noteze toate împrejurările importante, toate aspectele ce urmează a fi dovedite deoarece acestea vor sta la baza elaborării planului de ascultare a martorilor. Studiul materialelor cauzei presupune un serios examen al întregului material probator existent, analiza fiecărei probe, verificarea sursei din care provine, a ansamblului probelor.

2. Asigurarea condiţiilor în care se va realiza ascultarea.

Alături de cele menţionate pentru buna desfăşurare a ascultării martorilor, organul judiciar are obligaţia de a asigura condiţiile în care se va realiza aceasta. Astfel, se impune crearea unor condiţii optime pentru ascultare: un birou, un instrument de scris, formularul pe care se va scrie, planul de ascultare. Pe timpul ascultării lucrătorul judiciar trebuie să-şi păstreze calmul pentru ca martorul să poată fi calm şi să colaboreze eficient la aflarea adevărului în cauza penală. Pentru ca ascultarea să se realizeze în condiţii bune organul judiciar va adopta cea mai bună tactică de ascultare stabilindu-se în fiecare cauză, în funcţie de:

  • personalitatea şi psihologia martorului;
  • poziţia martorului faţă de învinuit sau de părţile participante la desfăşurarea procesului penal;
  • interesul pe care este posibil să-l aibă martorul în soluţionarea cauzei ( rudă, prieten, coleg d e serviciu)
  • intenţia de a nu spune adevărul.[1]

Prin modificarea art.327 din Codul de procedură penală s-au propus măsuri de siguranţă a martorului în ceea ce priveşte ascultarea lui de către instanţă, în cazurile în care există informaţii că va fi supus unor represiuni din partea inculpatului sau a altor persoane. Astfel ascultarea martorului se va face numai în camera de consiliu cu participarea completului de judecată, procurorului şi a apărătorului inculpatului. În aceste condiţii se asigură o protecţie mai bună a martorului.

3 .Cunoaşterea persoanelor care urmează a fi ascultate ca martori într-o cauză penală.

Ascultarea martorilor presupune cunoaşterea, identificarea celor care au perceput împrejurările legate de infracţiune sau de făptuitor, a numărului celor ce urmează a fi ascultaţi în această calitate. Identificarea martorilor constituie atât atributul organelor judiciare cât şi a părţilor, precizarea sferei ce urmează a fi ascultaţi constituie atributul exclusiv al organelor judiciare. În cursul urmăririi penale cei ce urmează a fi audiaţi ca martori sunt întotdeauna cunoscuţi în momentul începerii procesului.[2] Atunci când identitatea martorilor nu e cunoscută, organelor judiciare paralel cu efectuarea altor activităţi, încep investigaţiile menite a individualiza martorii.

Organele judiciare pot ajunge la individualizarea martorilor a căror identitate nu e cunoscută prin intermediul următoarelor căi:

  • în primul rând, natura infracţiunii săvârşite, domeniul de activitate în care s-a comis infracţiunea pot furniza indicii cu privire la sfera de persoane din rândul cărora s-ar putea recruta martorii;

De exemplu, în cazul unei infracţiuni de delapidare prevăzută de  art.215¹ Cod penal, martorii pot fi recrutaţi din rândul celor care aveau atribuţii de control, de verificare a gestiunii în care se constată lipsurile sau din rândul celor cu atribuţii de transport, pază a bunurilor care pot cunoaşte anumite împrejurări legate de infracţiune.

  • în al doilea rând, mediul, timpul, locul săvârşirii pot oferii indicii cu privire la limitele şi categoriile de persoane în rândul cărora s-ar putea afla martorii.

De exemplu, infracţiunea săvârşită prin intermediul unor fenomene sonore, de pildă în cazul unui omor săvârşit cu o armă de foc, zgomotul produs de împuşcătură, ţipătul victimei infracţiunii de tâlhărie, conduce la căutarea martorilor în acele limite spaţiale în care fenomenul trebuia să fie perceput.[3] Locul şi timpul săvârşirii infracţiunii pot furniza informaţii, indicii cu privire la categoriile de persoane în rândul cărora se pot afla cei care în calitate de martori au putut percepe împrejurări legate de aceasta. În cazul unui omor săvârşit în timpul nopţii în apropierea unui obiectiv industrial cu un număr mare de angajaţi.

Natura infracţiunii săvârşite, domeniul de activitate în care s-a comis fapta, locul săvârşirii, modul şi mijloacele utilizate de făptuiror, anumite preocupări profesionale pot fi indicii cu privire la limitele teritoriale şi categoriile de persoane din rândul cărora pot fi recrutaţi martorii în cauza penală. Persoanele ce pot fi ascultate în calitate de martori pot fi cunoscute organelor judiciare şi din alte surse exterioare propriilor investigaţii, prin acele indicaţii cuprinse în unele moduri de sesizare a organelor judiciare sau prin precizările făcute de părţile din proces. Spre exemplu, denunţul, plângerea celui vătămat prin infracţiune pot cuprinde asemenea indicaţii care pot contribui la dovedirea unor împrejurări legate de infracţiune. Regula este următoarea: este utilă citarea în această calitate a tuturor persoanelor ale căror declaraţii ar putea contribui la clarificarea unor fapte sau împrejurări de fapt, necesare la cunoaşterea tuturor împrejurărilor cauzei, adică la aflarea adevărului. La constituirea cercului de persoane ce urmează a fi ascultate în calitate de martori se face distincţie după cum această activitate are loc în cursul urmăririi penale sau în cursul judecăţii.

În cursul urmăririi penale, dacă la săvârşirea infracţiunii au participat mai multe persoane se impune ascultarea tuturor celor ale căror declaraţii ar putea să contribuie într-o măsură sau alta la dovedirea unor împrejurări importante. Organul judiciar nu poate opera de la bun început o selecţie a martorilor pe criteriul importanţei lor. La delimitarea cercului de persoane desemnate de părţi se ţine seama, de regulă acestea propun ascultarea acelor persoane ale căror declaraţii consideră că le vor fi favorabile. Criteriul de delimitare a cercului martorilor propus de părţi trebuie să-l constituie concludenţa probei, măsură în care prin ascultarea martorilor propuşi se ajunge la lămurirea unor aspecte până atunci cunoscute.

Martorii care au dat declaraţii în cursul urmăririi penale urmează a fi ascultaţi din nou în faţa instanţei de judecată. Instanţa analizând depoziţiile celor deja ascultaţi poate opera o selecţie a martorilor şi considerând inutilă ascultarea unora dintre ei, poate restrânge sfera martorilor. Numărul martorilor în faţa instanţei de judecată este mai redus faţă de cei ascultaţi în cursul urmăririi penale.

4. Stabilirea locului şi datei ascultării precum şi asigurarea prezenţei martorului.

Alegerea locului unde martorii urmează a fi ascultaţi este de multe ori determinată de considerente de ordin tactic. Deoarece legea nu prevede un loc anume, ascultarea se poate efectua acolo unde organul judiciar consideră că acesta poate exercita o influenţă favorabilă asupra obţinerii declaraţiilor, sau locul unde urmează a fi ascultaţi poate fi impus de situaţia în care se află martorii.

De regulă martorii sunt ascultaţi la sediul organului judiciar, sediul poliţiei, sediul parchetului, instanţei, de asemenea martorii pot fi ascultaţi la locul unde se află la un moment dat, domiciliul, locul de muncă. În cazul martorilor suferinzi, ascultarea va avea loc la locul unde se află sub îngrijiri medicale- instituţie medicală, domiciliu- iar în cazul celor aflaţi în executarea unei pedepse privative de libertate la locul unde sunt internaţi. Persoana chemată ca martor este obligată să se înfăţişeze la locul, ziua şi ora arătate în citaţie, în caz de nerespectare martorul poate fi adus silit la instanţa de judecată.[4] Ascultarea martorului se face la un moment cât mai apropiat de săvârşirea infracţiunii. Din momentul luării la cunoştinţă de către martor că va fi ascultat şi până la ascultarea propriu-zisă trebuie să treacă un timp cât mai scurt pentru ca martorul să fie îndepărtat de influenţe din partea persoanelor interesate în cauză. Când sunt mai mulţi martori ascultarea lor se va face separat şi se va evita să ia legatura între ei pentru a nu se influenţa reciproc. Când un organ de urmărire penală sau o instanţă de judecată nu are posibilitatea să asculte un martor, se poate adresa unui alt organ de urmărire penală sau unei alte instanţei de judecată, pentru efectuarea actului procedural prin comisie rogatorie. Comisia rogatorie se poate adresa numai unui organ sau instanţe egale în grad. Organul de urmărire penală sau instanţa de judecată care efectuează comisia rogatorie poate pune şi alte întrebări dacă necesitatea lor rezultă din cursul ascultării. În actul de citare a martorului pentru ascultare se va menţiona data exactă pentru prezentare – anul, luna, ziua, ora şi adresa exactă a locului unde se va face audierea, sediul organului şi camera unde se va prezenta.

5. Întocmirea planului de ascultare.

Întocmirea planului de ascultare reprezintă unul dintre cele mai importante momente ale pregătirii ascultării martorului. În urma studierii dosarului cauzei se stabilesc problemele ce urmează a fi lămurite cu fiecare martor sau categorie de martori identificaţi în cauză.

Pe baza problemelor respective se impune întocmirea unui plan de ascultare, plan care trebuie să cuprindă:

  • poziţia martorului în cauză;
  • datele ce caracterizează personalitatea acestora;
  • necesitatea prezentării unor mijloace de probă cu ocazia ascultării;
  • întrebările ce urmează a fi adresate martorilor.

Planul de ascultare, poate fi întocmit pentru fiecare martor în parte. Întrebările adresate martorului trebuie să fie scurte, clare, concise, adresate logic şi cronologic în raport de gradul de percepere şi memorare. Este interzisă folosirea întrebărilor sugestive ori cele de natură a pune în dificultate martorul. În cazul martorilor nesinceri întrebările vor fi formulate în mai multe variante şi de rezervă; succesiunea întrebărilor va fi stabilită, astfel încât s-o pregătească pe următoarea. Dacă martorul va fi ascultat cu privire la mai mulţi participanţi la săvârşirea faptei, se va întocmi plan de ascultare pentru fiecare persoană. Ascultarea se va realiza separat pentru fiecare persoană pe declaraţii separate. În timpul audierii, planul de ascultare poate fi completat cu alte întrebări, ori se poate renunţa la anumite întrebări dacă martorul a răspuns la ele din proprie iniţiativă.

Planul de ascultare se constituie ca fiind un instrument de lucru prin intermediul lui problemele pot fi lămurite printr-o singură ascultare, evitându-se chemările repetate în faţa organului de urmărire penală.

[1]Aioniţoaie Constantin, Sandu Ion Eugen, “Tratat de criminalistică”, Editura Carpaţi, 1992, pg.133

[2]Ciopraga Aurel, “Criminalistică. Tratat de tactică”, Editura Gama, Iaşi, 1996, pg.208

[3]Theodoru Grigore, Moldovan Lucia,” Drept procesual penal”, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1979, pg.134.

[4]Stancu Emilian, “Criminalistică. Elemente de tactică şi de metodologie criminalistică”, volumul II, Bucureşti, 1983, pg.58

Categorie: Drept penal | 2 Comments 

Infracţiunea de tăinuire – practică judiciară

La analiza oricărei infracţiuni, şi pentru o mai bună înţelegere a acesteia trebuie să studiem şi practica judiciară întrucât practica judiciară reprezintă interpretarea  legii de către  organele responsabile cu aplicarea acesteia. Mai jos avem cateva exemple în materie de tăinuire:

Prin sentinţa penală nr. 1138 din 29 septembrie 1994 a Judecătoriei Găeşti, rămasă definitivă prin neapelare, inculpatul P.D. a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunii de tăinuire.

Instanţa a reţinut că, la 10 decembrie 1990, inculpaţii U.M. şi S.V. s-au înţeles cu inculpatul P.D. ca acesta să-i transporte cu autoturismul său, în oraşul Găeşti, pentru a sustrage bunuri dintr-un­ magazin. Ajunşi la destinaţie, inculpatul P.D. a rămas în maşină, iar ceilalţi doi inculpaţi au pătruns în magazin prin efracţie şi au sustras bunuri în valoare de 146.000 lei. Cu aceeaşi maşină bunurile au fost transportate la domiciliul inculpatului L.F. şi împărţite între cei trei.

Recursul în anulare declarat în cauză este fondat.

Potrivit art. 26 din Codul penal, complice este persoana care, cu intenţie, înlesneşte sau ajută în orice mod la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală sau care promite înainte sau în timpul săvârşirii faptei că va tăinui bunurile provenite din aceasta sau că va favoriza pe făptuitor, chiar dacă promisiunea nu mai este îndeplinită.

Fapta inculpatului P.D. care, anterior săvârşirii infracţiunii de furt, a acceptat să-i transporte pe autori cu autoturismul său la locul faptei, a asigurat paza în timpul sustragerii bunurilor şi apoi a transportat bunurile sustrase la domiciliul unuia dintre autori, primind şi el o parte din bunuri, constituie complicitate la infracţiunea de furt, iar nu infracţiunea de tăinuire.

Această din urmă faptă se realizează fie prin dobândirea unui bun provenit din infracţiune, fie prin transformarea sau înlesnirea valorificării bunului, după săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală şi fără o promisiune anterioară, făcută în acest sens, autorului, ceea ce nu este cazul în speţă.

În consecinţă, urmează a se schimba încadrarea juridică din infracţiunea de tăinuire, în complicitate la infracţiunea de furt calificat[1].

Categorie: Drept penal | Lasa un comentariu 

Renunţarea la apel vs. retragere

Renunţarea la apel

În temeiul principiului disponibilităţii, părţile au dreptul ca, după pronunţarea hotărârii şi până la expirarea termenului de apel să renunţe în mod expres la această cale de atac.

Art. 368 C.proc.pen. se referă în mod expres la părţi şi pare că nu se aplică procurorului şi celorlalti titulari ai dreptului de apel prevăzuţi în art. 362 alin.1 lit.e) şi f) C.proc.pen. Procurorul are însă posibilitatea de a renunţa tacit la apel prin neexercitarea acestei căi de atac în termen, dar şi expres, printr-o declaraţie scrisă sau orală, în şedinţa de judecată, după pronunţarea hotărârii.

Persoanele arătate în art.362 alin.1 lit.e) şi f) C.proc.pen. nu sunt părţi în raportul procesual penal, dar au calitatea de părţi în raportul procesual adiacent celui dintâi, astfel că, printr-o interpretare extensivă, prevederile art.368 alin.1 C.proc.pen. le pot fi aplicate.

Pentru a fi valabilă, renunţarea la apel trebuie să îndeplinească două condiţii[1]:

1)            partea să fi renunţat la apel în intervalul cuprins între data pronunţării sentinţei şi data expirării termenului de apel. Nu se poate renunţa la apel înainte de pronunţarea sentinţei, întrucât acest drept nu s-a născut încă. De asemenea, nici după epuizarea termenului, partea nu mai poate declara că renunţă la apel, fiind decăzută din exercitarea acestui drept;

2)            renunţarea trebuie făcută expres, în termeni neechivoci sau legaţi de îndeplinirea  anumitor condiţii.

Declaraţia de renunţare la apel se poate face în scris, printr-o cerere explicită depusă la instanţa care a pronunţat hotărârea sau oral, în sedinţa în care s-a pronunţat hotărârea. Declaraţia poate fi făcută personal de către titular sau prin mandatar cu procură specială.

Revenirea asupra renunţării

Potrivit art.368 alin.2 C.proc.pen. se poate reveni asupra renunţării la apel, dar numai înăuntrul termenului de declarare a apelului. Revenirea asupra renunţării are caracter definitiv atunci când apelul vizează latura civilă a procesului, datorită principiului disponibilităţii, dominant în materie civilă.

Renunţarea la apel este definitivă  numai din momentul expirării termenului de apel, atunci când persoana care a făcut declaraţia de renunţare nu a revenit asupra ei în interiorul acestui termen.

Efectele renunţării la apel:

Art.416 C.proc.pen. prevede în mod expres că hotărârea primei instanţe rămâne definitivă la data expirării termenului de apel în două situaţii: a)când nu s-a declarat apel în termen şi b)când apelul declarat a fost retras înăuntrul termenului. Ipoteza renunţării la apel nu se regăseşte în enumerarea de la art.416 C.proc.pen., ceea ce înseamnă că legiuitorul  a înţeles să o includă cazului prevăzut la pct.2 lit.a) al art.416 („când nu s-a declarat apel în termen”) şi să considere că hotărârea primei instanţe rămâne definitivă la data expirării termenului de apel.

Retragerea apelului

Spre deosebire de renunţarea la apel, retragerea apelului presupune existenţa unui apel declarat şi poate fi făcută de oricare dintre părţi şi de procuror. Termenul  în care apelul poate fi retras este cuprins între momentul declarării acestuia şi până la închiderea dezbaterilor în faţa instanţei de apel. Retragerea apelului poate privi fie latura penală fie latura civilă ori ambele laturi ale cauzei.

Declaraţia de retragere a apelului trebuie să fie făcută personal de către parte sau prin mandatar special. Retragerea apelului de către apărător, în lipsa unei procuri speciale, nu va fi luată în considerare. Dacă declaraţia a fost făcută în formă scrisă, ea poate fi introdusă fie la instanţa a cărei hotărâre se atacă, fie la instanţa de apel. Atunci când declaraţia a fost depusă la prima instanţă, aceasta o va înainta, împreună cu dosarul cauzei, instanţei de apel, singura care poate lua act de retragerea apelului.

Declaraţia orală trebuie făcută numai în faţa instanţei de apel.

Dacă partea se află în stare de deţinere, retragerea apelului se face printr-o declaraţie atestată sau consemnată într-un proces-verbal de către conducerea locului de deţinere.

Inculpatul minor nu poate retrage apelul declarat personal sau de reprezentantul său legal. Reprezentantul legal poate retrage apelul în ceea ce priveşte latura civilă a cauzei, potrivit legii civile. Apelul declarat de procuror nu poate fi retras decât de către procurorul ierarhic superior. Prin această dispoziţie a art. 369 alin.3 C.proc.pen. se urmăreşte a se asigura un control eficient asupra modului în care reprezentanţii Ministerului Public înţeleg să se folosească de calea de atac a apelului[2]. Apelul retras în aceste condiţii poate fi insuşit de partea în favoarea căreia a fost declarat.

Efectele retragerii apelului

Prin retragerea apelului, instanţa sesizată prin declaraţia de apel se dezînvesteşte şi va lua act de manifestarea de voinţă a apelantului, dispunând scoaterea cauzei de pe rol. Un nou apel, introdus ulterior de către aceeaşi parte, în aceeaşi cauză, este inadmisibil. Instanţa de apel va lua act de retragerea apelului printr-o decizie, ca hotărâre prin care instanţa se pronunţă asupra apelului, în temeiul art.311 C.proc.pen. Prin retragerea apelului se pune capăt judecării cauzei, instanţa constatând că apelul a fost retras, ceea ce echivalează cu o pronunţare asupra căii de atac[3].

Rămânerea definitivă a hotărârii primei instanţe se produce:

–       la data expirării termenului de apel, dacă apelul a fost retras înăuntrul termenului;

–       la data retragerii apelului, dacă aceasta a avut loc după expirarea termenului de apel.

Nu pot fi atacate cu recurs sentinţele împotriva cărora apelul a fost retras[4].

[1] Volonciu, Nicolae – Tratat de procedură penală, Ed. Paideia, Bucureşti, 2001., p.255

[2] Papadopol, Vasile; Turianu, Corneliu – Apelul penal, Casa de editură şi presă “Şansa”, Bucureşti, 1994, p.118

[3] V.Papadopol, C.Turianu, op.cit., p.119

[4] Dec. nr.470 din 20 octombrie 1997 a Curţii de Apel Suceava, în Buletinul Jurisprudenţei- Culegere de practică judiciară pe anii 1997-1998

Categorie: Drept penal | Lasa un comentariu 

Efectul devolutiv al apelului

Cuvântul „devolutiv” derivă din verbul latin devolvo (-vere,    -volo, –volum), care înseamnă a transmite, a face să treacă ceva de la un subiect la altul.

Efectul devolutiv presupune transmiterea cauzei de la instanţa care a pronunţat hotărârea atacată (judex a quo) la instanţa competentă să soluţioneze apelul (judex ad quem). Instanţa de apel va supune hotărârea atacată examinării atât în fapt cât şi în drept şi, dacă este cazul, va adopta pe baza datelor cauzei o soluţie diferită de cea a primei instanţe. Nu se poate transmite de la prima instanţă la instanţa de apel decât ceea ce a fost supus judecăţii celei dintâi[1]. Astfel, instanţa de apel nu va lua în considerare decât faptele care au făcut obiectul judecăţii în primă instanţă. În schimb va putea să hotărască în privinţa acelor fapte cuprinse în actul de trimitere în judecată şi asupra cărora prima instanţă nu s-a pronunţat; va putea schimba încadrarea juridică a faptei; va fi în măsură să adauge la fapta săvârşită agravante sau atenuante. De asemenea va trebui să ţină seama de consecinţele pe care fapta le-a produs ulterior pronunţării hotărârii atacate şi să ia în considerare exceptii noi, care nu au fost ridicate în primă instanţă.

Instanţa de apel nu poate dispune în privinţa acelor persoane care nu au figurat ca  părţi cu ocazia primei judecăţi şi nici să modifice calitatea procesuală a unor persoane.

Efectul devolutiv nu presupune o reluare a judecăţii care a avut loc în primă instanţă, ci determină repunerea în discuţie a cauzei printr-o nouă judecată, cu trăsături proprii, în scopul verificării legalităţii şi temeiniciei hotărârii atacate fără o desfiinţare în prealabil a acesteia[2].

Raportat la motivele invocate prin cererea de apel şi la interesele pe care le afirmă apelantul, devoluţiunea cauzei poate fi integrală sau parţială. Devoluţiunea integrală (ex integro) se produce atunci când instanţa de apel este învestită cu reexaminarea cauzei sub toate aspectele de fapt şi de drept. Prin devoluţiunea parţială (in partibus) instanţa se va pronunţa numai asupra unora dintre elementele de fapt şi de drept care au format obiectul judecăţii în primă instanţă[3].

Art.371 C.proc.pen. stabileşte limitele efectului devolutiv, arătând că instanţa judecă apelul numai cu privire la persoana care l-a declarat şi la persoana la care se referă declaraţia de apel şi numai în raport cu calitatea pe care apelantul o are în proces.

În literatura de specialitate[4], titularii dreptului de apel au fost grupaţi în două categorii, sub aspectul devolutiv al acestei căi de atac.

Din prima categorie fac parte acei titulari care, prin calitatea lor procesuală, devoluează atât fondul cauzei, cât şi măsurile adiacente fonduluiş este vorba de procuror şi de părţi.

Apelul declarat de procuror, fără rezerve, produce un efect devolutiv integral, in rem şi in personam. Instanţa de apel va judeca pricina sub toate aspectele şi cu privire la toate persoanele care au fost părţi în proces, efectul devolutiv putând să opereze atât în favoarea cât şi în defavoarea lor. Apelul procurorului îşi păstrează caracterul integral şi în situaţia în care, după expirarea termenului de apel, acesta şi-a motivat apelul numai cu privire la anumite fapte sau persoane.

În cazul apelului inculpatului, cauza se devoluează atât în ce priveşte latura penală, cât şi în ce priveşte latura civilă, dar numai în legătură cu propria sa situaţie. Acesta nu poate invoca situaţia altui inculpat.

Apelul părţii vătămate devoluează cauza numai în ce priveşte latura penală şi numai în acele cauze în care acţiunea penală se pune în mişcare la plângere prealabilă.

Apelul declarat de partea civilă devoluează numai  latura civilă, însă instanţa poate examina şi acele aspecte ale laturii penale de care depinde corecta soluţionare a pretenţiilor civile.

În ce priveşte partea responsabilă civilmente, apelul acesteia are un efect devolutiv limitat la interesele sale în cauză, adică numai la aspectele ce privesc latura civilă. Dacă nu există un apel contrar, instanţa de apel va menţine soluţia primei instanţe, fie exonerând partea responsabilă civilmente de plata oricăror despăgubiri, dacă nu există temeiurile de fapt sau de drept ale răspunderii civile pentru altul, fie reducând cuantumul despăgubirilor stabilite prin hotărârea atacată.

Referitor la persoană, art.371 alin.1 C.proc.pen. stabileşte limitele judecării cauzei la instanţa de apel. Însă în ce priveşte motivele de apel, art.371 alin.2 prevede îndatorirea instanţei ca, în afara temeiurilor invocate şi cererilor formulate de apelant, să examineze cauza sub toate aspectele legalităţii şi temeiniciei hotărârii atacate. Prevederile art.371 alin.2 se completează cu principiul exprimat în adagiul tantum devolutum quantum apellatum – atât are cădere să judece instanţa de apel cât este atacată hotărârea primei instanţe[5].

Motivele invocate de apelant nu influenţează efectul devolutiv, în sensul îngrădirii lui. Declaraţia de apel, chiar nemotivată ori netemeinic motivată, este suficientă pentru a învesti instanţa de apel cu întreaga pricină. Astfel, instanţa va fi obligată, în baza rolului său activ, să examineze cauza sub toate aspectele de fapt şi de drept, indiferent dacă acestea au fost sau nu invocate de către apelant şi să  pronunţe o soluţie corespunzătoare legii şi adevărului[6].

În virtutea efectului devolutiv al apelului, motivele de apel pot viza orice aspect al cauzei, inclusiv modificarea cadrului procesual, prin schimbarea încadrării juridice a faptei. Oricare ar fi momentul solicitării schimbării încadrării juridice, instanţa de judecată este obligată să respecte cerinţele impuse de lege cu privire la această instituţie juridică, respectiv punerea în discuţia părţilor a noii încadrări şi atenţionarea inculpatului că are dreptul să ceară acordarea timpului necesar pentru pregătirea apărării[7].

Dintr-o altă categorie de titulari ai dreptului de apel fac parte aceia care pot devolua numai aspectele auxiliare, adiacente ale fondului cauzei: martorii, experţii, apărătorii, interpreţii, precum şi orice altă persoană care, prin activitatea primei instanţe, a suferit o vătămare a intereselor sale legitime.

[1] Mateuţ, Gheorghiţă – Procedură penală. Partea specială, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998, p.31; Papadopol, Vasile; Turianu, Corneliu – Apelul penal, Casa de editură şi presă “Şansa”, Bucureşti, 1994, p.123-124. Rădescu, Dumitru; Jipa, Cristian – Apelul şi recursul în procesul penal, Ed. Juridică, Bucureşti, 2003, p.107

[2] Paraschiv, Carmen Silvia – Drept procesual penal, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2002, p.534

[3] Ghe.Mateuţ, op.cit., p.31;  Volonciu, Nicolae – Tratat de procedură penală, Ed. Paideia, Bucureşti, 2001, p.258; Neagu, Ion – Tratat de procedură penală, Ed. Global Lex, Bucureşti, 2002, p.678

[4] Gr.Theodoru, Efectul devolutiv al recursului şi limitele sale, RRD, nr.2 din 1974, p.17; I.Neagu, op.cit., p.678

[5] V.Papadopol, C.Turianu, op.cit., p.127

[6] N.Volonciu, op.cit., p. 259

[7] C.C., dec.nr.83/2002, publicată în M.Of. P.I, nr. 242/10 aprilie 2002

Categorie: Drept penal | Lasa un comentariu 

Infracţiunea flagrantă şi prezumţia de nevinovăţie

Regula prezumţiei de nevinovăţie a fost consacrată pentru prima oară în istorie în Declaraţia Drepturilor Omului şi Cetăţeanului, adoptată de Adunarea Naţională a Franţei la 26 august 1789.

În art.9 din Declaraţie se statorniceşte că „Orice om trebuie considerat nevinovat până la probarea culpabilităţii sale. Dacă se consideră indispensabil să fie arestat, orice severitate care n-ar fi necesară pentru a se asigura de persoana sa, trebuie să fie în mod riguros reprimată prin lege”. Este textul fundamental care a influen­ţat decisiv, în sens umanist, toate sistemele de drept procesual penal ale Europei şi, în parte ale lumii.

Marea majoritate a legislaţiilor moderne a admis prezumţia de nevinovăţie; ea a fost criticată de o parte a doctrinei şi anume de pozitivişti (Ferri, Betticol, Tarde) care au pledat pentru menţinerea ei, numai cât priveşte pe criminalii pasionali sau de ocazie, şi pentru repudierea prezumţiei de nevinovăţie, în cazul criminalilor cu tendinţă de profesionalizare.1

Prezumţia de nevinovăţie a fost consacrată în art. 11 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului adoptată de Adunarea Generală O.N.U. la 10 decembrie 1948, în care se statorniceşte că „orice persoană învinuită (acuzată) a fi săvârşit o infracţiune este prezumată nevinovată atâta timp cât vinovăţia sa nu a fost stabilită (dovedită) într-un proces public cu asigurarea garanţiilor necesare apărării”. Era prima dată când comunitatea internaţională – având în memorie crimele de război, crimele contra păcii şi crimele contra umanităţii comise sub regimul hitlerist, organizate de către căpeteniile naziste şi înfăptuite de cei ce au stat pe banca acuzării la Nürnberg în 1945 – 1946 – consacra prezumţia de nevinovăţie.

În art.14 pct.2 din Pactul Internaţional al Drepturilor Civile şi Politice (adoptat de România prin Decretul nr. 212 din 1974) prezumţia de nevinovăţie are următorul conţinut: „Orice persoană acuzată de săvârşirea unei infracţiuni este prezumată a fi nevinovată cât timp culpabilitatea sa nu a fost stabilită în mod legal”. O atare formulare a regulii prezumţiei de nevinovăţie a servit ca model, strălucit prin precizia sa, pentru legislaţiile naţionale.

Prin Legea nr. 30 din 18 mai 1994, Parlamentul României a ratificat Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale şi protocoalele adiţionale la această convenţie.

Convenţia consacră în art.6 pct.2 prezumţia de nevinovăţie în următorii termeni „orice persoană acuzată de o infracţiune este prezumată nevinovată până ce vinovăţia sa nu va fi legal stabilită”.

În procedura penală română prezumţia de nevinovăţie este reglementată în sensul că „învinuitul sau inculpatul nu este obligat să probeze nevinovăţia sa” (art.66 alin. 1 Cod de procedură penală).

Mai mult, Constituţia României din decembrie 1991, în art.23 pct.8 statorniceşte regula prezumţiei de nevinovăţie în sensul că „Până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare, persoana este nevinovată”.

În consecinţă, regula prezumţiei de nevinovăţie este în sistemul de drept român o regulă fundamentală, de rang constituţional, de mare tradiţie în sistemele de drept „şi de incontestabilă actualitate şi spirit justiţiar”.

Am făcut o succintă prezentare a prezumţiei de nevinovăţie, deoarece aceasta nu este exclusă nici în materia infracţiunii flagrante.

Prezumţia de nevinovăţie şi în acest caz răspunde funcţiei de a garanta protecţia oricărei persoane acuzate în contra arbitrajului autorităţilor judecătoreşti.

Ea se înfăţişează ca o garanţie juridico-socială acordată celui învinuit de săvârşirea unei infracţiuni.

Chiar şi în situaţia infracţiunilor flagrante, al cărei caracter a fost reţinut greşit de organele de anchetă cel acuzat este apărat efectiv de răspundere, cu aplicarea unei pedepse, dacă instanţa de judecată constată, prin reverificarea probelor în acuzare sau prin administrarea de probe noi, că probele administrate la urmărirea penală sunt netemeinice, tot astfel în baza acestei prezumţii, chiar dacă există probe de vinovăţie cel acuzat are dreptul consacrat în art.66 alin.2 C. pr. pen., să dovedească lipsa lor de temeinicie.2

Împrejurarea că acuzatul oricând până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare, solicită administrarea de probe în apărare, nu antrenează nici o sancţiune procesuală, pentru invocarea vreunei probe în favoarea sa, chiar dacă prin proba propusă în apărare nu se reuşeşte să se dovedească faptul de dovedit.

O a doua funcţie la care răspunde prezumţia de nevinovăţie şi în cazul infracţiunilor flagrante este aceea de a garanta exercitarea de către acuzat a dreptului la contra acţiunea în apărare care dăinue până în momentul intrării hotărârii în puterea lucrului judecat. Acest drept implică necesitatea cunoaşterii învinuirii ce i se atribuie, încadrarea juridică a faptei şi asigurarea posibilităţii pregătirii şi exercitării apărării.3

Aşadar obiectul principal al prezumţiei de nevinovăţie este de a proteja individul împotriva oricărui arbitrariu, prin garantarea libertăţii individuale, prin stimularea căutării adevărului în activitatea judiciară şi prin evitarea riscurilor care înrădăcinează cu uşurinţă credinţa că cel împotriva căruia se exercită o acţiune penală este vinovat.

Recent, Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin Decizia din 10 februarie 1995, în cauza RIHEMONT contra Franţa a statuat că „o încălcare a prezumţiei de nevinovăţie poate să provină nu numai din partea unor judecători sau a unui tribunal, ci şi din partea altor autorităţi publice”.

1 Nicolae, Eugenia Angela, Urmărirea şi judecarea unor infracţiuni flagrante, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1999., p. 50

2 Angela Eugenia Nicolae, op. cit., p. 50

3 idem., ibid., p. 52

Categorie: Drept penal | 1 Comment 

Noţiunea de infracţiune flagrantă

Folosit de multă vreme în vocabularul juridic, termenul de „flagrant/flagranţă”  derivă din participiul flagrans-tis al verbului latin flago-are (a arde).1 Sensul de arzător, înflăcărat este folosit din vechime în vocabularul juridic, înţelegându-se prin aceasta că infractorul este prins în focul acţiunii sale, respectiv cum obişnuieşte a se spune, cât încă fapta este „caldă”.2

Acest termen raportat la săvârşirea unei infracţiuni, exprimă o anumită relaţie între momentul comiterii infracţiunii şi momentul descoperirii ei şi a făptuitorului.3

Astfel, art. 465 alin.1  C. pr. pen. defineşte infracţiunea flagrantă ca fiind acea infracţiune descoperită în momentul săvârşirii sau imediat după săvârşire, iar în alin. 2 al aceluiaşi articol se prevede că este de asemenea considerată flagrantă şi infracţiunea al cărei făptuitor, imediat după săvârşire, este urmărit de persoana vătămată, de martorii oculari sau de strigătul public ori este surprins aproape de locul comiterii infracţiunii cu arme, instrumente sau orice alte obiecte de natură a-l presupune participant la infracţiune.

Această definiţie a infracţiunii flagrante a fost preluată din dreptul francez, respectiv Codul francez de instrucţie criminală din 1808.4

În mod evident, până a ajunge la forma consacrată de art. 465 C. pr. pen., noţiunea de infracţiune flagrantă a cunoscut tot felul de reglementări.

Astfel, Codul de procedură penală din 2 decembrie 1864 dădea infracţiunilor flagrante următoarea definiţie: „Flagrantul delict ce numeşte delictul ce se comite acum sau care de curând se comisese. Se va socoti de asemenea flagrant delict cazul când prevenitul este urmărit de strigătul public şi cazul când se găsesc asupra lui lucruri, arme, instrumente sau hârtii, care dau de presupus că el este autor sau complice, îndestul numai ca acestea să se fi petrecut aproape de locul şi de timpul comiterii delictului”.

Dispoziţii speciale deosebite de cele ale Codului de procedură penală din 1864 au fost stabilite prin Legea din 13 aprilie 1913 (Legea micului parchet), lege care se aplică numai infracţiunilor flagrante sancţionate cu pedepse corecţionale, comise în anumite locuri publice, şi privea atât „instrucţiunea” (urmărirea) cât şi judecata.

În Codul de procedură penală din 19 martie 1936, republicat la 20 iulie 1943, a fost inclusă, cu unele modificări şi Legea micului parchet. Art. 218 cuprindea următoarea definiţie a infracţiunii flagrante: „infracţiunea flagrantă este acea descoperită în momentul comiterii sau imediat după comitere; este de asemenea socotită infracţiune flagrantă şi acea ai cărei făptuitori sunt urmăriţi imediat după săvârşire de partea vătămată, de martori oculari sau de strigătul public, ori au fost surprinşi cu efecte, arme, instrumente, hârtii sau alte obiecte de natură a-i presupune autori sau complici, aproape de locul şi de timpul comiterii infracţiunii”.

Legislaţiile altor state cuprind reglementări similare în materia infracţiunii flagrante.

Codul de procedură penală italian prevede că: „este stare de flagrant situaţia în care persoana este prinsă în timpul comiterii infracţiunii sau care, după ce a comis infracţiunea, este urmărită de organele de urmărire penală, de persoana vătămată sau de alte persoane sau care este surprinsă cu lucrurile sau urmele care o fac să fie considerată ca fiind cea care a comis infracţiunea”.5

Legislaţia franceză are o reglementare asemănătoare: este flagrantă infracţiunea descoperită în momentul săvârşirii sau imediat după aceea dar şi în cazurile când într-un timp foarte apropiat acţiunii, persoana bănuită este urmărită de protestul public sau este găsită în posesia unor obiecte sau prezintă urme sau indicii care lasă să se înţeleagă că a participat la infracţiune.6

1 Voichiţă Ionaşcu, Dicţionar latin-român, Ed. Orizonturi, Buc, 1992, p. 84

2 N. Volonciu, Tratat de procedură penală, Partea specială, vol. II, Editura Paideia, Bucureşti, 1998, p. 445

3 Ion Neagu, Drept procesual penal, Editura Global Lex, Bucureşti, 2002, p. 843

4 Gheorghe V. Tarhon, Infracţiuni pentru care se aplică proceduri speciale de urmărire şi judecată, Editura Ştiinţifică, 1958, p. 144

5 V. Manzini, Trattato di diritto procesuale penale, Torino, Unione, vol. IV, Tip, Ed. Torinesse, 1931, p. 98

6 Georges Levasseur, Droit pénal général et procédure pénale, Ed.12 Dall..  Paris, 1996

Categorie: Drept penal | Lasa un comentariu 

Clasificarea procedurilor speciale

În legislaţia procesual penală română în vigoare, procedurile speciale, puţine la număr, pot fi întâlnite atât în realizarea tragerii la răspundere penală, cât şi cu ocazia rezolvării pe cale jurisdicţională a unor aspecte adiacente sarcinilor fundamentale ale procesului penal.[1]

În literatura de specialitate se face o clasificare a procedurilor speciale după diferite criterii[2]:

După obiectul cauzelor ce trebuie rezolvate şi cad sub incidenţa procedurilor speciale, acestea se împart în proceduri speciale propriu-zise şi proceduri speciale (auxiliare).

Codul de procedură penală român, asemănător altor legislaţii, concepe procedurile speciale într-o dublă accepţie. Într-un prim sens, proceduri speciale sunt acelea în care procesul penal nu  se desfăşoară după normele comune şi obişnuite, ori cuprind reguli derogatorii în legătură cu realizarea diferitelor instituţii procesuale. Acestea sunt procedurile speciale propriu-zise.[3] Într-un al doilea sens, noţiunea se referă la diverse proceduri judiciare, care fără a realiza sarcinile fundamentale ale procesului penal, rezolvă pe cale jurisdicţională anumite probleme adiacente raportului juridic procesual principal, privesc activităţi procesuale din faza de după executare sau activităţi necesare rezolvării unor situaţii speciale.[4]

În unele legislaţii şi în nomenclatura ştiinţei dreptului procesual penal din unele ţări există chiar o terminologie diferenţiată pentru desemnarea celor două accepţiuni. De pildă, în dreptul procesual ungar se folosesc distinct noţiunile de procedură specială (Külön eljárás) şi procedură deosebită (Különléges eljárás).           Sistemul nostru însă, nu deosebeşte în denumire aceste două situaţii, dând noţiunii de procedură specială un înţeles larg în care se cuprind ambele sensuri.[5]

Procedurile speciale propriu-zise sunt cele prin care se rezolvă aspecte privind tragerea la răspundere penală a celor ce săvârşesc infracţiuni. În cadrul acestor proceduri, obiectul cauzei penale îl constituie lămurirea problemelor legate de existenţa raportului juridic procesual principal.[6]

Codul de procedură penală în vigoare, în Titlul IV al Părţii speciale, intitulat    „Proceduri speciale”, a cuprins dispoziţii privind: urmărirea şi judecarea unor infracţiuni flagrante (art. 465-479 C pr. pen.), procedura în cauzele cu infractori minori (art. 480-493 C pr. pen.), procedura reabilitării judecătoreşti (art. 494-503 C pr. pen.), repararea pagubelor în cazul condamnării sau al arestării pe nedrept (art. 504-507 C pr. pen.), procedura în caz de dispariţie a înscrisurilor judiciare (art. 508-512 C pr. pen.), asistenţa juridică internaţională (art. 513-522 C pr. pen.).

Este de observat însă că nu toate procedurile reglementate în Titlul IV al Părţii speciale pot fi considerate ca proceduri speciale, în sensul consideraţiilor arătate, deoarece dobândesc trăsăturile unei proceduri speciale propriu-zise numai acele norme care – deşi derogă de la unele norme de drept comun – concură alături de celelalte dispoziţii ce reglementează desfăşurarea procesului penal, la realizarea tragerii la răspundere penală a celor ce au comis infracţiuni, pe când alte categorii de norme privesc diverse proceduri judiciare care, fără a realiza sarcinile fundamentale ale procesului penal, reglementează rezolvarea pe cale jurisdicţională a anumitor probleme legate, direct sau indirect, de desfăşurarea altor cauze penale aflate în oricare dintre fazele procesului penal sau în care procesul penal a luat sfârşit.[7]

Ca proceduri speciale propriu-zise Codul de procedură penală în vigoare reglementează doar procedura de urmărire şi judecare a unor infracţiuni flagrante (art. 465-479 C pr. pen.), precum şi procedura în cauzele cu infractori minori (art. 480-493 C pr. pen.). Toate celelalte proceduri prevăzute în Titlul IV al Părţii speciale sunt doar proceduri speciale ce rezolvă chestiuni adiacente altor cauze penale.[8]

Trebuie subliniat faptul că, spre deosebire de legislaţia anterioară, în prezent procedurile speciale propriu-zise sunt reduse ca număr şi aceasta datorită tendinţei legislaţiei moderne în genere şi a reglementării române în vigoare de a reduce pe cât posibil procedurile speciale pentru o mai deplină realizare a unităţii normelor procedurale. În dreptul procesual mai vechi exista tradiţional un număr mare de proceduri speciale, pe de-o parte datorită caracterului complicat al sistemului judiciar, de altă parte datorită dorinţei de a crea o diversitate de proceduri în funcţie de realizarea anumitor raţiuni mai înguste de politică penală. Astfel, în dispoziţiile    Codul de procedură penală anterior, din anul 1936 îşi găseau reglementarea procedurile speciale privind[9]:

  • Urmărirea şi judecarea magistraţilor şi înalţilor demnitari;
  • Urmărirea şi judecarea militarilor;
  • Infracţiunile de presă;
  • Infracţiunile de audienţă;
  • Infracţiunile contra avutului obştesc;
  • Procedura în materie de fals;

Însă, în materia procedurilor speciale propriu-zise nu intră numai acele proceduri speciale prevăzute în mod expres în Codul de procedură penală în Titlul IV, ci şi procedurile speciale cu reglementări în forme procesuale simplificate prevăzute în legi speciale care au introdus procedura de urgenţă, deşi infracţiunile nu sunt flagrante[10]:

  • Decretul-lege nr. 15/1990 privind urmărirea, judecarea şi pedepsirea unor infracţiuni de speculă;
  • Legea nr. 12/1990 privind protejarea populaţiei împotriva unor activităţi comerciale ilicite;
  • Decretul – Lege nr. 41/1990 privind asigurarea unui climat de ordine şi legalitate;
  • Decretul – Lege nr. 24/1990 privind sancţionarea ocupării abuzive a locuinţelor din fondul locativ de stat;
  • Legea nr. 88/1990 privind unele măsuri de ocrotire a organizaţiilor de stat, a instituţiilor publice, a sediilor partidelor şi ale formaţiunilor politice, a liniştii cetăţenilor şi a ordinii de drept;
  • Legea nr. 78/2000 privind procedura de urmărire şi de judecare a faptelor de corupţie.

Unii autori consideră ca fiind o procedură specială cu caracter autonom procedura extrădării, însă în realitate dispoziţiile cu privire la extrădare trebuie tratate în cadrul asistenţei judiciare internaţionale, deoarece normele privind extrădarea fac parte din ansamblul normelor care reglementează cooperarea în domeniul asistenţei judiciare internaţionale.[11]

Procedurile speciale propriu-zise, sub aspectul normelor pe care le conţin, pot fi de două feluri:[12]

a) Proceduri speciale în care se aplică, în principal, norme derogatorii de la procedura obişnuită, cum este procedura de urmărire şi judecare a unor infracţiuni flagrante

b) Proceduri speciale unde se aplică în principal normele procedurii obişnuite completate cu normele derogatorii din procedura specială, cum este procedura în cazurile cu infractori minori.[13]

Aşadar legislaţia noastră procesuală nu cunoaşte proceduri speciale cu un număr atât de mare de norme derogatorii încât dreptul comun să rămână complet fără aplicaţie. Deci, nu există un proces penal care să se desfăşoare exclusiv pe baza procedurii speciale cu înlăturarea totală a normelor obişnuite.

După izvorul de consacrare, procedurile speciale pot fi clasificate în proceduri reglementările de codul de procedură penală şi proceduri reglementate de legi speciale. Din prima categorie fac parte procedurile speciale propriu-zise privind infracţiunile flagrante şi cele privind cauzele cu infractori minori precum şi procedurile auxiliare, mai-puţin procedura evadării, iar din cea de-a doua categorie fac parte procedurile prevăzute în legi speciale cum este procedura de urmărire şi judecare a faptelor de corupţie, procedura extrădării etc.[14]

[1] Ion Neagu, Drept procesual penal, Editura Global Lex, Bucureşti, 2002, p. 839

[2] M. Apetrei, Drept procesual penal, Editura Victor, Bucureşti, 2001, p. 384

[3] N. Volonciu, Tratat de procedură penală, Partea specială, vol. II, Editura Paideia, Bucureşti, 1998, p.441

[4] V. Dongoroz, ş.a., Explicaţii teoretice ale Codului de procedură penal  român, Partea specială, vol. II, Editura Academiei,1976, p. 361

[5] N. Volonciu , op. cit., p. 441

[6] Vasile Păvăleanu,  Drept procesual penal, Partea specială, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002, p. 519

[7] Grigore Theodoru, T. Plăeşu, Drept procesual penal, Partea specială, vol. II, Editura Universitatea Al. I. Cuza, Iaşi, 1987, p. 360

[8]Grigore Theodoru, T. Plăeşu, op.cit., p. 360

[9] N. Volonciu , op. cit., p. 442

[10] Adrian Şt. Tulbure, Angela Maria Tatu, Tratat de drept procesual penal,  Editura All Beck, Bucureşti, 2001, p. 531

[11] I. Neagu, op. cit.,  p. 841

[12] I. Neagu, op. cit., p. 839

[13] N. Volonciu, op. cit.,  p. 442

[14] V. Păvăleanu, op. cit.,  p. 520

Categorie: Drept penal | Lasa un comentariu 

Noţiunea de procedură specială (procesual penal)

În vederea realizării scopului său, procesul penal este disciplinat de un ansamblu de norme juridice cuprinse în Partea specială a Codului de procedură penală. Urmărind să realizeze o reglementare unitară a desfăşurării procesului penal, actuala legislaţie conţine dispoziţii aplicabile în mod obişnuit în rezolvarea oricărei cauze penale, aceste dispoziţii constituind procedura obişnuită sau de drept comun, după care sunt efectuate toate activităţile, actele procesuale şi procedurile care formează conţinutul procesului penal.[1]

Procedura de drept comun constituie o cerinţă a principiului unităţii reglementării procesuale, principiu care presupune desfăşurarea procesului penal – în toate cauzele penale, indiferent de fapta comisă, persoana infractorului ori calitatea acestuia sau persoana vătămată – după aceleaşi dispoziţii legale. Totalitatea normelor procedurale care formează procedura de drept comun şi în temeiul cărora se desfăşoară procesul penal constituie cadrul legal ce garantează aflarea adevărului în toate cauzele penale şi justa soluţionare a acestora. În acest fel sunt create premisele înfăptuirii justiţiei „în mod egal pentru toate persoanele” (art. 4 din Legea nr. 92/1992 privind organizarea judecătorească).[2]

Există însă cauze penale cărora – datorită fie naturii infracţiunii, fie împrejurărilor în care ea a fost săvârşită, fie unei situaţii personale a infractorului – nu li s-ar putea aplica, în totul, procedura de drept comun, fără ca prin aceasta să nu rezulte unele neajunsuri pentru buna desfăşurare a procesului penal: de aceea, pentru astfel de situaţii, legea procesuală penală prevede unele derogări de la procedura obişnuită, derogări numite tocmai să asigure desfăşurării procesului un mecanism şi un ritm corespunzător, fără a se aduce însă atingere minimului de garanţii necesare pentru justa soluţionare a acestor cauze.[3] Se instituie astfel în rezolvarea unor pricini o procedură specială.

Aşadar, în anumite situaţii, pentru atingerea scopului legii penale şi a celei procesual penale, se impune adaptarea unui regim procesual cu caracter special aplicabil numai la rezolvarea unor anumite cauze penale. Normele juridice care alcătuiesc procedurile speciale au o arie limitată de aplicare şi constituie derogări de la procedura obişnuită, care reprezintă cadrul normal al desfăşurării procesului penal.[4]

Procedura specială este definită ca un complex de norme de drept procesual penal, care instituie, pentru anumite cauze penale, o desfăşurare a procesului penal parţial diferită de procedura obişnuită.[5]

Cuprinzând norme speciale faţă de normele generale ale procedurii obişnuite, procedura specială are faţă de aceasta poziţia normelor speciale faţă de normele generale. Astfel, faţă de reglementarea în vigoare se poate afirma că în cazul procedurilor speciale, prevăzute de lege, procesul penal se desfăşoară potrivit normelor generale, a normelor de drept comun, cu derogări în ce priveşte anumite activităţi procesuale pentru care s-au instituit norme speciale. Aceste norme speciale au un caracter derogator de la normele de drept comun, dar se completează cu dispoziţiile procedurii obişnuite (art. 466, 480 C. pr. pen.). ca urmare, pentru activităţile procesuale pentru care legea prevede norme speciale reglementate expres, sunt aplicabile, prin derogare de la normele generale, numai normele speciale.[6]

O normă nouă privind procedura specială derogă întotdeauna de la procedura obişnuită, în timp ce o normă generală posterioară uneia speciale nu abrogă norma specială derogatorie decât în cazul în care se prevede în mod expres.[7]

Având în vedere relaţiile între procedura obişnuită şi procedura specială, în reglementarea unei astfel de proceduri legiuitorul trebuie să aibă în vedere următoarele îndatoriri:

  • să stabilească cu precizie cauzele în care se aplică procedura specială, normele derogatorii fiind de strictă interpretare;
  • să prevadă normele derogatorii de la procedura obişnuită astfel încât să dea formă unei proceduri speciale şi nu numai unor elemente de derogare;
  • să precizeze că acolo unde nu se derogă se aplică normele procedurii obişnuite.[8]

[1] Ion Neagu, Drept procesual penal, Editura Global Lex, Bucureşti, 2002, p.  839

[2] Grigore Theodoru, T. Plăeşu, Drept procesual penal, Partea specială, vol. II, Editura Universitatea Al. I. Cuza, Iaşi, 1987, p. 359

[3] Siegfried Kahane,  Drept procesual penal, Editura Pedagogică, Bucureşti, 1963, p. 330

[4] Vasile Păvăleanu,  Drept procesual penal, Partea specială, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002,  p. 517

[5] Grigore Theodoru, Drept procesual penal, Partea specială, Editura Cugetarea, Iaşi, 1998, p.  577

[6] Grigore Theodoru, T. Plăeşu, op. cit., p. 360

[7] Vasile Păvăleanu, op. cit., p. 518

[8] Grigore Theodoru, T. Plăeşu, op. cit., p. 578

Categorie: Drept penal | Lasa un comentariu 

Next Page »