• Home
• DOS
• Windows 101
• Tips
• News & Reviews

Rejudecarea cauzei de către instanţa de trimitere. Limitele rejudecării.

Decizia pronunţată în apel, prin care se desfiinţează hotărârea atacată, învesteşte cu rejudecarea cauzei fie instanţa a cărei hotărâre a fost desfiinţată, fie instanţa competentă, dacă hotărârea a fost desfiinţată pentru caz de necompetenţă.

Potrivit art.384 C.proc.pen., rejudecarea cauzei după desfiinţarea hotărârii atacate se face după normele obişnuite care reglementează etapa judecăţii în primă instanţă.

Actele procedurale care nu au fost desfiinţate de către instanţa de apel rămân valabile, urmând a se efectua numai cele care trebuie refăcute ori care nu au fost efectuate, deşi aceasta se impunea. Instanţa învestită cu rejudecarea cauzei nu este obligată să administreze din nou probele deja administrate de către prima instanţă, decât în situaţia în care readministrarea acestora ar fi necesară pentru stabilirea adevărului.

Astfel, structura şedinţei de rejudecare poate varia, în funcţie de lipsurile constatate prin decizia instanţei de apel, prin care s-a dispus desfiinţarea sentinţei atacate cu trimitere spre rejudecare[1].

În temeiul dispoziţiilor art.385 alin.1 C.proc.pen., limitele rejudecării sunt determinate de hotărârea instanţei de apel, iar instanţa de trimitere este obligată să se conformeze acesteia în măsura în care situaţia de fapt rămâne cea avută în vedere la soluţionarea apelului. În literatura de specialitate s-a arătat că aceste limite sunt de natură procesuală şi de natură substanţială[2].

Din punct de vedere procesual, rejudecarea nu presupune întotdeauna desfăşurarea integrală a procesului penal ci se mărgineşte numai la un segment al acestuia. Desfiinţarea în întregime a hotărârii atacate nu atrage de regulă şi desfiinţarea materialului cauzei. Decizia instanţei de apel, potrivit art.383 alin.3 C.proc.pen., trebuie să indice însă care este ultimul act procedural rămas valabil de la care procesul îşi reia cursul. Toate actele efectuate anterior acestuia rămân valabile, alcătuind, împreună cu activitatea procesuală ce îi succede, temeiul legal al hotărârii care va fi pronunţată de instanţa de trimitere.

Instanţa are însă posibilitatea să menţină o parte din actele îndeplinite în faţa instanţei a cărei hotărâre a fost atacată şi să le desfiinţeze pe celelalte.

În ipoteza în care instanţa de apel a desfiinţat toate actele îndeplinite în faţa instanţei a cărei hotărâre a fost atacată, această limitare nu mai operează.

Sub aspect substanţial, limitările se referă la acele situaţii în care hotărârea atacată a fost desfiinţată numai parţial, fie cu privire la anumite fapte sau persoane, fie cu privire doar la latura penală sau civilă. Astfel, activitatea instanţei de trimitere este restrânsă la soluţionarea aspectelor la care se referă decizia instanţei de apel, celelalte aspecte fiind menţinute; acestea nu vor mai putea face obiectul reexaminării de către instanţa de trimitere, întrucât au intrat în puterea lucrului judecat.

Instanţa de trimitere, soluţionând cauza, trebuie să ţină seama, pe de o parte, de temeiurile care stau la baza soluţiei adoptate în apel şi arătate în cuprinsul deciziei şi, pe de altă parte, de indicaţiile menţionate în această decizie cu privire la activitatea procesuală ce urmează a se desfăşura în cursul procedurii de rejudecare.

În cazul în care situaţia de fapt avută în vedere cu ocazia judecării apelului se schimbă în urma cercetării judecătoreşti efectuate în cadrul rejudecării, instanţa de trimitere nu va mai fi obligată să se conformeze hotărârii instanţei de apel.

Art.385 alin.2 C.proc.pen. prevede o excepţie de la aplicarea principiului non reformatio in pejus, arătând că atunci când hotărârea a fost desfiinţată în apelul procurorului declarat în favoarea inculpatului sau în apelul părţii vătămate, instanţa de trimitere poate pronunţa şi o pedeapsă mai grea. Astfel, în apelul procurorului, situaţia inculpatului va putea fi agravată atât în ceea ce priveşte latura penală, cât şi în ceea ce priveşte latura civilă.

Dacă hotărârea a fost desfiinţată numai pe baza apelului părţii ori al procurorului în favoarea părţii, nu se poate agrava situaţia acesteia cu privire la încadrarea juridică, la pedeapsă sau la obligarea la despăgubiri civile. De asemenea, nu poate fi agravată nici situaţia celorlalte părţi faţă de care s-a extins apelul.

În apelul declarat de partea vătămată, în cazul infracţiunilor care se urmăresc la plângere prealabilă, instanţa va putea agrava situaţia inculpatului numai sub aspectul laturii penale, iar ca urmare a admiterii apelului părţii civile, situaţia inculpatului va putea fi înrăutăţită numai în ce priveşte latura civilă.

Atunci când respinge apelul sau îl admite şi desfiinţează hotărârea primei instanţe, pronunţând o nouă hotărâre, instanţa de apel se pronunţă printr-o decizie. Aceasta nu este susceptibilă de o nouă apelare, fiind supusă numai recursului, în cazul în care operează vreunul din motivele prevăzute expres de Codul de procedură penală.

Dacă instanţa de apel admite apelul şi desfiinţează hotărârea primei instanţe, trimiţând cauza spre rejudecare, instanţa de trimitere va pronunţa o sentinţă, care poate fi atacată din nou cu apel, în conformitate cu regula generală înscrisă în art.361 C.proc.pen

---

[1] Mateuţ, Ghe. – Procedură penală. Partea specială, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998, p.29, p. 35.

[2] Volonciu, N. – Tratat de procedură penală, Ed. Paideia, Bucureşti, 2001, p.277; Jipa C. – Apelul şi recursul în procesul penal, Ed. Juridică, Bucureşti, 2003, 265-267.

Cererea de apel şi motivarea acesteia

Legea acordã persoanelor arãtate în art.362 C.proc.pen. facultatea de a exercita dreptul de apel sub condiţia manifestãrii exprese de voinţã în acest sens. Din punct de vedere procedural, manifestarea de voinţã îmbracã forma cererii de apel, care trebuie sã îndeplineascã cerinţele prevãzute de Codul de procedurã penalã.

Deşi constituie actul de sesizare a instanţei de apel, cererea de apel se depune, conform art.367 C.proc.pen., la instanţa a cãrei hotãrâre se atacã.

Prin excepţie, cererea se poate depune, în cazul persoanelor aflate în stare de deţinere, la administraţia locului de deţinere, iar dacã apelul este declarat oral, acesta se va consemna într-un proces-verbal încheiat de administraţia locului de detinere. De asemenea, militarii în termen pot depune cererea de apel la unitatea militarã din care fac parte, iar în celelalte cazuri, la oficiul poştal, prin scrisoare recomandatã. Cererea de apel a deţinutului sau procesul-verbal întocmit de administraţia locului de deţinere ori cererea de apel înregistratã sau atestatã de unitatea militarã se înainteazã instanţei a cãrei hotãrâre se atacã.

Depunerea cererii de apel la o altã instanţã decât cea prevãzutã de art. 367 alin.1 C.proc.pen. nu va atrage sancţiunea nulitãţii acesteia; cererea va fi trimisã de îndatã la instanţa a cãrei hotãrâre este apelatã şi va fi socotitã ca fãcutã în termen dacã a fost depusã ori trimisã prin poştã înainte de expirarea termenului de apel.

Cererea corect introdusã la instanţa a cãrei hotãrâre se atacã va fi trimisã, împreunã cu dosarul cauzei, instanţei superioare.

Potrivit art. 366 alin.1 C.proc.pen. cererea de apel îmbracã forma scrisã si trebuie semnatã de cãtre persoana care face declaratia. Se poate declara apel şi oral, în şedinta în care s-a pronunţat hotãrârea. Preşedintele completului ia act de declaraţia de apel şi o consemneazã într-un proces-verbal care ţine loc de cerere de apel şi produce toate efectele unei asemenea cereri.

Din punct de vedere formal, legea nu cere decât ca declaraţia sã provinã de la apelant sau de la reprezentantul acestuia ori substituitul sãu procesual şi sã fie primitã în termen.

În cazul în care cererea de apel este fãcutã în scris, o condiţie esenţialã pentru identificarea apelantului este semnãtura acestuia. Cererea poate fi semnatã de apelantul însuşi, de reprezentantul sãu legal ori de apãrãtor, iar în cazul inculpatului, de soţul acestuia. Dacã cererea de apel se face de cãtre o altã persoanã decât apelantul, trebuie sã se menţioneze în cuprinsul cererii pentru cine se declarã apel. Dacã cererea este fãcutã de cãtre reprezentant, acesta va trebui sã anexeze, în mod obligatoriu, şi procura specialã în baza cãreia este împuternicit sã exercite calea de atac.

Persoana juridicã, ca parte civilã sau parte responsabilã civilmente, sau Ministerul Public pot declara apel printr-o adresã oficialã cãtre instanţa a cãrei hotãrâre se atacã.

Pentru persoana care nu poate semna cererea de apel, indiferent de motiv, Codul de procedurã penalã prevede posibilitatea atestãrii acesteia de cãtre un grefier de la instanţa a cãrei hotãrâre se atacã sau de cãtre apãrãtorul apelantului. În cazul în care apelantul nu se poate deplasa la instanţã, atestarea poate fi fãcutã de primarul sau secretarul consiliului local ori de un funcţionar desemnat de aceştia, din localitatea unde domiciliazã apelantul.

Cererea de apel nesemnatã sau neatestatã poate fi confirmatã în instanţã de parte sau de reprezentantul ei, însã înãuntrul termenului de apel. Confirmarea poate fi si tacitã, de exemplu prin simpla prezentare a apelantului în fata instanţei de apel şi propunerea de cãtre acesta a unei probe.

Nerespectarea dispoziţiilor art.366 C.proc.pen. cu privire la semnarea, atestarea şi confirmarea cererii de apel atrage sancţiunea nulitãţii absolute a cererii, conform art.197 alin.2 C.proc.pen., nulitate care  nu poate fi înlãturatã în nici un mod, se poate invoca în orice stare a procesului şi se ia în considerare din oficiu.

Menţiunile greşite din cererea de apel fie cu privire la felul cãii de atac, fie cu privire la instanţa care va judeca, fie cu privire la persoana cãreia i se adreseazã nu influenţeazã valabilitatea cererii.

Motivarea apelului presupune justificarea folosirii acestei cãi de atac de cãtre titular şi are rolul de a preciza şi delimita cadrul discuţiei în faţa instanţei de control şi al judecãţii acestei instanţe[1].

Motivele de apel se formuleazã fie în scris, prin cererea de apel sau printr-un memoriu separat, care trebuie depus cel mai târziu pânã în ziua judecãţii, fie oral, în fata instanţei, cu ocazia dezbaterii apelului.

Motivarea apelului nu constituie o cerinţã obligatorie, ceea ce înseamnã cã din cuprinsul cererii pot lipsi motivele de apel. Apelul poate rãmâne şi nemotivat, fãrã ca aceasta sã împiedice instanţa de apel sã examineze fondul cauzei. Apelul va fi judecat chiar şi în lipsa apelantului şi deci nu va putea fi respins ca nesusţinut[2].

Prin judecata în apel se exercitã un control integral – în fapt şi în drept – asupra judecãţii primei instanţe. Motivele de fapt sunt determinate de greşita apreciere a probelor şi împrejurãrilor cauzei sau din insuficienţa mijloacelor de probã administrate ori din neconcordanţa acestora cu starea de fapt reţinutã etc. Motivele de drept vizeazã orice greşitã aplicare a legii penale.

Prin motivele de apel pot fi avute în vedere, practic, toate viciile de procedurã şi de judecatã care afecteazã hotãrârea atacatã, legea neimpunând nici o restricţie în acest sens. Viciile de procedurã (vitium in procendo) constau în încãlcãri ale dispoziţiilor legale care reglementeazã desfãşurarea procesului penal, care nu s-au acoperit prin neinvocare în conditiile art.197 alin.4 C.proc.pen. viciile de judecatã (vitium in judecando) reprezintã erori sãvârşite fie în stabilirea stãrii de fapt (error facti), fie în aplicarea unor norme de drept substanţial (error in jure)[3].

---

[1] Papadopol, Vasile; Turianu, Corneliu – Apelul penal, Casa de editură şi presă “Şansa”, Bucureşti, 1994, p.107

[2] idem; Mateuţ, Gheorghiţă – Procedură penală. Partea specială, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998, p.29

[3] Ghe. Mateuţ, op.cit., p.29-30; V.Papadopol, C.Turianu, op.cit., p.108; D.Rădescu, Jipa C. – Apelul şi recursul în procesul penal, Ed. Juridică, Bucureşti, 2003, p.83-84

Titularii dreptului de apel

O datã cu pronunţarea hotãrârii în primã instanţã se naşte dreptul recunoscut fiecãrui subiect procesual de a ataca hotãrârea respectivã cu apel, în condiţiile în care legea îl permite. Exercitarea dreptului de apel este limitatã de calitatea pe care o are fiecare titular în procesul penal şi de interesul pe care îl afirmã prin folosirea acestei cãi de atac. S-a afirmat în doctrinã[1] cã apelul are un caracter personal în raport cu diversele pãrţi care îl exercitã, ceea ce presupune cã dreptul de apel al fiecãrei pãrţi este independent de dreptul de apel al celorlalte.

Este posibil ca mai multi subiecţi procesuali sã declare apel concomitent, fãrã ca soluţionarea unuia dintre apeluri sã împiedice rezolvarea celorlalte.

Art. 362 C.proc.pen. enumerã persoanele care pot declara apel: procurorul, inculpatul, partea vãtãmatã, partea civilã şi partea responsabilã civilmente, martorul, expertul, interpretul şi apãrãtorul, precum şi orice persoanã ale cãrei interese legitime au fost vãtãmate printr-o mãsurã sau printr-un act al instantei.

1. Procurorul poate declara apel în ce priveşte latura penalã şi latura civilã (art.362 alin.1 lit.a) C.proc.pen.). Potrivit Constituţiei, procurorul este titularul acţiunii publice în procesul penal ca reprezentant al intereselor generale ale societãtii. În temeiul principiilor impartialitãţii, legalitãţii si controlului ierarhic, care stau la baza organizãrii Ministerului Public, procurorul trebuie sã manifeste în activitatea sa  obiectivitate şi echidistanţã. El se constituie astfel într-un garant al aplicãrii corecte a legii, iar atunci când legea a fost greşit aplicatã foloseşte calea de atac a apelului sau a recursului, dupã caz, pentru restabilirea legalitãţii. Din aceste considerente, spre deosebire de ceilalţi titulari ai dreptului de apel, procurorul nu exercitã dreptul de apel în nume propriu, pentru a-şi realiza un drept sau un interes personal, ci în temeiul obligaţiei sale de a veghea la respectarea principiului legalitãţii în procesul penal.

Astfel, procurorul poate exercita aceastã cale de atac ori de câte ori, pe parcursul procesului penal, se incalcã dispoziţiile legale şi se prejudiciazã interesele pãrţilor, iar acestea rãmân în pasivitate, nefolosind dreptul conferit de lege de a ataca hotãrârea.

Procurorul poate declara apel împotriva tuturor hotãrârilor judecãtoreşti supuse acestei cãi de atac, indiferent dacã a participat sau nu la judecarea cauzelor respective.

În ce priveşte latura penalã, procurorul poate declara apel împotriva oricãrei hotãrâri de achitare, de încetare a procesului penal sau de condamnare, putând agrava sau avantaja situaţia oricãreia dintre pãrţi, dacã în cauzã s-a pronunţat o hotãrâre nelegalã sau netemeinicã.

În ce priveşte latura civilã, procurorul poate declara apel în cazurile în care, potrivit art. 17 C.proc.pen., acţiunea civilã se exercitã din oficiu, chiar dacã persoana vãtãmatã nu s-a constituit parte civilã. Acestor cazuri li se adaugã şi cele în care actiunea civilã are ca obiect restituirea lucrului, desfiinţarea totalã sau parţialã a unui înscris ori restabilirea situaţiei anterioare sãvârşirii infracţiunii. În celelalte cauze, procurorul poate declara apel doar dacã partea civilã a declarat apel.

Art. 362 C.proc.pen. se referã generic la acţiunea civilã şi nu prevede nici un fel de limitãri în ce priveşte modul de exercitare a acţiunii civile sau în legãturã cu faptul cã prin apelul declarat de procuror se tinde a se crea oricãreia dintre pãrti o situaţie mai favorabilã sau  defavorabilã. De aceea cazurile în care procurorul poate face apel pe laturã civilã trebuie extinse la orice ipotezã în care interesele în materie civilã ale oricãreia dintre pãrţi au fost prejudiciate.

Existã însã o limitare în ce priveşte partea civilã persoanã fizicã: prin motivele invocate de procuror în favoarea acesteia nu se poate pretinde ca inculpatul sã fie obligat la repararea unui prejudiciu mai mare decât cel precizat şi evaluat de partea civilã în cursul judecãţii în faţa primei instanţe[2].

2. Inculpatul poate exercita calea de atac a apelului pe ambele laturi ale procesului penal (art.362 alin.1 lit.b) C.proc.pen.). Apelul inculpatului este personal si independent, el neputând ataca decât acele dispoziţii din hotãrâre  care au legãturã cu situaţia sa proprie, nu şi în privinţa altor persoane.

Inculpatul poate declara apel împotriva sentinţei de achitare sau de încetare a procesului penal şi în ceea ce priveşte temeiurile achitãrii sau încetãrii procesului penal. În aceste cazuri inculpatul va putea ataca hotãrârea numai în ipoteza în care, prin schimbarea temeiurilor de achitare sau încetare a procesului penal i s-ar crea o situaţie mai favorabilã. Prin exercitarea apelului, inculpatul trebuie sã justifice un interes legitim[3].

Apelul mai poate fi exercitat în numele inculpatului şi de urmãtoarele categorii de subiecţi procesuali:

–       reprezentantul legal, pentru persoanele fizice şi pentru persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsã;

–       apãrãtorul, ales sau din oficiu, care l-a asistat pe inculpat în faţa primei instanţe, acesta fiind îndreptãţit sã exercite apelul fãrã a fi necesarã pentru aceasta o nouã împuternicire avocaţialã ori alegerea unui nou apãrãtor. În cazul exercitãrii apelului de cãtre apãrãtor, inculpatul rãmâne în continuare titularul dreptului de apel, el putând declara că nu îşi însuşeste apelul declarat de apãrãtorul sãu;

–       soţul inculpatului va putea face apel numai în interesul celuilalt soţ, inculpat în proces, nu şi în numele şi interesul sãu propriu, dupã decesul soţului.

3. Partea vãtãmatã poate declara apel, potrivit art. 362 alin.1 lit. c), în cauzele în care acţiunea penalã se pune în mişcare la plângerea prealabilã, dar numai în ce priveşte latura penalã.

Dreptul  pãrţii vãtãmate de a ataca hotãrârea este dublu condiţionat[4]:

1)              cauza trebuie sã facã parte din cele în care acţiunea penalã se pune în mişcare la plângerea prealabilã. Este vorba de infracţiunile arãtate în art. 279 alin.2 lit.b) si c), fiind exceptate acţiunile directe, adresate instanţei de judecatã, care nu sunt apelabile, ci sunt susceptibile numai de recurs. Dacã acţiunea penalã se exercitã din oficiu, în condiţiile legii, partea vãtãmatã nu va putea ataca hotãrârea pe latura penalã, indiferent de criticile care ar putea fi aduse. În cazul în care inculpatul a fost judecat pentru mai multe infracţiuni concurente, dintre care unele se urmãresc la plângere prealabilã, iar altele se urmãresc din oficiu, apelul pãrţii vãtãmate, în ceea ce priveşte latura penalã, se va referi numai la infracţiunile pentru care acţiunea penalã a fost pusã în mişcare la plângere prealabilã;

2)              apelul pãrţii vãtãmate trebuie sã priveascã numai latura penalã a cauzei. Apelul poate viza orice aspect referitor la latura penalã, cu urmãtoarea limitare: partea vãtãmatã nu va putea cere schimbarea încadrãrii juridice a faptei pentru care  este judecat inculpatul, dintr-o infracţiune pentru care acţiunea penalã se pune în mişcare la plângerea prealabilã într-o infracţiune care se urmãreşte din oficiu, întrucât s-ar încãlca prevederile art. 362 alin.1 lit.c) care aratã limitele în care partea vãtãmatã poate face apel.

Este posibil ca partea vãtãmatã, suferind şi un prjudiciu material, sã se constituie şi parte civilã. În acest caz, calitatea de parte vãtãmatã se cumuleazã cu cea de parte civilã. Partea vãtãmatã îşi pãstreazã dreptul de a face apel în ce priveşte latura penalã, independent de constituirea sa ca parte civilã. Dacã s-a retras din calitatea de parte civilã, persoana respectivã rãmâne în continuare în proces, ca parte vãtãmatã şi, dacã a pus în miscare acţiunea penalã prin plângere prealabilã, poate declara apel numai în ce priveşte latura penalã a cauzei.

Apelul poate fi declarat şi de cãtre reprezentantul legal al pãrţii vãtãmate sau de cãtre apãrãtor.

Prin Decizia nr.100 din 9 martie 2004[5] ,  Curtea Constituţională a constatat că dispoziţia “în cazurile în care acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă, dar numai în ceea ce priveşte latura penală”, din cuprinsul art.362 alin.1 lit c) C.proc.pen. este neconstituţional. În motivarea deciziei, Curtea a arătat că dispoziţiile art.362 alin.1 lit.c) contravin principiului egalităţii în drepturi, consacrat în art.16 alin.1 din Constituţie, republicată, deoarece pun persoana vătămată, care este subiect pasiv al infracţiunii şi al raportului substanţial de conflict, în poziţie de inferioritate faţă de inculpat, subiectul activ al infracţiunii, care are dreptul de a folosi nestânjenit calea de atac a apelului. Or, este inadmisibil ca inculpatul să poată exercita apelul, iar victima sa, parte vătămată în proces, să nu aibă acest drept.

De asemenea, dispoziţiile art.362 alin.1 lit.c) vin în contradicţie şi cu art.21 din Constituţie, referitor la accesul liber la justiţie, dat fiind că îngrădeşte dreptul unor părţi ale unuia şi aceluiaşi proces penal de a exercita căile legale de atac. S-a mai arătat că, în situaţia în care partea vătămată este împiedicată să exercite căile ordinare de atac, aceasta nu-şi poate valorifica şi apăra drepturile în faţa instanţei de apel sau de recurs, întrucât cauza ori nu va ajunge în faţa acestor instanţe ori, în eventualitatea apelului sau recursului declarat de inculpat, nu se poate înrăutăţi situaţia acestuia.

Constatând neconstituţionalitatea dispoziţiilor menţionate din cuprinsul art.362 alin.1 lit.c) C.proc.pen., Curtea înţelege să procedeze la revizuirea practicii sale în materie, urmând ca persoana vătămată să poată exercita calea de atac a apelului, indiferent de modul în care se pune în mişcare acţiunea penală (din oficiu sau la plângere prealabilă).

4. Partea civilã şi partea responsabilã civilmente pot exercita calea de atac a apelului numai în ce priveşte latura civilã (art. 362 alin. 1 lit.d) C.proc.pen.), deoarece au drepturi şi obligaţii procesuale care decurg din acţiunea civilã atunci când aceasta se exercitã alãturi de cea penalã.

S-a arãtat în literatura de specialitate[6] cã apelul pãrţii civile şi al pãrţii responsabile civilmente poate viza şi aspecte ale laturii penale, dar numai în mãsura în care ar produce consecinţe asupra laturii civile. Apelul nu se poate referi însã la aspectele ce vizeazã latura penalã a procesului în cazul în care latura civilã a fost disjunsã şi nu a fost încã rezolvatã.

Apelul poate fi declarat pentru partea civilã şi partea responsabilã civilmente de cãtre reprezentantul legal şi apãrãtor.

Prin Decizia nr.482 din 9 noiembrie 2004[7], Curtea Constituţională a constatat că dispoziţiile art.362 alin.1 lit.d) C.proc.pen.  sunt neconstituţionale în măsura în care nu permit părţii civile şi părţii responsabile civilmente să exercite apelul şi în ce priveşte latura penală a procesului.

În motivarea deciziei, Curtea a arătat că, în cazul în care persoana vătămată formulează, în cadrul procesului penal, pretenţii pentru repararea prejudiciului material suferit ca urmare a săvârşirii infracţiunii, aceasta cumulează două calităţi procesuale: calitatea de parte vătămată şi calitatea de parte civilă. Aceste două părţi ale procesului penal se află într-o situaţie identică, şi anume în situaţia de persoană lezată în drepturile sale prin săvârşirea infracţiunii, ceea ce justifică “interesul legitim” la care se referă art.21 din Constituţie. Astfel, dispoziţiile art.362 alin.1 lit.d) contravin principiului constituţional al egalităţii cetăţenilor în faţa legii.

De asemenea, există inegalitate de tratament în ceea ce priveşte accesul la căile de atac în primul rând între partea civilă şi partea responsabilă civilmente, pe de o parte şi inculpat, de de altă parte, iar în al doilea rând, între acestea şi persoanele prevăzute în art.362 alin.1 lit f), care pot face apel atât în ce priveşte latura penală, cât şi în ce priveşte latura civilă.

S-a mai arătat că, atât partea civilă cât şi partea responsabilă civilmente au interesul pentru soluţionarea laturii penale a procesului, în condiţiile în care de stabilirea existenţei faptei penale şi a vinovăţiei inculpatului judecat în cauză depinde şi soluţionarea laturii civile a procesului.

Considerentele deciziei prin care s-au declarat neconstituţionale  prevederile art.362 alin.1 lit.c) C.proc.pen. sunt valabile şi în argumentarea deciziei de faţă.

5. Martorul, expertul, interpretul si apãrãtorul pot declara apel numai cu privire la cheltuielile judiciare ce li se cuvin (art.362 alin.1 lit.e) C.proc.pen.). Aceste persoane nu sunt pãrţi în procesul penal principal, dar au calitatea de subiecţi procesuali, fiind îndreptãţiţi sã atace cu apel un act  procesual, atunci când drepturile lor privind cheltuielile judiciare au fost netemeinic sau nelegal stabilite ori nu au fost luate în considerare. Apelul declarat de apãrãtor vizeazã interesele proprii ale acestuia şi nu ale pãrţii pe care a asistat-o în cursul procesului penal, în aceastã situaţie doar apãrãtorul fiind titular al dreptului de apel.

Pentru aceste persoane poate declara apel şi reprezentantul legal sau apãrãtorul.

6. Orice persoanã ale cãrei interese legitime au fost vãtãmate printr-o mãsurã sau act al instanţei (art. 362 alin.1 lit f) C.proc.pen.). Este vorba de persoane care nu au avut calitatea de pãrţi în proces şi, ca atare, nu au drepturi si obligaţii care izvorãsc din rezolvarea acţiunilor în procesul penal. Aceste persoane au însã calitatea de subiecţi procesuali, având dreptul sã conteste acele dispozitii din sentinţe prin care interesele lor personale au fost vãtãmate. Apelul nu va putea viza aspecte legate de fondul cauzei.

Şi pentru aceste persoane pot declara apel reprezentantul legal sau apãrãtorul, ca substituiţi procesuali.

---

[1] Papadopol, Vasile; Turianu, Corneliu – Apelul penal, Casa de editură şi presă “Şansa”, Bucureşti, 1994

[2] V.Papadopol, C.Turianu, op.cit.,p.51

[3] Volonciu, Nicolae – Tratat de procedură penală, Ed. Paideia, Bucureşti, 2001.

[4] V.Papadopol, C.Turianu, op.cit., p.54-56, N.Volonciu, op.cit., p.246

[5] Publicată în M.Of. nr.261 din 24 martie 2004

[6] I.Neagu, Tratat de procedură penală, Ed. Global Lex, Bucureşti, 2002, p. 664; D.Rădescu, C.Jipa, op.cit., p.73

[7] Publicată în M.Of. nr. 482 din 15 decembrie 2004

Hotãrârile judecãtoreşti penale supuse apelului

Art. 361 C.proc.pen. stabileşte regula conform cãreia sentinţele pot fi atacate cu apel, iar încheierile date în primã instanţã pot fi apelate numai o datã cu fondul. Prin urmare sunt excluse din rândul hotãrârilor apelabile deciziile şi încheierile pronunţate în cadrul cãilor de atac, acestea din urmã având regimul juridic al deciziilor la care se raporteazã.

Sentinţa este o hotãrâre prin care cauza este soluţionatã în primã instanţã şi este susceptibilã de a fi atacatã cu apel imediat si independent, în timp ce încheierile au rolul de a pregãti soluţionarea cauzei, neavând o poziţie procesualã de sine stãtãtoare. De aceea, nu ar fi justificat un apel separat numai împotriva acestor încheieri, ci este firesc ca acestea sã fie atacate numai o datã cu hotãrârea asupra fondului, cu care se aflã în strânsã legãturã. Reglementând posibilitatea atacãrii cu apel a încheierilor numai o datã cu fondul, legiuitorul a asigurat o mai bunã administrare a justiţiei prin evitarea de blocaje si întârzieri în desfãşurarea procesului penal. Astfel se reduce termenul în care procesul se va soluţiona, fãrã a fi întârziat de soluţionarea apelurilor care s-ar declara separat împotriva încheierilor date în primã instanţã şi care, prin natura lor, nu soluţioneazã fondul cauzei, dar pot conduce la amânarea rezolvãrii ei.

În alin.3 al art.361 se mai prevede cã apelul declarat împotriva sentinţei se socoteşte fãcut şi împotriva încheierilor, chiar dacã acestea au fost date dupã pronunţarea sentinţei.

Nu toate sentinţele şi încheierile sunt supuse apelului, unele sunt susceptibile a fi atacate numai cu recurs, altele nefiind însã supuse nici unei cãi de atac.

Astfel, s-a arãtat[1] cã, pentru a putea fi exercitatã calea de atac a apelului, este necesarã îndeplinirea cumulativã a urmãtoarelor condiţii:

–       hotãrârea judecãtoreascã atacatã sã fie datã în primã instanţã;

–       hotãrârea sã nu fie definitivã;

–       legea sã nu interzicã atacarea hotãrârii respective, adicã aceasta sã fie susceptibilã a fi atacatã cu apel;

–       sã existe un titular legal al dreptului de apel, iar acesta sã aibã interesul sã-l exercite şi sã-şi manifeste voinţa în acest sens;

–       apelul sã fie declarat în forma şi în termenul prevãzute de lege.

Sentinţele supuse apelului

Legiuitorul nu a prevãzut expres care sunt acele hotãrâri care pot fi atacate cu apel, ci, în art.361 alin.1 C.proc.pen., enumerã  sentinţele nesusceptibile de apel. Astfel, nu pot fi atacate cu apel:

a)    sentinţele pronunţate de judecãtorii privind infracţiunile menţionate în art. 279 alin. 2 lit.a). este vorba de acele infracţiuni pentru care plângerea prealabilă se adresează direct instanţei de judecată. În aceste cazuri hotărârea este susceptibilă de o singură cale de atac şi anume recursul. Legiuitorul a ales această derogare datorită gravităţii reduse pe care o prezintă aceste fapte, ceea ce permite simplificarea mecanismelor procesuale prin parcurgerea numai a două grade de jurisdicţie;

b)    sentinţele pronunţate de tribunalele militare privind infracţiunile menţionate în art. 279 alin. 2 lit.a) si infracţiunile contra ordinii şi disciplinei militare sancţionate de lege cu pedeapsa închisorii de cel mult 2 ani;

c)    sentinţele pronunţate de curţile de apel şi Curtea Militarã de Apel. Apelul, în aceste cazuri, nu este posibil, deoarece între curţile de apel  şi Curtea Militară de Apel, pe de o parte şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pe de altă parte, nu există o instanţă intermediară care ar putea soluţiona apelul. Astfel, instanţa supremă ar trebui să stabilească situaţia de fapt şi să judece în mod curent fondul cauzei, ceea ce nu este de dorit;

d)    sentinţele pronunţate de secţia penalã a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. În cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie parcurgerea a trei grade de jurisdicţie nu este posibilă. Împotriva hotărârii pronunţate în primă instanţă de o secţie a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu se poate exercita apelul, ci numai recursul, care va fi soluţionat în Secţii Unite;

e)    sentinţele de dezînvestire. Legiuitorul nu a mai prevăzut posibilitatea exercitării apelului în cazul acelor sentinţe, pentru a asigura o cât mai mare operativitate în soluţionarea cauzelor, prin zădărnicirea folosirii abuzive a apelului împotriva unor hotărâri care nu rezolvă cauza, ci doar preced soluţionarea acesteia.

Aceste sentinţe fie sunt supuse doar recursului, fie exclud exercitarea oricărei căi de atac.

În ceea ce priveşte sentinţele susceptibile de apel, acestea au fost clasificate[2], în funcţie de felul competenţei în baza cãreia prima instanţã a soluţionat cauza, în urmãtoarele categorii:

1.    sentinţe penale prin care au fost soluţionate în primã instanţã acţiunea penalã şi acţiunea civilã sau numai una dintre ele. Acestea pot fi:

–       sentinţe de condamnare, achitare sau încetare a procesului penal, indiferent dacã acţiunea civilã a fost admisã, respinsã ori lãsatã nesoluţionatã;

–       sentinţe prin care, deşi nu s-a aplicat o pedeapsã, s-a luat o mãsurã de siguranţã sau o mãsurã educativã;

–       sentinţe prin care prima instanţã a admis sau a respins o cerere de revocare ori înlocuire a libertãţii supravegheate sau o cerere pentru liberarea minorului dintr-un centru de reeducare înainte de a deveni major ori pentru revocarea sau prelungirea internãrii într-un centru de reeducare;

–       sentinţe prin care prima instanţã, care se pronunţase anterior asupra acţiunii penale, a soluţionat numai acţiunea civilã sau când, dupã decesul inculpatului şi încetarea procesului penal, judecarea acţiunii civile a continuat faţã de moştenitorii acestuia;

2.    unele sentinţe pronunţate în cadrul soluţionãrii unei cãi extraordinare de atac, cum ar fi, spre exemplu, sentinţa prin care a fost respinsã în principiu cererea de revizuire sau prin care a fost admisã sau respinsã în fond aceastã cale de atac şi cea datã în cazul în care contestaţia în anulare a fost introdusã la prima instanţã pe temeiul autoritãţii de lucru judecat;

3.    sentine pronunţate de judecãtorie sau tribunal în baza  art.460 C.proc.pen., ca instanţã de executare sau ca instanţã în a cãrei razã teritorialã se aflã locul de deţinere, în soluţionarea unor situaţii legate de executarea hotãrârii penale, cum ar fi: schimbãrile necesare în executarea unor pedepse sau schimbãrile şi incidentele ce se pot ivi cu ocazia punerii în executare a mãsurilor de siguranţã;

4.    sentinţe pronunţate în cadrul unor proceduri speciale: reabilitarea, constatarea rezultatelor reconstituirii unui dosar sau înscris, recunoaşterea hotãrârilor penale sau a actelor judiciare strãine.

Atacarea cu apel a încheierilor

Potrivit art.361 alin.2, încheierile date în primã instanţã pot fi atacate cu apel numai o datã cu fondul. Aceste încheieri preced soluţionarea în fond a cauzei şi fac parte integrantã din hotãrârea care se va  pronunţa. De aceea, în alin.3, legiuitorul a prevãzut cã apelul declarat împotriva sentinţei se socoteşte fãcut şi împotriva încheierilor. Nu mai este necesar ca cererea de apel sã vizeze în mod expres şi încheierile, acestea fiind socotite, implicit, ca atacate prin simpla exercitare a dreptului de apel împotriva sentinţei prin care s-a rezolvat fondul cauzei.

Încheierile supuse apelului au fost grupate în doctrinã[3] în urmãtoarele categorii:

–       încheieri prin care instanţa s-a pronunţat asupra apãrãrilor formulate de cãtre pãrţi sau asupra probelor propuse de acestea;

–       încheieri prin care se iau mãsuri pentru buna administrare a justiţiei;

–       încheieri prin care se iau unele mãsuri procesuale, ca mãsuri de siguranţã sau asigurãtorii;

–       încheieri de admitere în principiu a cererii de revizuire.

Mai pot fi incluse în rândul încheierilor atacabile o datã cu fondul şi acelea care, deşi au legãturã cu cauza, au fost date dupã pronunţarea sentintei. Apelul declarat împotriva sentinţei se considerã îndreptat şi împotriva acestor încheieri, date dupã pronunţarea hotãrârii, chiar dacã nu existau în momentul declarãrii apelului.

Existã însã şi încheieri supuse unui regim diferit:

–       încheieri care nu pot fi atacate cu apel, cu condiţia ca legea sã prevadã aceasta în mod expres;

–       încheieri care pot fi atacate cu apel separat, dar care urmeazã a fi judecat numai dupã pronuntarea sentinţei;

–       încheieri împotriva cãrora nu poate fi folositã nici o cale de atac.

---

[1] C.S. Paraschiv, Drept procesual penal, Ed.Lumina Lex, Bucureşti, 2002, p.498; Ghe. Mateuţ, op.cit., p.22

[2] Gr. Theodoru, Hotărârile penale supuse recursului, Rev.Română de Drept, nr. 7 din 1969,  p.10-11, 14-15, V.Papadopol, C.Turianu, op.cit., p.33-35, D.Rădescu, C.Jipa, op.cit., p.40-43

[3] Gr.Theodoru, op.cit.,p.16-18, V.Papadopol, C.Turianu, op.cit., p.42-43, D.Rădescu, C.Jipa, op.cit., p.52-54

Martorii sub altă identitate

Potrivit art.86¹ alineatul 1 Cod procedură penală se poate încuviinţa martorului de a nu-şi declara identitatea reală, localitatea de domiciliu sau cea de reşedinţă dacă există probe temeinice sau indicii că prin declararea acestora s-ar pune în pericol viaţa, integritatea corporală sau libertatea.1

Măsurile de protecţie oferite martorului se referă în principal la:

v   protecţia datelor de identificare; persoana va fi prezentată în documentele care se întocmesc în cauza penală sub o altă identitate, un alt domiciliu.

v   protecţia declaraţiei martorului;

v   ascultarea martorului protejat de către organele judiciare sub o altă identitate decât cea reală sau pe bandă videomagnetică cu distorsionarea vocii şi a imaginii, pentru a nu putea fi recunoscut;

v   asigurarea măsurilor de siguranţă la domiciliu şi pe timpul deplasărilor;

v   schimbarea identităţii;

v   schimbarea domiciliului; schimbarea înfăţişării.

Martorul faţă de care se va dispune această măsură va beneficia de o altă identitate sub care va apărea în faţa organelor judiciare. Această măsură poate fi dispusă de către procuror în cursul urmăririi penale, iar în cursul judecăţii de către instanţă la cererea motivată a procurorului, a martorului sau a oricărei alte persoane îndreptăţite. Concomitent cu atribuirea unei identităţi false, se procedează la conservarea datelor privind identitatea reală. Se va întocmi un proces-verbal care va conţine aceste date, care va fi păstrat la sediul parchetului care a efectuat sau a supravegheat efectuarea urmăririi penale, sau după caz la sediul instanţei într-un loc special, în plic sigilat, în condiţii de maximă siguranţă. Procesul-verbal va fi semnat de către cel care a înaintat cererea precum şi de cel care a dispus măsura.

Documentele privind identitatea reală a martorului vor fi prezentate procurorului sau completului de instanţă, în condiţii de strictă confidenţialitate.

Documentele privind identitatea reală a martorului vor fi introduse în dosar numai după ce procurorul prin ordonanţă sau instanţa prin încheiere a constatat că pericolul ce a determinat luarea acestei măsuri a dispărut. În aceste situaţii dacă există mijloace tehinice corespunzătoare, procurorul sau instanţa poate admite ca martorul să fie ascultat fără a fi prezent fizic la locul unde se află organul de urmărire penală, sau în sala de judecată prin intermediul mijloacelor tehnice. Luarea declaraţiilor martorilor în aceste condiţii se face în prezenţa procurorului art.86²(1) Cod procedură penală. Martorul va fi ascultat prin intermediul unei reţele de televiziune cu imaginea şi vocea distorsionate, astfel încât să nu fie recunoscut. Declaraţia martorului ascultat se înregistrează prin mijloace tehnice video sau audio şi redate integral apoi în formă scrisă.

În cursul urmăririi penale, se întocmeşte un proces-verbal în care se redă cu exactitate declaraţia martorului şi va fi semnată de către procurorul care a fost present la ascultarea martorului şi de organul de urmărire penală, acesta se depune la dosarul cauzei. Declaraţia martorului, transcrisă va fi semnată şi de către acesta, fiind păstrată în dosarul depus la parchet, într-un loc special, în plic sigilat în condiţii de maximă siguranţă.

În cursul judecăţii, declaraţia martorului va fi semnată de către procurorul care a fost prezent la ascultarea martorului şi de preşedintele completului de judecată. Declaraţia transcrisă va fi semnată şi de către martor, păstrată în dosarul cauzei la sediul instanţei. Casetele video sau audio pe care s-a efectuat înregistrarea declaraţiei martorului, în original, vor fi păstrate fie la sediul parchetului, fie la sediul instanţei; acestea vor fi sigilate cu sigiliul parchetului sau instanţei.

La terminarea urmăririi penale casetele video sau audio vor fi înaintate instanţei competente, împreună cu dosarul cauzei. Instanţa de judecată poate admite, din oficiu, la cererea procurorului sau la cererea părţilor, efectuarea unei expertize tehnice privind mijloacele prin care a fost audiat martorul, pentru a se constata certitudinea înregistrării declaraţiei. Pot fi audiaţi ca martori sub o altă identitate şi investigatorii sub acoperire, experţii.

Declaraţiile martorului protejat pot servi la aflarea adevărului numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte sau împrejurări care rezultă din ansamblul probelor existente în cauză.

1. Art. 86^1: Protecţia datelor de identificare a martorului
   Dacă există probe sau indicii temeinice că prin declararea identităţii reale a martorului sau a localităţii acestuia de domiciliu ori de reşedinţă ar fi periclitată viaţa, integritatea corporală sau libertatea lui ori a altei persoane, martorului i se poate încuviinţa să nu declare aceste date, atribuindu-i-se o altă identitate sub care urmează să apară în faţa organului judiciar.
   Această măsură poate fi dispusă de către procuror în cursul urmăririi penale, iar în cursul judecăţii de instanţă, la cererea motivată a procurorului, a martorului sau a oricărei alte persoane îndreptăţite.
   Datele despre identitatea reală a martorului se consemnează într-un proces-verbal, care va fi păstrat, la sediul parchetului care a efectuat sau a supravegheat efectuarea urmăririi penale ori, după caz, la sediul instanţei, într-un loc special, în plic sigilat, în condiţii de maximă siguranţă. Procesul-verbal va fi semnat de cel care a înaintat cererea, precum şi de cel care a dispus măsura.
   Documentele privind identitatea reală a martorului vor fi prezentate procurorului sau, după caz, completului de judecată, în condiţii de strictă confidenţialitate.
   În toate cazurile, documentele privind identitatea reală a martorului vor fi introduse în dosarul penal numai după ce procurorul, prin ordonanţă sau, după caz, instanţa, prin încheiere, a constatat că a dispărut pericolul care a determinat luarea măsurilor de protecţie a martorului.
   Declaraţiile martorilor cărora li s-a atribuit o altă identitate, redate în procesul-verbal al procurorului potrivit art. 86^2 alin. 5, precum şi declaraţia martorului, consemnată în cursul judecăţii şi semnată de procurorul care a fost prezent la ascultarea martorului şi de preşedintele completului de judecată, potrivit art. 86^2 alin. 6, teza I, pot servi la aflarea adevărului numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte şi împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză.
   Pot fi audiaţi ca martori cărora li s-a atribuit o altă identitate şi investigatorii sub acoperire.
   Dispoziţiile prevăzute în alin. 1 – 6 se aplică şi experţilor. [↩]

Dreptul de uzufruct si dreptul de abitaţie

Dreptul de uzufruct

Dreptul de uzufruct reprezintă un drept real principal derivat asupra bunului, mobil sau imobil, al altei persoane, şi pe care îl deţine pe o perioadă determinată de timp. Conţinutul acestuia poate fi dedus din caracterele pe care le prezintă şi care sunt:

a)      se constituie asupra bunurilor altuia;

b)      este opozabil terţilor prin faptul că este un drept real;

c)      este temporar, astfel că uzufructuarul care este persoană fizică poate fi cel mult viager, iar dacă este persoană juridică poate să-l folosească cel mult 30 de ani;

d)     este intransmisibil.

Uzufructuarul poate dispune de acest drept prin mai multe mijloace, fie conform prevederilor legii, fie prin voinţa sa şi a titularului dreptului de proprietate, prin convenţie sau testament. Avantajul pe care îl prezintă dreptul de uzufruct este acela că titularul său are posibilitatea de a-l conserva şi exercita într-un mod mai comod. Cerinţa este ca uzufructuarul să-i înapoieze nudului proprietar bunul în starea în care l-a primit, putând să reţină pentru sine doar fructele, în limitele şi cu respectarea destinaţiei bunului.

Încetarea dreptului de uzufruct este marcată de următoarele cazuri: moartea uzufructuarului, expirarea termenului pe durata căruia s-a constituit, când uzufructuarul dobândeşte şi calitatea de nud proprietar, când uzufructuarul renunţă la dreptul său, prin prescripţie achizitivă, prin decăderea din drept a uzufructuarului, ori prin neexercitarea dreptului pe o perioadă mai mare de 30 de ani.

La momentul când trebuie lichidat acest drept real, uzufructuarul trebuie să predea bunul, încetând folosinţa asupra acestuia. În cazul în care a adus îmbunătăţiri bunului proprietarul  nu trebuie să i le plătească deşi au ridicat valoarea bunului; lucrul trebuie predat exact aşa cum a fost preluat de către uzufructuar, cu excepţia cazurilor când bunul s-a distrus datorită vechimii sau a unui caz fortuit.

Acest dezmembrământ al dreptului de proprietate se înscrie în cartea funciară ca sarcină, în partea a treia, ori asupra întregului corp de proprietate, ori asupra uneia dintre părţile acestuia, conform art.21 din Legea cadastrului şi a publicităţii imobiliare.

Dreptul de abitatie

Dreptul de abitaţie se aseamănă foarte mult cu dreptul de uzufruct prin faptul că se stabilesc şi se pierd în acelaşi mod, diferenţa constând doar în întinderea lor, la dreptul de abitaţie fiind mai mică. Se şi aplică aceleaşi reguli ca şi la uzufruct.

” Dreptul de abitaţie este un drept de uz care are ca obiect un imobil cu destinaţie de locuinţă. Titularul său are dreptul de a poseda şi folosi imobilul altei persoane, pentru satisfacerea nevoilor proprii de locuit şi ale familiei sale” [1]. Întinderea atributelor acestui tip de titular se rezumă doar la folosinţă, fără a mai putea dispune şi altfel de dreptul de abitaţie. Acest drept nu poate fi cedat, nici închiriat, neputându-se constitui asupra lui vreun drept tabular.

Este totuşi un drept pe care alte persoane trebuie să-l respecte, sub sancţiunea legii, chiar dacă ar fi vorba despre nudul proprietar. “Nerespectarea de către cumpărători a clauzei prin care s-a constituit în favoarea vânzătoarei un drept real de abitaţie, chiar în cazul în care culpa acestora ar fi dovedită, nu justifică soluţia de rezoluţiune a contractului de vânzare-cumpărare.  În vederea  valorificării dreptului său derivând din actul juridic cu caracter constitutiv, încorporat în contractul încheiat în formă autentică, vânzătoarea are la dispoziţie, la alegere, pentru a reintra în spaţiul locativ a cărui folosinţă şi-a rezervat-o, fie o acţiune reală (confesorie), care îndeplineşte pentru titularul unui drept de abitaţie acelaşi rol pe care-l are acţiunea în revendicarea pentru proprietate, fie o acţiune personală fondată pe actul juridic care constituie titlul abitaţie (CSJ, sc., dec. nr.1767 din 29 septembrie 1992)” [2].

Trăsăturile dreptului de abitaţie sunt două: titularul poate fi doar o persoană fizică şi are un caracter personal, putând fi exercitat numai pentru satisfacerea nevoilor proprii de locuit ale familiei titularului. De aici se poate deduce că acest drept este inalienabil, insesizabil şi în mod obişnuit nu poate fi închiriat, doar dacă depăşeşte nevoile de locuit ale titularului.

Dreptul de abitaţie poate fi constituit fie prin contract, fie prin testament. Iar soţul supravieţuitor poate dobândi acest drept ex lege, fără a fi obligat la îndeplinirea altor formalităţi, dacă îndeplineşte câteva condiţii (casa de locuit să facă parte din succesiunea soţului decedat şi soţul supravieţuitor să nu aibă vreo altă locuinţă.

Ca orice alt drept şi dreptul de abitaţie poate fi apărat prin intermediul legii. Acţiunile pe care le poate iniţia în justiţie sunt acţiunea confesorie, acţiune reală şi petitorie, dar şi acţiunea personală. Aceasta din urmă se îndreaptă împotriva proprietarului locuinţei, cu condiţia ca abitaţia să se fi constituit printr-un act juridic.

Fiind dezmembrământ al dreptului de proprietate, dreptul de abitaţie se înscrie ca şi sarcină, în partea a treia a cărţii funciare, fie asupra întregului corp de proprietate, fie doar asupra uneia dintre părţile acestuia.

---

[1] Eugen Chelaru, Curs de drept civil. Drepturi reale principale, Ed. All Beck, 2000, p.168;

[2] Smaranda Angheni, Marieta Avram, Rozalia Ana Lazăr, Iosif Ionescu, Buletinul Jurisprudenţei 1990-2003. De la Curtea Supremă de Justiţie la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Ed. All Beck, 2004,;

Registrul cadastral de publicitate imobiliară

Noua reglementare în domeniul publicităţii imobiliare a fost justificată de progresul pe care sistemul de drept românesc l-a realizat, mai ales după evenimentele petrecute în decembrie 1989. Dezvoltarea economiei de piaţă modernă şi democrată a contribuit la apariţia sistemului de publicitate imobiliară prin noile cărţi funciare, reglementat prin dispoziţiile Legii nr.7/1996, Legea cadastrului şi a publicităţii imobiliare. Prin acest act normativ s-a urmărit asigurarea unei mai bune securităţi privind circulaţia juridică a terenurilor, dar şi o cunoaştere mai bună a situaţiei juridice în care se găseşte un imobil, în raport cu un terţ interesat de acesta.

“Legea cadastrului şi publicităţii imobiliare nr.7/1996 a reglementat două instituţii distincte însă interferente şi anume instituţia tehnică a cadastrului (art.1-19) şi instituţia juridică a cărţilor funciare. Prin această lege s-au creat premizele ca ţara noastră să ajungă a avea un cadastru naţional general unitar şi modern real unitar de publicitate imobiliară. Prin intermediul acestor instituţii se urmăreşte consolidarea proprietăţii imobiliare şi sporirea încrederii publice în operaţiunile de evidenţă tehnică, economică şi juridică privind bunurile imobile” [1] Sistemul este inspirat din Decretul-Lege nr.115/1938 care a fost valorificat deja în practică şi ale cărui efecte pozitive au fost remarcate. Aşa se explică şi de ce în localităţile unde era aceasta aplicată se va aplica şi în continuare, până când Legea nr.7/1996 va putea efectiv să fie aplicată, adică după terminarea lucrărilor de cadastru general.

Istoria cadastrului este strâns legată de evoluţia procesului de impozitare şi evaluare a terenurilor, dar şi de sistemele de publicitate imobiliară. Progresul mijloacelor de reprezentare cartografică şi de măsurare a suprafeţelor bunurilor imobile a decurs lent, astfel că şi cadastrul a avut parte de o dezvoltare pe măsură. “Începând cu sec. al XVIII-lea procedeele de măsurare a pământului s-au perfecţionat continuu, dar abia la mijlocul sec. al XIX-lea, odată cu perfecţionarea sistemelor de clasificare şi evaluare a terenurilor, precum şi a sistemelor de publicitate imobiliară, cadastrul s-a transformat într-o instituţie cu multiple întrebuinţări.

Complexitatea lui a impus elaborarea, în multe ţări europene, a unor legi pentru organizarea lui uniformă şi executare organizată. Pentru pregătirea tehnicienilor cadastrali s-au înfiinţat şcoli de diferite nivele şi a început să se tipărească cursuri, reviste şi cărţi, care au tratat materia cadastrului funciar din diferite puncte

de vedere” [2]. Dezvoltarea cadastrului şi importanţa care i s-a acordat în tot mai mare măsură au contribuit la constituirea unei materii cu acest titlu, iar diversitatea etapelor prin care a trecut de-a lungul timpului, precum şi numeroasele lucrări care au tratat subiectul au dus la închegarea unei definiţii a cadastrului.

Legea cadastrului şi a publicităţii imobiliare nr.7/1996 ne dă o definiţie a noţiunii de cadastru încă de la început, din art.1 alin1: “Cadastrul general este sistemul unitar şi obligatoriu de evidenţă tehnică, economică şi juridică prin care se realizează identificarea, înregistrarea, reprezentarea pe hărţi şi planuri cadastrale a tuturor terenurilor, precum şi a celorlalte bunuri imobile de pe întreg teritoriul ţării, indiferent de destinaţia lor şi de proprietar”. Din această definiţie ar putea exista tendinţa de confunda noţiunea de cadastru cu noţiunea de carte funciară, însă cele două instituţii nu se acoperă, ci se completează. Atât doar că registrul cadastral este alcătuit din totalitatea cărţilor funciare întocmite pe localităţi. Cele două instituţii au fost cuprinse într-un singur act normativ de către legiuitor tocmai datorită strânsei legături dintre ele.

Cele două instituţii se completează reciproc în sensul că are loc un schimb de informaţii tehnice şi juridice între ele. Şi anume cadastrul, pe baza mijloacelor de întocmire, furnizează cărţii funciare informaţiile cu privire la mai multe aspecte legate de situaţia imobilelor şi identificarea posesorului, cum ar fi: aşezare, mărime, categorie de folosinţă, calitate, venitul cadastral, individualizarea prin numerotare şi posesorul imobilului respectiv. După ce verifică informaţiile primite, cartea funciară le completează cu altele referitoare la drepturi reale, cum ar fi: proprietatea şi dezmembrămintele de proprietate (superficie, servitute, uz şi abitaţie, uzufruct).

“Unele din documente […] servesc la întregirea cărţilor funciare (registrul special de intrare, planul şi mapa înscrisurilor justificative), întrucât numai în cărţile funciare propriu-zise se vor face înscrieri, iar nu şi în registrele cadastrale de publicitate imobiliară, care sunt doar o unitate pur materială. Alte documente – repertoriul imobilelor, indexul alfabetic al proprietarilor la care se adaugă şi registrul special de intrare (care îndeplineşte în fapt funcţii multiple) – sunt întocmite pentru a uşura consultarea cărţilor funciare şi a înlesni, totodată, activitatea de carte funciară” [3]. Tot  cartea funciară se opreşte cu menţiuni şi asupra titularului acestor drepturi luând în considerare şi faptele juridice care influenţează situaţia imobilului, după care înscrie aceste informaţii în documentele oficiale publice. Rezultă aşadar că ambele instituţii sunt foarte necesare într-un stat modern şi democrat, deoarece oferă o biografie completă asupra situaţiei juridice a imobilelor, informaţii necesare şi utile terţilor interesaţi de aceasta.

Instituţia cadastrului este reprezentată pe de o parte prin cadastrul general iar pe de altă parte prin cadastrul de specialitate. Cum am văzut cadastrul general oferă o imagine de ansamblu asupra imobilelor şi asupra proprietarilor acestora. În schimb, cadastrul de specialitate, după cum reiese chiar din denumire, se axează pe câteva aspecte de detaliu precum: suprafaţa, categoria de folosinţă şi proprietar.

Pentru o mai bună înţelegere a rolului cadastrului general în sistemul de publicitate imobiliară este binevenită prezentarea obiectivelor care stau la baza acestui sistem şi care sunt următoarele:

a) “Identificarea, înregistrarea şi descrierea, în documentele cadastrale, a terenurilor şi a celorlalte bunuri imobile prin natura lor, măsurarea şi reprezentarea acestora pe hărţi şi planuri cadastrale, precum şi stocarea datelor pe suporturi informatice;

b) Asamblarea şi integrarea datelor furnizate de  cadastrele de specialitate;

c) Identificarea şi înregistrarea tuturor proprietarilor şi a altor deţinători legali de terenuri şi de alte bunuri imobile, în vederea asigurării publicităţii şi opozabilităţii drepturilor acestora faţă de terţi;

d) Furnizarea datelor necesare sistemului de impozite şi taxe pentru stabilirea corectă a obligaţiilor fiscale ale contribuabililor” (art.2 alin.2).

În  primul  rând, pentru ca un imobil  să  poată  fi  înregistrat  într-un  registru  public  este necesar să   se efectueze o serie de operaţiuni de ordin material, prin care se oferă imobilului o identitate distinctă. Aceste operaţiuni sunt de delimitare, bornare, măsurare şi reprezentare pe hărţi şi registre de suprafeţe. În acest sens preia informaţiile de la ştiinţa măsurătorilor terestre, care studiază globul pământesc. Apoi cadastrul trebuie să ofere informaţii legate de calitatea imobilului, astfel că apelează la informaţiile de pedologie, referitoare la capacitatea de producţie a solului şi calitatea acestuia comparativ cu alte terenuri. Ca orice proprietar de imobil, persoana în cauză trebuie să cunoască valoarea imobilului său în vederea valorificării pe de o parte, iar pe de altă parte cadastrul să poată determina impozitul, situaţie în care se face apel la informaţiile puse la dispoziţie  prin evidenţele contabile şi metodologice de calcul elaborate de economia agrară. Şi nu în ultimul rând “se stbilesc diferite legături între cetăţeni, între aceştia şi stat, între diferite organizaţii obşteşti şi stat, între aceştia şi cetăţeni. Aceste legături (raporturi) sunt reglementate de acte normative şi respectarea lor este obligatorie, iar la nevoie este impusă prin forţa de constrângere a statului. Cadastrul are strânse legături cu dreptul civil, dreptul administrativ şi dreptul funciar, de ale căror prevederi trebuie să ţină seama pe parcursul executării lucrărilor de inventariere. Însuşi scopul, metodica şi succesiunea executării lucrărilor de întocmire, păstrare şi modificare a cadastrului sunt precis determinate de legi, regulamente şi instrucţiuni” [4].

Cadastrul şi documentaţia cadastrală nu servesc doar publicităţii imobiliare ci şi altor sectoare de activitate, pe lângă documentaţia tehnică, cea mai amplă de altfel, ce foloseşte la întocmirea cărţii funciare. Astfel documentaţia tehnică a cadastrului serveşte la stabilirea impozitului funciar, la proiectarea amenajării teritoriului, în economie şi administraţie, la completarea hărţilor topografice, în statistică, în cercetare, ştiinţă şi cultură, în administrarea justiţiei.

---

[1] Dumitru Lupulescu, op. cit., p. 243-244;

[2] Miclea, Mircea, Cadastrul şi cartea funciară, Editura All, Bucureşti, 1995, p.25;

[3] Marian Nicolae, Publicitatea imobiliară şi noile cărţi funciare, Ed. Press Mihaela, 2000, p.261;

[4] Mircea Miclea, op. cit., p.33-34;

Reglementare legală a noului sistem de publicitate imobiliară introdus prin Legea 7/1996

Practica judiciară a ajuns la concluzia că este mult mai benefică pentru circulaţia juridică a imobilelor adoptarea unei legi care să unifice formele de realizare a publicităţii imobiliare, ajungându-se la utilizarea unui singur sistem de publicitate unic. Iar această nouă reglementare legală să fie bazată pe sistemul de publicitate reală al cărţii funciare care a fost adoptat prima dată prin Decretul-lege nr. 115/1938, acesta practicându-se deja în Transilvania, Banat, Bucovina, nordul Moldovei.

Astfel s-a promulgat Legea cadastrului şi a publicităţii imobiliare nr.7/1996 publicată în Monitorul Oficial Partea I nr. 61 din 26 martie 1996, prin intermediul căreia se promovează adoptarea progresivă a sistemului cărţii funciare pe întreg cuprinsul ţării. Această lege continuă în mare parte reglementările Decretului-lege nr. 115/1938, convieţuind cu această din urmă reglementare legală până la crearea condiţiilor propice aplicării unitare a Legii nr.7/1996. Este necesar să fie finalizate lucrările cadastrale pentru a putea pune în aplicare noul sistem de publicitate imobiliară.

Profesorul Liviu Pop demonstrează contrariul: “Punerea în aplicare a dispoziţiilor acestei legi referitoare la publicitatea imobiliară pe întregul teritoriu al ţării s-a realizat după intrarea în vigoare a Instrucţiunilor privind înfiinţarea cărţilor funciare cu caracter nedefinitiv care a avut loc la 1 iulie 1999. Pe această dată sistemele de publicitate imobiliară anterioare au încetat să mai aibă aplicabilitate. Numai această interpretare are darul de a face ca Legea nr.7/1996 să se aplice efectiv şi să devină realitate. Dacă s-ar amâna punerea în aplicare a acestei legi până la finalizarea lucrărilor cadastrale ar exista riscul să aibă aceeaşi soartă pe care au avut-o şi legile anterioare prin care s-a reglementat introducerea publicităţii prin cărţi funciare în întreaga ţară. Nu trebuie ignorat faptul că efectuarea şi finalizarea lucrărilor cadastrale necesită o finanţare substanţială şi susţinută, pe care ne îndoim că autorităţile statale sunt dispuse şi au posibilitatea s-o acorde, în condiţiile economice existente în această perioadă” [1].

De la adoptarea Legii nr.7/1996 au mai apărut în domeniu şi alte reglementări care fie au adus modificări Legii cadastrului şi a publicităţii imobiliare, fie au completat-o, pentru a asigura o mai bună interpretare şi aplicare. Există astfel mai multe acte normative cu caracter general care guvernează materia noului sistem de publicitate imobiliară, respectiv:

• Legea cadastrului şi publicităţii imobiliare nr.7/1996;
• Regulamentul de organizare şi funcţionare a birourilor de carte funciară ale judecătoriilor, aprobat prin Ordinul Ministrului Justiţiei nr.2371/C/1997;
• Instrucţiunile privind înfiinţarea noilor cărţi funciare cu caracter nedefinitiv aprobate prin Ordinul Ministrului Justiţiei nr.1330/C/1999, nepublicate;
• Ordinul nr.946 din 12 octombrie 2000 care aprobă Instrucţiunile privind întocmirea documentelor tehnice necesare la înscrierea cu caracter nedefinitiv în noile cărţi funciare;
• Ordinul nr.451 din 15 ianuarie 1999 pentru aprobarea Regulamentului privind autorizarea persoanelor fizice şi juridice care pot să realizeze şi să verifice lucrări de specialitate în domeniile cadastrului, geodeziei şi cartografiei pe teritoriul României;
• Ordinul nr.452 din 2 februarie 1999 privind aprobarea Normelor tehnice pentru introducerea cadastrului general;
• O.U.G. nr.291/2000;
• O.U.G. nr.70/2000;
• Legea nr.78/2002;
• O.U.G. nr.41/2004;

Aceste din urmă patru acte normative modifică Legea nr.7/1996.

La aceste dispoziţii se mai pot adăuga şi alte câteva acte normative care nu reglementează doar acest domeniu dar conţin câteva norme speciale care au ca obiect unele operaţiuni juridice susceptibile de înscrisuri în noile cărţi funciare. Mai importante dintre aceste prevederi sunt:

• Art. 35/1 şi 69 din Legea locuinţei nr.114/1996;
• Art.15 din Legea nr.54/1998 privind circulaţia juridică aterenurilor;
• Art.16 din O.G. nr.51/1997 privind operaţiunile de leasing;
• Art.34 din Legea 219/1998 privind regimul concesiilor.

Aceste modificări şi completări ulterioare au în vedere mai multe aspecte tehnice, organizatorice şi pentru aducerea la îndeplinire a dispoziztiilor de ordin juridic ale legii în cauză.

“În legătură cu punerea în aplicare a Legii nr.7/1996, este de reţinut că ea a introdus un sistem real, unic şi unitar de publicitate imobiliară care este de aplicabilitate imediată, dar unificarea sistemelor de publicitate imediată existente se realizează pe întreg teritoriul ţării, după definitivarea cadastrului la nivelul întregii ţări” [2]. Pentru a unifica cele trei sisteme de publicitate existente în dreptul românesc până în anul 1996 (sistemul de publicitate personală al registrelor de transcripţiuni şi inscripţiuni, sistemul de publicitate reală al cărţii funciare şi sistemul cărţilor de publicitate funciară) trebuie să se realizeze cadastrul general naţional, proces care presupune o perioadă de timp îndelungată, precum şi o multitudine de investiţii şi lucrări tehnice.

Acesta este motivul pentru care urmează ca şi în continuare să se aplice Decretul-lege nr.115/1938, acolo unde s-a aplicat şi până acum, ca şi celelalte sisteme de publicitate existente, dar limitativ. Publicitatea imobiliară care se va realiza numai prin cărţile funciare se bazează pe o serie de documente cadastrale ale localităţilor a căror întocmire se realizează progresiv, în timp.

Ca orice alt act normativ, Legea nr.7/1996 are un caracter general, iar dispoziţiile pe care le cuprinde nu pot reglementa toate situaţiile juridice posibile. Din această cauză pot să apară mai multe interpretări în ceea ce priveşte modul ei de aplicare ori momentul intrării în vigoare.

Au existat unele nelămuriri în legătură cu momentul intrării în vigoare a Legii 7/1996. Acest act normativ nu a urmat regula generală de a fi intrat în vigoare la 90 de zile de la publicarea în Monitorul Oficial. ” Problema conflictului legilor în timp este rezolvată tradiţional de dreptul pozitiv la nivel legal. Astfel Codul civil român, inspirându-se din cel francez, arată în art.1 că <<legea dispune numai pentru viitor; ea n-are putere retroactivă>>. În sistemul nostru juridic actual regula devine constituţională prin consacrarea ei în art.15 alin(2) care arată: <<Legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale mai favorabile>>.” [3] În art.72 alin.2 al prezentei legi este prevăzut că la data când se constată finalizarea lucrărilor de cadastru şi a registrelor de publicitate imobiliară privind întregul teritoriu administrativ al unui judeţ îşi încetează aplicabilitatea pentru acel judeţ vechile reglementări în materie, respectiv art.1801-1802, 1816-1823 din Codul civil, art.710-720 din Codul de procedură civilă şi Decretul-lege nr.115/1938 şi Legea nr.242/1947. Rezultă  aşadar că noua lege va intra în vigoare în mod treptat.

“În acest sens , precedentul istoric este edificator. În Transilvania, izvorul juridic al <<cărţilor funduare>> l-au constituit Regulamentul de carte funduară din anul 1855, cât şi Ordonanţa de extindere a acestui Regulament din 5 februarie 1870, urmate de o serie de legi, decrete, ordonanţe, regulamente şi circulare. Pe această bază a putut fi adoptat Decretul-Lege nr.115/1938 pentru unificarea dispoziţiilor privitoare la cărţile funduare, extins în Bucovina chiar în acel an, prin Decretul nr.511/1938, întrucât aici lucrările cadastrale au fost terminate iar în Transilvania şi Banat – extinse abia la data de 12 iulie 1947. Astfel, cele începute în anul 1855 şi-au atins scopul abia în anii 1938 şi 1947, generalizarea cadastrului pe întreg teritoriul ţării, propus prin legea nr.23/1933, neatingându-şi scopul.De asemenea, nici cele propuse prin dispoziţiile art.37-43 din Legea nr.59/1974 (în prezent abrogată) nu şi-au atins scopul. Fireşte astăzi altele sunt condiţiile, însă având în vedere potenţialul economic al ţării nu se poate preconiza o finalizare rapidă a lucrărilor cadastrale” [4]. Noua lege conţine dispoziţii de aplicare eşalonată în timp, privitoare la întocmirea şi funcţionarea cărţilor funciare (art.72), dar şi dispoziţii de aplicare imediată, din momentul intrării în vigoare, referitoare la înfiinţarea birourilor de carte funciară pe lângă judecătorii.

Examinând cuprinsul Legii nr.7/1996 se constată că în titlul I dispoziţiile vizează aspecte tehnice cu privire la organizarea şi efectuarea lucrărilor de cadastru până la preluarea acestora de către Agenţia Naţională de Cadastru şi Publicitate Imobiliară, prin reorganizarea Oficiului Naţional de Cadastru, Geodezie şi Cartografie – O.N.C.G.C. În al doilea titlu se reglementează finalizarea lucrărilor cadastrale care conduce la aplicarea  concretă a Legii publicităţii imobiliare prin cărţile funciare, iar în titlul III sunt prevăzute dispoziţii tranzitorii şi finale care accentuează faptul că momentul intrării în vigoare a prezentei legi coincide cu momentul în care sunt finalizate lucrările cadastrale.

Singurele acte normative pe care Legea nr.7/1996 le abrogă după 90 de zile de la data publicării ei în Monitorul Oficial cunt cele prevăzute la art.72, alineatul ultim:

• “Art.37-43 din Legea fondului funciar nr.59 din 29 octombrie 1974, publicată în Buletinul Oficial nr.138 din 5 noiembrie 1974, cu modificările ulterioare;
• Anexa nr.1 la Decretul nr.146/1985 privund înfiinţarea colectivelor de lucrări cadastrale;
• Decretul nr.305 din 15 septembrie 1971 privind activitatea geodezică, topofotogrammetrică şi cartografică, precum şi procurarea, deţinerea şi folosirea datelor şi documentelor rezultate din această activitate, publicat în Buletinul Oficial nr.111 din 26 septembrie 1971;
• Orice alte dispoziţii contrare prezentei legi”.

Procesul de constituire al cărţilor funciare durează mult şi datorită faptului că au fost târziu adoptate şi

actele normative care să faciliteze şi să lămurească acest proces. Astfel preşedintele O.N.C.G.C. a fost în măsură abia la un interval de trei ani de la publicarea Legii 7/1997, să emită Ordinul nr.983/2000 pentru aprobarea Regulamentului privind autorizarea persoanelor fizice şi juridice care pot să realizeze şi să verifice lucrări de specialitate în domeniile cadastrului, geodeziei şi cartografiei pe teritoriul României, ca şi Ordinul nr. 946/2000 pentru aprobarea Instrucţiunilor privind întocmirea documentaţiei cadastrale tehnice necesare la înscrierea cu caracter nedefinitiv în cartea funciară a actelor şi faptelor juridice referitoare la terenuri şi construcţii. Ca multe alte dăţi sistemul juridic românesc îşi dovedeşte încă o dată lentoarea, ceea ce nu contribuie la progresul societăţii româneşti.

Un alt argument în sensul neaplicării efective a Legii cadastrului şi publicităţii imobiliare îl aduce Ordinul Ministrului Justiţiei nr.1330/C/25.06.1999 privind înfiinţarea cărţilor funciare cu caracter nedefinitiv care prevede în art.3 ali.2 că:”în zonele în care s-a aplicat până în prezent Decretul-Lege nr.115/1938, în situaţia în care, din orice motiv, imobilul nu este înscris în nici o carte funciară, sau a fost înscris, dar cartea funciară a fost distrusă, pierdută, şi nu este posibilă reconstituirea, se va proceda la deschiderea unei noi cărţi funciare cu caracter nedefinitiv, conform Legii nr.7/1996, pe baza schiţei întocmite de o persoană autorizată de oficiul teritorial de cadastru şi avizată de acelaşi oficiu”. Se justifică din nou necesitatea de a menţine în continuare vechile cărţi funciare reglementate prin Decretul-Lege nr.115/1938 şi doar excepţional se vor constitui cărţi funciare cu caracter nedefinitiv în baza Legii nr.7/1996, până la intrarea în vigoare a acesteia din urmă.

“În susţinerea opiniei noastre, potrivit căreia până la finalizarea lucrărilor cadastrale în prezent sunt aplicate prevederile Decretului-Lege nr.115/1938 în zonele în care exista sistemul de carte funciară, aducem şi un argument de ordin practic. Dacă s-ar aplica prevederile Legii nr.7/1996 şi în respectivele zone, procedându-se numai la înfiinţarea de cărţi funciare nedefinitive, există riscul suprapunerii evidenţei existente în vechile cărţi funciare nedefinitive. Tocmai aceasta a fost raţiunea pentru care a fost necesară precizarea, din art.3 alin.2 al Ordinului Ministrului Justiţiei nr.1330/C/25.06.1999, privind înfiinţarea cărţilor funciare cu caracter nedefinitiv, care a prevăzut că în zonele în care s-a aplicat până în prezent Decretul-Lege nr.115/1938, numai în mod excepţional se va proceda la înfiinţarea de cărţi funciare nedefinitive. Doar după finalizarea lucrărilor de cadastru la nivelul judeţului, se va putea observa dacă proprietăţile di evidenţele cadastrale vor coincide sau nu cu situaţia din cartea funciară, putându-se definitiva cărţile funciare nedefinitive, cele existente în temeiul  Decretului-Lege nr.115/1938 fiind definitive deja” [5].

Legiuitorul şi-a mai atras o serie de critici şi în ceea ce priveşte soluţionarea căilor de atac, în sensul că există unele nelămuriri privind actul normativ care ar trebui să fie luat în considerare. Din interpretarea oficială a legii s-a ajuns la concluzia că în ceea ce priveşte procedura căilor de atac nu se aplică prevederile noii legi, până la finalizarea lucrărilor cadastrale. Dar practica judiciară a demonstrat că sunt de imediată aplicare noile prevederi în materie, inclusiv prevederile procedurale cu privire la exercitarea căilor de atac împotriva încheierilor date de judecătorul delegat.

Alt inconvenient al cadrului juridic care s-a creeat pentru aplicarea Legii cadastrului şi a publicităţii imobiliare a fost lipsa actelor normative necesare pentru buna desfăşurare a procesului de introducere a noului sistem de publicitate. Un exemplu ar fi înfiinţarea colilor de carte funciară cu caracter nedefinitiv pentru care lipsesc instrucţiunile privind înfiinţarea cărţilor funciare cu caracter nedefinitiv. A existat o tendinţă de reglementare în acest sens şi anume Ordinul nr.1330/C/25 iunie 1999, al Ministrului Justiţiei dar care nu a mai fost publicat. Astfel birourile de carte funciară au fost nevoite să-şi desfăşoare activitatea fără instrucţiuni adecvate şi necesare pentru acest sector. Aceste birouri de pe lângă judecătorii se ghidează în prezent după dispoziţiile regulamentului de aplicare a Legii nr.7/1996 aprobat prin Ordinul Ministrului Justiţiei nr.2371/C/22 decembrie 1997.

Ca orice alt act normativ şi noua reglementare cuprinde o serie de sancţiuni care urmează a fi aplicate celor care nu respectă dispoziţiile pe care le prevede. Astfel în articolul 66 sunt prevăzute următoarele fapte ce constituie contravenţii:

a)    folosirea, în documente oficiale a altor date cu privire la proprietari, terenuri s-au construcţii decât cele

înscrise în documentele cadastrului;

b)    refuzul proprietarilor imobilelor de a permite accesul personalului de specialitate pentru executarea lucrărilor de cadastru, de geodezie, topografice sau fotogrammetrice;

c)    refuzul de a pune la dispoziţia organelor cadastrale a bazei topografice a altor date sau a documentelor necesare lucrărilor de cadastru de către cei care le deţin; excepţie Ministerul Apărării Naţionale, Ministerul de Interne, Serviciul Român de Informaţii, Serviciul de Informaţii Externe şi Serviciul de Protecţie şi Pază;

d)    publicarea sau difuzarea de materiale cartografice de orice fel, fără avizul Oficiului Naţional de Cadastru Geodezie şi Cartografie, reorganizat în Agenţia Naţională de Cadastru şi Publicitatea Imobiliară şi al ministerelor interesate, care execută lucrări de cadastru de specialitate.

Fiecare contravenţie se sancţionează cu o amendă în funcţie de gravitatea faptei. Ele se constată şi se aplică prin proces-verbal încheiat de către persoane împuternicite de autorităţi publice.

“Din economia legii rezultă că în viitor publicitatea imobiliară se va realiza astfel: până la introducerea în primul judeţ din ţară a noilor cărţi funciare, publicitatea se va realiza în continuare prin sistemele actuale de publicitate şi conform legislaţiei care le reglementează; pe timpul cât va dura introducerea noilor cărţi funciare, în judeţele în care aceste cărţi se vor introduce, publicitatea se va realiza conform Legii nr.7/1996, iar în celelalte judeţe se va realiza, în continuare, prin sistemele actuale de publicitate; iar după introducerea noilor căarţi funciare în ultimul judeţ, ceea ce va marca încheierea cadastrării pe întrega ţară, se va aplica numai noua publicitate. În acest sens, legea prevede că actele normative ce reglementează registrele de transcripţiuni şi inscripţiuni, cărţile funciare actuale şi cărţile de publicitate funciară <<îşi încetează aplicabilitatea>>, pentru fiecare judeţ în parte, <<la data finalizării lucrărilor cadastrale şi a registrelor de publicitate imobiliară pentru întreg teritoriul administrativ al unui judeţ>>, precum şi că aceste acte normative <<se abrogă>> numai <<după definitivarea cadastrului la nivelul întregii ţări>>”. [6] Ca multe alte dăţi sistemul juridic românesc îşi dovedeşte încă o dată lentoarea, ceea ce nu contribuie la progresul societăţii româneşti.

---

[1] Liviu Pop, Dreptul de proprietate şi dezmembrămintele sale, Ed. Lumina Lex, 2001, p.312;

[2] Ioan Sabău-Pop, Consideraţii generale privind publicitatea imobiliară. Necesitatea, obiectivele şi rolul publicităţii imobiliare, Revista Curentul juridic, nr.3-4, 2002, p.185;

[3] Ion Dogaru, Drept civil. Ideea curgerii timpului şi consecinţele ei juridice, Ed.All Beck, 2002, p.57;

[4] Gheorghe Vidican, Spre un nou sistem de publicitate imobiliară, Revista Dreptul nr.7/2003, p.57;

[5] Radu Iosof, Controverse referitoare la aplicarea Legii nr.7/1996 şi Decretului-Lege nr.115/1938, Rev. Curentul Juridic, nr.1-

2/2003, p.112-113;

[6] Ioan Albu, Noile cărţi funciare, Ed. Lumina Lex, 1997, p.47;

Ascultarea martorilor – procedura confruntarii

Precizari prealabile

Confruntarea este un procedeu probator complementar, care constă în reascultarea în mod simultan a persoanelor în ale căror declaraţii date anterior, în aceeaşi cauză penală, există contradicţii care trebuie lămurite. Acest procedeu nu este necesar dacă clarificarea contradicţiilor se poate realiza pe baza probelor de la dosar. Confruntarea poate avea loc nu numai între martori ci şi între părţile din cauză sau alte persoane. Organul judiciar competent poate dispune efectuarea confruntării din oficiu sau la cererea părţilor în faza de urmărire penală; ori la cererea procurorului sau a părţilor în faza de judecată.[1]

În cazul martorilor, cauzele care pot duce la apariţia unor contraziceri cu ocazia cercetării infracţiunilor pot fi de natura subiectivă, precum:

• nesinceritatea acestora, determinată de influenţarea lor de către alte persoane interesate în cauză;
• sentimente de afecţiune sau de duşmănie faţă de părţi;
• relaţii de subordonare în care se găsesc faţă de învinuit sau inculpat;

sau cauze obiective: timpul scurs de la săvârşirea faptei, deficienţe de auz, văz sau de memorare, percepţie şi redare, timpul scurt în care s-a produs evenimentul. Atunci când contradicţiile se referă la aspecte importante ale cauzei şi nu există pericolul punerii de acord a persoanelor nesincere, se va recurge la acest procedeu, deoarece el nu poate fi decât benefic pentru aflarea adevărului şi înlăturarea unor incertitudini, tendinţe de nesinceritate sau de altă natură pe care le-ar putea avea persoanele ascultate în cauză.

Confruntarea este importantă şi pentru:

§  obţinerea unor date noi în cauză, în cazul martorilor de bună-credinţă care nu şi-au putut aminti împrejurări importante în care s-a săvârşit fapta;

§  cunoaşterea mai bună a personalităţii martorului ascultat anterior şi în funcţie de aceasta evaluarea declaraţiei lui.

Simpla existenţă a contradicţiilor între declaraţiile martorilor nu este suficientă pentru efectuarea confruntării deoarece organele judiciare pot încerca lămurirea acestora pe baza probelor din dosar. Efectuarea confruntării prezintă şi posibilitatea persoanelor nesincere de a specula contradicţiile în interes propriu, sesizarea punctelor slabe şi punerea de acord a acestora în legătură cu ceea ce vor susţine. Organul judiciar trebuie să analizeze foarte bine realizarea confruntării, printr-o pregătire temeinică.[2]

Pregătirea confruntării

Având în vedere importanţa deosebită pe care o prezintă pentru aflarea adevărului în cauză, confruntarea trebuie să fie foarte bine pregătită fiind necesară:

§  studierea cu atenţie a declaraţiilor anterioare date în cauză pentru a se stabili care sunt contradicţiile ce nu pot fi clarificate decât prin intermediul acestui procedeu; organul judiciar va analiza care dintre persoanele ce urmează a fi confruntate pot fi apreciate ca fiind sincere şi pentru a stabili cauza contradicţiilor;

§  stabilirea persoanelor ce urmează a fi confruntate şi a întrebărilor ce se vor fi puse; în timpul confruntării pot fi adresate şi alte întrebări, în funcţie de răspunsurile ce vor fi date la întrebările stabilite prin planul de ascultare;

§  stabilirea persoanelor ce urmează a fi confruntate dacă sunt sincere, pentru a realiza o pregătire corespunzătoare în vederea confruntării;

§  reascultarea persoanelor ce urmează a fi confruntate înaintea desfăşurării acestui procedeu pentru a se stabili cauza reală a contrazicerilor din declaraţii şi pentru a se evita pe cât posibil confruntarea;[3] Această ascultare nu se confundă cu ascultarea propriu-zisă, are rolul de a constata apariţia unor noi elemente care să facă posibilă clarificarea, fără confruntarea contradicţiilor din declaraţiile anterioare.

§ invitarea la sediul organului judiciar a persoanelor care urmează a fi reascultate;

§    stabilirea persoanelor din cadrul organului judiciar care urmează să participe la efectuarea confruntării; numărul acestora trebuie să fie de cel puţin doi pentru a asigura observarea corespunzătoare a comportamentului persoanelor ascultate;

§    întocmirea planului de ascultare, menţionându-se următoarele: data şi locul confruntării, aspectele ce trebuie clarificate, întrebările necesare, persoanele ce se vor confrunta, persoanele organului judiciar care vor participa la realizarea confruntării.

Procedura confruntării

Potrivit art.88 C.pr.pen. persoanele confruntate sunt ascultate cu privire la faptele şi împrejurările în privinţa cărora declaraţiile date anterior se contrazic. Persoanele confruntate nu sunt ascultate conform procedurii obişnuite, ci vor răpunde numai la întrebările adresate de organul judiciar care vor clarifica cauza contrazicerilor. Organul de urmărire penală sau instanţa de judecată poate încuviinţa, potrivit dispoziţiilor art.88 alineatul 2  Cod procedură penală, ca persoanele confruntate să-şi pună reciproc întrebări. Confruntarea se va realiza într-un birou stabilit pentru realizarea acestui procedeu, întâietate va avea persoana care s-a remarcat prin probele de la dosar ca fiind sinceră, fiind informată despre activitatea ce se va desfăşura, urmând a fi întrebată dacă îşi menţine declaraţia. Confruntarea se va realiza prin prezenţa celor două persoane aşezate în faţa organului judiciar sau instanţei de judecată pentru a fi observate reacţiile lor la întrebările adresate şi pentru a nu putea comunica între ele.

Persoana ascultată în calitate de martor va depune jurământul prevăzut de art.85 Cod procedură penală, iar în cazul în care nu spune adevărul săvârşeşte infracţiunea de mărturie mincinoasă prevăzută de  art.260 Cod penal. Martorul minor nu va depune jurământ nici cu această ocazie.

Primele întrebări adresate persoanelor confruntate au caracter introductiv prin care sunt întrebate dacă se cunosc şi care este natura relaţiilor dintre ele; după aceasta vor fi adresate întrebările stabilite în planul de confruntare care vizează clarificarea aspectelor contradictorii.

Întrebările trebuie să fie clare, scurte, concise, referindu-se direct la aspectele contradictorii care au determinat confruntarea. Declaraţiile anterioare nu pot fi citite întrucât persoanele confruntate vor avea tendinţa să-şi menţină aceleaşi depoziţii. Întrebările vor fi puse pe rând fiecărei persoane confruntate consemnându-se imediat şi răspunsul; acestea au dreptul să revină asupra răspunsurilor date, să facă completări, precizări. Organul judiciar are obligaţia să adopte un rol activ şi să insiste pentru lămurirea faptelor sau împrejurărilor cauzei care au determinat confruntarea. De asemenea organul judiciar are obligaţia să stabilească cauzele reale care determină în continuare adoptarea unor poziţii divergente între persoanele confruntate. Pe timpul confruntării organul judiciar trebuie să aibă o comportare calmă, pregătire temeinică în legătură cu cauza care se soluţionează. Martorul de rea-credinţă uneori încearcă să creeze incidente pentru a împiedica realizarea confruntării:

• persoana nesinceră neagă că ar cunoaşte persoana cu care este confruntată;
• încercarea martorului de rea-credinţă de a sugera răspunsul pe care trebuie să-l dea persoana cu care este confruntată;
• simularea unor stări de boala, suferinţă pentru a impresiona cealaltă persoană;
• refuzul de a răspunde la întrebările puse.

După epuizarea întrebărilor stabilite în planul confruntării, organul de urmărire penală sau instanţa de judecată pot încuviinţa ca persoanele confruntate să-şi pună reciproc întrebări.

Fixarea rezultatului confruntării

Declaraţiile făcute şi răspunsurile date cu ocazia confruntării se consemnează în proces-verbal, semnat de persoanele confruntate şi de organul de urmărire penală sau de preşedintele completului de judecată precum şi de grefier. În cazul în care persoana confruntată a răspuns la întrebări, dar refuză să semneze se va face menţiune despre acestea în procesul verbal.

Procesul-verbal cuprinde următoarele:

• data şi locul unde este încheiat;
• numele, prenumele şi calitatea celui care îl încheie;
• numele, prenumele, ocupaţia şi adresa martorilor asistenţi, când există;
• descrierea amănunţită a celor constatate, precum şi a măsurilor luate;

• numele, prenumele, ocupaţia şi adresa persoanelor la care se referă procesul-verbal, obiecţiile şi explicaţiile acestora. Dacă vreuna dintre aceste persoane refuză sau nu poate să semneze se face menţiune despre aceasta. Rezultatul confruntării va fi apreciat prin coroborarea datelor obţinute cu celelalte mijloace de probă. În urma confruntării se poate obţine un rezultat pozitiv, în majoritatea cazurilor, sau negativ. Rezultatul este pozitiv când una din persoanele confruntate declară că revine asupra declaraţiei anterioare sau ambele persoane au făcut reciproc reveniri, contrazicerile care au determinat confruntarea sunt înlăturate. Rezultatul este negativ când nici una dintre persoanele confruntate nu revine asupra declaraţiilor făcute anterior confruntării şi nu oferă explicaţii de natură să lămurească contradicţiile.

---

[1] Măgureanu Ilie, “Ascultarea persoanelor în procesul penal”, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2004, pg.216

[2]Neagu Ion,” Drept procesual penal”, Editura Global Lex, Bucureşti, 2004, pg.361

[3] Paraschiv Carmen Silvia, “Drept procesual penal”, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2004,pg.205

Valoarea probatorie a declaraţiilor martorilor

Aprecierea probelor reprezintă unul dintre cele mai importante momente ale procesului penal, deoarece întregul volum de muncă depus de organele de urmărire, instanţele judecătoreşti precum şi de părţile din proces se concretizează în soluţia ce va fi dată în urma acestei activităţi. În art.63 alineatul 2 Cod procedură penală, modificat prin Legea nr.281/2003 se prevede că ” probele nu au valoare dinainte stabilită”. Aprecierea fiecărei probe se face de organul de urmărire penală sau de instanţa de judecată în urma examinării tuturor probelor administrate, în scopul aflării adevărului.

Din cele expuse rezultă următoarele principii:

§   nedeterminarea anticipată de către legiuitor a valorii probelor ce se administrează în procesul penal;

§   libertatea de apreciere a probelor de către organele de urmărire penală şi de instanţele de judecată;

§   stabilirea scopului pentru care sunt examinate şi apreciate probele administrate, anume pentru “aflarea adevărului”.

Potrivit principiului liberei aprecieri a probelor, declaraţiile martorilor au aceeaşi forţă probantă ca şi celelalte mijloace de porbă cu deosebirea că în timp ce declaraţiile învinuitului sau ale inculpatului precum şi cele ale părţilor pot servi la aflarea adevărului numai în măsura în care sunt coraborate cu alte probe art.69 şi art.75 Cod procedură penală. Declaraţiile martorilor pot servi la aflarea adevărului în mod necondiţionat. Aceasta conduce la ideea că în situaţia în care într-o cauză penală există un singur martor, organele judiciare îşi pot întemeia soluţia pe declaraţia acestuia dacă produce încredere deplină că relatează adevărul. Declaraţia unui singur martor considerată sinceră poate fi suficientă pentru condamnarea inculpatului dacă confirmă cu fermitate vinovăţia acestuia.

Declaraţiile martorilor au un caracter relativ, concluzie desprinsă din îndelungata experienţă judiciară. Mărturia care prin ea însăşi produce forţa probantă, trebuie examinată atât în raport cu persoana, cu sursa din care provine, cu faptul la care se referă, cu datele şi informaţiile furnizate. Principalele cauze ale relativităţii mărturiei sunt următoarele:

§  imperfecţiunea organelor de simţ ale omului însoţite de o serie de factori obiectivi sau subiectivi care influenţează nu numai percepţia ci şi procesul de memorare sau de redare a celor percepute;

§  formarea unor opinii specifice organelor judicare doritoare să vadă în declaraţia martorului o reproducere absolut fidelă a faptelor la care au asistat.

Importanţa şi complexitatea administrării şi aprecierii probei testimoniale este deosebită, astfel încât pentru a stabili că martorul audiat a fost sincer, că depoziţia sa corespunde realităţii obiective, magistratul trebuie să posede o bogată cultură judiciară, să stăpânească reguli tactice criminalistice de ascultare. Evaluarea probei testimoniale presupune necesitatea reconstituirii drumului pe care îl parcurge procesul de formare a mărturiei: recepţia informaţiilor, stocarea memorială a acestor informaţii, comunicarea lor sub forma reproducerii şi recunoaşterii precum şi luarea în considerare a factorilor obiectivi şi subiectivi.

Aprecierea unei mărturii se bazează pe două principii fundamentale şi anume cel al sincerităţii martorului şi cel al fidelităţii declaraţiei, al reproducerii datelor cu privire la făptuitor şi la împrejurările faptei.[1] În situaţia în care există un singur martor şi declaraţia acestuia se află în contradicţie cu celelalte probe existente în dosar, dar martorul este sincer, se impune efectuarea şi a alor activităţi procesuale şi procedurale pentru a se stabili cauza acestei situaţii. Literatura de specialitate prevede şi cauzele ce pot determina ca mărturia să fie de rea-credinţă:

§    martorul trece sub tăcere anumite împrejurări esenţiale pentru a convinge organul judiciar de inutilitatea chemării sale în scopul de a se elibera de obligaţia de a depune mărturie;

§    martorul trece sub tăcere anumite împrejurări esenţiale ori denaturează împrejurări favorabile învinuitului sau inculpatului datorită resentimentelor faţă de acesta, datorită sentimentelor de ură, de invidie care de cele mai multe ori se manifestă sub forma invidiei;

§    martorul nu declară tot ceea ce ştie sau prezintă faptele denaturant sau din temere de a fi tras la răspundere penală pentru o faptă săvârşită anterior nedescoperită;

§    pornirea de a depunde mincinos poate fi determinată de sentimentele de frică, de teama inspirată martorului datorită presiunilor, ameninţărilor exercitate împotriva sa sau a familiei sale.

§    martorul este interesat material sau moral în rezultatul cauzei datorită raporturilor în care se află cu învinuitul sau inculpatul ori cu una dintre părţi.

Organele judiciare în cadrul operaţiei de apreciere a probelor testimoniale trebuie să facă o atentă şi completă analiză a depoziţiilor martorilor, numai în aceste condiţii putând să considere că a stabilit vinovăţia sau nevinovăţia şi să ia o decizie legală şi temeinică. Atunci când o mărturie e apreciată ca fiind sinceră, exactă, dar e contrazisă de celelalte probe administrate în cauză, aceasta nu poate sta la baza deciziei organelor judiciare.[2]

Procesul penal reprezintă cadrul unor contraziceri care urmând etapele impuse de lege vor duce la aflarea adevărului, astfel încât proba cu martori nu poate exista fără contraziceri, fără incertitudini. Proba cu martori are ca punct central omul, cuvintele sale, ceea ce a văzut; astfel încât fiecare persoană percepe mediul corespunzător în mod diferit, în funcţie de posibilităţile sale fizice şi psihice, evident nu toţi vor putea relata o anumită situaţie în acelaşi fel. În cazul mărturie nu este important numai ce reţii, ci să-ţi dai seama exact de ceea ce ai reţinut, valoarea mărturiei nu este în raport de numărul martorilor, deoarece minoritatea poate avea dreptate faţă de majoritate.

Proba cu martori este utilizată în rezolvarea cazelor pentru ca înainte de acte, de persoanele care participă la săvârşirea unei fapte direct sau indirect, voluntar sau involuntar, reprezintă posibilitatea de a afla adevărul mult mai repede, chiar dacă există şi unele dificultăţi întâmpinate de organele judiciare în cazul martorilor de rea-credinţă. Însă pentru a înlătura aceste dificultăţi s-au conturat de-a lungul timpului, metodele psihologice, metodele de tactică criminalistică, pentru a combate căile prin care infractorul, persoanele care au legătură cu fapta, martorul de rea-credinţă, încearcă să devieze organul judiciar în aflarea adevărului.

Declaraţiile martorilor reprezintă unul dintre cele mai vechi mijloace de probă şi în acelaşi timp cele mai folosite în cadrul procesului penal. Ascultarea unei persoane în calitate de martor, care are cunoştinţă despre o anumită faptă sau împrejurare vizând un fapt juridic sau cauză penală, aflarea unei informaţii obţinută prin mărturie au ca scop aflarea adevărului. A afla adevărul în cauza penală înseamnă a realiza o concordanţă deplină între situaţia aşa cum s-a petrecut aceasta în materialitatea ei şi concluziile la care a ajuns organului judiciar cu privire la împrejurările respective. Aflarea adevărului trebuie realizată în concordanţă cu condiţiile prevăzute de lege, astfel încât să nu depăşească legalitatea şi cadrul impus de aceasta. Aflarea adevărului nu reprezintă doar un principiu care a fost introdus de lege pentru a avea semnificaţia de legislaţie modernă, ridicată la standardele europene, ci a dus şi la instaurarea unui sistem de garanţii care guvernează legea procesual penală. Declaraţiile martorilor în măsura în care relevă elementele de fapt ce pot servi ca probă pentru constatarea existenţei sau inexistenţei unei infracţiuni, pentru identificarea persoanei care a săvârşit-o sau pentru recunoaşterea unor împrejurări esenţiale cauzei, contribuie direct la aflarea adevărului, deci la soluţionarea procesului penal. Declaraţiile martorilor îndeplinesc această funcţie fie prin ele însele când nu există alte mijloace de probă, fie prin coroborarea cu alte mijloace de probă în situaţia când există.

---

[1]Neagu Ion, „Drept procesual penal”, Editura Global Lex, Bucureşti, 2004, pg.328

[2]Ciopraga Aurel , „Evaluarea probei testimoniale în procesul penal”, Editura Junimea, Iaşi, 1979, pg.42

« Previous Page — Next Page »

© 2002 - 2026 pinzaru.ro · Modele acte · Contact & GDPR · Log in