Delimitarea excepţiilor de procedură de excepţia de neconstituţionalitate

În desfăşurarea unui proces civil pe lângă excepţiile procesuale (de procedură şi de fond) poate fi invocată şi o excepţie de neconstituţionalitate. Pentru că este invocată în timpul unui proces aflat în desfăşurare, în faţa instanţelor judecătoreşti şi pentru a consolida poziţia procesuală a părţii care a formulat-o, se poate pune întrebarea: este ea o excepţie procesuală ca şi cele mentionate anterior?

Doctrina are multe şi importante rezerve faţă de un eventual răspuns afirmativ[1]. Totuşi, o analiză temeinică, poate surprinde punctele de apropiere şi pe cele de deosebire.

Excepţia de necontituţionalitate este o formă a controlului de constituţionalitate a posteriori realizat de Curtea Constituţională în virtutea art. 146, litera d) din legea fundamnetală şi a legii organice nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii. Prin excelenşă, ea priveşte drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor reprezentând în egală măsură „o garanţie constituţională a apărării intereselor lor.”[2]

Astfel, excepţia de neconstituţionalitate poate fi privită ca un mijloc de apărare procesual prin efectul căruia se înlătură de la aplicarea în spiţă în text de lege ce consacră o regulă de drept ce contravine dispoziţiilor de forţă juridică superioară. Ceea ce particularizează instituţia juridică analizată este natura normei juridice la care nu raportăm prin efectul excepţiei. Raportarea se face la normele constituţionale care prevalează asupra tutuor celorlalte. Dacă în cazul excepţiilor de procedură se invocă anumite nregulrităţi de procedură, iar în cazul excepţiilor de fond se invocă lipsuri referitoare la exerciţiul dreptului la acţiune, excepţia de neconstituţionalitate vine cu un mecanism revoluţionar. Nu mai este purtată discuţia în sfera aplicării dreptului (prezumat corect şi de aceea necontestat) la situaţia particulară dedusă judecăţii, şi se transferă discuţia pe terenul normei juridice însăşi. Parte care se acoperă astfel nu mai spune că aplicarea dreptului (ca sumă a normelor juridice ăn vigoare) este alta, ci susţine că însăşi norma juridică a cărei aplicare trebuie realizată, este greşită, viciată, neconstituţională. Aceasta ar fi diferenţa specifică dintre noţiunile comparate din care decurg altele.

Amintim în această ordine de idei câteva deosebiri. În primul rând excepţia e neconstituţionalitate este judecată de o altă instanţă decât cea investită să soluţioneze cauza. Compententă să judece este Curtea Constituţională pentru toate excepţiile „ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti camerei de arbritaj comercial”[3]. De asemenea, instanţa de contencios admnistrativ, sesizată de o acţiune împotriva unei ordonanţe sau dispoziţii dintr-o ordonanţă a Guvernului, dacă apreciază că excepţia de neconstituţionalitate îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 29 ali. 1 şi 3 din legea nr. 47/1992 sesizează, prin încheiere motivată Curtea Constituţională şi suspendă soluţionarea cauzei pe fond.[4]

În al doilea rând dacă efectul excepţiilor procesuale poate fi dilatoriu sau peremptoriu efecrtul excepţiei de neconstituţionalitae poate fi considerat declinatoriu într-o primă fază, putând deveni peremptoriu dacă excepţia a fost admisă, sau doar dilatoriu, dacă excepţia nu este admisă.

Articolul 29 ali. 5 din legea nr. 47/1992, republicată prevede ca pe perioada soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate (a legii sau ordonanţei aplicabile speţei) judecarea cauzii se suspendă (suspendarea este obligatorie indiferent de instanţa judecătorească înaintea căreia s-a invocat excepţia).[5] Aceeaşi soluţie este prevăzută şi de legea nr. 554/2004 a constenţiosului administrativ. Astfel, instanţa de contencios administrativ suspendă soluţionarea cauzii pe fond. Este un caz de suspendare legală de drept a judecăţii. Repunderea cauzii pe rol se face după pronunţarea Curţii Constituţionale. Se va da termen cu citirea părţilor, numai dacă ordonanţa sau o dispoziţie a acesteia a fost declarată neconstituţională. În caz cpntrar, respinge acţiunea ca inadmisibilă pe fond.[6]

În situaţia în care decizia de declarare a neconstituţionalităţii este urmarea unei excepţii ridicate în altă cauză, sesizarea instanţei de contencios administrativ se va face în condiţiile art. 7 ali. 5 – procedura prealabilă nu este obligatorie – şi ale art. 11, ali. (1) – în termen de 6 luni – şi (2) – pentru motiv temeinic şi după 6 luni, cu precizarea că termenele încep să curgă de la data publicării deciziei Curţii Constituţionale în Monitorul Oficial al României, Partea I.[7]

Rezultă o a treia deosebire: deciziile prin care Curtea Constituţională s epronunţă asupra unei excepţii de neconstituţionalitae produc efecte „erga omnes”. În consecinţă, dispoziţia din lege sau ordonanţă declarată neconstituţională nu se mai poate aplica în nici o altă cauză. Dacă aceeaşi excepţie se mai invocă în alte pricini ea este respinsă ca fiind lipsită de obiect. Dacă, însă excepţia a fost respinsă, ea poate fi invocată de alte părţi sau instanţe judecătoreşti în alte cauze şi Curtea se va pronunţa din nou.[8]

În concluzie, invocarea unei excepţii de neconstituţionalitate într-un proces pendente este un demers mult mai ambiţios decât acela de a invoca o excepţie de procedură sau de fond, dar rezultatul în cazul admiterii este mult mai energic. Rămâne doar ca partea interesată să analizeze şansele de reuşită ale unui astfel de demers. Invocarea excepţiei de neconstituşionalitate doar în scop de şicană este corectabilă de către instanţa de judecată în faţa căreia se invocă, căci instanţa acţionează ca un prin filtru legal.[9] Sesizarea Curţii se face numai atunci când aceasta constată că este vorba de neconstituţionalitatea unei dispoziţii de care depinde judecata cauzii.[10]

[1] V.M. Ciobanu, loc. cit.: “Chiar dacă, aşa cum pe bună dreptate s-a subliniat […], excepţia de neconstituţionalitate nu poate fi încadrată fără reserve serioase în categoria excepţiilor procesuale, am apreciat că aoco este locul să ne ocupăm de ea deoarece deşi prezintă particularităţi semnificative, oare, fără îndoială şi asemănările cu excepţiile procesuale”. P. 131;

[2] I. Muraru, M. Constantinescu, “Rolul Curţii Constituţionale în asigurarea echilibrului puterilor în stat”, Dreptul nr. 9/1992, p. 7;

[3] art. 146, litera d) din Constituţie: “Curtea Constituţională are următoarele atribuţii: … hotărăşte asupra excepţiilor de neconstituţionalitae privind legile şi ordonanţele ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj commercial…”

[4] art. 9, alin. 2 din Legea nr. 554/2004 a continciosului administrativ

[5] V. M. Ciobanu, G. Boroi, „Drept procesoral civil.” Curs selectiv. Teste Grilă, Ediţia a 3-a, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005, p. 305;

[6] art. 9, alin. 3 din Legea nr 554/2004 a Contenciosului administrativ;

[7] art. 9, alin. 4 din Legea nr 554/2004 a Contenciosului administrativ;

[8] V.M. Ciobanu, “Tratat … ” vol. II, Bucureşti, 1997, p. 139;

[9] V.M.Ciobanu, op. cit., p. 136;

[10] Soluţia se aseamănă cu cea din dreptul comunitar care reglementează instituţia întrebărilor prejudiciale – questions prejudicielles” < art. 173 TCE;

Categorie: Drept | Lasa un comentariu

Condiţiile de invocare ale excepţiilor procesuale în primã instanţã

Judecata în primã instanţã parcurge etapa scrisã, etapa dezbaterilor şi etapa deliberãrii şi pronunţãrii hotãrârii. În aceste etape participanţii la procesul civil pot indeplini roluri diferite în legãturã cu invocarea de excepţii procesuale. Ca regulã generalã, ele sunt invocate de pãrţi în etapa scrisã (pârâtul prin întâmpinare şi reclamantul prin întâmpinarea la cererea neconvenţionala formulatã împotriva lui, de pârât). Apoi, ele sunt puse în discuţia pãrţilor în etapa dezbaterilor cu respectarea principiilor ce o guverneazã[1], când pãrţile îşi susţin pretenţiile şi apãrãrile, administreazã probe, pun concluzii, fie cu privire la excepţii procesuale, fie pe fondul pretenţiilor deduse judecãţii[2]. În etapa dezbaterilor instanţa de judecatã poate îndeplini douã roluri, pentru ca în etapa deliberãrii şi pronunţãrii hotãrârii intima convingere a judecãtorilor sã se formeze şi pe seama excepţiilor invocate.

Luând în considerare precizãrile fãcute se convine sã structurãm analiza dupã criteriul participanţilor la procesul civil.

Vom analiza prin urmare, condiţiile în care instanţa poate invoca excepţiile procesuale 1.1. pentru a insista apoi asupra situaţiei pãrţilor iniţiale 1.2. terţilor intervenienţi voluntari sau forţaţi 1.3. şi a procurorului 1.4. Pentru toate aceste cazuri reamintim care este premiza de plecare: excepţiile procesuale pot fi: fie absolute (când se încalcã o normã juridicã ce are caracter de ordine publicã), fie relative (când se încalcã o normã juridicã ce are caracter de ordine privatã). Consecinţele ce decurg din calificarea datã ţin de cine anume poate invoca, prin ce act de procedurã, şi pânã la ce moment în derularea procesului.

1.1. Instanţa are ca rol definitoriu judecarea obiectului litigiului astfel cum i+a fost relevat de pãrţi prin aplicarea principiului disponibilitãţii. Ea cunoaşte faptele, le calificã juridic, încadreayã problema de drept în ipoteza unei norme juridice şi aplicã dispoziţia acesteia. Rezultã cã ea se va pronunţa asupra aspectelor relevate de pãrţi, fiecare prin mijloacele sale procesuale – aici includem şi excepţiile procesuale de procedurã ca mijloace procesuale de apãrare. Instanţa va judeca doar acele excepţii care sunt invocate de pãrţi. Este cazul excepţiilor relative ce pot fi invocate doar de partea ocrotitã prin norma încãlcatã şi numai la prima zi de înfãţişare ce a urmat sãvârşirii neregularitãţii procedurale, înainte de a se pune concluzii pe fond.

Dar instanţa de judecatã trebuie sã respecte şi principul rolului activ al judecãtorului, trebuyin astfel sã atragã atenţia pãrţii care nu este reprezentatã sau asistatã de avocat ori de mandatarii prevãzuţi la art. 68 alin. 5 C.proc.civ.[3] cã este îndreptãţitã sã invoce o excepţie relativã. Acestea sunt dispoziţiile art. 129 alin. 3 în vechea reglementare. Alin. 3 al art. 129 a fost abrogat prin art. I pct. 46 din O.U.G. nr. 138/2000 (publicatã în M. Of. Nr. 479 din 2 octombrie 2000) aprobatã prin legea nr 219/2005 (publicatã în M. Of. Nr. 609 din 14 iulie 2005). Abrogarea alin. 3 trebuie analizatã prin raportare la modificarea alin. 2 al aceluiaşi articol. Acesta are urmãtoarea redactare: „Judecãtorul va pune în vedere pãrţilor drepturile şi obligaţiile ce le revin în calitatea lor din proces şi va starui, în toate fazele procesuale pentru soluţionarea amiabilã a cauzei”. Textul în vigoare în prezent, consacrã douã obligaţii în sarcina judecãtorului: sã punã în vedere pãrţilor ce drepturi şi ce obligaţii au în calitatea lor procesualã şi sã stãruie în toate fazele procesuale pentru soluţionarea amiabilã a cauzei.
Ne intereseazã aici sã evidenţiem care sunt urmãrile mdificãrilor şi abrogãrilor survenite asupra invocãrii excepţiilor procesuale relative. În vechea reglementare, alin. 3 al art. 129, actualmente abrogat, prevedea obligaţia judecãtorului de a da îndrumãri doar în cazul în care pãrţile nu sunt asistate sau reprezentate de avocat sau de mandatarii prevãzuţi la art. 68 alin. 5 C.proc.civ. „Per a contrario, când pãrţile erau asistate sau reprezentate, obligaţia de a da îndrumãri” nu mai existã. Concret, judecãtorul trebuia sã atragã atenţia pãrţii interesate cã poate invoca excepţia relativã ce se impunea doar dacã nu era asistatã sau reprezentatã. In noua redactare, sfera de aplicare a obligaţiei de a pune în vedere pãrţilor drepturile şi obligaţiile ce le revin – inclusiv posibilitatea invocãrii unei excepţii relative este mai cuprinzãtoare. În prezent, chiar dacã partea interesatã este asistatã sau reprezentatã, judecãtorul trebuie sã o atenţioneze[4]. Totuşi doctrina este de acord cã dacã instanţa nu a atras atenţia pãrţii interesate cã aceasta este în drept sã invoce o excepţie relativã, şi partea interesatã nu a invocat-o nu s-ar putea obţine desfiinţarea hotârârii pe motiv cã s-ar fi încãlcat principiul rolului activ al judecãtorului[5].

În virtutea aceluiaşi rol, instanţa de judecatã poate invoca din oficiu (ex oficio) excepţiile absolute în orice moment al judecãţii, dar înainte de a se pronunţa asupra lor, trebuie sã le punã în discuţia pãrţilor pentru a respecta principiul contradictorialitãţii şi principiul dreptului la apãrare. Instanţa nu poate invoca din oficiu excepţiile procesuale relative. În cazul lor, ea poate doar[6] atrage atenţia pãrţii interesate cã are posibilitatea sã le invoce.

1.2. Pãrţile iniţiale într-un proces civil sunt reclamantul şi pârâtul. În privinţa invocãrii excepţiilor procesuale, trebuie menţionat, în primul rând, cã pârâtul este cel care are interes, sã le foloseascã. El se aflã pe poziţie procesualã pasivã, fiind nevoit sã se apere faţã de pretenţiile formulate de reclamant în cerere de chemare în judecatã. El îşi poate constitui apãrarea pe mijloace procesuale de apãrare care, la rândul lor, pot fi apãrãri pe fond sau / şi excepţii procesuale. Pârâtul are posibilitatea sã formuleze, prin întâmpinare excepţiile procesuale, referitoare la cererea reclamantului, anume acele excepţii pe care le poate cunoaşte imediat dupã ce i s-a comunicat cererea de chemare în judecatã[7].

Excepţiile procesuale neinvocate prin întâmpinare vor putea fi ridicate de cãtre pârât, în anumite cazuri (dacã pârâtul nu este reprezentat sau asistat de avocat, precum şi atunci când întâmpinarea nu este obligatorie[8]), la aprima zi de înfãţişare, iar dacã la acest termen procedural reclamantul solicitã un termen pentru întregirea sau modificarea cererii pârâtul ar putea rãspunde printr-o întâmpinare, arãtând, printre altele şi excepţiile procesuale ce se impun faţã de cererea modificatã, desigur dupã ce aceasta din urmã i-a fost comunicatã[9].

Pârâtul trebuie sã invoce în aceste condiţii sub sancţiunea decãderii prevãzutã de art. 108 alin. 2 C.proc.civ., numai excepţiile relative întrucât excepţiile de ordine publicã pot fi invocate în orice stare a pricinii[10].

Atunci când pârâtul formuleazã o cerere neconvenţionalã împotriva reclamantului, ? in excipiendo fit actor. Reclamantul trebuie sã se apere invocând în întâmpinarea pe care o face la cererea neconvenţionalã excepţiile pe care ?[11]. Pentru identitate de raţiune, excepţiile absolute pot fi invocate şi dupã depunerea întâmpinãrii sau dupã expirarea termenului în care trebuia depusã întâmpinarea. Din moment ce „? Auditur propriam turpitudinem allegans”, reclamantul nu poate invoc excepţii relative la cererea de chemare în judecatã şi nici excepţia de necompetenţã teritorialã relativã (art. 158 alin final C.proc.civ).

Art. 156 din codul de procedurã civilã dispune cã „excepţiile de procedurã care nu au fost propuse în condiţiile art. 115 – pct. 1 sbln. – şi 132 – la prima zi de înfãţişare ori la termenul acordat de instanţã – nu vor mai putea fi invocate in ucrsul judecãţii, afarã de cele de ordine publicã”. Prin urmare, neinvocarea unei excepţii relative în termen este sancţionatã cu decãderea pãrţii interesate din dreptul de a mai opune ulterior excepţia respectivã în sã excepţiile absolute pot fi invocate oricând în cursul judecãţii, chiar direct în apel sau în recurs[12].

Excepţiile care au ca obiect invocarea unei neregularitãţi sãvârşite pe parcursul judecãţii pot fi ridicate de parte ainteresatã cel mai târziu la prima înfãţişare ce a urmat neregularitãţii şi mai înainte de a se pune concluzii pe fond, dacã este vorba despre o excepţie relativã sub aceeaşi sancţiune a decãderii (art. 108 alin. 3 C.proc.civ[13]), respectiv în orice stare a pricinii, dacã este o excepţie absolutã (art. 108 alin 1[14] şi art. 136 C.proc.civ[15]).

1.3. Terţii intervenienţi voluntari sau forţaţi lãrgesc cadrul procesual iniţial, fixat de reclamant prin cererea de chemare în judecatã, astfel încât hotãrârea ce se va pronunţa sã le fie opozabilã şi lor. Acest interes poate sã aparţinã pãrţilor, care formuleazã cereri de intervenţie forţatã pentru introducerea în judecatã a unor terţe persoane, strãine de proces pânã la acel moment, ori terţilor înşişi. Formele intervenţiei sunt: voluntarã şi forţatã. Date fiind elementele care justificã clasificarea arãtatã, este util sã structurãm analiza condiţiilor de invocare a excepţiilor procesuale de cãtre terţii intervenienţi pe douã direcţii: prima corespunde intervenţiei voluntare 1.3.1. iar ce-a de-a doua intervenţiei forţate 1.3.2.

1.3.1. intervenientul principal (în interes propriu) şi intervenientul accesoriu (în interesul uneia dintre pãrţi) prin efectul cererii de intervenţie devin pãrţi în proces din momentul în care este încuviinţatã în principiu cererea sa[16]. Ei vor lua procedura din stadiul în care au devenit pãrţi la proces (art. 53). În consecinţã ei nu vor putea invoca excepţiile relative privitoare la neregularitãţi procedurale comise anterior admiterii în principiu a cererii de intervenţie. Totuşi, dacã intervenientul a devenit parte în proces pânã la prima zi de înfãţişare, va putea sã invoce şi aceste excepţii relative precum şi desigur, excepţii absolute privitoare la neregularitãţi comise pe tot parcursul judecãţii[17]. Deci, dacã intervenţia voluntarã este fãcutã dupã prima zi de înfãţişare, terţul intervenient poate sã ionvoce excepţii absolute, precum şi excepţii relative ce privesc neregularitãţi procedurale sãvârşite dupã intervenţia sa în proces.

1.3.2. Formele intervenţiei forţate sunt: chemarea în judecatã a altor persoane (art. 57-59 C.proc.civ), chemarea în garanţie (art. 60-63 C.proc.civ.) şi arãtarea titularului dreptului (art. 64-66 C.proc.civ).

În ceea ce intereseazã condiţiile de invocare a excepţiilor procesuale trebuie reţinut cã cel chemat în judecatã conform art. 57 C.proc.civ. şi cel arãtat ca titular al dreptului potrivit art. 64 C.proc.civ., dobândesc poziţia procesualã de intervenient prinicpal. Rezultã cã soluţia arãtatã la subpunctul anterior rãmâne valabilã. Cu toate acestea se impune o observaţie în legãturã cu cel arãtat ca titular al dreptului atunci când ia locul pârâtului (art. 66 alin 1 C.proc.civ.): dacã cererea de intervenţie este formulatã dupã prima zi de înfãţişare, terţul nu va putea invoca excepţiile relative care au ca obiect încãlcãri procedurale comise anterior introducerii sale în proces pentru cã, deşi terţul ia locul pârâtului iniţial cu acordul reclamantului, el nu va putea sã sãvârşeascã alte acte de procedurã decât cele care-i sunt îngãduite şi pârâtului[18]. Este situaţia avutã în vedere de art. 66 alin 2 C.proc.civ.[19]. Însã în situaţia prevãzutã la alin. 1 al aceluiaşi articol[20] poate susţine cã terţul ar fi în mãsurã sã invoce şi excepţiile relative ce au ca obiect neregularitãţi procedurale comise anterior introducerii sale în proces, tocmai pentru cã terţul îi ia locul în proces pârâtului[21]. Putem lua drept exemplu situaţia în care dupã ce reclamantul a introdus o cerere realã mobiliarã, pârâtul a formulat cererea de arãtare a titularului dreptului dupã prima zi de înfãţişare, iar pãrţile au fost de acord cu primirea acesteia.

Chematul în garanţie poate sã invoce excepţii relative în legãturã cu neregularitãţi comise dupã intrarea sa în proces, la prima zi de înfãţişare urmãtoare sãvârşirii abaterii procedurale şi înainte de a se pune concluzii în fond. În cazul în care momentul chemãrii în garanţie este anterior primei zile de înfãţişare, terţul poate sã invoce şi excepţii relative privitoare la încãlcãri procedurale anterioare acestui moment, prin întâmpinare (art. 62 C.proc.civ.[22]), ori, dacã intâmpinarea nu este obligatorie pânã la prima zi de înfãţişare[23]. Excepţiile absolute pot fi invocate oricând.

1.4. Procurorul participã la procesele civile în condiţiile art. 45 C.proc.civ.. Indiferent dacã intervenţia sa este facultativã sau obligatorie, „acesta dobândeşte […] calitatea de parte. El poate formula cereri, invoca excepţii propune dovezi în vederea stabilirii adevãrului şi, în finalul judecãţii, poate prezenta propriile sale concluzii[24] cu privire la faptele cauzei şi aplicarea legii. Procurorul trebuie sã aibã un rol activ şi sã contribuie la aflarea adevãrului în procesul civil”[25].

Procurorul poate sã invoce excepţii absolute în orice etapã a procesului. El nu poate invoca excepţii relative, dar, dacã participã la judecatã, poate sã punã concluzii asupra excepţiilor riodicate de pãrţi[26].

[1] A se vedea V. M. Ciobanu, “Tratat…”, vol I, op cit.: principiul contradicţionalitãţii, principiul dreptului la apãrare, principiul rolului activ al judecãtorului, principiul disponibilitãţii, publicitãţii şi ?

[2] M. Tãbârcã, “Dr. proc. Civil”, vol I, ed. Univ. Juridic, Bucureşti, 2005, p. 33

[3] Art. 68 alin. 5 C.proc.civ.: “Asistarea de cãtre avocat nu este cerutã doctorilor sau licenţiaţilor în drept când ei sunt mandatari în pricinile soţului sau rudelor pânã la al patruleagrad inclusiv.”

[4] Formulara art. 129 alin. 2 este imperativã: “Judecãtorul va pune în vedere…”;

[5] V. M. Ciobanu, G. Bãloi, “Dr. proc. Civil. Curs Selectiv. Teste grilã”, Ed. A 3-a, E. All Back, Bucureşti, 2005, p. 240; M. Tãbârcã, “Dr. proc. Civil”, vol I, Ed. Univ. Juridic, Bucureşti, 2005, p. 494

[6] Pentru o altã opţiune a se vedea nota 208 care scoate în evidenţã faptul cã formularea textului acum în vigoare este un imperativã şi nu dispozitivã. Ar rezulta astfel sã considerãm cã ori de câte ori instanţa nu a arãtat pãrţii cã poate invoca o excepţie relativã , s-ar obţine o desfiinţare a hotãrârii printr-o cale de atac.

[7] V. m. Ciobanu, G. Bãloi, “dr. proc. Civil. Curs selectiv. Teste grilã”, Ed a 3-a, Ed. All Back, Bucureşti, 2005, p. 238.

[8] Întâmpinarea nu este obligatorie în caz de asigurare a dovezilor (art. 236 alin. 3 C.proc.civ., în materie de divorţ (art. 612, alin. 5 C.proc.civ.) şi în cazul acţiunilor posesorii (art. 674 alin. Final C.proc.civ.).

[9] V. M. Ciobanu, G. Bãloi, op. cit. p. 239;

[10] M. Tãbârcã, “Dr.proc.civil”, vol I, Ed. Univ. Juridic, Bucureşti, 2005, p.494;

[11] Art. 132 alin (3) C.proc.civ: “Reclamantul va putea cere un termen pentru a depune întâmpinare la cererea neconvenţionalã şi a propune dovezile în apãrare.”

[12] V. M. Ciobanu, G. Bãloi, op. cit. p. 239;

[13] Art. 108, alin. 3 C.proc.civ.: “Neregularitatea actelor de procedurã se acoperã dacã partea nu a invocat-o la prima zi de înfãţişare ce a urmat dupã aceastã neregularitate şi înainte de a depune concluzii în fond.”

[14] Art. 108, alin. 1 C.proc.civ.: “Nulitãţile de ordine publicã pot fi ridicate de parte sau de judecãtor în orice stare a pricinii.”

[15] V. M. Ciobanu, G. Bãloi, op. cit. p. 239;

[16] Cererea poate fi fãcutã numai în faţa primei instan şi înainte de închiderea dezbaterilor (art. 50 alin. 2 C.proc.civ.), care are loc atunci când, dupã ascultarea concluziilor în fond ale pãrţilor, instanţa se socoteşte lãmuritã şi urmeazã sã se retragã în vederea deliberãrii (art. 150 C.proc.civ.)

[17] M. Tãbârcã, “Dr.proc.civil”, vol I, op. cit., p. 495; V. M. Ciobanu, G. Bãloi, “dr.proc.civil. Curs selectiv”, op. cit. p. 239;

[18] M. Tãbârcã, “Dr.proc.civil”, vol I, op. cit., p. 495;

[19] Art. 66 alin. 2 C.proc.civ.: “Când cel chemat nu se înfãţişeazã sau tãgãduieşte arãtãrile pârâtului, se vor aplica dispoziţiile art. 58 – adicã dobândeşte calitatea de intervenient în interes propriu, iar hotãrârea îi va fi opozabilã.

[20] Art. 66 alin. 1 C.proc.civ.: “Dacã cel arãtat ca titular recunoaşte susţinerile pãrţilor şi reclamantul consimte, el va lua locul pârâtului, care va fi scos din judecatã.”

[21] V. M. Ciobanu, G. Bãloi, “Dr.proc.civil. Curs selectiv…”, op. cit., p. 239;

[22] Art. 62 C.proc.civ.: “Instanţa va dispune ca cererea sã fie comunicatã celui chemat în garanţie şi, dacã întâmpinarea este obligatorie, va socoti termenul în care aceasta urmeazã sã fie depusã de cel chemat în garanţie.”

[23] M. Tãbârcã, “Dr.proc.civil”, vol I, op.cit., p. 496;

[24] Concluziile îi aparţin chiar dacã susţin piziţia uneia dintre pãrţi, deoarece ?

[25] I. Leş, “Codul de procedurã civilã. Comentariu pe articole”, Ed. A 2-a, Ed. All Back, Bucureşti, 2005, p. 162;

[26] M Tãbârcã, “Dr.proc,.civil”, vol I, op. cit, p. 496, V. M. Ciobanu, G. Bãloi,, “Dr.proc.civil, Curs selectiv”, op. cit. p. 240;

Categorie: Drept Civil | Lasa un comentariu

Structura şi obiectul cărţilor funciare

“Cartea funciară propriu-zisă, respectiv coala sau foaia de carte funciară, are ca obiect trei categorii de înscrisuri, fiecare cu regim juridic specific privind:

corpul de proprietate sau corpul funciar, ca entitate de referinţă preluat din cadastrul general;
drepturile reale imobiliare, corespunzătoare corpului de proprietate;
actele, faptele juridice, drepturile de creanţă sau alte raporturi juridice legate de imobilele ce fac parte din corpul de proprietate” [1] .

Este ceea ce prevede Legea cadastrului şi a publicităţii imobiliare nr.7/1996, art.20, 21, 44 şi 45. În obiectul cărţii funciare se concretizează şi rolul deosebit de important al acestei instituţii. Cartea funciară face cunoscute, prin intermediul publicităţii, actele şi faptele de natură juridică ce afectează situaţia unui imobil, realizând în acest mod securitatea în domeniul circulaţiei juridice a imobilelor.

Excepţie de la procedura specifică publicităţii imobiliare fac doar câteva acte juridice, relative la drepturile reale imobiliare. Printre acestea se numără succesiunea, accesiunea, vânzarea silită şi uzucapiunea, drepturile dobândite de către stat prin expropriere pentru utilitate publică, precum şi cele dobândite de către stat sau orice alte persoane prin efectul legii sau hotărârilor judecătoreşti. Acest fapt apare reglementat în art.28 Legea cadastrului şi publicităţii imobiliare. Nu înseamnă că respectivele acte juridice nu vor fi înscrise în cartea funciară, ci doar că pentru a se constitui un drept asupra lor nu este necesară înscrierea; înscrierea operează în aceste cazuri mai degrabă pentru a realiza opozabilitatea erga omnes, fie faţă de terţii dobânditori, fie faţă de orice persoane interesate.

Cum am precizat şi mai sus sistemul cărţilor funciare se bazează pe sistemul de evidenţă a cadastrului general conform art.20 din Legea nr.7/1996, astfel că este necesară existenţa unei permanente legături între cele două instituţii. Doar astfel se poate asigura o corespondenţă între starea de fapt şi cea de drept a fiecărei entităţi înmatriculate în cartea funciară. Am făcut din nou referire la acest fapt deoarece obiectivul publicităţii imobiliare, respectiv constituirea unor drepturi sigure, nu se poate realiza decât cu condiţia unei bune desfăşurări a activităţii de cadastru şi de carte funciară.

Conţinutul sau structura cărţii funciare este prezentată foarte clar şi concis în cuprinsul art.21 al Legii nr.7/1996: “Cartea funciară este alcătuită din titlu, indicând numărul ei şi numele localităţii în care este situat imobilul, precum şi din trei părţi:

A. Partea I, referitoare la descrierea imobilelor, care cuprinde:

a) numărul de ordine şi cel cadastral al fiecărui imobil ;

b) suprafaţa terenului, categoria de folosinţă şi, după caz, construcţiile;

c) amplasamentul şi vecinătăţile;

d) valoarea impozabilă.

B. Partea a II – a, referitoare la înscrierile privind dreptul de proprietate, care cuprinde:

a) numele proprietarului;

b) actul sau faptul juridic care constituie titlul dreptului de proprietate, precum şi menţionarea înscrisului pe care se întemeiază acest drept;

c) stămutările proprietăţii;

d) servituţile constituite în folosul imobilului;

e) faptele juridice, drepturile personale sau alte raporturi juridice, precum şi acţiunile privitoare la proprietate;

f) orice modificări, îndreptări sau însemnări ce s-ar face în titlu ,în partea întâi sau a doua a cărţii funciare, cu privire la înscrierile făcute.

C. Partea a III – a, referitoare la înscrierile privind dezmembrămintele dreptului de proprietate şi sarcini, care va cuprinde:

a) dreptul de superficie, uzufruct, uz, folosinţă, abitaţie, servituţile în sarcina fondului aservit, ipoteca şi privilegiile imobiliare, precum şi locaţiunea şi cesiunea de venituri pe timp mai mare de 3 ani;

b) faptele juridice, drepturile personale sau alte raporturi juridice, precum şi acţiunile privitoare la drepturile reale înscrise în această parte;

c) sechestrul, urmărirea imobilului sau a veniturilor sale;

d) orice modificări, îndreptări sau însemnări ce s-ar face cu privire la înscrierile făcute în această parte”.

În primul rând cartea funciară are un titlu cu rolul de a deosebi cărţile funciare între ele şi de a le crea o individualitate. Atunci când conţinutul cărţii funciare este atât de vast încât nu mai poate fi trecută nici o altă menţiune legată de modificările suferite de situaţia imobilului ori dacă imobilul a fost alipit la un altul, se închide cartea funciară. Titlul este partea în care se fac menţiuni despre acest aspect. Într-o astfel de situaţie se deschide o nouă foaie, iar imobilul este transtabulat în cuprinsul acesteia. Vechea carte funciară, care a fost închisă pentru că nu se mai putea trece nici o operaţiune în ea, nu se va arunca, ci se va păstra la locul ei de ordine pentru a servi la identificarea imobilului şi a modificărilor care au survenit succesiv în legătură cu acesta.

Titlul cărţii funciare este prevăzut în partea stângă sus a colii, unde se trece şi numărul cărţii funciare în cadrul teritoriului cadastral, iar în partea opusă, dreapta sus, se trece denumirea teritoriului cadastral, respectiv sat, comun, municipiu. Tot din titlu putem afla dacă este vorba de o proprietate cu o valoare economică deosebită cum ar fi de exemplu o proprietate minieră sau dacă este înscris un drept de superficie sau orice alt drept care afectează în mod serios dreptul de proprietate înscris.

Partea I, denumită, ca să zicem aşa, descrierea imobilului este structurată pe mai multe coloane care fac referire la: numărul de ordine şi numărul cadastral al fiecărui imobil, suprafaţa terenului, calitatea acestuia (fâneţe, arabil sau păşune), numărul casei , dacă este vorba despre o construcţie, amplasamentul şi vecinătăţile, valoarea impozabilă. Fiind indicat numărul cadastral am putea spune că indicarea vecuinătăţilor este inutilă, doar că oferă mai multă precizie în localizarea şi identificarea unui imobil.

“Pentru a stabili conţinutul acestei părţi, art. 21 alin.1 pct.a trebuie coroborat cu art 20. alin 2 şi 3. Din interpretarea acestor texte rezultă că obiectul acestei părţi este corpul de proprietate care <<se înscrie în cartea funciară>>. Partea I nu are coloana pentru corpul de proprietate, ceea ce înseamnă că pentru acele parcele care fac parte din acelaşi corp de proprietate se va face un semn distinctiv care să indice acest lucru. Necesitatea distincţiei pe care o face legea cu privire la corpul de proprietate rezultă din art.44 alin.2 potrivit căruia << dezlipirea unei parcele sau unei părţi de parcela care face parte dintr-un corp de proprietate se face împreună cu sarcinile ce o grevează. Parcela care este grevată cu sarcini nu poate fi alipită la un alt corp de proprietate ci va forma în caz de dezlipire un corp de proprietate separat>>” [2].

Sunt şi situaţii când un proprietar deţine mai multe corpuri de proprietate ce formează o partidă cadastrală; toate sunt trecute însă în cuprinsul aceleiaşi cărţi funciare şi nu este nscesară întocmirea de carte funciară pentru fiecare corp de proprietate în parte. Mai sunt şi alte cazuri în care se întocmeşte tot o carte funciară, deşi ar putea exista tendinţa de a crede altceva. Astfel este cazul proprietăţii imobiliare comune sau în indiviziune, când în cuprinsul aceleiaşi cărţi funciare sunt trecuţi toţi proprietarii, fiecare dintre ei cu cota parte pe care o deţine. La fel se procedează şi în cazul proprietăţii comune; singurele excepţii le fac devălmăşia şi construcţiile cu mai mulţi proprietari de apartamente unde nu este suficientă întocmirea unei cărţi funciare colective şi se întocmeşte şi câte una individuală, pentru fiecare proprietar în parte.

În cea de-a doua parte care aduce informaţii legate de tilturile de proprietate, conţinutul cărţii funciare este prezentat din nou pe mai multe coloane care se referă la numele titularului dreptului de proprietate, actul sau faptul juridic care stă la baza constituirii dreptului de proprietate, servituţile constituite în favoarea imobilelor, alte fapte juridice, modificări, îndreptări sau acţiuni care privesc proprietarul în cauză.

Proprietar poate fi orice persoană, fie ea fizică sau juridică, chiar şi copilul conceput are un drept funciar şi poate fi trecut în tiltul de proprietate. Acest proprietar nu este fix. Adică, printr-un act juridic o altă persoană poate deveni noul proprietar. În acest caz apar modificări în cartea funciară doar la coloana privitoare la numele proprietarului, dar numai atunci când are loc înstrăinarea întregului corp de proprietate. Deoarece, dacă are loc strămutarea doar a unei părţi din imobil, atunci se radiază în primul rând imobilul din partea I şi se va transcrie sau înscrie, după caz, în cartea funciară a dobânditorului, dacă are una, altfel i se va întocmi una.

Iar în coloana pentru servituţi este înscris dreptul titularului imobilului dominant asupra imobilului vecin acestuia, având obligaţia de a suporta eventualele restricţii (poate fi vorba despre un drept de trecere sau orice alt drept stabilit prin faptele proprietarilor, de comun acord).

În final, partea a III-a se opreşte asupra drepturilor terţului asupra imobilului, respectiv cuprinde toate drepturile reale imobiliare principale, dar şi accesorii, care afectează proprietatea. Alături de aceste drepturi mai sunt trecute şi alte drepturi personale prevăzute de lege şi care devin opozabile terţilor prin înscrierea în cartea funciară, la fel şi locaţiunea sau cesiunea de venituri pe o durată de peste trei ani. Faţă de toate aceste drepturi reale menţionate pot surveni o serie de modificări ce vor fi trecute bineînţeles în cartea funciară.

[1] Nicolae Boş, Cartea funciară şi expertiza tehnică topo-cadastrală, Ed. All Beck, 2003, p.24;

[2] Dumitru Văduva, Implicaţii ale Legii nr.7/1996 asupra regimului drepturilor reale imobiliare, Rev. Studii juridice şi administrative, nr.1/2003, p.46;

Categorie: Drept | 1 Comment

Protecţia martorilor

Datorită ameninţărilor şi violenţelor la care au fost supuse unele persoane care au acceptat să depună ca martor în cauze penale, s-a impus adoptarea unei legislaţii care să asigure protecţia acestor persoane. Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.43/2002 reglementează pentru prima dată în legislaţia română protecţia martorilor. Astfel se prevede că procurorii Parchetului Naţional Anticorupţiei (Departamentul Naţional Anticorupţiei in prezent) pentru buna desfăşurare a urmăririi penale, pot dispune măsuri specifice de protecţie a martorilor, experţilor şi victimelor. Această protecţie legală se referă nu numai la martori ci şi la experţi şi victimele infracţiunii.

O reglementare specială a protecţiei martorului, ca şi organismului creat a pune în practică această protecţie, s-a făcut prin Legea nr.682/2002 privind protecţia martorilor. Legea specială în domeniu dispune chiar în art.1. scopul “să asigure protecţia şi asistenţa martorilor a căror viaţă, integritate corporală sau libertate este ameninţată, ca urmare a deţinerii unor informaţii ori date cu privire la săvârşirea unor infracţiuni grave pe care le-au furnizat sau au fost de acord să le furnizeze organelor judiciare, care au un rol determinant la descoperirea infractorilor şi la soluţionarea cauzelor”. [1]

Legea nr.682/2002, precizează şi sensul unor termini pe care îi utilizează:

martorul este persoana care are calitatea de martor în accepţiunea art.78 Cod procedură penală, prin declaraţiile sale furnizează informaţii şi date cu caracter determinant în aflarea adevărului în cauzele cu infracţiuni grave; o altă persoană care nu are calitate procesuală dar prin informaţiile date contribuie la aflarea adevărului sau la prevenirea producerii unor prejudicii; persoana care este inculpată într-o altă cauză.
starea de pericol este situaţia în care se află categoriile de persoane incluse în noţiunea de martor, membrii familiilor lor, persoanele apropiate acestora, a cărui viaţă, integritate corporală sau libertate este ameninţată ca urmare a informaţiilor şi datelor furnizate sau pe care sunt de acord să le furnizeze;
martorul protejat este martorul, membrii familiei sale şi persoanele apropiate acestuia incluse în Programul de Protecţie;
membrii de familie ai martorului protejat sunt soţul sau soţia, părinţii,copii martorului;
persoana apropiată martorului protejat este persoana faţă de care martorul este legat prin puternice legături afective;
infracţiunea gravă este una din următoarele categorii de infracţiuni: nfractiunea grava este infractiunea care face parte din una dintre urmatoarele categorii: infractiunile contra pacii si omenirii, infractiunile contra sigurantei statului sau contra sigurantei nationale, terorismul, omorul, omorul calificat, omorul deosebit de grav, infractiunile privind traficul de droguri si traficul de persoane, spalarea banilor, falsificarea de monede sau de alte valori, infractiunile privitoare la nerespectarea regimului armelor si munitiilor, infractiunile privitoare la regimul materialelor nucleare sau al altor materii radioactive, infractiunile de coruptie, infractiunile contra patrimoniului care au produs consecinte deosebit de grave, precum si orice alta infractiune pentru care legea prevede pedeapsa inchisorii al carei minim special este de cel putin 10 ani sau mai mare;
prejudiciul deosebit reprezintă paguba creată prin săvârşirea infracţiunii care depăşeşte echivalentul a 50.000 euro.

Oficiul Naţional pentru Protecţia Martorilor (O.N.P.M.), funcţionează la nivel de direcţie în cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor, în subordinea Inspectoratului General al Poliţiei şi are următoarele atribuţii:

§ primeşte propunerile de includere în program;

§ ia măsuri pentru includerea în program şi urmăreşte derularea acestuia;

§ desemnează o persoană de legătură cu martorul protejat şi o altă persoană de legătură în situaţii speciale;

§ organizează o bază de date cu propunerile de includere în program;

§ asigură confidenţialitatea informaţiilor şi datelor gestionate[2].

Pentru includerea unei persoane în acest program de protecţie trebuie să fie îndeplinite următoarele condiţii cumulativ:

§ persona are calitatea de martor sau are celelalte calităţi prevăzute în art.2.Legea nr.682/2002 ;

§ persoana se află în stare de pericol;

§ să existe o propunere motivată din partea organelor abilitate; în faza de urmărire din partea organului de cercetare penală (adresată procurorului care supraveghează cauza) a procurorului ( adresată şefului ierarhic), iar în faza de judecată o propunere a judecătorului .[3]

Propunerea de includere în Program trebuie însoţită de acordul scris al persoanei pentru care se cere includerea şi de o evaluare realizată de Oficiul Naţional pentru Protecţia Martorilor cu privire la posibilitatea de includere a persoanei în cauză art.6 din Legea nr.682/2002.

Martorul protejat va ţine legătura cu Oficiul Naţional pentru Protecţia Martorilor printr-o persoană de legătură desemnată de către acesta. Dacă martorul protejat constată că există posibilitatea deconspirării domiciulului sau a identităţii sale din cauza neîndeplinirii sau îndeplinirii defectuoase a atribuţiilor persoanei de legătură, are posibilitatea de a contacta o altă persoană aleasă de Protocolul de protecţie, art.13 din Legea nr.682/2002. Protecţia martorului aflat în stare de pericol şi a martorului protejat este asigurată de unităţile de poliţie, respectiv de Oficiul Naţional pentru Protecţia Martorilor , dacă aceştia execută o pedeapsă privativă de libertate este asigurată de organele care administrează locul de deţinere sau de Oficiul Naţional pentru Protecţia Martorilor. Programul de protecţie încetează în una din situaţiile următoare:

§ la cererea scrisă a martorului;

§ dacă în cursul procesului penal martorul depune mărturie mincinoasă;

§ dacă martorul comite cu intenţie o infracţiune;

§ dacă a comunicat date false privind situaţia sa, nu respectă obligaţiile asumate prin semnarea programului;

Încetarea programului este dispusă de către procuror prin ordonanţă sau de judecător prin încheiere. Când încetarea programului de protecţie a fost determinată de decesul martorului protejat, programul va continua pentru membrii familiei sau pentru persoana apropiată acestuia.

[1] Legea nr. 682/2002- privind protecţia martorilor-publicată în Monitorul Oficial nr..28 din decembrie 2002

[2] Doltu Ioan, “Martorul în procesul penal”, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2004, pg.89

[3] Mateuţ Gheorghiţa,” Protecţia martorilor”, Editura Lumina Lex,Bucureşti, 2003, pg. 214

Download

Legea nr. 682/2002 privind protectia martorilor.pdf (31.8 KiB, 814 hits)
You need to be a registered user to download this file.

Categorie: Drept penal | Lasa un comentariu

Martorul de rea credinta si martorul de buna credinta

Martorul de rea-credinţă

De-a lungul timpului s-au elaborat diverse metode şi tactici pentru a afla dacă cel chemat să depună mărturie în faţa instanţei minte sau nu. Orice martor trebuie să fie neutru deoarece el nu-şi oferă depoziţia pentru apărarea unui interes propriu. Reaua-credintă a unui martor deşi poate fi dezvăluită prin probe, va reuşi să treacă neobservată uneori şi să conducă la pronunţarea unor hotărâri judecătoreşti eronate. În aceste condiţii obiectul cercetării penale îl constituie mărturia mincinoasă.

Motivaţiile care determină o persoană să afirme neadevăruri în instanţă pot fi multiple. În general trăsăturile negative de caracter ca egoismul, necinstea nu sunt de natură să contribuie la credibilitatea martorului, la configurarea unui profil moral pozitiv. Obligaţia organului judiciar este de a culege cât mai multe informaţii despre personalitatea martorul, ce urmează a fi audiat. Martorul este obligat să relateze în ce raporturi se află cu inculpatul sau învinuitul, raporturi care pot proveni din rudenie, colegialitate, subordonare, dintr-un sentiment de ură, invidie, dispreţ. Aceste sentimente se pot repercuta asupra declaraţiei martorului negativ; este posibil ca astfel de sentimente precum cele de simpatie sau de antipatie să apară spontan. Influenţele pot apărea ca urmare a unor presiuni din partea unor factori externi, sau martorul din interes, din teamă va accepta să depună o mărturie mincinoasă sau să treacă sub tăcere anumite împrejurări.

Martorii pot face declaraţii false, ori să nege că ar cunoaşte anumite împrejurări legate de obiectul cauzei, pentru a nu fi tras la răspundere penală în situaţii compromiţătoare, sau din dorinţa de a evita pur şi simplu chemările repetate la instanţă. Sesizarea aspectelor care oferă indicii în spijinul unor suspiciuni de rea-credinţă depinde de existenţa unor solide cunoştinţe de psihologie judiciară, de o experienţă suficientă în activitatea de magistrat şi de un grad de perspicacitate ridicat. Importantă în acest sens poate fi şi observarea continuă a modului în care martorul se exteriorizează, deoarece martorul care minte în mod conştient are o anumită emoţie, stare de stres pe care va încerca să o ascundă, oferind în acest fel o posibilă dovadă că depoziţia acestuia este nesinceră. Organul judiciar va conduce depoziţia în aşa fel încât să fie în măsură să-l surprindă pe martorul suspect cu întrebări cheie, să obţină cât mai multe amănunte de detaliu, astfel încât să crească şansele apariţiei unor contraziceri, fie între elemente din propria declaraţie, fie cu declaraţiile altor persoane. Ascultările repetate ale acestor martori sunt indicate precum şi supunerea la confruntare cu alţi martori. În această situaţie este posibil ca martorul să repete declaraţia anterioară numai din dorinţa de a nu fi considerat de rea-credinţă.

Caracteristica martorilor de rea-credinţă rezultă din faptul că declaraţiile lor sunt aproape identice, deoarece orice neconcordanţă le poate trăda atitudinea.[1] Atunci când declaraţiile a două sau mai multe persoane seamănă până aproape de identitate, suspiciunea magistratului este justificată. Aceasta poate indica o înţelegere anterioară între martori cu privire la ceea ce vor declara în instanţă. Sarcina magistratului este de a insista asupra detaliilor, chiar şi asupra celor nesemnificative, deoarece dacă există o înţelegere anterioară între martori aceasta va privi aspectele principale ale cauzei penale şi mai puţin cele incidentale. Constatarea unor contradicţii clare asupra împrejurărilor incidentale poate conduce la concluzia relei-credinţe a celor audiaţi. Organul judiciar va apela la metodele tactice care îi stau la dispoziţie pentru a afla lucrurile într-un mod cât mai amănunţit. Organul judiciar va căuta motivele care l-au determinat pe martor să declare fals, şi totodată martorul va fi tras la răspundere penală pentru infracţiunea de mărturie mincinoasă. Verificarea şi aprecierea de către autoritatea judiciară a acestor depoziţii se vor face după principiul liberei aprecieri a probelor[2].

Martorul de bună-credinţă

După ce s-a stabilit că martorul care a depus în faţa organului judiciar nu a fost de rea-credinţă şi în măsura în care relatările sale conduc spre împrejurările esenţiale ale cauzei penale, sarcina magistratului se simplifică. Şi în acest caz, organul judiciar trebuie să aibă cunoştinţă despre câteva date generale în legătură cu persoana martorului, cât şi în legătură cu împrejurări specifice care pot afecta reproducerea; factori de natură subiectivă şi factori de natură obiectivă care influenţează gradul de corespondenţă, de identitate a celor declarate, percepute, cu cele care au avut loc în realitate. Deşi martorul este preocupat să redea cât mai exact faptele de care a luat cunoştinţă, aceştia acţionează independent de voinţa sa. În evaluarea unei depoziţii trebuie să se ţină cont de elemente ca: momentul achiziţiei, de cel al conservării şi de cel al comunicării informaţiilor.

Mărturia de bună credinţă este considerată a fi “acea mărturie care depusă sub prestare de jurământ nu este mincinoasă, nu izvorăşte din reaua-credinţă a martorului şi care nu intră sub incidenţa legii penale.”[3] Ca şi în cazul martorilor de rea-credinţă se adoptă şi în acest caz anumite procedee, tactici de ascultare pentru a-l ajuta pe magistrat în înţelegerea şi evaluarea corectă a declaraţiilor. Martorul de bună-credinţă prin redarea cât mai exactă a faptelor sau împrejurărilor percepute cu ajutorul simţurilor contribuie, prin reproducere, la ajutarea organelor judiciare de a da o soluţie finală corectă cauzei.

În aprecierea martorul de bună-credinţă se au în vedere patru categorii de erori (denaturări) posibile:

§ denaturarea prin adăugare (adiţie), prin care martorul relatează mai mult decât ce a perceput, exagerând sau inventând fapte imaginare; astfel de denaturări pot fi cauzate de percepţii incomplete, fragmentate;

§ denaturarea prin omisiune, în principal datorită pierderii cu timpul a unor împrejurări din memorie;

§ denaturarea prin substituţie, prin care martorul confundă anumite calităţi ale unor persoane, obiecte, fapte sau substituie, înlocuieşte cu altele percepute anterior ca urmare a asemănărilor existente între ele;

§ denaturarea prin transformare, se datorează caracterului dinamic şi selectiv al păstrării şi reproducerii, proces în cadrul căruia datele memorate sunt supuse unui proces de reorganizare şi restructurare.

Astfel de denaturări atrag modificări ale succesiunii reale a faptelor, modificări ale locului, ale unor detalii de loc şi de timp. Legea nu impune un număr minim de martori în dovedirea unui fapt, astfel că depoziţia unui martor poate prevala relatările ale mai multor persoane, dacă acestea lasă o urmă de îndoială organului judiciar. La fel ca şi în cazul martorilor de rea-credinţă, martorul care e presupus că a depus cu sinceritate poate fi reascultat; declaraţia luată imediat după producerea infracţiunii este imprecisă datorită tulburării psihice, din administrarea altor probe reiese necesitatea unor noi precizări din partea martorului. Organul judiciar având o libertate în apreciere şi datorită faptului că mărturiile în procesul penal sunt divizibile, el poate reţine numai partea din declaraţie pe care o consideră ca fiind conformă cu adevărul. Operaţiunea de apreciere a probei testimoniale, este considerată anevoioasă, complexă datorită multitudinii de factori care trebuie evaluaţi foarte atent.

Prin declaraţia sa, martorul contribuie la aflarea adevărului, la soluţionarea cauzei prin coroborarea cu celelalte probe administrate.

[1] Măgureanu Ilie,” Ascultarea persoanelor în procesul penal”, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2004, pg.197

[2] Neagu Ion, “Tratat de drept procesual penal”,Editura Global LEX, Bucureşti, 2007, pg.350

[3] Ciopraga Aurel,”Evaluarea probei testimoniale”, Editura Junimea, Iaşi, 1979, pg.68

Categorie: Drept, Drept penal | Lasa un comentariu

Judecata excepţiilor procesuale în conformitate cu dispoziţiile art. 137 Codul de procedură civilă

Articolul 137 Codul de procedură civilă reglementează procedura de soluţionare a excepţiilor procesuale, stabilind o regulă şi o excepţie. Regula este că „excepţiile procesuale se rezolvă înainte de cercetarea fondului, instanţa va soluţiona mai întâi excepţia procesuală”.[1]

Din redactarea alineatului întâi se poate observa că, „în privinţa procedurii de soluţionare legiuitorul pune pe acelaşi plan excepţiile de procedură cu excepţiile de fond.”[2] Excepţiile invocate trebuie să facă inutilă, în tot sau în parte cercetarea în fond a pricinii pentru a opera regula. Prin rezolvarea în prealabil a excepţiilor de procedură şi a celor de fond se pune capăt unui proces care presupune cheltuieli atât pentru părţile implicate, cât şi pentru stat, ca administrator al actului de justiţie.

Juecata propriu-zisă a excepţiilor procesuale trebuie realizată cu respectarea deplină a prevederilot art. 137 Codul de procedură civilă. Sunt de amintit regula de la alin. 1, excepţia de la alin. 2 şi punctul de vedere al Curţii Constituţionale asupra articolului în cauză.

Regula este aceea a soluţionării cu prioritate a excepţiilor procesuale, înainte de judecata pe fondul litigiului. Raţiunea ţine de respectarea principiului celerităţii proceselor civile în acord cu celelalte garanţii impuse de sistemul de drept. Procesului aflat în desfăşurare i se dă un final, o finalizare permanentă sau doar de moment fără ca fondul litigiului să fie analizat şi tranşat. Un nou demers, după îndreptarea neajunsurilor sesizate de instanţă în virtutea unei excepţii va avea şansele să ducă la realizarea scopului dorit.

Excepţia constă în judecarea concomitentă a excepţiilor şi a fondului. Ea este consacrată de cel de-al doilea alineat al art. 137 Codul de procedură civilă. Ca orice excepţie, soluţia este de strictă interpretare şi aplicare. Prin urmare, nu orice excepţie procesuală poate fi unită cu fondul.” Numai în cazul în care probele necesare rezolvării excepţiei sunt comune cu probele (ori numai cu o parte dintre acestea) necesare rezolvării fondului, instanţa poate dispune unirea excepţiei cu fondul. Chiar şi în ipostaza unor probe comune, unirea excepţiei cu fondul nu este obligatorie pentru intsnaţă. Dacă însă instanţa, rezolvând mai întâi excepţia, o respinge, probele în baza cărora a fost rezolvată excepţia (probe care sunt în legătură cu soluţionarea în fond a pricinii) rămân câştigate cauzei, urmând a se administra numi dovezile necedâsare soluţionării fondului pretenţiei (probe care nu su fost necesare şi pentru rezolvarea excepţiei).”[3]

Pentru a înţelege cum va rezolva instanţa de judecată problema art. 137 alin. 2 Codul de procedură civilă este util să considerăm următorul exemplu. Reclamantul A introduce o acţiune reală imobiliară în revendicare împotriva pârâtului B. Ultimul ridică prin întâmpinare excepţia procesuală de fond a lipsei calităţii procesuale active, susţinând că titlul invocat de A în susţinerea cererii sale este nul absolut – contractul prin care a cumpărat imobilul ce face obiectul litigiului este afectat de „fraus omnio corrumpit”. Pentru a şti dacă A a cumpărat în mod valabil imobilu, cu alte cuvinte, pentru a şri dacă A este titularul dreptului şi real şi, deci respectiva cerere este întemeiată se impune cercetarea aceleaşi probe: contractul de vânzare-cumpărare. Mijlocul de probă este comun atât pentru fond, cât şi pentru excepţia procesuală invocată. În aceste condiţii, instanţa investită va dispune unirea excepţiei cu fondul, făcând o singură verificare, un singur examen al contractului indicat. Dacă rezultă că excepţia este întemeiată, cererea va fi respinsă ca fiind introdusă de o persoană fără calitate procesuală, iar nu ca nefondată. Însă respingerea excepţiei (deci reclamantul şi-a justificat calitatea procesuală) nu duce automat la admiterea cererii de chemare în judecată, soluţia fiind în funcţie şi de celelalte apărări.[4]

În considerarea aceluiaşi caracter de strictă interpretare şi aplicare a art. 137 alin. 2 Codul de procedură civilă trebuie să reţinem că după unirea excepţiei cu fondul şi administrarea probelor comune se revine la regula din alin. 1 astfel incât, după închiderea dezbaterilor, instanţa se va pronunţa mai întâi asupra excepţiei.[5]

„Excepţiile nu vor ăutea fi unite cu fondul decât dacă pentru judecarea lor este nevoie să se administreze deâovezi în legătură cu dezlegarea în fond a pricinii.” Acesta este textul integral al alin. 2 ce reprezintă excepţia de la alin. 1. considerăm că administrarea de dovezi „în legătură cu dezlegarea în fond a pricinii” trebuie înţeleasă în sensul administrării unor ptobe comune, aptă să rezolve atât excepţia cât şi fondul. Totuşi o parte a doctrinei consideră să se impune unirea excepţiei cu fondul şi atunci când dovezile sunt strânsă legătură cu fondul pricinii.[6] Şi în practica anumitor instanţe de judecată există tendinţa de a se uni excepţia cu fondul şi atunci când probele nu sunt comune. „Această practică încalcă prevederile art. 137 Coduld e procedură civilă şi duce la o prelungire nejustificată a judecăţii în acele cazuri în care excepţia se admite. De altfel, unele excepţii ar trebui soluţionate, întotdeauna, înaintea fondului (excepţiile de litropendenţă, conexitae, competenţă), având în vedere scopul urmărit prin invocarea lor.”[7]

Cât priveşte poziţia doctrinală referitoare la dovezile ce sunt în strânsă legătură cu fondul se cuvine să subliniem că apinia majoritară respinge posibilitatea unirii lor cu fondul, deoarece unirea excepţiei cu fondul cauzii are un caracter excepţional, fapt pentru care instanţele de judecată trebuie să manifeste deosebita precauţie în adoptarea acestei soluţii, căci altminteri se ajunge cu uşurinţă la tergiversări inutile ale judecăţii.[8] Pe de altă parte, soluţia minoritară nu poate fi primită pentru că nu este clar ce se înţelege prin „excepţie” strâns legată de fondul pricinii, având în vedere că pot fi considerate în legătură cu fondul toate excepţiile de fond, iar aceasta nu înseamnă că ele ar trebui rezolvate odată cu fondul.[9]

Punctul de vedere al Curţii Constituţionale asupra art. 137 Coduld e procedură civilă reiese din Decizia nr. 64 din 20 aprilie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 249 din 2 iunie 1999. Curtea Constituţională a respins excepţia deneconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 137 Codul de procedură civilă, stabilind că prevederile celor 2 alineate nu contravon art. 21 din Constituţie şi nici altor dispoziţii constituţionale.

Autorul excepţiei de neconstituţionalitate a motivat excepţia ridicată prin susţinerea că dispoziţiile art. 137 Codul de procedurpă civilă, care dau posibilitatea instanţei de judecată să respingă ca iandmisibilă, fără să judece fondul, o cauză în care este vorba despre drepturile, libertăţile şi interesele legitime ale presoanei intereste, sunt contrare provederilor art. 21 alin. 1 din Constituţie.[10]

În răspunsul dat, Curtea a considerat că excepţia nu este întemeiată întrucât accesul liber la justiţie nu trebuie confundat cu procedurile judecătoreşti stabilite de lege în temeiul art. 125 alin. 3 din Constituţie.[11] În cadrul „procedutii de judecată” sunt incluse şi rezolvările date excepţiilor invocate în cursul procesului, excepţii care pot di de procedură sau de fond.[12] Articolul 137 Codul de procedură civilă reglementează clar ordinea în cadrul judecăţii, iar nu întreaga problematică a excepţiilor. Textul asigură o legală administrare a justiţiei, referindu-se la situaţii ulterioare sesizării instanţei judecătoreşti şi se înscrie în spiritul principiilor constituţionaoe de dreptate şi justiţie.

[1] V. M. Ciobanu, G. Boroi, “Drept procedural civil. Curs selective.Teste grilă.”, ed. a 3-a, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005, p. 240;

[2] M. Tăbârcă, “Drept procedural civil.”, vol. I, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 20005, p. 496;

[3] V. M. Ciobanu, G. Boroi, “Drept procesual civil. Curs selective”, op. cit., p. 240;

[4] V. M. Ciobanu, G. Boroi, “Drept procesual civil. Curs selective”, op. cit., p. 240;

[5] M. Tăbârcă, “Drept procedural civil.”, vol. I, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 20005, p. 437, CSJ. sic. civ., dec. nr. 1332/2000, Pandectele române nr. 1/2001, p. 128;

[6] a se vedea D. Radu, G. Popoescu, op. cit. în R.R.D. nr. 9/1987, p. 52;

[7] idem 256, p. 241;

[8] I. Leş, Codul de procedură civilă. Comentariu pe articole, op. cit., p. 428, V.M. Ciobanu, “Tratat …” op. cit., vol. II, p. 124-125. A se vedea Al. Bacaci, Excepţiile de procedură în procesul civil, op. cit. p. 44;

[9] V.M. Ciobanu, G. Boroi, op. cit., p. 241;

[10] art. 21 alin. 1 din Constituţie: “Orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime.”

[11] Art. 125 ali. 3: “Instanţele judecătoreşti”: Competenţa şi procedura de judecată sunt stabilite de lege.”

[12] I. Leş, “Codul de procedură civilă. Comentariu pe articole.” Ed. a 2-a, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005, p. 429;

Categorie: Drept | Lasa un comentariu

Procedura de ascultare a martorilor

Ascultarea reprezintă actul procedural prin care anumite persoane (învinuiţi, inculpaţi şi celelalte părţi, martori) cu privire la care există fie o certitudine, fie o presupunere că deţin informaţii în legătură cu infracţiunea sau făptuitorul acesteia, sunt chemate să dea relaţii sau explicaţii în faţa organelor judiciare penale.

Ascultarea martorilor reprezintă activitatea căreia i se consacră o mare parte din timp, un volum de muncă, reprezentând pentru organele judiciare o sursă importantă a informaţiilor necesare aflării adevărului. În principiu, orice persoană fizică poate fi martor în procesul penal, indiferent de starea fizică (orb, surd, mut) sau psihică, singur organul judiciar poate să decidă care persoane pot furniza date necesare pentru aflarea adevărului[1].

După stabilirea persoanelor care pot fi audiate ca martor, acestea pot fi chemate la organul de urmărire penală. Instanţa de judecată este obligată ca în stadiul cercetării judecătoreşti, să dispună audierea persoanele propuse de părţi ca martor, dacă proba este concludentă şi utilă. Actul prin care se cheamă o persoană în faţa organului de urmărire penală sau a instanţei de judecată este citaţia scrisă. Citarea se poate face şi prin notă telefonică sau telegrafică. Citaţiile se înmânează de agenţi anume însărcinaţi cu îndeplinirea acestei atribuţii sau prin mijlocirea serviciului poştal. Citaţia este individuală, iar când este cazul se menţionează orice elemente, date necesare pentru stabilirea adresei celui citat. Citaţia se semnează de cel care o emite.

Administrarea mijlocului de probă privind declaraţia martorului se declanşează, prin emiterea unei citaţii scrise, în care sunt cuprinse următoarele menţiuni:

denumirea organului de urmărire penală sau a instanţei de judecată care emite citaţia, sediul său, data emiterii şi numărul dosarului;
numele, prenumele celui citat, calitatea de martor şi indicarea obiectului cauzei;
adresa celui citat trebuie să cuprindă în oraşe şi municipii- localitatea, judeţul, strada, numărul şi apartamentul în care locuieşte, iar în comune- judeţul, comuna şi satul;
ziua, ora, luna, anul, locul de înfăţişare precum şi invitarea celui citat să se prezinte la data şi locul indicat, cu arătarea consecinţelor legale în caz de nerespectare.

Citaţia se înmânează personal, care va semna dovada de primire. Dacă prsoana citată nu vrea să primească citaţia, sau nu voieşte sau nu poate să semneze dovada de primire, agentul lasă citaţia celui citat, iar în caz de refuz de primire o afişează pe uşa locuinţei acestuia încheind proces verbal despre aceasta. Citaţia nu poate fi înmânată unui minor sub 14 ani sau unei persoane lipsite de uzul raţiunii. Dovada de primire a citaţiei trebuie să cuprindă numărul dosarului, denumirea organului de urmărire penală sau a instanţei de judecată care a emis citaţia, numele, prenumele şi calitatea persoanei citate, precum şi data pentru care este citată. Dovada de primire trebuie să cuprindă de asemenea şi data înmânării citaţiei, numele, prenumele, calitatea şi semnătura celui ce înmănează citaţia, certificarea de către acesta a identităţii şi semnăturii persoanei căreia i s-a înmânat citaţia.

Evocarea faptelor reprezintă momentul final al proceselor memoriale şi constă în actualizarea legăturilor temporare sub forma celor două modalităţi de comunicare a experienţei anterioare, reproducerea şi recunoaşterea. Modul comun de obţinere a depoziţiilor îl constituie reproducerea orală care poate îmbrăca forma relatării libere a faptelor percepute precum şi forma răspunsurilor la întrebările adresate de organul judiciar. Reproducerea poate îmbrăca în subsidiar şi forma depoziţiei scrise personal de martor.

Ascultarea martorilor sub forma reproducerii orale, parcurge în desfăşurarea sa trei momente:

stabilirea identităţii martorului şi discuţiile prealabile;
relatarea liberă a faptelor;
adresarea de întrebări şi ascultarea răspunsurilor.

Categorie: Drept, Drept penal | Lasa un comentariu

Obligaţiile procesuale ale martorilor

Legea procesual penală a prevăzut pentru persoana chemată ca martor nu numai drepturi ci şi o serie de obligaţii.

În primul rând, persoana chemată în calitate de martor are obligaţia procesuală de prezentare – este obligată, conform prevederilor art.83 alin.1 Cod procedură penală, să se înfăţişeze la locul, ziua, ora arătate în citaţie în faţa organelor judiciare. Lipsa nejustificată a martorului de a se prezenta la data stabilită de organele judiciare se sancţionează cu amendă judiciară de la 250 lei la 5.000 lei, potrivit art.198 alineatul 2 Cod procedură penală, cu obligaţia însă din partea organelor judiciare ca acesta să fi fost legal citat. Amenda judiciară se aplică de organele de urmărire penală prin ordonanţă, iar de instanţa de judecată prin încheiere. Dacă din motive temeinice martorul nu s-a prezentat poate cere scutirea de amendă ori reducerea amenzii în termen de 10 zile de la comunicarea ordonanţei organului de urmărire penală ori a încheierii instanţei. În funcţie de motivele arătate, organul judiciar apreciază asupra scutirii sau reducerii cuantumului amenzii art.199 Cod procedură penală.

În situaţia în care neprezentarea martorului este justificată de imposibilitatea de a se prezenta pentru a fi ascultat, de exemplu o boală, stare de arest, organul de urmărire penală sau instanţa de judecată procedează la ascultarea acestuia la locul unde se află, cu excepţia cazurilor în care legea prevede altfel, conform dispoziţiilor art.86 alin.3 combinat cu art.74 Cod procedură penală.

Martorul, în ipoteza în care nu se prezintă nici după amendare va fi constrâns să se prezinte prin aducerea silită art.183 Cod procedură penală. Odată prezentat, martorul are obligaţia să facă declaraţii cu privire la faptele şi împrejurările la care este audiat. Este posibil ca martorul să refuze să facă declaraţii. Când persoana chemată ca martor refuză să facă declaraţii sub motivul că nu ştie nimic în cauză, deşi cunoaşte împrejurările esenţiale asupra cărora i s-a cerut să facă declaraţii, el comite infracţiunea de mărturie mincinoasă, prevăzută de art.260 Cod penal. Spre deosebire de învinuit sau inculpat, care, potrivit art.70 alin.2 Cod procedură penală, au dreptul de a nu face nici o declaraţie, martorul, dacă nu se prezintă, poate fi sancţionat cu amendă judiciară sau, potrivit art.327 alin.5 Cod procedură penală, poate fi adus silit în vederea ascultării lui

Obligaţia de a depune ca martor este personală nefiind permisă reprezentarea.

Persoana chemată ca martor într-un proces penal este obligată să declare tot ceea ce cunoaşte cu privire la faptele sau împrejurările asupra cărora este întrebată, art.83 teza a-III-a Cod procedură penală.

Martorul are o îndatorire socială de a participa la aflarea adevărului într-o cauză penală, din acest motiv el are obligaţia să declare tot ce ştie, organele judiciare având dreptul de a cere oricărei persoane care are această calitate de martor prestarea mărturiei.

Declaraţiile martorilor au o importanţă deosebită atunci când ele constau în cunoştinţe dobândite personal direct cu propriile simţuri, de aceea el are obligaţia de a spune tot ce ştie. De asemenea şi cunoştinţele privitoare la săvârşirea unei infracţiuni care au fost dobândite indirect, din relatările făcute de alte persoane duc la obligaţia martorului de a le relata, putând fi folosite de organele judiciare ca probe indirecte. În situaţia în care martorul, deşi are cunoştinţe despre faptele cauzei refuză să fie ascultat ca martor, săvârşeşte fie infracţiunea de omisiune de a încunoştiinţa organele judiciare, prevăzută de art.265 Cod penal, fie infracţiunea de favorizare a infractorului, prevăzută art.264 Cod penal, după cum împrejurările pe care le cunoaşte dar, refuză să le declare, sunt în favoarea sau defavoarea inculpatului.

În activitatea de înfăptuire a justiţiei penale un rol important îl au martorii, declaraţiile lor sunt considerate mijloace de probă, contribuind astfel la aflarea adevărului şi în concret la rezolvarea, soluţionarea cauzei respective.

Martorul are obligaţia în aceste condiţii de a nu face afirmaţii mincinoase. Martorul când este ascultat de organele judiciare trebuie să-şi îndeplinească obligaţia cu bună-credintă, să contribuie efectiv la aflarea adevărului într-o cauză penală pe măsura posibilităţilor sale. Înainte de a fi ascultat, martorul depune jurământul, respectiv va rosti fraza: „Jur că voi spune adevărul şi nu voi ascunde nimic din ceea ce ştiu” art.85 alin.1 Cod procedură penală. Jurământul creează o solemnitate necesară actului procedural şi poate determina martorul să spună adevărul. După depunerea jurământului sau după rostirea formulei prevăzute de art.85 alin.5 Cod procedură penală, pentru cei care din motive de conştiinţă sau confesiune nu depun jurământul, se va pune în vedere martorului, dacă nu va spune adevărul săvârşeşte infracţiunea de mărturie mincinoasă.

Mărturia mincinoasă este prevăzută în art.260 Cod penal şi este definită ca “fiind fapta martorului, expertului, interpretului care face afirmaţii mincinoase, ori nu spune tot ce ştie privitor la împrejurările esenţiale asupra cărora a fost întrebat într-o cauză juridică.”[1] Infracţiunea de mărturie mincinoasă are un subiect activ martor, expert sau interpret, infracţiune săvârşită de cele mai multe ori de martor datorită în principal de faptul că declaraţiile acestora sunt printre cele mai frecvente mijloace de probă. Infracţiunea de mărturie mincinoasă poate consta şi în tăcerea martorului “omite a spune tot ce ştie” referitor la o împrejurare esenţială care are pondere în stabilirea adevărului şi prin consecinţă în soluţionarea justă a cauzei. Nu se poate vorbi de săvârşirea infracţiunii de mărturie mincinoasă, atunci când martorul refuză în mod explicit de a da declaraţii. În asemenea situaţie organele judiciare trebuie să găsească alte mijloace de probă necesare soluţionării cauzei penale. Organele judiciare sunt cele care trebuie să dovedească caracterul mincinos al mărturiei. Simplele contradicţii din declaraţiile unui martor sau interpretarea personală eronată a faptelor sau împrejurărilor nu trebuie să conducă imediat la săvârǎşirea infracţiunii de mărturie mincinoasă, ci trebuie coroborate cu celelalte mijloace de probă. Retragerea mărturiei mincinoase de către cel care săvârşeşte infracţiunea are efect asupra răspunderii penale. Sunt situaţii în care declaraţiile martorilor luate în faza de urmărire penală sunt retractate în faza de judecată; judecătorului îi revine sarcina de a aprecia asupra sincerităţii revenirii.

Având în vedere principiul oralităţii în faza de judecată judecătorul trebuie să nu înlăture numai declaraţia martorului făcută în faţa sa, pe care o consideră nesinceră, ci şi pe cea dată la organele de urmărire penală. Dacă s-ar lua în considerare numai declaraţia dată la urmărirea penală nu ar mai avea rost cercetarea judecătorească şi s-ar fi încălcat principiul oralităţii în aceste condiţii. Declaraţia dată la urmărirea penală poate fi folosită ca o probă complementară care alături de alte probe directe ajută la aflarea adevărului. În cazul în care martorul care a dat declaraţia la urmărirea penală a decedat, dispărut sau este incapabil de a mai depune declaraţia în faţa instanţei, judecătorul poate folosi declaraţia ca o simplă probă indirectă cu condiţia de a o pune în discuţia părţilor cu ocazia dezbaterilor. Mărturia mincinoasă se mai referă şi la experţi sau interpreţi nu numai la martori. Experţii pot fi chemaţi de organele judiciare pentru a da lămurire asupra rapoartelor pe care le-au întocmit. În cazul interpreţilor jurămânrul este obligatoriu art.128 alin.3 Cod procedură penală. Martorul nu are obligaţia de a informa organul judiciar din proprie iniţiativă.

Persoanele care au cunoştinţă despre săvârşirea unei infracţiuni, nu capătă calitatea de martor atâta vreme cât nu sunt chemate şi ascultate de organele judiciare potrivit procedurii indicate de lege. Obligaţiile generale de informare pe care le au persoanele în legătură cu săvârşirea de infracţiuni rămân în sfera obligaţiilor morale sau cetăţeneşti. Dacă prin informaţiile respective se sesizează un organ de urmărire penală, relatările au regimul juridic al denunţului sau al plângerii.

[1]Cornean Dumitru, “Drept procesual penal”, Editura Dacia Europa Nova, Lugoj, 2000, pg.180

Categorie: Drept, Drept penal | Lasa un comentariu

Drepturile procesuale ale martorilor

Legea procesual penală a stabilit ca martorul să beneficieze de anumite drepturi. În aceste condiţii, martorul chemat de către organul de urmărire penală ori de instanţa de judecată, are dreptul în primul rând, la restituirea cheltuielilor de transport, întreţinere, locuinţă şi alte cheltuieli necesare, prilejuite de chemarea sa – art.190 alin.1 Cod procedură penală. Prin intermediul Legii nr.281/2003 acest text de lege a fost modificat, astfel încât:

martorul care este salariat are dreptul şi la venitul de la locul de muncă pe durata lipsei de la serviciu, absenţă pricinuită de chemarea la organul de urmărire penală sau instanţa de judecată.

Suma care reprezintă venitul de la locul de muncă se plăteşte de către angajatorul la care lucrează martorul.

martorul care nu este salariat, dar are un venit din muncă, execută diferite munci pentru asigurarea traiului zilnic sau are afaceri private, este îndreptăţit să primească şi o compensare.

Sumele acordate se plătesc pe baza dispoziţiilor luate de organul care a dispus chemarea şi în faţa căruia s-a prezentat martorul, din fondul cheltuielilor judiciare special acordate. Astfel de cheltuieli se plătesc martorului imediat după înfăţişare.[1]

Organele judiciare au obligaţia ca după întrebările prealabile care i se pun martorului art.84 Cod procedură penală să îi aducă la cunoştinţă faptul că are dreptul atunci când nu este angajat cu contract de muncă, la sumele compensatorii pentru perioada cât a fost lipsit de a avea venituri din muncă. În situaţiile în care martorul nu-şi primeşte sumele cuvenite are dreptul de a se adresa cu plângere, potrivit art.275 şi 278 Cod procedură penală, procurorului care supraveghează activitatea organului de cercetare penală, respectiv prim-procurorului, împotriva măsurilor sau actelor efectuate de procuror la urmărirea penală.

Dacă cauza penală se află în faţa instanţei de judecată şi martorul prin hotărâre judecătorească nu şi-a primit cheltuielile judiciare cuvenite, poate declara apel sau recurs cu privire la aceste aspecte art.362 lit. e şi art.382² Cod procedură penală. Termenul de apel este de 10 zile, calea de atac poate fi exercitată după pronunţarea încheierii prin care s-a dispus asupra cheltuielilor judiciare şi cel mai târziu în 10 zile de la pronunţarea sentinţei prin care s-a soluţionat cauza. Judecarea apelului se face numai după soluţionarea cauzei, afară de cazul când procesul a fost suspendat. Termenul se recurs este de 10 zile, dacă legea nu dispune altfel.

Potrivit art. 68 alineatul 1 Cod procedură penală este oprit a se întrebuinţa violenţe, ameninţări ori alte mijloace de constrângere, precum şi promisiuni sau îndemnuri în scopul de a obţine probe. Prin această dispoziţie legală martorul „este apărat împotriva violenţelor sau ameninţărilor ori a altor mijloace de constrângere pentru a da declaraţii.”[2] Persoanele care reprezintă organele judiciare întrebuinţează promisiuni, ameninţări, violenţe faţă de un martor pentru obţinerea de declaraţii săvârşesc infracţiunea de cercetare abuzivă prevăzută de art. 266 alin.3 Cod penal şi se sancţionează cu închisoarea de la 1 la 5 ani. Legiuitorul a prevăzut în Codul penal pentru apărarea drepturilor martorului următoarele:

a) în art.261-261¹ , sancţiuni pentru cei care încearcă să determine o persoană prin constrângere sau corupere să dea declaraţii mincinoase într-o cauză penală, precum şi de a împiedica participarea într-o cauză penală a unui martor săvârşită prin violenţă, ameninţări sau prin orice alt mijloc de constângere îndreptat împotriva sa ori a soţului sau a unei rude apropiate se pedepseşte cu închisoarea;[3] (art.261 Cod penal prevede infracţiunea de încercare de a determina mărturia mincinoasă, infracţiune care împiedică înfăptuirea justiţiei);

b) în art.267¹ , tortura, respectiv fapta prin care se provoacă unei persoane cu intenţie, o durere sau suferinţe puternice fizice sau psihice îndeosebi cu scopul de a obţine de la această persoană sau de la o persoană terţă informaţii sau mărturii, se pedepseşte cu închisoarea.

Legea procesuală penală, prin art.86 alin.3 raportat la art.71-74 Cod procedură penală acordă martorului, pe lângă aceste drepturi, de a cere consemnarea declaraţiei, iar dacă nu este de acord cu conţinutul acesteia, să refuze să o semneze.

Martorul are, de asemenea, dreptul de a refuza să răspundă la întrebările care nu au legătură cu cauza respectivă, potrivit art.86 Cod procedură penală. Potrivit art.86¹, introdus prin art.1 pct.45 din Legea nr.281/2003, martorul are dreptul la protecţia datelor de identificare. În situaţia în care există probe sau indicii temeinice că prin declararea identităţii reale a martorului sau a localităţii acestuia, a domiciliului sau a reşedinţei ar fi periclitată viaţa, integritatea corporală sau libertatea lui sau a altei persoane, martorului i se poate încuviinţa să nu declare aceste date, atribuindu-se o altă identitate sub care urmează să apară în faţa organului judiciar.

Dispoziţiile date de martorii ce au calitatea de soţ sau rude apropiate, se apreciază de către organul judiciar numai în măsura în care aceste depoziţii se coroborează cu celelalte probe administrate în cauza penală.

[1]Volonciu Nicolae,”Tratat de drept procesual penal.Partea generală”, volumul I, Editura Paideia, Bucureşti, 1993, pg.370.

[2]Păvăleanu Vasile, “Drept procesual penal”, volumul I, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2004, pg.321

[3]Paraschiv Carmen Silvia, “Drept procesual penal”, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2004, pg.205

Categorie: Drept, Drept penal | 1 Comment

Persoanele care nu sunt obligate să depună ca martor

Spre deosebire de persoanele care nu pot fi ascultate ca martori în procesul penal, sunt anumite categorii de persoane care pot fi ascultate ca martori numai dacă ele consimt acest lucru.

Conform prevederilor art.80 alineatul 1 Cod procedură penală „soţul şi rudele apropiate ale învinuitului sau inculpatului nu sunt obligate să depună ca martori.”Prin această reglementare referitoare la persoanele care nu sunt obligate să depună ca martori în procesul penal, legiuitorul a urmărit ocrotirea sentimentelor de afecţiune pe care soţul sau rudele apropiate ale învinuitului sau inculpatului le au faţă de acestea din urmă.

Calitatea “de soţ” trebuie să fie valabilă la momentul folosirii acestui mijloc de probă. De exemplu, căsătoria dintre soţi nu a fost desfăcută printr-o hotărâre judecătorească rămasă definitivă. În situaţia în care soţii sunt în curs de judecată într-un proces de desfacere a căsătoriei, organul judiciar cu ocazia întrebărilor prealabile trebuie să stabilească care sunt raporturile dintre soţi şi dacă hotărârea de divorţ se află sau nu în căile de atac.

Art.149 din Codul penal arată că „rude apropiate” sunt ascendenţii şi descendenţii, fraţii şi surorile, copiii acestora precum şi persoanele devenite prin înfiere rude potrivit legii. Dispoziţiile din legea penală privind rudele apropiate se aplică şi în caz de înfiere cu efecte depline, persoane înfiate cât şi descendenţii acesteia şi în raport cu rudele fireşti. În caz de înfiere cu efecte restrânse aceste dispoziţii se aplică înfiatului cât şi descendenţilor acestuia. Sunt consideraţi “fraţi şi surori” cei care au un descendent comun, legăturile dintre fraţi şi surori sunt nu numai primare ci şi consanguine (tată comun) şi uterine (mamă comună).

Legea instituie expres în art. 80 alin. 2 din Codul de procedură penală obligaţia organelor judiciare de a aduce la cunoştinţa unor atare persoane chemate ca martori că au posibilitatea de a alege între a depune mărturie sau a refuza să depună ca martori, dată fiind calitatea lor. Această obligaţie a organului judiciar trebuie îndeplinită de îndată ce martorul a fost întrebat dacă este soţ sau rudă apropiată cu vreuna din părţi, în ce raporturi se află cu acestea, şi dacă a suferit vreo pagubă de pe urma săvârşirii infracţiunii. În situaţia în care martorul, soţ sau rudă apropiată cu învinuitul sau inculpatul a ales într-o cauză penală să depună mărturie, depoziţia sa trebuie să servească adevărului. Interesul superior al justiţiei are întâietate şi faţă de martorul care a ales singur să depună mărturie deşi el a fost avertizat de consecinţele pe care le-ar putea atrage depoziţiile mincinoase. Astfel, martorul poate deveni subiect al infracţiunii de mărturie mincinoasă, prevăzută de art.260 Cod penal. Persoana ce are o atare calitate din moment ce a consfinţit să depună ca martor, îi sunt aplicabile toate dispoziţiile din procedura penală privind drepturile şi obligaţiile martorilor. Aceste dispoziţii procesuale se referă numai la soţul şi rudele apropiate învinuitului sau inculpatului, nu şi la celelalte părţi din proces. În situaţia în care soţul sau ruda apropiată a inculpatului a refuzat să facă declaraţii şi totuşi a fost ascultată nu mai poate fi trasă la răspundere penală pentru mărturie mincinoasă, dacă nu spune adevărul. Declaraţia fiind obţinută contrar legii nu mai poate sta la baza hotărârii judecătoreşti.

Potrivit dispoziţiilor art. 81 Cod procedură penală, minorul poate fi ascultat ca martor[1]. Până la vârsta de 14 ani ascultarea lui se face în prezenţa unuia dintre părinţi ori a tutorelui sau a persoanei căreia îi este încredinţat minorul spre creştere şi educare. În scopul aflării adevărului, organele judiciare trebuie să recurgă la orice izvor de probă, drept pentru care şi minorii pot fi audiaţi numai că ascultarea lor se va ţine în primul rând de vârsta pe care o au.

Martorul minor ca şi în cazul majorului parcurge aceleaşi etape:

pregătirea ascultării;
identificarea persoanei;
ascultarea propriu-zisă, adică relatarea liberă urmată de întrebări şi răspunsuri.

În audierea martorului minor organele judiciare trebuie să ţină cont de o serie de factori care pot influenţa declaraţia acestuia:

vârsta, dezvoltarea sa fizică şi psihică;
mediul din care provine (situaţia la învăţătură, cercul de prieteni, raporturile cu colegii);
familia minorului, relaţiile părţi-copil, dacă familia e monoparentală (familie cu un singur părinte);
alegerea persoanei care urmează să-l asiste pe martorul minor, pentru că trebuie să fie o persoană în care să aibă încredere.

Ascultarea martorului minor se poate face fie la sediul organului judiciar, fie în anumite împrejurări în mediul în care trăieşte, la şcoală. Termenul de citare trebuie să fie cât mai scurt pentru a se reduce posibilitatea de influenţare a minorului de persoane interesate în cauză. Până la vârsta de 14 ani martorul minor nu depune jurământ, însă i se atrage atenţia să spună adevărul. În funcţie de caracteristicile fiecărui caz în parte, organul judiciar va aprecia dacă respectiva depoziţie serveşte aflării adevărului, fiind utilă soluţionării cauzei.

Pentru dovedirea unor infracţiuni săvârşite în familie pot fi ascultaţi ca martori şi minorii sub 16 ani. Prin Legea nr.281/2003 s-a introdus în Codul de procedură penală art.86(4), care prevede că în cauzele privind infracţiunile de violenţă între membrii aceleaşi familii, instanţa poate dispune ca martorul sub 16 ani să nu fie audiat în şedinţa de judecată admiţându-se prezentarea unei audieri efectuate în prealabil prin înregistări audio-video în condiţiile art.86² alin.2, 4, 5 şi 7 Cod procedură penală.[2] Casetele video şi audio pe care a fost înregistrată declaraţia martorului, în original, sigilate cu sigiliul parchetului sau după caz al instanţei de judecată în faţa căreia s-a făcut declaraţia, se păstrază în condiţile legii. Luarea declaraţiilor martorilor, în aceste condiţii se face în prezenţa procurorului. Declaraţia martorului ascultat se înregistrează prin mijloace tehnice video şi audio şi se redă integral în formă scrisă

[1]Doltu Ioan,”Martorul în procesul penal”,Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2004, pg.59

[2] Legea nr.281/2003 privind modificarea codului de procedură penală, publicată în M.O.468 din 1.07.2003

Categorie: Drept, Drept penal | 1 Comment

« Previous Page — Next Page »

Arhiva postari