Infracţiunea de tăinuire – practică judiciară

November 22, 2008

« 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 | Vezi toate paginile »

Tăinuirea nefiind o formă a participaţiei, tăinuitorul nu poate fi obligat la plata despăgubiri lor, solidar cu autorul infracţiunii, decât în raport cu valoarea bunurilor ce fac obiectul tăinuirii, iar nu în solidar la acoperirea întregului prejudiciu cauzat prin infracţiune.

Prin sentinţa penală fir. 1063 din 9 octombrie 1996 a Judecătoriei Piatra Neamţ, rămasă definitivă prin neapelare, inculpatul A.M. a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunii de tăinuire prevăzută în art. 221 din Codul penal şi a fost obligat la plata despăgubirilor civile în sumă de 834.000 de lei, solidar cu autorul infracţiunii de furt.

Instanţa a reţinut că, la 24 iulie 1994, inculpatul I.M. a sustras dintr-un magazin suma de 834.000 de lei din care, ulterior, a dat inculpatului A.M. 250.000 de lei, acesta din urmă cunoscând că banii provin din infracţiune.

Recursul în anulare declarat în cauză este fondat.

Tăinuitorul nu poate fi obligat la plata despăgubirilor, solidar cu autorul furtului, decât în limita valorii bunurilor tăinuite şi a pagubei cauzate prin fapta sa.

Din probele administrate în cauză rezultă că inculpatul a dobândit din banii sustraşi de I.M. numai o parte, şi anume suma de 250.000 de lei, cunoscând că aceasta provine din infracţiune.

Aşa fiind, instanţa trebuia să oblige pe inculpat la plata despăgubirilor, solidar cu I.M., numai în limita sumei de 250.000 de lei[3].

« 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 | Vezi toate paginile »