Procedura de ascultare a martorilor

September 21, 2008

« 1 2 3 4 | Vezi toate paginile»

Pentru martorii care nu au perceput şi memorat corect ori nu reuşesc să redea în timpul ascultării faptele cunoscute sau pentru cei de rea-credintă, se parcurge a treia etapă, cea a adresării de întrebări şi de ascultare a răspunsurilor. Această etapă spre deosebire de cele două este facultativă.

Conform art.86 alineatul 2 Cod procedură penală, după ce martorul a făcut declaraţii, i se pot pune întrebări cu privire la faptele sau împrejurările care se presupune că sunt cunoscute de martor cu privire la persoana părţilor precum şi în ce mod a luat cunoştinţă despre cele declarate.  Întrebările ce vor fi adresate trebuie să fie clare, precise, scurte. Când întrebarea reclamă mai multe răspunsuri este posibil ca martorul să răspundă numai la unele întrebări, iar pe celelalte să le omită intenţionat sau nu. Sunt interzise întrebările sugestive sau care permit răspunsuri alternative. Întrebările alternative pot fi folosite când se urmăreşte să se verifice în ce măsură martorul este sigur pe răspunsul dat sau când anterior a dat declaraţii contradictorii.

Cu ocazia formulării de întrebări, i se pot prezenta martorului anumite probe din dosar, prezentarea de probe are ca scop:

  • să amintească martorului faptele pe care le-a uitat şi să înlăture confuziile sau contradicţiile pe care martorul de bună-credinţă le-a făcut cu ocazia relatării libere;
  • demascarea mărturiei mincinoase şi determinarea martorului să adopte o poziţie sinceră în cursul ascultării sale.[4]

În timpul ascultării este necesar să fie observată comportarea celui ascultat, pentru a se stabili cea mai bună tactică pentru audiere. Organul judiciar trebuie să ştie cum să pună întrebările dar să ştie cum să asculte cele declarate. Nu trebuie să-şi exteriorizeze atitudinea faţă de declaraţiile martorului, să nu adopte replici ironice, de nervozitate, de nerăbdare, de afirmare care-l pot determina pe martor să afirme ceea ce constată că-i face plăcere organului judiciar. Ca şi în cazul ascultării învinuitului sau inculpatului, este interzisă folosirea violenţei, ameninţărilor, promisiunilor sau a altor asemenea mijloace pentru obţinerea de declaraţii. Actele procedurale obţinute astfel sunt lovite de nulitate, atrăgând răspunderea penală a organului judiciar.

Este interzis şi adresarea de întrebări martorului de natură să-l pună în dificultate (întrebări capcană, sau dirijate), să-i gestioneze răspunsul, să-l solicite să facă aprecieri cu privire la calificarea faptelor asupra cărora este întrebat, asupra gradului de vinovăţie a persoanelor despre care este întrebat. Martorii pot fi influenţaţi uneori de exemplu, cei care sunt ascultaţi pentru prima dată de către un organ judiciar, atât de conţinutul de modul de formulare a întrebărilor cât şi de felul în care sunt adresate, de gesturile, de tonul, ambianţa locului în care se efectuează ascultarea. Experienţa organului judiciar îl va ajuta să deosebească un astfel de martor de martorul de rea-credinţă care încearcă să adopte poziţii teatrale în vederea eschivării de la asumarea responsabilităţii declaraţiilor date. Uneori martorii nu reuşesc să prezinte împrejurările despre care au luat cunoştinţă; aceasta fie datorită scurgerii unui timp îndelungat de la perceperea lor, fie datorită unor factori ce ţin de persoana martorului de nivelul de inteligenţă, de defecte fizice care influenţează perceperea sau redarea, vârsta înaintată, neputinţa de a se exprima.

Obţinerea prin intermediul întrebărilor adresate martorului a unor răspunsuri care să completeze şi să precizeze relatarea liberă, este condiţionată de modul de formulare şi de succesiunea acestora. Conţinutul de idei pe care îl implică întrebarea precum şi formularea însăşi trebuie adaptate nivelului de instrucţie, de posibilităţile de înţelegere ale celui ascultat. Întrebările trebuie adresate într-o anumită succesiune impusă de sfera şi natura împrejurărilor ce urmează a fi completate şi precizate, întrebările trebuie să se refere la aspecte determinate.

Nu au nici o valoare comentariile, bănuielile şi convingerile intime ale martorului; acesta trebuie să facă arătări despre ceea ce a perceput cu simţurile sale, comentarea şi evaluarea acestor declaraţii revine organului judiciar, nu martorului.

În literatura criminalistică şi procesual penală se face distincţie între următoarele tipuri de întrebări ce pot fi adresate martorului cu ocazia interogatorului:

  • întrebările de completare, necesitatea acestora se resimte în acele situaţii în care sunt omise aspecte din relatările libere ce conţin detalii insuficiente pentru stabilirea împrejurărilor de fapt;
  • întrebările de precizare, atribuie exactitate acelor părţi ale depoziţiei care obţinută pe calea relatării libere suferă unele imprecizii;
  • întrebările de reamintire, au menirea de a ajuta martorul la restabilirea în memorie a unor fapte sau împrejurări, temporar uitate.

Întrebările de control permit organelor judiciare posibilitatea verificării depoziţiilor martorilor sub aspectul realităţii, al exactităţii celor declarate. Prin adresarea acestui gen de întrebări se urmăreşte:

  • poziţia de sinceritate sau nesinceritate pe care se situează martorul;
  • sursele din care provin informaţiile deţinute de martor;
  • cunoaşterea condiţiilor obiective în prezenţa cărora au fost percepute faptele, condiţiile de loc şi timp, durata percepţiei.

În cazul martorilor de rea-credinţă etapa formulării de întrebări este obligatorie; pregătirea efectuată înaintea ascultării are un rol deosebit de important, ascultarea se realizează pe bază de întrebări şi de răspunsuri, întrebările vor fi stabilite în planul de ascultare, întocmit înaintea realizării ascultării.

În faza de urmărire penală ascultarea martorului are loc la data şi ora pentru care martorul a fost citat, nu există o ordine prestabilită în audierea martorilor, aceasta fiind lăsată la aprecierea organului judiciar, nefiind stabilit nici numărul martorilor care pot fi audiaţi. Numărul poate fi limitat de organele de urmărire penală atunci când consideră că prin audierea unui anumit număr s-au clarificat toate împrejurările legate de cauză. După apelul martorilor, experţilor şi interpreţilor, preşedintele cere martorilor prezenţi să părăsescă sala de şedinţă şi le pune în vedere să nu se îndepărteze fără încuviinţarea sa.

Martorii sunt audiaţi separat de instanţa de fond şi în faza de judecată potrivit dispoziţiilor cuprinse în conţinutul art. 319 alineatul 1 din Codul procedură penală, chiar dacă nu au fost citaţi sau nu au primit citaţie, însă numai după ce s-a stabilit identitatea lor. După aceasta, martorului i se pun întrebări de către instanţă şi de procuror, este întrebat deasemenea şi de către partea care l-a propus şi apoi de celelalte părţi. Martorul care posedă un înscris în legătură cu depoziţia făcută poate să-l citească în instanţă. Procurorul şi părţile au dreptul să examineze înscrisul, iar instanţa poate dispune reţinerea înscrisului la dosar, în original sau în copie. Dacă ascultarea vreunuia dintre martori nu mai este posibilă de exemplu, a decedat, sau este în imposibilitate de prezentare, instanţa dispune citirea depoziţiei date de acesta în cursul urmăririi penale şi va ţine seama de ea la judecarea cauzei.[5] Instanţa dispune citirea declaraţiilor care sunt în contraziceri cu declaraţiile date anterior, urmând să ţină cont de declaraţia pe care o apreciază ca fiind sinceră şi aceasta nu poate fi decât cea care se coroborează cu alte mijloace de probă aflate în dosarul cauzei. Martorii ascultaţi rămân în sală, la dispoziţia instanţei, iar dacă instanţa găseşte necesar, poate dispune retragerea lor sau a unora dintre ei, în vederea reaudierii ori a confruntării, aşa cum se reglementează prin dispoziţiile art.328 Cod procedură penală. Procurorul şi părţile pot renunţa la martorii pe care i-au propus. Instanţa ţinând cont de concluziile procurorului şi ale părţilor poate încuviinţa după ascultare plecarea lor. Citirea declaraţiei anterioare în instanţă se poate face şi când martorul lipseşte dacă instanţa nu apreciază că este necesar să fie amânată judecarea cauzei şi să dispună aducerea silită a martorului.


[1] Emilian Stancu, „Investigarea ştiinţifică a infracţiunilor”, volumul II, Universitatea din Bucureşti, 1988, pg.61; Ion Neagu, „Tratat de Drept procesual penal“, Editura Global Lex, Bucureşti, 2007, pg.353-354

[2]Suciu Camil,” Criminalistică”, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1972, pg.445

[3]Ciopraga Aurel, ” Evaluarea probei testimoniale”, Editura Junimea, Iaşi, 1979, pg.75

[4]Neagu Ion Sandu,“Tratat de tactică criminalistică”, Editura Carpaţi, 1993 pg.148-149

[5]Crişu Anastasiu,” Drept Procesual penal”, Editura All Beck, Bucureşti, 2004, pg.138

« 1 2 3 4 | Vezi toate paginile»

Comentarii

Nelamuriri? Intrebari?

Intreaba sau cauta raspunsul la sectiunea de intrebari si raspunsuri.