Semnătura electronică

June 29, 2008

« 1 2 3 4 5 | Vezi toate paginile»

Conceptul de semnătură electronică

Semnătura electronică reprezintă ansamblul diverselor modalităţi prin care cineva poate „semna” o înregistrare electronică. Deşi toate semnăturile electronice sunt reprezentate digital, prin serii de cifre unu şi zerouri, ele pot îmbrăca şi alte forme create prin diverse alte tehnologii. Ca exemplu de asemenea semnături putem avea: un cod secret sau PIN pentru cărţile de credit, un mijloc de identificare bazat pe biometrie (ex: amprenta digitală sau scanarea retinei) sau o semnătură digitală creată prin intermediul criptografiei.

Astfel, semnatura electronica nu este o semnatură scanată, o iconiţă, o poză, o hologramă, sau un smart card, ci este de fapt un cod personal, unic alcatuit din informaţii în format electronic, generate şi stocate pe un dispozitiv securizat, care se ataseaza calculatorului persoanei respective.

Semnătura digitală este un termen care caracterizează o anumită tehnologie, un tip specific de semnătură electronică. Aceasta presupune folosirea unei „chei” criptografice pentru semnarea mesajului şi este forma de semnătură electronică ce presupune cele mai complexe eforturi la nivel tehnic şi legislativ.

Criptarea presupune transformarea unui mesaj normal, inteligibil, cu ajutorul unui algoritm, într-o serie de semne neinteligibile care la rândul lor pot fi decriptate de către opersoană autorizată.

Termenul de semnătură electronică desemnează orice identificator de tipul literă, caracter, cifră sau orice alt simbol evidenţiat electronic, utilizat cu scopul de a autentifica sau aproba un mesaj electronic.Utilizarea acestei semnături presupune două proceduri specifice: autentificarea şi criptarea (pe baza unei chei de criptare).

Spre deosebire de noţiunea de drept civil desemnând autentificarea ca fiind încheierea unui act juridic „cu solemnităţile cerute de lege, de un funcţionar public, care are drept de a funcţiona în locul unde actul s-a făcut”, autentificarea semnăturii electronice constă în “procedeul ce permite determinarea cu certitudine a identităţii iniţiatorului unei înregistrări electronice”, menite să circule sub forma schimbului reciproc de date. Cu alte cuvinte, este procedura ce admite identificarea expeditorului mesajului, dar şi integritatea mesajului înregistrat pe suport electronic.

O semnătură, fie electronică, fie pe hârtie, este înainte de toate un simbol care semnifică “intenţia de autentificare” a înscrisului. Din acest punct de vedere, se considera că o semnătură electronică are efecte juridice numai dacă:

-este unică (aparţine doar persoanei care o foloseşte);

-este aptă de a fi verificată (ceea ce nu înseamnă că semnătura însăşi trebuie neapărat să cuprindă numele semnatarului, ci vizează în fapt posibilitatea de a identifica şi prin alte surse identitatea celui care semnează mesajul electronic);

-este sub controlul exclusiv al persoanei care o foloseşte;

-este legată de datele semnate de aşa manieră încât, dacă ulterior se operează o

schimbare a datelor respective, semnătura dată anterior să fie automat invalidată.

–~~~~~~~~~~~~–

Utilizarea practică a semnăturii electronice

Semnatura electronică se poate aplica unui document în format electronic, redactat sau obţinut prin intermediul programelor informatice, ca de exemplu:

-Documente MS Word (contracte, documente, notificari, retete medicale, etc. )

-Spread-sheet Excel (rapoarte financiare, state de plata a salariilor, note de comanda, etc.)

– Documente Adobe Acrobat (la fel ca şi cele in MS Word, însă superioare ca şi aspect şi securitate a integrităţii informaţiilor)

– Fotografii digitale (constatări, mostre, comandă de produse, etc.)

– Programe expert de gestiune a documentelor (documente ale administraţiei publice şi locale )

– Documente rezultate din prelucrarea datelor contabile şi fiscale (declaratii de impunere, documente de plata catre Bugetul de Stat, etc. )

–~~~~~~~~~~~~–

Certificatul electronic

Un certificat digital este informaţia inclusă odată cu cheia publică a unei persoane care permite altora să verifice originalitatea sau validitatea cheii. Acesta este emis de o autoritate de certificare care are atribuţii de atestare a legăturii dintre cheia publică şi titularul ei, precum şi drepturi de utilizare sau după caz, anumite restricţii de utilizare a semnăturii electronice.

Certificatele digitale au menirea de a simplifica sarcina de a stabili dacă o cheie publică aparţine în realitate posesorului ei. Un certificat digital este constituit din datele care au aceleaşi finalităţi ca şi în cazul unui certificat fizic.

Importanţa certificatelor digitale apare pregnant în asigurarea unei mai bune securităţi în purtarea corespondenţei. În condiţiile circulaţiei libere a cheilor publice există posibilitatea de fraudă. Cineva ar putea să plaseze o cheie falsă cu numele şi identitatea destinatarului vizat. Datele criptate – şi interceptate – de posesorul adevărat al cheii mincinoase sunt acum în alte mâini decât cele ale destinatarului vizat.

–~~~~~~~~~~~~–

Reglementarea internaţională a semnăturii electronice

Pentru a avea un mijloc de probă în comerţul internaţional, forma scrisă a contractului este, dacă nu obligatorie, cel puţin recomandată. Din considerente practice se recurge la un procedeu care asigură autenticitatea contractului şi constituie o probă pentru un eventual litigiu şi anume: utilizarea unui intermediar care păstrează un document cu acelaşi conţinut ca şi fiecare dintre cele deţinute de părţile tranzacţiei.

În practica internaţionalăşi în încercările de reglementare a problemelor de securitate a documentelor electronice a apărut ca necesară înfiinţarea unui organism specific: Autoritatea de Certificare (AC).[11]

În principiu, acest organism ar trebui să fie un serviciu public (ex: primărie, guvern) sau un serviciu privat (companie, firmă, societate), care, în momentul în care un partener doreşte să iniţieze o afacere cu o altă entitate, să poată atesta că partenerii de afaceri sunt într-adevăr ceea ce pretind a fi şi că semnătura digitală a celui ce a făcut comanda îi aparţine acestuia.

Pe de altă parte, în timp ce semnăturile electronice sunt acceptate de cei care derulează afaceri electronice, există câteva probleme din perspectiva legală, deoarece în multe jurisdicţii, tranzacţiile sunt validate numai de metodele tradiţionale ale semnăturii „de mână”.

3.4.1 Reglementările Comisiei Naţiunilor Unite asupra Comerţului International

Comisia îşi propune să prevină sau să elimine neconcordanţa dintre diferitele reguli sau legi aplicabile comerţului electronic, prin promovarea unui set de standarde, pe baza cărora efectele legale ale semnăturilor digitale, ale celor electronice în general, să fie recunoscute.

Acestea ar urma să fie valabile oriunde în lume, iar scopul acestor reguli uniforme („Uniform Rules”) este să faciliteze folosirea semnăturilor electronice în tranzacţiile economice internaţionale.

Potrivit Comisiei, semnătura digitală înseamnă un tip de semnătură electronică ce constă într-o transformare a unui mesaj, folosindu-se funcţia de dispersie şi un sistem de criptare asimetric, astfel încât orice persoană care are mesajul iniţial şi cheia publică a celui care a semnat mesajul poate verifica integritatea mesajului.

De asemenea, semnătura digitală corect implementată, trebuie să reprezinte o semnatură electronică de încredere (secure electronic signature).

Condiţiile de bază pe care o semnături digitală trebuie să le îndeplinească pentru a fi sigură sunt:

-autoritatea de certificare trebuie să identifice în mod corect pe posesorul cheii publice;

– autoritatea de certificare trebuie să autentifice în mod corect pe deţinătorul cheii publice;

– cheia secretă nu trebuie să fie compromisă;

– procesul de creare a semnăturii trebuie să fie realizat corect;

Comisia defineşte noţiunea de certificat digital ca fiind un mesaj prin care:

-se identifică autoritatea de certificare care l-a emis;

-se denumeşte sau identifică pe cel care îl deţine sau un agent electronic aflat sub

controlul autorităţii de certificare;

-conţine o cheie publică care corespunde unei chei secrete a celui care îl deţine;

-specifică perioada de timp pentru care este operaţional;

-este semnat digital de autoritatea de certificare care l-a emis.

Comisia evidenţiază trei clase de certificate valabile:

-de clasă I: au cel mai scăzut nivel de securitate. Ele confirmă că numele unui utilizator şi adresa lui de e-mail formează o entitate. Sunt utilizate în primul rând pentru navigarea pe Internet şi pentru poşta electronică, cu scopul de a spori securitatea acestora;

-de clasă II: confirmă faptul că informaţia furnizată de cel care îl deţine nu intră în conflict cu alte informaţii accesibile din alte baze de date. Aceste certificate sunt utilizate pentru tranzacţiile de nivel scăzut şi cu risc mic, validări de soft şi servicii de înscriere online;

-de clasă III: sunt acele certificate digitale care utilizează diferite proceduri pentru a obţine probe evidente despre identitatea persoanei care deţine certificatul. Aceste certificate sunt utilizate în practică pentru aplicaţii ale comerţului electronic, semnarea electronică a mesajelor, schimbul de date electronice.

–~~~~~~~~~~~~–

Reglementări ale Uniunii Europene

Pe plan european există o preocupare constantă pentru reglementarea uniformă a problematicii semnăturilor electronice şi, implicit, a celor digitale. Drept urmare, Comisia Europenă a recunoscut semnătura digitală ca fiind instrumentul principal pentru furnizarea de securitate şi încredere în reţelele deschise.

Un document important pentru reglementarea statutului juridic al semnăturilor digitale şi electronice îl constituie Directiva nr. 93/1999 asupra semnăturilor electronice, propusă de Comisia Europeanăşi adoptată de către Parlamentul European şi Consiliul European, la 13 decembrie 1999. Scopul fundamental al documentului îl constitue realizarea cadrului internaţional pentru recunoaşterea legală a semnăturilor electronice şi, în special, al celor digitale, ce folosesc metode criptografice cu chei publice. Din punctul de vedere al Directivei ,”un certificat calificat” trebuie să conţină:

1 identificatorul furnizorului certificatului, respectiv autoritatea de certificare;

2 numele exact al deţinătorului sau pseudonimul prin care se identifică acesta;

3 un atribut specific al deţinătorului, cum ar fi adresa, autoritatea ce acţionează în numele companiei;

4 un dispozitiv de verificare a semnăturii, care corespunde dispozitivului de crearea semnăturii;

5 perioada în care certificatul este operaţional;

6 un cod de identitate al certificatului;

7 semnătura electronică a autorităţii;

8 eventualele limitări ale scopului certificatului;

9 eventualele limitări ale obligaţiilor asumate de autoritatea de certificare.

În Directivă sunt specificate următoarele obligaţii pentru furnizorii de servicii de certificare:

1 să demonstreze că certificatele emise sunt fiabile;

2 să dispună de un serviciu de revocare prompt;

3 să verifice prin mijloace potrivite identitatea persoanei căreia i se emit certificate;

4 să angajeze personal care să aibă cunoştinţă avansate, experienţă şi calificarea necesară pentru serviciile oferite;

5 să folosească sisteme de încredere;

6 să poată fi capabil să ia măsuri împotriva falsificărilor certificatelor;

7 să menţină suficiente resurse financiare pentru a opera în conformitate cu cerinţele prevăzute în Directivă;

8 să înregistreze toate informaţiile necesare în ceea ce priveşte certificatele pentru o anumită perioadă de timp;

9 să nu păstreze sau copieze cheia secretă a persoanelor, decât dacă acestea o cer în mod explicit.

Directiva stipulează că semnăturile electronice care sunt autentificate de furnizorii de servicii de certificare, pe de o parte satisfac cerinţele legale ca şi o semnătură olografă, iar, pe de altă parte, aceste semnături electronice sunt admise ca probe în procedurile juridice, ca şi semnăturile olografe.

« 1 2 3 4 5 | Vezi toate paginile»

Categorie: Drept