(art. 235 din Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările şi completările ulterioare)*:

Etapa I

1. Cerere de înregistrare (original);

2. Hotărârea asociaţilor/decizia asociatului unic de efectuare concomitentă a dizolvării şi lichidării societăţii prin acordul unanim al asociaţilor de împărţire a activelor rămase, după plata creditorilor, între asociaţi;

3. Dacă este cazul:

– avizele prealabile prevăzute de legile speciale (original);

– împuternicire specială sau avocaţială pentru persoanele desemnate să îndeplinească formalităţile legale (original).

4. Dovezile privind plata taxelor/tarifelor legale:

– taxa judiciară de timbru, în original;

– timbre judiciare;

– taxa de registru;

– tariful de publicare în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a.

Etapa a-II-a

1. Cerere de radiere (original);

2. Certificatul de înregistrare şi anexa/anexele la acesta (originale);

3. Situaţia financiară de lichidare;

4. Hotărârea de repartizare a activelor (copie);

5. Certificatul emis de organul fiscal competent din care să rezulte că societatea nu are datorii la bugetul de stat şi la contribuţiile sociale (original);

6. Dacă este cazul, împuternicire specială sau avocaţială pentru persoanele desemnate să îndeplinească formalităţile legale (original);

7. Dovezile privind plata taxelor/tarifelor legale:

– taxa judiciară de timbru, în original;

– timbre judiciare;

– taxa de registru.

NOTĂ:

• Cererea de radiere se va depune după trecerea a 30 de zile de la data publicării hotărârii de dizolvare în Monitorul Oficial.
• Proiectul de repartizare a activelor trebuie să cuprindă descrierea detaliată şi datele de identificare ale activelor repartizate, în vederea transmiterii dreptului de proprietate.
• Copiile de pe actele doveditoare vor fi certificate pentru conformitate cu originalele, sub semnătură, cu menţionarea în clar a numelui, de către persoanele care, potrivit legii, pot întocmi şi semna cererea.
• În cazul persoanelor fizice sau juridice nerezidente, actele se depun în original sau copii certificate şi traducerea realizată de un traducător autorizat a cărui semnătură să fie legalizată de un notar public.
• Soluţionarea cererii revine în competenţa judecătorului delegat care poate cere administrarea şi a altor acte doveditoare decât cele enumerate.
• Redactarea actelor, obţinerea autentificării sau, după caz, darea de dată certă, acordarea de îndrumări pentru completarea corectă a cererii de înregistrare pot fi efectuate, contra cost, prin serviciile de asistenţă din cadrul oficiului registrului comerţului de pe lângă tribunal.
• Formularele se distribuie la sediul ORC sau se pot prelua de pe Internet
• Documentele se depun la ORC în raza căruia firma îşi stabileşte sediul social, la ghişeu sau prin orespondenţă.

1. Hotărârea AGA va conţine: antetul firmei, nr. şi data, semnăturile persoanelor abilitate; de asemenea, în preambul se va preciza modul de convocare AGA, precum şi îndeplinirea condiţiilor de validitate a hotărârii, conform dispoziţiilor legale sau statutare; în cazul în care actul modificator este un act adiţional în formă autentică, nu se va mai depune şi hotărârea adunării generale în baza căreia acesta a fost încheiat.

2. Situaţia financiară de lichidare va fi certificată de către persoanele autorizate, potrivit legii;

3. Taxele legale pot fi achitate în numerar sau cu card bancar la casieriile ORC, precum şi cu mandat poştal, ordin de plată etc.

4. Dacă s-a optat pentru transmiterea documentelor, care atestă înregistrarea în registrul comerţului, prin poştă, se percepe un tarif aprobat prin ordin al ministrului justiţiei.

* Prezentul fluturaş constituie un ghid general pentru informarea comercianţilor în legătură cu obligaţiile ce le revin pentru îndeplinirea formalităţilor legale, în vederea efectuării înregistrărilor în registrul comerţului.

Descarca  formular:

  CERERE DE DEPUNERE ŞI/SAU MENŢIONARE ACTE.pdf (161.7 KiB, 4,745 hits)
You need to be a registered user to download this file.

Cauzele de dizolvare a societăţii cu răspundere limitată sunt cele prevăzute de art. 222 şi art. 232 din Legea nr. 31/1990, care sunt cauze generale şi deci aplicabile şi societăţii cu răspundere limitată.

Art. 223 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 prevede că S.R.L. se dizolvă în cazul reducerii capitalului social sub minimul legal de 200 RON. Societatea nu va fi dizolvată dacă, în termen de nouă luni de la data constatării reducerii capitalului social, acesta este reîntregit sau societatea se transformă într-o altă formă la care capitalul social este corespunzător.

Art. 224 din Legea nr. 31/1990 dispune că societatea cu răspundere limitată se dizolvă dacă datorită falimentului, incapacităţii, excluderii, retragerii sau decesului unuia dintre asociaţi, numărul asociaţilor s-a redus la unul singur. Dizolvarea nu intervine atunci când în actul constitutiv se prevede clauza de continuare cu moştenitorii sau asociatul rămas hotărăşte continuarea activităţii societăţii sub forma societăţii cu răspundere limitată, cu asociat unic.

Se pune problema de a şti ce se va întâmpla dacă un asociat decedează, este introdusă în contractul de societate şi statut clauza de continuare cu moştenitorii, dar numărul asociaţilor va depăşi în această situaţie numărul maxim de cincizeci prevăzut de lege.

Doctrina a admis două posibilităţi: societatea se poate dizolva ori moştenitorii sunt obligaţi să desemneze un număr de titulari care nu trebuie să fie mai mare decât maximul legal potrivit art. 197 alin. (4) din Legea nr. 31/1990.

Cu privire la societatea cu răspundere limitată cu asociat unic, legea reglementează un caz special de dizolvare. Această societate se dizolvă dacă au fost încălcate condiţiile prevăzute de art. 14 alin. (1) şi (2) din Legea nr.31/1990. Astfel, o persoană fizică sau o persoană juridică nu poate fi asociat unic decât într-o singură societate cu răspundere limitată.

O societate cu răspundere limitată nu poate avea ca asociat unic o altă societate cu răspundere limitată alcătuită dintr-o singură persoană.

Dacă se constată încălcarea acestor interdicţii, dizolvarea va putea fi cerută pe cale judecătorească de către stat, prin Ministerul Finanţelor, de Camera de comerţ şi industrie teritorială sau de orice persoană interesată. Pe baza hotărârii de dizolvare, lichidarea se va face în condiţiile prevăzute de prezenta lege pentru societăţile cu răspundere limitată.

Trebuie să menţionăm că societatea cu răspundere limitată cu asociat unic este o societate comercială, indiferent dacă asociatul unic este o persoană fizică sau o persoană juridică.

Fiind o societate comercială şi beneficiind de personalitate juridică, statutul acesteia nu poate fi confundat cu statutul juridic al unui comerciant persoană fizică.

Art. 13 din Legea nr. 31/1990 prevede modul de constituire a societăţii cu răspundere limitată cu asociat unic şi anume prin aportul unui singur asociat care va fi deţinătorul tuturor părţilor sociale.

Dizolvarea S.R.L. cu asociat unic impune câteva precizări care se referă în primul rând la faptul că aceasta atrage transmiterea universală a patrimoniului societăţii către asociatul unic fără lichidare. Transmiterea patrimoniului are loc şi societatea îşi încetează existenţa la următoarele date: a) dacă nu s-a făcut opoziţie, pe data expirării termenului de introducere a opoziţiei; b) dacă s-a făcut opoziţie, pe data la care a devenit irevocabilă hotărârea de respingere a opoziţiei sau, după caz, hotărârea prin care se constată că societatea sau asociatul unic a plătit datoriile ori a oferit garanţii acceptate de creditori sau a convenit cu aceştia un aranjament pentru plata datoriilor.

Prin urmare, deşi principiul este că o societate dizolvată intră în lichidare (art. 228 din Legea nr. 31/1990) în cazul acestei forme de societate, personalitatea juridică a societăţii dispare ca urmare directă a dizolvării, fără a mai interveni şi procedura lichidării; radierea societăţii din Registrul Comerţului este dispusă în baza actului de dizolvare.

Dacă la constituirea societăţii unipersonale asociatul unic desprinde o parte din patrimoniul său pentru a-l afecta scopului constituirii acestei societăţi în vederea desfăşurării de fapte de comerţ sub acoperirea personalităţii juridice a societăţii, în cazul dizolvării operaţiunea este inversă, partea din patrimoniul asociatului afectată constituirii societăţii revenind la patrimoniul asociatului. Prin această transmitere universală a patrimoniului, datoriile societăţii devin datoriile asociatului unic, întocmai cum datoriile moştenirii ajung să fie ale succesorului etc. Aceasta înseamnă că asociatul unic dobândeşte totalitatea drepturilor şi obligaţiilor care au aparţinut societăţii. În consecinţă, pentru obligaţiile societăţii, asociatul unic răspunde atât cu bunurile dobândite cât şi cu bunurile din patrimoniul său.

Dispoziţiile art. 231 din Legea nr. 31/1990 care reglementează transmiterea universală a patrimoniului societăţii cu răspundere limitată cu asociat unic către asociatul unic, fără lichidare, operează în cazul dizolvării de drept a societăţii reglementată de Legea nr. 314/2001 pentru reglementarea situaţiei unor societăţi comerciale. În acest caz, potrivit art. 6 din Legea nr. 314/2001, asociatul unic răspunde nelimitat şi solidar pentru obligaţiile societăţii dizolvate.

Totuşi această accepţiune a noţiunii de „transmitere universală a patrimoniului” care presupune nu numai transmiterea activului ci şi a pasivului societăţii către asociatul unic nu este „îmbrăţişată” de toţi autorii[1] din literatura de specialitate.

Pentru aceştia, preluarea pasivului societăţii ar însemna pierderea de către asociatul unic a beneficiului răspunderii limitate la măsura aportului adus. Din punctul lor de vedere transmiterea universală are loc, de regulă, după ce pasivul social a fost stins. Într-o singură împrejurare are loc şi transmiterea pasivului către asociatul unic, anume, atunci când acesta oferă garanţii acceptate de creditori sau a convenit cu aceştia un aranjament pentru plata datoriilor.

În practica judiciară[2] instanţa a sesizat că prin retragerea unuia dintre asociaţi, capitalul social s-a diminuat la 50.000 lei, sub minimul prevăzut de lege pentru o societate cu răspundere limitată.

Reducerea capitalului social sau micşorarea acestuia sub minimul legal dacă asociaţii nu decid să-l completeze, în prezent, reprezintă un caz de dizolvare reglementat de art. 223 alin. (2) din Legea nr. 31/1990. Constatând că pârâta – recurentă nu a completat capitalul pentru asigurarea minimului legal, justificat, instanţa de apel a reţinut că, prin retragerea reclamatei din societate, aceasta s-a dizolvat, hotărârea pronunţată fiind legală. Susţinerea recurentei că se putea continua activitatea cu un unic asociat nu a putut fi reţinută, aceasta contravenind art. 199 din Legea nr. 31/1990, potrivit căruia contractul de societate şi statutul pot fi modificate de asociaţi cu respectarea condiţiilor de fond şi de formă prevăzute pentru încheierea lor.

Pârâta – recurentă nu a întocmit însă, un statut cu particularităţile specifice societăţii cu răspundere limitată cu asociat unic şi nici nu a formulat o cerere în condiţiile legii pentru autorizarea unei astfel de societăţi comerciale, situaţie în care în mod corect instanţa de apel a înlăturat dispoziţiile sentinţei de fond referitoare la continuarea societăţii cu un singur asociat, pe baza actelor constitutive iniţiale.

Într-o cauză[3], prin cererea de chemare în judecată, extinsă şi precizată, S.C. „A.C.” S.A. a solicitat instanţei să dispună dizolvarea S.C. „A.I.E.” S.R.L. având asociat unic pe N.M.S. şi să constate transmisă pe seama pârâtului, ca efect al transmisiunii universale a patrimoniului S.C. „A.I.E.” S.R.L. către asociatul unic, obligaţia pârâtei debitoare S.C. „A.I.E.” S.R.L. de a plăti creanţa recunoscută creditoare prin sentinţa civilă nr. 14238/1996 a Judecătoriei Cluj-Napoca şi să dispună radierea din registrul comerţului a S.C. „A.I.E.” S.R.L..

Instanţa a reţinut că neîndeplinirea de către societăţile  comerciale a obligaţiei statuate prin lege de a proceda la completarea capitalului social oferă posibilitatea societăţii creditoare de a formula cererea de deschidere a procedurii de dizolvare în condiţiile reglementate de art. 222 lit. g) din Legea nr. 31/1990 republicată. Din adeverinţa eliberată de către Camera de Comerţ Industrie şi Agricultură Cluj a rezultat că societatea debitoare avea la data judecării cererii un capital social subscris şi vărsat de 100.000 lei.

Faţă de considerentele mai sus expuse şi ţinând cont de dispoziţiile legale menţionate anterior, instanţa a apreciat cererea formulată de creditoare drept întemeiată şi în consecinţă, în temeiul art.222 lit. g) din Legea nr.31/1990 a dispus dizolvarea acesteia.

[2] C.S.J., s.com., decizia nr.476/09.04.1996, în R.D.C. nr.12/1997, p.130-131

[3] Trib.Cluj, s.com., sent.civ.nr.695/2001, în „Studia Universitaris Babeş-Bolyai” nr.11/1997, p.124

Conform art. 222 alin (1) lit. g) din Legea nr.31/1990, societatea se poate dizolva şi prin alte cauze prevăzute de lege sau de actul constitutiv al societăţii.

Anterior modificării din iulie 1997 a Legii societăţilor comerciale, era controversată problema dacă asociaţii puteau să decidă prin clauze exprese în actul constitutiv şi alte cauze de dizolvare a societăţii decât cele înscrise în lege. În perioada interbelică, soluţia dată a fost negativă, pe motiv că enumerarea cazurilor legate de dizolvare este limitativă.

După apariţia Legii nr. 31/1990, în doctrină a fost dat un răspuns afirmativ.

În prezent, date fiind dispoziţiile art. 222 alin (1) lit. f) din Legea nr. 31/1990, asociaţii ar putea conveni, prin clauze ale actului constitutiv şi alte cauze de dizolvare decât cele enumerate de lege.

În categoria cauzelor de dizolvare prevăzute de lege s-au introdus şi cele prevăzute în art. 232 din Legea nr. 31/1990. Astfel la cererea Camerei de comerţ şi industrie teritoriale sau a oricărei persoane interesate, tribunalul va putea pronunţa dizolvarea societăţii, în cazurile în care: a) societatea nu mai are organe statutare sau nu se mai pot întruni; b) societatea nu a depus, timp de 3 ani consecutivi, bilanţul contabil sau alte acte care, potrivit legii, se depun la Oficiul Registrului Comerţului; c) societatea şi-a încetat activitatea sau nu are sediu cunoscut ori asociaţii au dispărut sau nu au domiciliul ori reşedinţa cunoscută (art.232 alin (1) din Legea nr. 31/1990).

Fiecare cauză de dizolvare în parte necesită o scurtă discuţie.

Voinţa societăţii se formează prin activitatea organului deliberativ – adunarea generală şi este adusă la îndeplinire de organul executiv – administratorii.

Dacă societatea nu mai are organe statutare sau acestea nu se mai pot întruni, înseamnă că, voinţa acesteia nu mai există sau nu se mai poate exprima.

Nedepunerea bilanţului sau a altor acte a căror depunere este obligatorie, timp de 3 ani consecutivi, constituie o prezumţie că societatea şi-a încetat activitatea.

Într-o opine1 s-a considerat că această prezumţie poate fi răsturnată de societate dacă se face dovada motivelor pentru care nu a fost depus bilanţul şi celelalte acte.

Încetarea activităţii societăţii este o chestiune de fapt, care trebuie demonstrată prin orice mijloc de probă şi nu atrage dizolvarea dacă este temporară (cel mult trei ani), a fost comunicată organelor fiscale şi înscrisă în Registrul Comerţului (art. 232 alin. (2) din Legea nr. 31/1990).

Sediul social constituie unul din atributele de identificare ale persoanei juridice, în funcţie de care se determină naţionalitatea acesteia, instanţa competentă, etc. Lipsa acestui element conduce la posibilitatea dizolvării.

Pentru ca asociaţii să fie socotiţi dispăruţi nu este necesară declararea judecătorească a dispariţiei acestora, fiind suficientă dovedirea situaţiei de fapt.

De asemenea, acest caz de dizolvare nu este aplicabil societăţii pe acţiuni la purtător, deoarece acţionarii acestui tip de societate nu sunt cunoscuţi, acţiunile circulând prin simpla tradiţiune materială.

Art. 232 alin. (3) din Legea nr. 31/1990 dispune că hotărârea tribunalului, prin care s-a pronunţat dizolvarea, se publică în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a şi într-un ziar de largă răspândire, pe cheltuiala titularului cererii de dizolvare, acesta putând a se îndrepta împotriva societăţii.

Art. 232 din Legea nr. 31/1990 reglementează cazurile de dizolvare-sancţiune, ca măsuri ce pot fi luate de tribunal contra societăţilor neoperaţionale sau aşa-ziselor societăţi „fantomă”.

Pentru a distinge între celelalte cazuri de dizolvare şi cele prevăzute în acest articol vom folosi pentru acestea din urmă denumirea de „cazuri de dizolvare-sancţiune”.

Hotărârea tribunalului de dizolvare-sancţiune a societăţii se publică în Monitorul Oficial, imediat adică de la pronunţare, în timp ce hotărârea obişnuită de dizolvare a societăţii se publică în 15 zile de la rămânerea ei irevocabilă.

Acest regim special se justifică prin faptul că, cu excepţia autorului cererii de dizolvare-sancţiune, nici o altă persoană interesată nu este înştiinţată de faptul că a intervenit dizolvarea societăţii, astfel că este necesară publicarea hotărârii.

Împotriva hotărârii orice persoană interesată poate face apel în termen de 30 de zile de la data publicării ei în Monitorul Oficial (art. 232 alin (4) din Legea nr. 31/1990).

Din art. 60 din Legea nr. 31/1990 se desprinde regula potrivit căreia încheierile pronunţate de judecătorul delegat la Registrul Comerţului în materie de înmatriculare sau înscrisuri de menţiuni sunt supuse numai recursului.

În cazul analizat avem însă o hotărâre judecătorească propriu-zisă, dată într-o materie contencioasă, fapt pentru care se justifică reglementarea căii de atac a apelului.

Art. 232 alin (5) din Legea nr. 31/1990 prevede că, o dată ce hotărârea tribunalului rămâne definitivă, societatea dizolvată va fi radiată din Registrul Comerţului, din oficiu, în afară de cazul în care în hotărârea tribunalului s-a dispus altfel.

Prin urmare, personalitatea juridică a societăţii comerciale dispare ca o consecinţă directă a dizolvării judiciare, fără a exista faza lichidării.

Deşi această normă derogă de la principiul statuat de art. 228 alin (1) din Legea nr. 31/1990 conform căruia societatea dizolvată intră în lichidare, este justificată instituirea acesteia.

Pe de o parte, o societate care şi-a încetat pe o perioadă îndelungată activitatea, practic, nu mai are active care să fie lichidate şi, pe de altă parte, sancţiunea dizolvării unei astfel de societăţi s-ar dovedi ineficientă dacă dispariţia personalităţii juridice a acesteia ar fi întârziată de faza lichidării.

Dacă societatea are totuşi un patrimoniu, tribunalul va dispune începerea procedurii lichidării.

Art. 222 alin (1) lit. g) din Legea nr. 31/1990 care se referă la alte cauze prevăzute de lege sau de actul constitutiv al societăţii cuprinde şi cauzele specifice de dizolvare pentru fiecare formă de societate comercială.

Vom analiza cauzele de dizolvare care se adaugă celor generale în ce priveşte societăţile de capitaluri, societăţile de persoane şi societatea cu răspundere limitată ca formă mixtă a celor două tipuri de societăţ

Conform art. 222 lit. e) din Legea nr. 31/1990 în forma sa actuală, societatea comercială se poate dizolva şi prin hotărârea tribunalului, la cererea oricărui asociat, pentru motive temeinice, precum neînţelegerile grave între asociaţi, care împiedică funcţionarea societăţii.

Ca o primă observaţie, se poate remarca că acest caz de dizolvare este exclus în ce priveşte societăţile unipersonale (S.R.L. cu asociat unic, societăţile comerciale care au ca unic acţionar statul român, respectiv acele societăţi care au rezultat din reorganizarea unor regii autonome), întrucât în aceste societăţi, neexistând practic asociaţi nu este de conceput affectio societatis, în înţelesul acestuia de intenţie de a conlucra în vederea atingerii unui scop lucrativ comun.

Dar dizolvarea judiciară a societăţii este admisibilă pentru alte motive temeinice care împiedică funcţionarea societăţii.

Cu titlu exemplificativ se pot menţiona câteva situaţii care reclamă aplicarea art. 222, alin. 1, lit. e) din Legea nr. 31/1990.

În contextul în care societatea comercială se confruntă cu imposibilitatea de întrunire a adunării generale a asociaţilor, datorită neîndeplinirii condiţiilor de cvorum şi/sau majoritate stabilite de lege sau prin clauze ale actului constitutiv se poate cere dizolvarea prin hotărârea tribunalului.

Fictivitatea obiectului de activitate declarat al unei societăţi comerciale, care în fapt exercită activităţi civile sau în principal civile poate determina la solicitarea expresă a oricărui asociat formulată în faţa instanţei competente, pronunţarea dizolvării.

În aceeaşi ordine de idei se poate vorbi şi de constatarea judiciară a simulaţiei actului constitutiv dar trebuie făcute câteva precizări. În urma unei acţiuni în declararea simulaţiei, se poate formula şi o acţiune în nulitatea actului constitutiv, caz în care poate interveni, la cerere, şi nulitatea societăţii, pentru lipsa actului constitutiv (art. 56 lit. a) din Legea nr. 31/1990).

Dacă acţiunea în declararea simulaţiei nu este urmată şi de o acţiune în constatarea nulităţii actului constitutiv, întrucât nu sunt întrunite condiţiile de nulitate, societatea devine, totuşi, o societate neregulat constituită, care poate fi regularizată în termen de 1 an potrivit art. 48 din Legea nr. 31/1990. Dar, acest interval de timp poate fi depăşit şi atunci societatea poate fi dizolvată judiciar pentru motivul că actul constitutiv este simulat.

În general gestiunea greşită sau prea costisitoare a societăţii ori disensiunile între asociaţi pot duce la crize instituţionale care să afecteze însăşi existenţa societăţii. Dizolvarea societăţii pentru neînţelegeri grave între asociaţi trebuie, însă, să rămână o soluţie excepţională deoarece criteriul pe baza căruia se poate alege soluţia optimă este acela al interesului social.

Divergenţele între asociaţi apar în societăţile cu un număr mic de asociaţi, în care factorul personal joacă un rol primordial.

În ce priveşte societatea pe acţiuni, dizolvarea judiciară se justifică dacă între grupurile de acţionari au loc conflicte severe şi societatea nu-şi mai poate continua activitatea.

Dezacordurile între asociaţi/acţionari care fac imposibilă funcţionarea societăţii apar sub forma dispariţiei elementului affectio societatis sau sub forma abuzului de majoritate ori de minoritate.

Aceste disensiuni se referă, cel mai adesea, la proiectele de activitate ale societăţii, la prestaţiile administratorilor, la lipsa de transparenţă a acestora şi a asociaţilor majoritari, la existenţa sau cuantumul beneficiilor disponibile, la suspectarea reciprocă în privinţa săvârşirii unor fapte contrare interesului social sau frauduloase.

Lipsa lui affectio societatis, contemporană cu încheierea contractului de societate reprezintă un caz de nulitate a acestui contract care duce la nulitatea societăţii (art. 56 lit. a) din Legea nr. 31/1990).

Încetarea manifestării lui affectio societatis, prin înlăturarea aparenţei de existenţă a acestuia (contractul de societate s-a dovedit a fi simulat în urma unei acţiuni în constatarea simulaţiei), reprezintă ca şi pierderea lui pe parcursul existenţei societăţii, un motiv temeinic de dizolvare, în sensul art. 222, alin. (1) lit. e) din Legea nr.31/1990.

Neînţelegerile grave între asociaţi apar atunci când interesul social ajunge să fie nerespectat sau pus în umbră de interesele personale sau de grup ale asociaţilor. Aceste disfuncţionalităţi sunt provocate fie de administratori (care gestionează societatea şi o reprezintă în raporturile cu terţii), fie direct de asociaţi sau grupul de asociaţi respective care preia în fapt conducerea societăţii.

Interesul social este un standard, un concept cu conţinut variabil care poate fi definit ca fiind interesul comun al asociaţilor care au constituit societatea în vederea obţinerii de beneficii.

Datorită modului de formare a voinţei sociale, interesul social ajunge să se confunde cu interesul asociaţilor majoritari, atâta timp cât interesele asociaţilor/acţionarilor minoritari nu sunt prejudiciate.

Legea a pus la îndemâna asociaţilor/acţionarilor minoritari diferite mecanisme de protecţie a intereselor acestora.

Pe baza criteriului interesului social se va putea decide că există abuz de majoritate sau de minoritate dacă asociatul acţionează (sau se abţine de la o acţiune) în interes propriu, într-un mod de natură a dăuna interesului social.

Administratorii societăţii îşi angajează responsabilitatea civilă sau chiar penală dacă încalcă interesul social.

Instanţa poate desemna un administrator judiciar provizoriu care să substituie pe cei care conduc societatea, atunci când, datorită paraliziei organelor sociale, există un pericol iminent pentru firma respectivă.

Dacă, prin mecanismul democratic al votului, administratorii care, fie în nume personal, fie în numele unor asociaţi ori al unor grupuri de asociaţi, au încălcat interesul social nu pot fi înlăturaţi, pentru ca activitatea societăţii să revină în coordonatele sale normale, adică pentru ca interesul social să fie restabilit, atunci asociaţii afectaţi vor avea la îndemână acţiunea în dizolvarea judiciară a societăţii, demonstrând fie dispariţia elementului affectio societatis, fie abuzul de majoritate.

Totuşi, trebuie să menţionăm faptul că această posibilitate oferită de lege nu se poate transforma, însă, într-un mijloc de şantaj la adresa acţionarilor majoritari sau a administratorilor.

Astfel, exerciţiul abuziv al dreptului asociaţilor sau acţionarilor minoritari de a cere dizolvarea judiciară a societăţii va putea fi sancţionat cu respingerea cererii.

Lipsa elementului affectio societatis sau dispariţia sa, pe parcursul existenţei societăţii, pot conduce la dizolvarea judiciară a societăţii. Întrucât dizolvarea societăţii înseamnă începutul procesului de dispariţie a acesteia, instanţele trebuie să analizeze cu atenţie o acţiune de dizolvare judiciară întemeiată pe acest motiv, deoarece dispariţia elementului affectio societatis poate constitui una din cauzele necesare, dar nu şi suficiente, de paralizie a funcţionării societăţii.

Affectio societatis este o condiţie de fond a contractului de societate, lipsa acestuia nu duce automat la nulitatea societăţii şi, în consecinţă, la dizolvarea acesteia ci, mai degrabă, la excluderea sau retragerea asociatului sau asociaţilor în cauză.

Dacă societatea are posibilitatea din punct de vedere financiar de a-şi realiza obiectul de activitate, asociatul sau asociaţii nemulţumiţi se pot retrage sau pot fi excluşi, permiţând funcţionarea în continuare a acesteia.

Alterarea, chiar profundă a relaţiilor între asociaţi nu justifică pronunţarea dizolvării în condiţiile în care unul dintre asociaţi deţine o majoritate care îi permite să administreze sau, chiar dacă nu ar deţine această majoritate, ar fi de acord să preia acţiunile/părţile sociale ale asociaţilor cu care a intrat în conflict, adică societatea ar putea să existe şi pentru viitor în ciuda disensiunilor dintre asociaţi.

În situaţia în care conflictele între asociaţi se pot soluţiona pe alte căi decât dizolvarea, cererea de dizolvare trebuie respinsă.

Însă atunci când singura modalitate de rezolvare a conflictului este dizolvarea şi dacă asociatul titular al acţiunii în dizolvarea societăţii pentru neînţelegeri grave între asociaţi nu a produs el însuşi aceste neînţelegeri grave, acţiunea în dizolvare judiciară nu poate fi respinsă.

Abuzul de majoritate sau de minoritate poate provoca serioase divergenţe între asociaţi care să justifice o acţiune în dizolvarea judiciară a societăţii, întrucât, practic acest abuz poate bloca activitatea societăţii.

Deşi nu este o problemă inedită abuzul de majoritate şi abuzul de minoritate este puţin prezent în cadrul preocupărilor doctrinei noastre, iar în jurisprudenţă soluţiile sunt cvasiinexistente.

Doctrina şi jurisprudenţa franceză oferă soluţii pertinente problemei, de aceea ne vom opri pentru o scurtă analiză.

Legea franceză a societăţilor comerciale din iulie 1966 reglementează, în art. 360, cazurile în care se poate cere nulitatea hotărârii adunării generale a asociaţilor.

Abuzul de majoritate de minoritate nu este considerat o cauză de nulitate a hotărârii adunării generale a asociaţilor, dar doctrina şi jurisprudenţa consideră că abuzul de drept, ca şi frauda antrenează nulitatea deliberărilor viciate.

În caz de conflict, minoritarii vor avea tendinţa de a invoca abuzul de majoritate când o decizie luată la iniţiativa administratorului nu le convine, în timp ce majoritarii se vor plânge că nu reuşesc să adopte o modificare statutară.

Poate exista şi un abuz de egalitate, care poate duce la dizolvarea societăţii pentru neînţelegeri grave între asociaţi.

Abuzul de majoritate (asemănător abuzului de drept, fără a putea fi asimilat acestuia) există mai ales atunci când deciziile adunării generale a asociaţilor sunt luate cu intenţia de a prejudicia pe minoritari, ipoteză, totuşi excepţională.

Jurisprudenţa a statuat că este abuz de majoritate şi atunci când decizia este luată contrar interesului social general şi cu unicul scop de a favoriza membrii majorităţii în detrimentul minoritarilor.

Elementul esenţial al abuzului de majoritate este ruptura intenţionată a egalităţii dintre acţionari. Abuzul de majoritate nu poate servi drept sancţiune pentru o politică managerială defectuoasă sau în cazul în care o decizie displace minoritarilor. În schimb, acesta poate fi reţinut în cazul fixării unui remuneraţii exagerate pentru administratorii societăţii, sau în cazul preluării lor în întregime de către o societate a pasivului unei filiale, din moment ce o astfel de decizie a fost luată în dispreţul interesului societăţii şi doar pentru a acoperi gestiunea unui acţionar majoritar, administrator al filialei respective.

Soluţia este aceeaşi în cazul transformării unei societăţi anonime în S.C.A. ori în cazul „votului de retorsiune“[1]

Sancţiunea abuzului de majoritatea constă în principiu în anularea hotărârea abuzive şi plata de daune interese. În mod excepţional, se poate pronunţa dizolvarea societăţii pentru neînţelegeri grave între asociaţi[2].

Abuzul de minoritate poate consta într-o decizie socială obţinută prin surprindere sau printr-o acţiune în justiţie abuzivă (abuz de minoritate pozitiv) sau, mai frecvent, prin împiedicarea oricărei modificări a statutului sau pactului social, prin refuzul de a vota, spre exemplu, o necesară majorare de capital social sau o prelungire a duratei societăţii (abuz negativ).

Principala problemă în cazul abuzului de minoritate este de a delimita între dreptul minoritarilor de a vota contra care este un drept legitim şi opoziţia abuzivă a acestora la deciziile necesare pentru satisfacerea şi garantarea interesului social.

Pentru proba abuzului de minoritate, administratorii societăţii trebuie să dovedească faptul că atitudinea minoritarilor este contrară interesului general al societăţii, prin aceea că blochează realizarea unei operaţiuni esenţiale pentru societate şi că această atitudine este adoptată în unicul scop de a favoriza propriile interese, în detrimentul ansamblului celorlalţi asociaţi.

În ce priveşte refuzul de a vota în adunarea generală extraordinară a asociaţilor, jurisprudenţa franceză este nuanţată.

Refuzul de a vota o majorare de capital necesară pentru a evita procedura falimentului este abuziv dacă, odată decisă această majorare, nu s-ar fi ajuns la faliment.

Dacă falimentul ar fi intervenit indiferent de majorarea de capital sau dacă există deficienţe ale unei administraţii impuse de majoritate, refuzul este justificat. În cazul unui abuz de minoritate, dacă hotărârea n-a putut fi votată din cauza opoziţiei minoritarilor, condamnarea la daune interese este o sancţiune inadecvată. Într-o astfel de situaţie este preferabil să se pronunţe o dizolvare anticipată.

Problema este de a şti dacă, pentru a înfrânge obstrucţia minorităţii, autoritatea judiciară poate face executorie rezoluţia supusă adunării generale a asociaţilor, dar nevotată, din lipsă de cvorum sau majoritate. Această sancţiune a fost rar adoptată datorită temerii faţă de imixtiunea justiţiei în viaţa societăţilor comerciale[3].

În jurisprudenţa franceză s-a statuat că judecătorul nu va putea să se substituie organelor sociale legalmente competente, dar va putea să desemneze un mandatar în scopul de a reprezenta asociaţii minoritari în culpă la o nouă adunare generală a asociaţilor şi de a vota în numele lor în sensul deciziilor conforme cu interesul social, fără a aduce atingere interesului legitim a acţionarilor minoritari.

În scopul evitării riscului dizolvării societăţii, atunci când acţionarii minoritari nu vor să-şi manifeste opţiunea în legătură cu prelungirea societăţii, s-a sugerat în doctrina franceză prevederea în statut a unei clauze care să oblige opozanţii să-şi cesioneze acţiunile / părţile sociale celorlalţi asociaţi, cu argumentul că „recunoaşterea în profitul minorităţii a unei puteri de intervenţie ţine de necesitatea unui control şi de amploarea intereselor ce trebuie garantate, dar aceste puteri trebuie să-şi găsească limitele în principiul guvernării prin voinţa majorităţii”[4].

Literatura noastră de specialitate a stabilit că în cazul unui S.R.L. cu doi asociaţi, dacă există dezacord între asociaţi, societatea se va putea transforma în S.R.L. cu asociat unic în condiţiile art. 224 din Legea nr. 31/1990.

Calitatea procesuală activă în acţiunea în dizolvarea judiciară a unei S.C. se determină în mod diferit.

În societăţile de persoane şi în S.R.L., calitatea procesuală activă aparţine oricăruia dintre asociaţi. Dacă ne referim la societăţile de capitaluri, acţiunea în dizolvare judiciară poate fi introdusă numai de acţionarii minoritari, în caz de abuz de majoritate şi, după caz, numai acţionarilor majoritari în caz de abuz de minoritate.

Abuzul de egalitate, încălcarea interesului social, lipsa sau dispariţia lui affectio societatis sunt considerate motive care pot determina pronunţarea unei hotărâri de dizolvare de către tribunal la cererea unui grup de acţionari cu interese contrare.

În stabilirea calităţii procesuale active se va ţine cont că hotărârile de modificare a actelor constitutive, deci şi hotărârile de dizolvare se iau în societăţile pe acţiuni, cu majoritate de voturi şi nu cu unanimitatea acestora dacă actul constitutiv nu decide altfel.

Neîntrunirea cvorumului sau majorităţii stabilite de lege nu împiedică luarea hotărârii care poate fi adoptată mai simplu la următoarele convocări.

De asemenea, actele normative nu recunosc, în principiu, calitate procesuală activă creditorilor sociali. Creditorii pot să participe la soluţionarea acţiunii în dizolvare judiciară doar pe cale de intervenţie. Aceştia au dreptul să invoce dizolvarea societăţii prin cererea de declarare în faliment a societăţii.

Calitatea procesuală pasivă aparţine însăşi societăţii a cărei dizolvare judiciară se cere, care va fi reprezentată în instanţă de organele sale desemnate să-i apere interesele.

În practica judiciară[5] s-a stabilit că în măsura în care nici legea, nici contractul de societatea şi nici statutul societăţii nu conţin o dispoziţie derogatorie de la cea inclusă în art. 187 din Legea nr. 31/1990, rezultă că societatea în cauză nu putea fi dizolvată prin voinţa unui singur asociat ci prin hotărârea tribunalului, la cererea oricăruia dintre asociaţi, pentru motive temeinice.

[2] Cas.com.fr. decizia din 24.02.1990 în Revue de societes, p.804

[3] Trib.mixte de commerce de Pointe-a-Pitre, decizia din 09.01.1987 în Revue de societes, 1987, p.285

[4] Dominique Schmidt, „Les droits de la minorite dans la societee anonime”, Paris, 1996

[5] C.S.J., s.com., decizia nr.1227/26.03.1998, în Revista de drept comercial nr. 3/1999, p. 130

Dizolvarea prin hotărârea adunării generale este considerat cazul cel mai frecvent şi mai normal de dizolvare a societăţilor comerciale. Societatea s-a născut prin voinţa asociaţilor şi tot aceştia pot hotărî dizolvarea ei.

Acest caz de dizolvare necesită modificarea actului constitutiv, astfel că sunt aplicabile dispoziţiile art.199 din Legea nr. 31/1990.

Modificarea actului constitutiv se va face cu respectarea condiţiilor de fond şi formă prevăzute pentru încheierea lui.

Se înţelege că trebuie să fie întrunite următoarele condiţii de fond: consimţământul valabil al părţilor care se obligă, capacitatea de a contracta, un obiect determinat şi o cauză licită (art. 948 C. civ.)

Ca o condiţie de formă, se impune pentru confirmarea validităţii forma scrisă şi numai în situaţiile prevăzute de art.4 alin. (4) din O.U.G. nr. 76/24 mai 2001 va fi necesară numai forma înscrisului autentic. O problemă pusă în literatura de specialitate recentă a fost aceea de a şti dacă în cazul în care actul constitutiv s-a încheiat în formă autentică, conform dispoziţiilor legii vechi, va putea fi modificat printr-un act adiţional constatat prin înscris sub semnătură privată, conform regulii instituite de ordonanţa precizată mai sus, ca reglementare nouă.

Într-o opinie[1] s-a considerat că, în virtutea principiului simetriei actelor juridice, actul adiţional trebuie să aibă aceeaşi formă cu a actului constitutiv.

Într-o altă opinie[2] s-a apreciat că acest principiu nu este aplicabil ci regula tempus regit actum care dă prioritate legii în vigoare în momentul încheierii actelor juridice.

Deci, potrivit acestui punct de vedere, nu se va cere forma autentică nici în cazul în care societatea a fost înfiinţată sub imperiul legii anterioare, cu excepţia situaţiilor prevăzute de art. 4, alin. (4) din O.U.G. nr.76/2001.

Excepţiile se referă la obligativitatea încheierii în formă autentică a înscrisurilor care privesc forma juridică a societăţilor comerciale în care toţi asociaţii sau numai unii dintre ei răspund nelimitat şi solidar pentru obligaţiile sociale sau societăţile comerciale constituite prin subscripţie publică.

Ultima situaţie care reclamă forma autentică este aceea când printre bunurile subscrise ca aport în natură la  capitalul social se află un teren.

O altă chestiune ridicată de intrarea în vigoare a ordonanţei este de a stabili dacă pentru orice modificare a actului constitutiv este necesară obţinerea unei noi autorizaţii de funcţionare, cu toate avizele aferente.

Interpretarea conţinutului art. 13 din O.U.G. nr. 76/2001 s-a făcut în mod diferit în literatura de specialitate.

În doctrină[3] s-a afirmat că schimbarea clauzelor actului constitutiv va atrage numai respectarea acelor formalităţi prevăzute de ordonanţă,  adecvate fiecărui caz de modificare în parte.

Actul adiţional trebuie înregistrat în Registrul Comerţului şi publicat în Monitorul Oficial.  Publicarea nu este obligatorie în cazul societăţilor în nume colectiv şi în comandită simplă, fiind suficientă menţiunea făcută în Registrul Comerţului. Este o măsură de simplificare şi degrevare de cheltuieli a micilor întreprinzători, fără însă a se afecta cerinţele publicităţii[4].

În prezent, după intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 76/2001 aceste formalităţi se desfăşoară prin intermediul Biroului Unic.

În ceea ce priveşte controlul justiţiei asupra transformărilor suportate de actul constitutiv, acesta se exercită prin judecătorul delegat, dar numai pentru schimbările principale, de substanţă, enumerate de art. 199 alin. (2): mutarea sediului în altă localitate, schimbarea obiectului principal de activitate, modificarea capitalului social, fuziunea şi divizarea, reducerea sau prelungirea duratei societăţii, dizolvarea şi lichidarea societăţii comerciale.

Celelalte schimbări la care este supus contractul de societate se vor menţiona în Registrul Comerţului în baza rezoluţiei directorului acestuia.

Modificarea formei juridice a societăţii deşi neprecizată în textul articolului atrage tot competenţa judecătorului delegat.

Rezoluţia directorului are acelaşi regim juridic cu cel al încheierii judecătorului delegat, deci se poate declara recurs împotriva acesteia în condiţiile art. 60 din Legea 31/1990.

S-a pus întrebarea cum se va proceda în cazul în care prin aceeaşi cerere se solicită înregistrarea unor modificări dintre care unele sunt de competenţa judecătorului delegat iar altele de competenţa directorului Oficiului Registrului Comerţului.

Pentru această situaţie, literatura de specialitate a oferit mai multe soluţii: fie s-a susţinut că trebuie respectată competenţa materială stabilită de lege[5] sau că va opera o prorogare de competenţă în favoarea judecătorului delegat[6].

Legea societăţilor comerciale nu mai cuprinde o dispoziţie asemănătoare celei a articolului 100 din vechiul Cod comercial, care lovea cu ineficacitatea modificările actului constitutiv, în situaţia în care nu erau îndeplinite formele de publicitate prevăzute de lege.

Aşa încât, lipsa înregistrării în Registrul Comerţului şi a publicării în Monitorul Oficial a actului adiţional atrage în conformitate cu art. 5 din Legea nr. 26/1990 privind Registrul Comerţului doar inopozabilitatea acestora faţă de terţi.

Inopozabilitatea nu poate fi invocată dacă terţii cunoşteau transformările intervenite.

Numai în privinţa societăţilor pe acţiuni există o dispoziţie asemănătoare cu cea a art. 100 din Codul Comercial anterior în vederea căruia actul adiţional nu va produce efecte nici faţă de terţi şi în anumite limite, nici faţă de asociaţi înainte de înregistrarea în Registrul Comerţului şi publicarea în Monitorul Oficial.

Conform art. 130 alin. (5), hotărârile adunării generale a acţionarilor nu pot fi executate mai înainte de îndeplinirea formalităţilor legate de publicitate.

Aceste hotărâri sunt supuse condiţiei suspensive a înregistrării în Registrul Comerţului şi publicării în Monitorul Oficial.

Totuşi, ce se va întâmpla dacă hotărârea de modificare a fost executată deşi nu s-au îndeplinit cerinţele publicităţii?

În doctrină[7] s-a considerat că executarea de bunăvoie creează o realitate peste care nu vor trece nici asociaţii şi nici terţii, în măsura în care aceasta a avut loc şi faţă de aceştia.

În toate tipurile de societăţi, conform art.48 din Legea nr. 31/1990, societatea este obligată să ia măsuri pentru înlăturarea neregularităţii apărute ca urmare a nepublicării actului modificator în termen de 8 zile de la data constatării acestuia.

În caz contrar orice persoană interesată poate cere tribunalului să oblige organele societăţii să facă regularizarea cuvenită.

Hotărârile asociaţilor privitoare la modificarea actului constitutiv pot fi atacate cu opoziţie de către creditorii sociali şi de către alte persoane prejudiciate de acestea [art.61 alin. (1) din Legea nr. 31/1990].

Prin hotărârea asociaţilor se înţelege şi hotărârea organelor statutare ale societăţii, iar termenul de asociat include şi acţionarii, în afară de cazul în care din context rezultă altfel.

Opoziţia se face în termen de 30 de zile de la data publicării hotărârii sau a actului adiţional modificator în Monitorul Oficial al României, dacă prezenta lege nu prevede un alt termen. Ea se depune la Oficiul Registrului Comerţului care în termen de 3 zile de la data depunerii, o va menţiona în registru şi o va înainta tribunalului sediului societăţii [art. 62 alin. (1) din Legea nr. 31/1990].

Opoziţia suspendă executarea hotărârii asociaţilor până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti, în afară de cazul în care prezenta lege prevede altfel.

Aceasta se judecă în camera de consiliu a tribunalului, cu citirea părţilor [art. 62 alin. (2) din Legea nr. 31/1990].

Hotărârea pronunţată asupra opoziţiei este supusă numai recursului [art. 62 alin. 3 din Legea nr. 31/1990].

Cazul de dizolvare prevăzut de art. 222 alin. (1), lit. d) din Legea nr. 31/199 este o posibilitate de modificare a actului constitutiv şi poate fi decisă de adunarea generală extraordinară în S.A.-uri sau de unanimitatea asociaţilor în S.N.C., S.C.S. şi S.R.L., în afara situaţiei în care actul constitutiv prevede o majoritate.

Profesorul I.L. Georgescu a făcut distincţie între adunările generale care iau decizia dizolvării impusă de imperativul legii şi cea stabilită exclusiv prin voinţa părţilor.

Pentru cele dintâi este necesară o majoritate obişnuită, iar pentru cele din urmă o majoritate absolută.

În art. 115 din Legea nr. 31/1990 se precizează că pentru validitatea deliberărilor adunării generale extraordinare, când actul constitutiv nu dispune altfel, sunt necesare la prima convocare, prezenţa acţionarilor reprezentând trei pătrimi din capitalul social, iar hotărârile să fie luate cu votul unui număr de acţionari care să reprezinte cel puţin jumătate din capitalul social.

La convocările următoare, prezenţa acţionarilor reprezentând jumătate din capitalul social este obligatorie,  iar hotărârile trebuie să fie luate cu votul unui număr de acţionari care să reprezinte cel puţin o treime din capitalul social.

Instanţa judecătorească nu se poate substitui adunării generale, pentru a dispune dizolvarea, în cazul în care aceasta nu a fost votată în adunarea generală datorită neîntrunirii cvorumului sau majorităţii cerute de lege. Dacă dizolvarea nu intervine prin hotărârea adunării generale a asociaţilor, dizolvarea judiciară nu poate fi dispusă decât în condiţiile art. 222 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 31/1990, respectiv pentru neînţelegeri grave între asociaţi.

În cazul în care dizolvarea voluntară intervine înainte de expirarea termenului fixat pentru durata societăţii, aceasta produce efecte faţă de terţi numai după trecerea unui termen de 30 de zile de la publicarea în Monitorul Oficial (art. 229 din Legea nr. 31/1990). Dacă societatea dizolvată a fost constituită pe durată nelimitată, trecerea acestui termen de 30 de zile nu este necesară pentru opozabilitatea faţă terţi a hotărârii de dizolvare, întrucât textul legal are în vedere numai societatea constituită pentru o durată determinată.

Ca atare, momentul în care este efectivă şi opozabilă dizolvarea în acest caz este acela al înregistrării menţiunii, astfel cum rezultă din art. 199  alin. (1) şi art. 227 alin (2) din Legea societăţilor comerciale.

Asociaţii pot reveni asupra hotărârii de dizolvare, în condiţiile cerute de lege pentru modificarea actului constitutiv, cu condiţia ca nici o repartiţie din activ să nu fi fost efectuată (art. 226 din Legea nr. 31/1990).

În practica judiciară[8] instanţa de apel, constatând că hotărârea adunării generale a asociaţilor are ca efect dizolvarea societăţii comerciale în cauză, a concluzionat corect că în această situaţie nu se justifică introducerea în justiţie a unei acţiuni având acelaşi obiect, deoarece măsura dizolvării s-a luat în condiţiile legii, pe calea hotărârii adunării generale a asociaţilor, care şi-au exprimat astfel acordul pentru dizolvare, având dreptul recunoscut de art. 173 (actualul art. 229 din Legea nr. 31/1990) de a conveni dizolvarea societăţii înainte de expirarea termenului fixat prin actele constituite pentru durata societăţii.

Hotărârea adunării generale a asociaţilor fiind luată în condiţiile legii, ale contractului de societate şi ale statului, astfel cum prevede art.90 din Legea nr. 31/1990 în prezent art. 131 este obligatorie şi pentru asociaţii care nu au participat la adunarea generală a asociaţilor ori care s-au opus acestei măsuri.

Aşadar, instanţa de apel, având în vedere cele menţionate, a apreciat corect inadmisibilitatea unei cereri de dizolvare, în condiţiile în care adunarea generală a asociaţilor hotărâse deja aceasta, în raport de prevederile art.169 (în prezent art. 222 din Legea nr. 31/1990).

Într-o altă cauză[9], instanţa considerând că este incidentă prevederea art. 222 din alin. (1) lit. d), fostul art. 169 lit. c) din Legea nr. 31/1990 în forma sa anterioară şi ţinând seama de faptul că necontestarea hotărârii face ca aceasta să devină irevocabilă a decis că în această situaţie nu se mai poate solicita excluderea unor asociaţi.

Pentru a explica soluţia dată în speţa la care ne vom referi trebuie să reamintim câteva aspecte legate de dizolvarea hotărâtă de adunarea generală a asociaţilor. O astfel de modalitate de dizolvare impune condiţia ca modificarea actului constitutiv să se facă cu respectarea condiţiilor de formă şi de publicitate cerute de lege pentru încheierea lui.

Aşa fiind, instanţa, constatând că statutul a fost semnat doar de trei dintre cele patru asociate care au semnat iniţial actele de constituire a societăţii, în mod justificat a reţinut că nu sunt îndeplinite condiţiile exprese prevăzute de lege cu privire la dizolvarea prin hotărârea adunării generale a asociaţilor.

[2] M.Şcheaua, “Legea societăţilor comerciale nr.31/1990 – comentată şi adnotată”, Ed.Rosetti, Bucureşti, 2002, p.258

[3] M.Şcheaua, op.cit., p.199

[4] I.Băcanu, „Modificarea capitalului social al societăţilor comerciale”, Ed.Lumina Lux, Bucureşti, 1996, p.122

[5] I.Băcanu, op.cit., p.121

[6] M.Şcheaua, op.cit, p.256 şi urm.

[7] I.L.Georgescu, op.cit., vol.II, p.162

[8] C.S.J., s.com., decizia nr. 1115/19.12.1995 în Revista de drept comercial nr. 7-8/1996, pag. 142

[9] C.S.J., s.com., decizia nr. 2236/18.12.1996 în Buletinul Jurisprudenţei pe 1996 p.  235

Art. 222 alin. (1) litera c) din Legea nr. 31/1990 prevede că societatea comercială se  dizolvă şi prin declararea nulităţi societăţii.

În forma să iniţială, Legea societăţilor comerciale a consacrat concepţia tradiţională privind consecinţele nerespectării cerinţelor legale privind constituirea societăţii comerciale. În această viziune prevalează interesul protejării terţilor, cu excluderea sancţiunii drastice a nulităţii. Între a sancţiona încălcarea dispoziţiilor legale privind înfiinţarea societăţii cu nulitatea acesteia şi a lăsa nesancţionată o atare abatere, legiuitorul a adoptat o soluţie de compromis. Societatea constituită cu nerespectarea obligaţiilor impuse de lege a fost calificată ca o societate nelegală.

Această entitate era recunoscută ca o societate căreia i se recunoşteau numai anumite efecte juridice (dreptul asociaţilor de a cere regularizarea societăţii şi, în anumite cazuri, de a cere dizolvarea, precum şi dreptul terţilor de a-şi valorifica drepturile lor împotriva societăţii nelegal înfiinţate şi împotriva persoanelor care au acţionat în numele acesteia[1].

În forma actuală dată prin O.U.G. nr. 32/1997, Legea nr. 31/1990 a abandonat concepţia tradiţională, în favoarea alteia moderne, care urmăreşte să realizeze un echilibru între nevoia de protecţie a intereselor terţilor şi imperativul respectării legii cu referire la condiţiile ce trebuie a fi îndeplinite pentru a lua fiinţă o societate comercială. În această reglementare subzistă preocuparea de salvare a societăţii, de regularizare a acesteia, pentru a fi adusă în parametrii de legalitate şi, prin aceasta, de a ocroti pe terţi. Dar, în anumite cazuri este necesar ca societatea să înceteze să mai existe prin declararea nulităţii acesteia.

Cât priveşte soluţia care trebuie aplicată societăţii înfiinţate cu nerespectarea rigorilor impuse de lege, aceasta diferă în funcţie de data când se constată neregularitatea, înainte sau după înregistrarea societăţii în Registrul Comerţului.

Se decide regularizarea şi, în mod excepţional, nulitatea societăţii.

Trebuie să menţionăm câteva aspecte legate de acţiunea în regularizare pentru a putea sesiza diferenţele care există între aceasta şi acţiunea în anularea societăţii.

Astfel, dacă după înregistrarea societăţii în Registrul Comerţului se constată anumite neregularităţi privind constituirea acesteia, legea obligă organele societăţii (administratorii şi cenzorii) să ia măsurile necesare pentru înlăturarea lor, în termen de 8 zile de la constatarea neregularităţilor (art. 48 din Legea nr. 31/1990).

Dacă organele societăţii nu aduc la îndeplinire această obligaţie în termenul legal, orice persoană interesată poate cere tribunalului să oblige organele societăţii să îndeplinească măsura necesară pentru regularizarea societăţii. Pentru a asigura executarea acestei cerinţe legale, tribunalul poate constrânge pe administratori sau cenzori la plata unor daune cominatorii.

Întrucât legea nu cuprinde nici o limitare, înseamnă că acţiunea în regularizare poate fi folosită în cazul sesizării oricărei incorectitudini privind înfiinţarea societăţii, indiferent de obiectul ei.

Acţiunea în regularizare poate fi intentată de orice persoană interesată: de asociaţi, salariaţii societăţii, creditori etc.

Dreptul la acţiune poate fi exercitat numai dacă organele de conducere nu au luat măsurile de regularizare în termenul de 8 zile.

Potrivit legii, acest drept la acţiune se prescrie prin trecerea perioadei de un an de la data înmatriculării societăţii (art.48 alin.3 din Legea nr. 31/1990).

Pentru prejudiciile cauzate prin neregularităţile constatate răspund nelimitat şi solidar fondatorii, reprezentanţii societăţii, precum şi primii membri ai organelor de conducere, de administrare şi de control (art. 49 din Legea nr. 31/1990).

Dar, nerespectarea unor condiţii esenţiale privind înfiinţarea unei societăţi comerciale pot duce la nulitatea societăţii.

Nici Codul comercial, nici Legea nr 31/1990, înainte de modificarea din iunie 1997, nu conţineau dispoziţii speciale privind nulitatea societăţilor comerciale.

În aceste condiţii, regimul de drept comun al nulităţii actelor juridice se aplică, în principiu, şi în domeniul societăţilor comerciale.

Cu toate acestea (chiar în lipsa unor dispoziţii exprese), specificul societăţii comerciale, care nu este doar un contract, a impus atenuarea efectelor ce decurg din anularea pactului societar.

În acest sens, se vorbea de “izolarea sancţiunii nulităţii în sfera raportului juridic viciat” şi de “supravieţuirea unor clauze subînţelese”[2].

Prin actuala reglementare, legiuitorul a urmărit trei obiective: în primul rând, limitarea cauzelor de nulitate; în al doilea rând, în cazul în care există totuşi un motiv de nulitate, limitarea pronunţării nulităţii societăţii; în al treilea rând, când declararea nulităţii a avut totuşi loc, limitarea efectelor acesteia.

Pentru a ne putea referi la cazurile de nulitate a societăţii comerciale, trebuie să distingem între nulitatea societăţii comerciale şi nulitatea actului constitutiv.

În ceea ce priveşte actul constitutiv, acesta fiind de regulă un contract, el trebuie să îndeplinească condiţiile esenţiale pentru validitatea tuturor contractelor. Acesta va fi nul sau anulabil, potrivit dispoziţiilor legale în materie.

Nulitatea actului constitutiv va determina nulitatea societăţii numai dacă aceasta este totală, dacă are în vedere actul constitutiv în întregul său, căci, în acest caz ne regăsim în situaţia prevăzută de art. 56 litera a) din Legea nr. 31/1990, anume lipsa actului constitutiv.

De regulă, cauze de nulitate cum sunt lipsa capacităţii părţilor contractante sau vicierea consimţământului acestora, nu vor afecta actul constitutiv în întregul său, ci doar raportul juridic între societate şi asociatul incapabil sau al cărui consimţământ a fost viciat.

Se pune totuşi întrebarea dacă nu ar fi fost nimerit să se opereze o distincţie între societăţile de capitaluri şi cele de persoane, aşa încât în cazul acestora din urmă, nulitatea raportului juridic dintre asociat şi societate să atragă nulitatea societăţii în ansamblul său.

Această soluţie ar fi în concordanţă cu faptul că, în societăţile în nume colectiv şi în comandită simplă, persoana asociaţilor are o asemenea însemnătate, încât ieşirea din societate a unui asociat este o împrejurare de maximă gravitate, de natură să perturbe echilibrul în societate.

O asemenea diferenţiere există în legislaţia franceză.

Din termenii în care este redactat art. 56 din Legea nr. 31/1990 rezultă anumite caracteristici ale nulităţii societăţilor comerciale. Cauzele de nulitate privesc societăţile comerciale înregistrate în Registrul Comerţului. Nulitatea societăţilor înmatriculate este o nulitate expresă, neexistând cazuri de nulitate virtuală.

Prin urmare, nulitatea unei societăţi comerciale nu poate fi declarată pentru alte motive în afara celor prevăzute în acest text.

Încălcarea altor dispoziţii legale, pentru care nu este prevăzută în mod expres nulitatea, va atrage  după sine alte sancţiuni (neregularitatea societăţii, sancţiuni împotriva administratorilor).

Raţiunea acestei soluţii legislative constă în aceea că desfiinţarea societăţii ar putea duce la consecinţe mai grave decât nesocotirea unor dispoziţii legale privind constituirea acesteia. Existenţa unei societăţi este o realitate socială care produce efecte ce nu pot fi şterse prin desfiinţarea juridică a actului. De aceea, este necesar ca nulitatea societăţii să nu poată fi dispusă decât în mod cu totul excepţional.

O altă caracteristică a nulităţii societăţii comerciale se exprimă prin caracterul limitativ al acesteia. Tot în acest context, dispoziţia art. 56 din Legea nr. 31/1990 este o dispoziţie de ordine publică, părţile neputând prevedea în actul constitutiv alte cazuri de nulitate a societăţii.

Nulitatea unei societăţi înmatriculate în Registrul Comerţului poate fi declarată de tribunal numai atunci când: a) lipseşte actul constitutiv sau când acesta nu a fost încheiat în forma cerută de lege; b) toţi fondatorii au fost, potrivit legii, incapabili la data constituirii societăţii; c) obiectul de activitate al societăţii este ilicit sau contrar ordinii publice; d) lipseşte încheierea judecătorului delegat de înregistrare a societăţii; e) lipseşte autorizarea legală administrativă de constituire a societăţii; f) actul constitutiv nu prevede denumirea societăţii, obiectul său de activitate, aporturile asociaţilor şi capitalul social subscris; g) s-au încălcat dispoziţiile legale privind capitalul social minim, subscris şi vărsat; h) nu s-a respectat numărul minim de asociaţi prevăzut de lege.

Referitor la lipsa actului constitutiv, având în vedere sistemul de control al înmatriculării societăţii, este practic imposibil să avem de-a face cu o lipsă în acest sens. Mai degrabă ar putea fi vorba de un act constitutiv lovit de nulitate în întregul său.

In ce priveşte fondatorii, în cazul în care numai unii dintre ei au fost incapabili, această împrejurare nu va afecta societatea în ansamblul ei, ci doar legătura dintre societate şi asociaţii incapabili. Totuşi, dacă datorită faptului că mai mulţi fondatori au fost incapabili la data înfiinţării societăţii, nu a fost întrunit numărul minim de asociaţi prevăzut de lege, societatea va fi nulă, potrivit art. 56 litera h).

Minorii lipsiţi de capacitate de exerciţiu şi cu capacitate de exerciţiu restrânsă şi interzişii judecătoreşti sunt declaraţi incapabili.

Subiectele colective de drept ar putea fi considerate incapabile, atât în situaţia în care le lipseşte personalitatea juridică, precum şi atunci când au încheiat actul cu încălcarea principiului specialităţii capacităţii de folosinţă[3]. Prin formularea “la data constituirii societăţii” trebuie înţeleasă data autorizării judecătoreşti de înfiinţare a societăţii.

Dacă fondatorii au fost incapabili (ex. minorii) la data autentificării actului constitutiv, însă, în momentul pronunţării încheierii de către judecătorul delegat, incapacitatea încetase, neregularitatea a fost înlăturată, conform art. 46 din Legea nr. 31/1990.

În privinţa obiectului de activitate al societăţii comerciale legea prevede că acesta trebuie să fie format din acte de comerţ (art. 1 din Legea nr. 31/1990). De asemenea, unele activităţi, deşi sunt acte de comerţ, nu pot constitui obiect al societăţii comerciale, potrivit unor norme speciale (de ex. Legea nr. 103/1 octombrie 1992 care consacră dreptul exclusiv al cultelor religioase de a produce obiecte de cult).

În plus, pentru desfăşurarea unor activităţi, legea cere obţinerea unor avize speciale sau licenţe (H.G. nr. 1323/1990; Legea nr. 31/1996 privind regimul monopolului de stat).

Am putea afirma că formularea “obiect de activitate ilicit sau contrar ordinii publice” trebuie interpretată în sens restrâns, înţelegându-se acele activităţi care, potrivit unor dispoziţii legale speciale, nu pot face parte din obiectul de activitate al unei societăţi comerciale (de ex.: fabricarea sau comercializarea de droguri sau narcotice în alt scop decât ca medicament, imprimarea hărţilor militare, remediile secrete, acţiunile care constituie infracţiune etc.).

În celelalte situaţii, nesocotirea normelor legale ce stabilesc regimul exercitării unor activităţi atrage sancţiuni specifice. Astfel, desfăşurarea fără licenţă a activităţilor care, potrivit art. 2 din Legea nr. 31/1996, conform art. 13 alin.1 şi 2 din acelaşi act normativ, constituie infracţiune sau contravenţie, după caz.

O altă cauză de nulitate a societăţii este lipsa încheierii judecătorului delegat de înmatriculare a societăţii care echivalează cu lipsa autorizării judecătoreşti de constituire a acesteia, care este o formalitate esenţială.

Art. 56 litera b) din Legea nr. 31/1990 forma actuală se referă la lipsa autorizării legale administrative de constituire a societăţii.

Această dispoziţie vizează categoria societăţilor comerciale cu statut special, cum ar fi societăţile bancare care trebuie să obţină, anterior autentificării actelor constitutive, autorizaţia de constituire de la Banca Naţională a României[4].

De asemenea, societăţile din domeniul asigurărilor, înainte de a îndeplini formalităţile prevăzute de Legea nr. 31/1990 trebuie să obţină avizul Oficiului de Supraveghere de pe lângă Ministerul Finanţelor.

Dacă actul constitutiv nu prevede denumirea societăţii, obiectul său de activitate, aporturile asociaţilor şi capitalul social subscris, ne aflăm în situaţia prevăzută de art. 56 litera f).

Legiuitorul nu sancţionează cu nulitatea lipsa oricăreia dintre clauzele prevăzute de art. 7 şi art. 8 din lege, ci numai acele clauze care prezintă un minim necesar în vederea identificării societăţii (denumirea), a delimitării capacităţii sale juridice (obiectul de activitate) sau a garantării terţilor (aporturile asociaţilor şi capitalul social subscris).

Lipsa celorlalte menţiuni obligatorii nu va determina nulitatea societăţii, ci va da dreptul la acţiunea în regularizare, conform art. 48 din Legea nr. 31/1990 şi va determina răspunderea fondatorilor, a reprezentanţilor societăţii ori a primilor membri ai organelor de conducere, administrare şi control pentru eventualele prejudicii cauzate, în conformitate cu art. 49 din Legea nr. 31/1990.

Dacă s-au încălcat dispoziţiile legale privind capitalul social minim, subscris şi vărsat, se declară nulitatea societăţii, potrivit art. 56 litera g). În privinţa capitalului social minim subscris, trebuie avut în vedere atât dispoziţiile generale cuprinse în Legea nr. 31/1990, care stabilesc un capital social minim de 25.000.000 lei pentru societatea pe acţiuni şi de 2.000.000 lei pentru societatea cu răspundere limitată, cât şi cele din legi speciale, cum ar fi cele ale art. 6 alin. (2) din Legea nr. 33/29 martie 1991, privind activitatea bancară, care prevede că Banca Naţională a României va stabili norme privind volumul minim de capital social cerut pentru societăţile bancare.

Tot sancţiunea nulităţii societăţii va trebui să intervină în situaţia în care actul constitutiv încalcă dispoziţiile art. 15 alin. (1), care stabileşte că aporturile în numerar sunt obligatorii în constituirea oricărei forme de societate. Cu alte cuvinte, capitalul oricărei societăţi trebuie să cuprindă un minim de numerar.

Cât priveşte capitalul social minim vărsat, dispoziţiile legale se referă la societăţile pe acţiuni şi în comandită pe acţiuni. În general, potrivit art. 8 litera d), capitalul social vărsat de fiecare acţionar nu va putea fi mai mic de 30% din cel subscris.

În cazul societăţilor pe acţiuni ce se constituie prin subscripţie publică, fiecare acceptant va trebui să verse la momentul constituirii jumătate din valoarea acţiunilor subscrise.

La societăţile bancare însă, cota minimă a capitalului ce trebuie vărsat la momentul subscrierii, va fi stabilită de Banca Naţională a României, dar această cotă nu poate fi mai mică de 50% din capitalul subscris.

Ultima cauză de nulitate a societăţii comerciale se referă la numărul minim de asociaţi prevăzut de lege.

Textul are în vedere atât numărul minim de 5 asociaţi, prevăzut pentru societăţile pe acţiuni şi în comandită pe acţiuni, cât şi numărul minim de 2 asociaţi, cerut pentru orice formă de societate, cu excepţia societăţilor cu răspundere limitată cu asociat unic.

Nulitatea societăţii va interveni numai dacă au fost încălcate dispoziţiile privind numărul minim de asociaţi, nu şi cele privind numărul maxim al acestora (numărul maxim de 50 de asociaţi este prevăzut de art. 12 în cazul societăţilor cu răspundere limitată).

Cererea de anulare poate fi făcută de orice persoană interesată. Soluţia se întemeiază pe caracterul interesului ocrotit.

În scopul de a salva societatea, legea prevede că nulitatea nu poate fi declarată în cazul în care cauza ei, invocată în cererea de anulare, a fost înlăturată înainte de a se pune concluzii în fond la tribunal (art. 57 din Legea nr. 31/1990).

Legea nr. 31/1990 nu reglementează în amănunt acţiunea în declararea nulităţii unei societăţi comerciale, aşa cum procedează Legea franceză din 24 iulie 1966 (art. 362-365). De aceea sunt necesare unele precizări suplimentare.

În primul rând, nulitatea societăţii nu poate fi pronunţată decât de instanţa de judecată, asociaţilor nefiindu-le permis să constate ei înşişi nulitatea.

Deşi jurisprudenţa franceză a adoptat soluţia contrară, doctrina a criticat acest punct de vedere, arătând că nulitatea societăţii este reglementată ca o sancţiune exclusiv juridică.

Această apreciere este valabilă şi în dreptul nostru, de vreme ce art. 56 are în conţinutul său următoarea exprimare: “nulitatea unei societăţi (…) poate fi declarată de tribunal (…)”.

În al doilea rând, instanţa de judecată este obligată să pronunţe nulitatea societăţii, în măsura în care a fost constatată existenţa cauzei de nulitate (în afară de cazul în care motivul nulităţii a fost înlăturat înainte de a se pune concluzii în fond).

Cu alte cuvinte, pronunţarea nulităţii societăţii nu este o facultate pentru instanţă, ci o obligaţie.

Acţiunea în anulare va fi îndreptată împotriva societăţii, în calitate de pârât, deoarece se pune în discuţie însăşi existenţa persoanei juridice.

Întrucât Legea nr. 31/1990 nu prevede un termen de prescripţie pentru acţiunea de declanşare a nulităţii societăţii, se vor aplica regulile de drept comun.

Art. 2 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă stabileşte că nulitatea unui act juridic poate fi invocată oricând, fie pe cale de acţiune fie pe cale de excepţie.

Astfel, se poate concluziona că acţiunea în declararea nulităţii societăţii este imprescriptibilă.

Potrivit legii, pe data la care hotărârea tribunalului de declarare a nulităţii a devenit irevocabilă, societatea îşi încetează existenţa şi intră în lichidare (art. 58 alin.1 din Legea nr. 31/1990).

Luând în discuţie prevederile art. 58 alin. (1) din lege şi cele ale art. 222 litera c) care menţionează printre cauzele de dizolvare a societăţii, declararea nulităţii acesteia, se pot naşte o serie de controverse.

Într-o opinie[5], amestecarea celor două concepte de dizolvare şi nulitatea nu este tocmai potrivită. Ipotezele sunt fundamental diferite: nulitatea sancţionează anumite vicii ale societăţii existente chiar în momentul constituirii, în timp ce dizolvarea înseamnă numai încetarea executării unui contract de societate, valabil încheiat, încetare datorată unor cauze intervenite ulterior.

De altfel, dispoziţiile art. 58, conform cărora societatea declarată nulă încetează să mai existe şi cele ale art. 222 şi următoarele care consideră declararea nulităţii o cauză de dizolvare, se contrazic, deoarece societatea dizolvată nu îşi încetează existenţa, ci şi-o continuă, dar cu o capacitate juridică restrânsă.

Conform art. 58 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 în forma sa actuală, prin hotărârea judecătorească de declarare a nulităţii se vor numi şi lichidatorii societăţii. Totuşi, în ce priveşte numirea lichidatorilor se derogă de la aceste dispoziţii, lichidatorii fiind numiţi prin hotărâre judecătorească de declarare a nulităţii.

Tribunalul va comunica dispozitivul acestei hotărâri Oficiului Registrului Comerţului, care, după menţionare, îl va trimite Monitorului Oficial al României spre publicare [art. 58 alin. (3)].

Ca o consecinţă a faptului că declararea nulităţii societăţii nu produce efecte decât pentru viitor, asociaţii vor răspunde pentru obligaţiile sociale, în conformitate cu distincţiile făcute de art. 3 din Legea nr. 31/1990: asociaţii din societăţile în nume colectiv şi asociaţii comanditaţi din societăţile în comandită vor fi ţinuţi să răspundă nelimitat şi solidar, iar ceilalţi membri până la concurenţa aportului lor social [art. 58 alin. (4) din Legea nr. 31/1990].

Art. 58 din Legea nr. 31/1990 derogă şi de la caracterul executoriu al hotărârilor judecătoreşti definitive. Astfel, societatea încetează de la data la care hotărârea de declarare a nulităţii a devenit irevocabilă.

Declararea nulităţii societăţii nu aduce atingere actelor încheiate în numele său [art. 59 alin. (1) din Legea nr. 31/1990].

Nici societatea şi nici asociaţii nu pot opune terţilor de bună-credinţă nulitatea societăţii [art. 59 alin. (2) din Legea nr. 31/1990].

Art. 59 din Legea nr. 31/1990 întăreşte dispoziţia potrivit căreia declararea nulităţii societăţii nu produce efecte retroactive.

Terţii au posibilitatea de a opta între nulitatea societăţii şi validitatea acesteia. Ei vor putea alege între a considera societatea valabil constituită, dacă aceasta este în interesul lor, sau a atrage consecinţele ce decurg din lichidarea societăţii.

Deoarece Legea nr. 31/1990 nu reglementează o sancţiune pentru prejudiciile cauzate de declararea nulităţii societăţii, s-a arătat că, dacă există o răspundere pentru neregularităţile care sunt înlăturate prin acţiunea în regularizare, cu atât mai mult se admite răspunderea pentru încălcarea cerinţelor legale care au dus la declararea nulităţii societăţii.

În acest context sunt incidente dispoziţiile art. 49 din Legea nr. 31/1990.

Întrucât legea recunoaşte oricărei persoane interesate atât dreptul de a cere regularizarea societăţii, cât şi cel de a solicita declararea nulităţii societăţii, este posibil ca în termenul de un an de la înregistrarea societăţii să se ivească un conflict de interese prin declanşarea celor două acţiuni.

În absenţa unei dispoziţii legale, s-a considerat că, în cazul unui concurs între cele  două acţiuni, ar trebui să aibă de câştig de cauză acţiunea în regularizare[6].

Soluţia este mai conformă cu spiritul legii de protejare a intereselor terţilor.

În practica judiciară[7] s-a apreciat că, deşi procentele pe care le-a încasat pârâta din vânzări erau stabilite la valori nete de cifră de afaceri, acestea trebuiau corelate şi cu obligaţia ei de a plăti salariile personalului şi cheltuielile de întreţinere aferente magazinului, care diminuau câştigurile efective obţinute de aceasta din desfăşurarea activităţii economice.

Din art. 1513 alin. (1) Cod Civil rezultă că este nul contractul prin care se stipulează că un asociat va avea dreptul la totalitatea câştigurilor, în timp ce alineatul (2) al aceluiaşi text dispune că este nulă convenţia prin care s-a stipulat ca unul sau mai muşti asociaţi să fie scutiţi de a participa la pierderi.

Clauza leonină sub forma scutirii de a participa la pierderi provoacă numai nulitatea clauzei respective, nu şi a întregului contract de societate, întrucât, în acest caz societatea poate să funcţioneze în mod valabil.

Art. 1513 alin. (1) Cod Civil foloseşte sintagma “contractul este nul”, în timp ce alineatul (2) foloseşte formularea “convenţia este nulă”, care are sensul de clauză contractuala. Utilizarea celor doi termeni diferiţi nu este întâmplătoare deoarece Codul Civil, în principiu consacră o sinonimie între “contract” şi “convenţie”.

Dar atunci când intenţia legiuitorului este de a le da sensuri diferite, cele două cuvinte sunt folosite în cadrul aceluiaşi articol.

Având în vedere că contractul de societate este un contract multilateral, raportul juridic al unui asociat cu societatea poate fi viciat prin stipularea scutirii de a participa la pierderi, în timp ce raporturile juridice ale celorlalţi asociaţi cu societatea rămân  valabile.

Dacă se introduce în contractul de societate o clauză prin care un asociat va încasa toate câştigurile, societatea în întregime are caracter fictiv, legea instituind o prezumţie irefragrabilă de nulitate a contractului de societate.

Art. 56 litera a) teza întâi se referă la situaţia in care societatea comercială poate fi declarată nulă în cazul în care lipseşte actul constitutiv. Dacă actul constitutiv este declarat nul, atunci se poate considera ca acesta lipseşte, ca atare, se poate cere nulitatea societăţii ca o consecinţă a nulităţi contractului. Nulitate atrage dizolvarea sa.

[2] O.Căpăţână, Societăţile comerciale, Ed.Lumina Lex, Bucureşti, 1996, p.179-181

[3] M.Şcheaua, op.cit., p.126

[4] O.Căpăţână, op.cit., p.405

[5] M.Şcheaua, op.cit., p.132

[6] St.Cărpenaru, op.cit., p.201 şi urm.

[7] C.S.J., secţia comercială, Decizia nr.1142/09.7.1996 în Revista “Dreptul” nr.7/1997

Conform art.222 alin. (1) litera b) din Legea nr. 31/1990, societatea comercială se dizolvă şi prin imposibilitatea realizării obiectului de activitate sau realizarea acestuia.

Legea nr. 31/1990 nu conţine o dispoziţie similară ca în art. 192 Cod Comercial (abrogat), potrivit căreia “la expirarea termenului fixat pentru durata sa, sau după terminarea obiectului întreprinderii sale, societatea încetează de drept şi nu va putea fi prelungită în mod tacit”.

Deci, în reglementarea anterioară această cauză generală de dizolvare a societăţilor comerciale era considerată a fi de plin drept. Literatura juridică a criticat acest punct de vedere cu motivarea că: “dizolvarea de drept se justifică mai puţin în acest caz, dat fiind că, pe când expirarea termenului reprezintă o dată pe care terţii, prin publicarea actului de societate o pot identifica cu destulă preciziune pentru a şti în ce moment societatea intră în lichidaţiune, identificarea momentului când se termină obiectul întreprinderii fiind o chestiune de fapt, necesită cercetări prealabile, uneori destul de dificile”[1].

Obiectul de activitate a societăţii, ca şi durata acesteia, reprezintă un element esenţial al contractului, fapt pentru care asociaţii sunt obligaţi să precizeze în actul constitutiv obiectul societăţii.

Dar, obiectul de activitate al societăţii are un caracter dublu: stricto sensu, obiectul de activitate al societăţii este cel stabilit ca atare de asociaţi în actul constitutiv, în timp ce lato sensu, obiectul de activitate are înţelesul de scop statutar [obiect general de activitate al societăţii, adică săvârşirea de acte sau fapte de comerţ, în sensul art. 1 alin. (1) din Legea nr. 31 /1990].

Asociaţii pot decide oricând, în cadrul obiectului general de activitate, schimbarea sau completarea obiectului de activitate stabilit ca atare în actul constitutiv, în condiţiile art. 199 din Legea nr. 31/1990.

Într-o opinie[2] se consideră că textul legal are în vedere două situaţii. O primă situaţie este aceea în care societatea şi-a propus ca obiect de activitate un singur obiectiv, pe care l-a realizat (spre exemplu – o societate creată de statul român, cu o firmă privată pentru construirea unei autostrăzi) iar cea de-a doua priveşte imposibilitatea realizării obiectului social.

Imposibilitatea poate fi materială, ca în cazul în care obiectul asupra căreia părţile au înţeles să-l exploateze prin intermediul societăţii, spre exemplu, o aeronavă a pierit, dar poate fi şi juridică, ca în cazul în care societatea preconiza exploatarea unei concesiuni petroliere, dar concesiunea nu a fost obţinută sau a fost retrasă. Într-o altă părere[3], imposibilitatea realizării obiectului social trebuie să includă şi două cauze prevăzute distinct de vechiul Cod Comercial şi anume: lipsa şi desfiinţarea obiectului societăţii (art. 191 pct.2 – abrogat). De fapt aceste două cauze prezintă acelaşi conţinut ca şi clasificarea făcută mai sus.

În jurisprudenţă[4] s-a decis că există o imposibilitate de realizare a obiectului de activitate al societăţii şi, în cazul în care se ivesc între asociaţi neînţelegeri grave care fac imposibilă continuarea activităţii societăţii. Un astfel de motiv justifică, de altfel, dizolvarea judiciară a societăţii.

Doctrina[5] a extins interpretarea dată de jurisprudenţă, considerând că, în acelaşi caz de dizolvare precizat anterior se încadrează şi decesul tuturor asociaţilor, starea gravă de boală, situaţii familiale nefavorabile. Unii autori[6] nu sunt de acord cu această includere. Dacă imposibilitatea datorată unor cauze subiective, cum sunt neînţelegerile grave între asociaţi este supusă dizolvării judiciare, în celelalte cazuri de ” neputinţă obiectivă “, dizolvarea trebuie constatată prin hotărâre a adunării generale şi se stabileşte după regulile dizolvării voluntare[7].

O acţiune judiciară în constatarea cazurilor de imposibilitate a realizării obiectului de activitate sau de realizare a lui ar fi inadmisibilă, întrucât pe calea unei acţiuni în constatare nu se poate stabili situaţii de fapt[8]. Rolul instanţei este redus în acest caz, la a dispune, la cererea unor asociaţi în cazul în care organele societăţii omit aceasta, convocarea unei adunări care să constate dizolvarea.

Pe lângă faptul că dizolvarea poate fi împiedicată prin modificarea obiectului de activitate al societăţii, trebuie menţionat că această modificare poate fi făcută oricând, înainte de pronunţarea dizolvării de către tribunal sau de adoptarea hotărârii de dizolvare de către adunarea generală (în condiţiile art. 226 din Legea nr. 31/1990).

Ca aplicare a art. 222 alin. (1) litera b) din Legea nr. 31/1990 într-o cauză comercială s-a dat o decizie cu următorul conţinut: “deoarece, de la constituire, societatea comercială, nu a avut nici un fel de activitate iar o parte din asociaţi nu au depus capitalul social la care ei s-au obligat, se va dispune dizolvarea sa”.[9]

Într-o alta speţă, s-a precizat că: “prin definiţie, orice societate comercială implică voinţa membrilor săi de a conlucra, în scopul săvârşirii unor fapte de comerţ; în absenţa acesteia, nu se poate realiza obiectul de activitate, ceea ce conduce la dizolvarea societăţii comerciale[10]“.

S-a concluzionat că: imposibilitatea realizării obiectului societăţii, datorită culpei asociatului, are drept efect dizolvarea societăţii, conform art. 169 litera b) din Legea nr. 31/1990 – actualul art. 222 alin.1 litera b) din aceeaşi lege[11]. În practica judiciară s-a considerat că gravele neînţelegeri între asociaţi pun în imposibilitate continuarea unei societăţi în nume colectiv şi fac o piedică serioasă realizării scopului ei. Aceste neînţelegeri grave au ca o consecinţă de neînlăturat  dizolvarea şi lichidarea societăţii[12].

[2] St.D.Cărpenaru şi colab., op.cit., p.504

[3] M.Şcheaua, op.cit., p.462

[4] D.M.Tăbăltoc şi alţii, op.cit., în R.D.C. nr.6/1993, p.111

[5] V.Roş, op.cit., p.59

[6] St.D.Cărpenaru şi colab., op.cit., p.505

[7] St.Cărpenaru şi colab., op.cit., p.505

[8] G.Boroi, D.Rădescu, Codul de procedură comentat şi adnotat, Ed.All, Bcureşti, 1995, p.179

[9] D.Lupşacu, op.cit., p.691 – Tribunalul Bucureşti, secţia comercială, decizia nr.1176/26.3.1997

[10] D.Lupşacu, op.cit., p.690 – Tribunalul Bucureşti, secţia comercială, decizia nr.4717/12.12.1997

[11] D.Lupşacu, op.cit., p.708 – Tribunalul Bucureşti, secţia comercială, decizia nr.558/30.09.1994

[12] C.S.J., secţia comercială, decizia nr.419/1996 în “Dreptul” nr.3/1997, p.129

Societatea comercială se dizolvă la expirarea termenului stabilit pentru durata societăţii (art. 22 litera a) din Legea nr. 31/1990.

Prin împlinirea termenului pentru care a fost constituită, societatea se dizolvă automat, fără să fie necesar adoptarea unei hotărâri de către adunarea generală, pronunţarea dizolvării de către tribunal sau îndeplinirea vreunei formalităţi în acest sens. De asemenea, conform art.227 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, nu este necesară nici înscrierea în Registrul Comerţului, nici publicarea în Monitorul Oficial a dizolvării societăţii.

Justificarea dizolvării fără nici o formalitate, în cazul împlinirii termenului pentru care a fost constituită societatea, constă în faptul că potrivit legii, în contractul de societate trebuie să se prevadă “durata societăţii”. În acest caz, dizolvarea nu trebuie adusă la cunoştinţa terţilor deoarece actul constitutiv fiind publicat, se prezumă că terţii cunosc termenul pentru care a fost constituită societatea, şi, în consecinţă, momentul în care intervine dizolvarea acesteia.

Evident că dizolvarea va interveni şi în situaţia în care durata societăţii a fost stabilită printr-o hotărâre a adunării generale, posterioară constituirii societăţii[1].

Prin ajungerea la termen, societatea fiind dizolvată, ea intră în lichidare; administratorii nu mai pot întreprinde noi operaţiuni în contul societăţii, în caz contrar, fiind personal şi solidar răspunzători pentru operaţiunile pe care le-au întreprins; asociaţii nu mai pot prelungi durata societăţii, o hotărâre a lor în acest sens, după împlinirea termenului, având semnificaţia constituirii unei noi societăţi[2].

Orice parte interesată poate cere constatarea dizolvării deci, atât asociaţii, cât şi creditorii societăţii sau creditorii particulari ai asociaţilor.

Aceştia din urmă, cu condiţia să posede creanţe anterioare expirării duratei societăţii, pot cere lichidarea părţii cuvenite asociatului, conform art. 66 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 care precizează că pe durata societăţii, creditorii asociatului pot să-şi exercite drepturile lor numai asupra părţii din beneficiile cuvenite după bilanţul contabil, iar după dizolvarea societăţii, asupra părţii ce i s-ar cuveni prin lichidare.

Singura modalitate de a împiedica dizolvarea societăţii este prorogarea expresă a duratei societăţii, cu condiţia ca prorogarea să intervină înaintea îndeplinirii termenului de funcţionare a acesteia. În cazul în care, după pronunţarea duratei, societatea continuă să funcţioneze, s-a considerat într-o opinie că avem de-a face cu o societate neregulat constituită. În  altă opinie s-a susţinut că nu ar fi vorba de o societate neregulată, ci de angajarea răspunderii administratorilor pentru operaţiunile săvârşite de aceştia[3].

Dacă în reglementarea Codului Comercial ar fi putut fi luată în considerare şi ipoteza societăţii neregulate, în prezent, după modificarea dispoziţiilor referitoare la consecinţele încălcării cerinţelor legale de constituire a societăţii, o asemenea ipoteză este exclusă, aflându-ne în situaţia prevăzută de art.228 alin.2 din Legea nr. 31/1990 care instituie regula ca „din momentul dizolvării, administratorii nu mai pot întreprinde noi operaţiuni, în caz contrar, ei sunt personal şi solidar răspunzători pentru operaţiunile pe care le-au întreprins”.

În scopul de a evita o dizolvare surpriză legea impune ca asociaţii, cu cel puţin un an înainte de expirarea duratei societăţii, să fie consultaţi cu privire la eventuala prelungire a acesteia. Dacă nu se întâmplă acest lucru, la cererea oricărui asociat, tribunalul va putea dispune, prin încheiere,  efectuarea consultării.

Dispoziţia menţionată, preluată din dreptul francez (art. 1844 -6 alin. (2) Cod Civil francez) nu trebuie înţeleasă în sensul că stabileşte un termen limită, după care prelungirea duratei societăţii nu mai poate fi hotărâtă. Prelungirea poate fi decisă oricând, până la împlinirea termenului pentru care a fost constituită societatea. Dispoziţia art. 222 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 are drept scop tocmai împiedicarea dizolvării societăţii datorită faptului că asociaţii nu au mai avut timp să prelungească durata acesteia.

Un autor de drept comercial a susţinut ideea că, în situaţia în care contractul de societate nu prevede durata societăţii, oricare asociat poate cere dizolvarea societăţii care se consideră nelegal constituită[4].  Totuşi,  concluzia este prea categorică, întrucât societatea se poate constitui şi pe o durată nedeterminată.

Art. 222 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, care dispune că asociaţii trebuie consultaţi, cu cel puţin un an înainte de expirarea duratei societăţii cu privire la eventuala prelungire a acesteia poate fi considerată a fi o măsură  preventivă.

Dacă administratorii societăţii nu organizează consultarea, la cererea oricărui asociat, tribunalul va putea dispune, prin încheiere, efectuarea consultării. Efectuarea consultării nu împiedică dizolvarea societăţii la expirarea duratei prevăzute în actul constitutiv.

Mai trebuie amintit şi faptul că unii creditori ai asociaţilor dintr-o societate în nume colectiv, în comandită simplă sau cu răspundere limitată pot face opoziţie împotriva hotărârii asociaţilor de prelungire a duratei societăţii peste termenul fixat iniţial, dacă au drepturi stabilite printr-un titlu executoriu anterior hotărârii.

Opoziţia se face în termen de 30 de zile de la data publicării hotărârii sau a actului adiţional modificator în Monitorul Oficial al României şi se depune la Oficiul Registrului Comerţului.

În cazul admiterii opoziţiei, asociaţii trebuie să opteze, în termen de o lună de la data la care hotărârea a devenit irevocabilă, fie pentru a renunţa la prelungire, fie pentru a exclude din societate pe asociatul debitor al creditorului care a făcut opoziţie, caz în care drepturile cuvenite asociatului debitor se vor calcula pe baza ultimului bilanţ contabil aprobat (art. 62 din Legea nr. 31/1990).

Referindu-ne la prelungirea duratei societăţii, chiar şi în faza de lichidare, opiniile care tratează această problemă sunt controversate.

După părerea unui autor de drept comercial[5] asociaţii pot reveni asupra dezvoltării şi lichidării şi pot prelungi durata societăţii sau pot decide fuziunea cu alta societate chiar în faza lichidării dar acesta consideră că se exceptează dizolvarea pentru expirarea termenului, o prelungire având înţelesul întemeierii unei alte societăţi. În doctrină[6] există şi un alt punct de vedere care contrazice opinia de mai sus ca fiind nejustificată şi aduce ca argument ideea că regula conform căreia societatea încetează pe data dizolvării nu trebuie înţeleasă ad literam, pentru că altfel nu s-ar vedea cum operaţiunile societăţii sunt continuate sub numele acesteia de lichidatori şi cum asociaţii ar putea hotărî, în perioada lichidării o măsură inversă lichidării.

Cazul dizolvării societăţii comerciale la expirarea termenului stabilit pentru durata acestuia (art. 222 litera a) din Legea nr. 31/1990) este singurul caz de dizolvare de plin drept. Aparent s-ar putea afirma că dizolvarea de drept, în fond, ca şi dizolvarea voluntară, reprezintă o dizolvare hotărâtă de asociaţi prin contractul de societate sau statut. Asociaţii au stabilit ca societatea să dureze un timp prestabilit şi au consimţit ca, la expirarea duratei, aceasta să se dizolve. Interdicţia efectuării de noi operaţiuni se aplică din momentul dizolvării, fără a se face deosebire între dizolvarea de drept, dizolvarea voluntară sau dizolvarea judiciară.

Deosebirea majoră constă în aceea că, în ce priveşte dizolvarea voluntară, lichidarea este resortul voinţei asociaţilor iar în cazul dizolvării de drept, lichidarea intervine automat, fără ca organele statutare sau, după caz, asociaţii să poată decide altfel după ce aceasta şi-a produs efectele.

Am tratat mai sus aspecte legate de prelungirea duratei societăţii, dar nu se pot epuiza discuţiile legate de prima cauză generală de dizolvare a societăţilor comerciale.

De exemplu, se pune întrebarea dacă formalităţile de prelungire a duratei societăţii trebuie integral terminate mai înainte de expirarea duratei sale ori dacă ar fi suficient ca acestea să fie numai începute, putând continua  după momentul dizolvării de drept.

În literatura de specialitate[7] apare ca importantă respectarea dispoziţiilor legale deoarece a se proceda în alt mod înseamnă a introduce incertitudinea acolo unde trebuie să existe certitudine şi a încuraja neglijenţa organelor statutare sau, după caz, a asociaţilor, care, cunoscând durata societăţii şi voind prelungirea ei, nu iau din timp măsurile corespunzătoare.

Tot în doctrină[8] s-a conturat un alt punct de vedere cu privire la solicitarea de către asociaţi a dizolvării societăţii înainte de expirarea duratei de funcţionare a societăţii prevăzută în contractul de societate.

Astfel, instanţa nu va putea acorda dizolvarea înainte de îndeplinirea termenului când prin acesta s-ar cauza o veritabilă atingere intereselor de ordin public. Nu se poate invoca o atare atingere în cazul societăţilor în nume colectiv şi în comandită simplă, care trebuie să dureze atâta timp cât asociaţii supravieţuiesc.

Asociatului căruia durata viageră i se va părea grea, i se poate răspunde că s-ar afecta grav ordinea publică dacă s-ar lăsa la dispoziţia capriciilor sale soarta celorlalţi asociaţi, care poate au pus în societate toata averea lor, lipsind totodată pe creditorii sociali de garanţiile pe care aceştia le aşteaptă de la continuarea afacerii.

Durata, cât de lungă ar fi, nu va da niciodată asociatului dreptul de a cere dizolvarea societăţii, atâta timp cât el poate să se libereze de aportul său la capitalul social, prin vinderea sau cesionarea părţilor sociale, nefiind lezat de continuarea societăţii[9].

În jurisprudenţă[10] s-a dat următoarea soluţie: cererea de înscriere de menţiuni cu privire la prelungirea duratei de funcţionare a societăţii nu poate fi admisă dacă, la data care adunarea generală a hotărât prelungirea, expirase durata de funcţionare, societatea fiind de drept dizolvată.

[1] I.L.Georgescu, op.cit., vol.II, p.710

[2] I.Băcanu, “Dizolvarea de drept a societăţilor comerciale. Condiţiile de valabilitate a prelungirii duratei societăţii” în R.D.C. nr.1/1997, p.20

[3] M. Şcheaua, op.cit., p.461-462

[4] I. N. Finţescu , Curs de drept comercial,  vol.I, Bucureşti, 1929,  p.289

[5] I. Băcanu, op.cit., p.20

[6] St. Cărpenaru, “Societăţile comerciale”, Ed.All Beck, 2002, p.504

[7] I.Băcanu, op.cit., p.22

[8] D.M.Tăbăltoc, “Contribuţii la clarificarea unor probleme ivite în aplicarea de către instanţele judecătoreşti a Legii nr.31/1990” în R.D.C. nr.6/1993, p.110

[9] C.Vivante, „Tratatto di diritto commerciale”, ed.a V-a, Vallardi, Milano, 1929, vol.II, p.629

[10] D.Lupaşcu, Culegere de practică judiciară în materie comercială a Trib.Bucureşti pe anii 1990-1998″, Ed.All Beck, 1999 – Tribunalul Bucureşti, secţia comercială, decizia nr.4717/12.12.1997