Persoanele care nu pot fi ascultate ca martor

Dacă orice persoană care are cunoştinţe dobândite direct cu propriile simţuri despre fapte sau împrejurări privitoare la o cauză penală poate dobândi calitatea de martor, în Codul de pocedură penală se prevăd anumite incompatibilităţi, în sensul că persoana care este martor, să fie scutită de obligaţia de a depune declaraţie.

Prima categorie de persoane care nu pot fi audiate ca martor sunt cele obligate să păstreze secretul profesional. În temeiul art.79 Cod procedură penală persoana obligată să păstreze secretul profesional[1] nu poate fi ascultată ca martor cu privire la faptele şi împrejurările de care a luat cunoştinţă în exerciţiul profesiei, fără încuviinţarea persoanei sau unităţii faţă de care este obligată a păstra secretul profesional. Această interdicţie corespunde legii penale care încriminează fapta de divulgare a secretului de stat, serviciu şi al celui profesional în articolele 169, 196 şi respectiv 298 din Codul penal.

Prin secret profesional se înţelege secretul la care se referă legea penală, anume secretul de stat, de serviciu, şi cel al profesiei, deoarece persoanele care îl deţin au dobândit cunoaşterea lui din exerciţiul unei activităţi profesionale. Legea nu nominalizează sfera persoanelor obligate să păstreze secretul profesional, dar doctrina admite că în această categorie intră orice persoană fizică ce se află sub sub jurisdicţia legii penale române şi care îndeplineşte un serviciu public sau privat şi în virtutea căruia ia cunoştinţă de anumite date ori informaţii care constituie secrete de stat, de serviciu sau profesionale. Interdicţia pentru secretul profesiei, medici, farmacişti, avocaţi, notari, arhitecţi, preoţi este determinată de interesul încrederii cetăţenilor în discreţia persoanelor cărora îl încredinţează, pentru secretul de stat şi de serviciu interesul de a fi păstrat chiar faţă de justiţie se justifică prin apărarea unor importante valori sociale[2]. Divulgarea unor secrete pe care o persoană le deţine în virtutea profesiei, ar putea aduce grave prejudicii materiale sau morale unor persoane cât şi provocarea neîncrederii în exercitarea unor profesii. În cazul nerespectării acestei dispoziţii legale, persoana care divulgă fără drept anumite date care i-au fost încredinţate sau de care a luat cunoştinţă în virtutea profesiei, săvârşeşte infracţiunea de divulgare a secretului profesional prevăzută în art.196 alin.1 Cod penal.

Termenul de profesie se referă la ocupaţia, la îndeletniciri cu caracter permanent pe care o exercită în baza unei calificări corespunzătoare. În virtutea profesiei pe care o exercită avocaţii, medicii, preoţii pot afla informaţii despre aspectele particulare din viaţa unei persoane, cum sunt cele referitoare la sănătate, situaţia financiară, situaţia familială, sau viciile persoanei în cauză. Dacă persoana fizică sau juridică fie de drept privat, fie de drept public faţă de care martorul este obligat să păstreze secretul încuviinţează divulgarea secretului, atunci încetează, în temeiul art.79 alineatul 1 Cod procedură penală, obligaţia de a păstra secretul şi persoana astfel dezlegată de secretul profesional poate fi audiată ca martor. În practică s-a considerat că nu mai este necesară încuviinţarea pentru anumite date, informaţii în virtutea profesiei dacă aceste aspecte erau deja publice, de notorietate. Persoana care este obligată să păstreze secretul profesional poate fi ascultată ca martor şi fără încuviinţarea persoanei sau unităţii în anumite cazuri prevăzute de lege. În situaţia în care secretul constă în date sau informaţii referitoare la săvârşirea unor infracţiuni contra siguranţei statului prevăzute în art.170 Cod penal – nedenunţarea – există obligaţia de a divulga asemenea cazuri. Această situaţie se întâlneşte şi atunci când s-ar afla despre săvârşirea unor infracţiuni grave de omor, tâlhărie, delapidare prevăzute de art. 262 Cod penal.

În concluzie, interesul public al descoperirii adevărului în materie penală trebuie să primeze oricărui interes particular atunci când este vorba de săvârşirea unei infracţiuni. Pentru a opera interdicţia se cere condiţia ca faptele sau împrejurările pentru a căror relatare este ascultat martorul, să fie cunoscute din exerciţiul profesiei sau al serviciului, însă dobândirea acestor cunoştinţe din alte surse nu împiedică ascultarea. Astfel, un avocat nu poate fi audiat ca martor despre faptele încredinţate lui de persoana căreia îi acordă asistenţă juridică, dar dacă aceste fapte le-a perceput în afara exerciţiului profesiei, avocatul poate fi ascultat ca martor asupra acestor fapte. Potrivit art. 79 alineatul 2 Cod procedură penală „calitatea de martor are întâietate faţă de calitatea de apărător, cu privire la faptele şi împrejurările pe care acesta le-a cunoscut înainte de a deveni apărătorul sau reprezentantul vreuneia dintre părţi”. Această întâietate ar trebui să existe şi la alte persoane de exemplu judecător, procuror care au cunoscut fapte sau împrejurări înainte de a veni cauza spre judecare în faţa autorităţii din care fac parte.

A doua categorie de persoane care nu pot fi ascultate ca martor în cauza penală, sunt cele care au calitatea de părţi. În procesul penal la stabilirea adevărului pot contribui şi declaraţiile părţii vătămate, părţii civile sau părţii responsabile civilmente. Declaraţiile părţilor pot aduce elemente de fapt cu privire la fapta comisă, modul de comitere a faptei, la persoana făptuitorului sau urmările faptei. Având poziţia procesuală de părţi, aceasta este incompatibilă cu cea de martor, întrucât nimeni nu poate fi martor în propria sa cauză: “nemo testis ideoneus in re seva”. Art. 82 din Codul de procedură penală prevede că „persoana vătămată poate fi ascultată ca martor, dacă nu este constituită parte civilă în cauză sau nu participă în proces ca parte vătămată”[3]. Astfel, incapacitatea părţilor de a fi chemate ca martori este limitativă, în sensul că persoanele care şi-au pierdut calitatea de părţi în cauză pot fi ascultate ca martori. În practică, s-a menţionat că nici o dispoziţie legală nu interzice într-o cauză de luare de mită audierea ca martor a mituitorului atunci când acesta este scos din cauză pentru motivele de nepedepsire prevăzute de lege. Audierea ca martor a persoanei vătămate nu poate avea loc după ce s-a constituit parte civilă şi a renunţat la despăgubiri dar a continuat să participe în proces ca parte vătămată. Legea procesuală nu a prevăzut vreo incapacitate de a fi ascultate persoanele cu antecedente penale, chiar dacă anterior au săvârşit infracţiunea de mărturie mincinoasă.

Art. 403 alineatul 2 Cod procedură penală prevede şi o excepţie, respectiv aceea potrivit căreia nu pot fi ascultaţi ca martori în cauza supusă revizuirii: martorul, expertul sau interpretul care au săvârşit infracţiunea de mărturie mincinoasă prevăzută de art.260 Cod penal, în cauza a cărei revizuire se cere şi un membru al completului de judecată, procurorul ori persoana ce a efectuat acte de cercetare penală, care a comis o infracţiune în legătură cu cauza a cărei revizuire se cere.

Dacă partea vătămată a fost ascultată totuşi în calitate de martor, declaraţia sa poate fi valorificată ca mijloc de probă în măsura în care se coroborează cu fapte sau împrejurări care să rezulte din ansamblul probelor existente la dosar.

[1] Theodoru Grigore, “Drept procesual penal. Partea generală”, Editura Cugetarea, Iaşi, 2007, pg.345

[2] Apetrei Mihai, “Drept procesual penal”, Editura Victor, Bucureşti, 2004, pg.239

[3]Neagu Ion, ” Tratat de drept procesual penal”, Editura Global Lex, Bucureşti, 2007, pg.361

Categorie: Drept, Drept penal | 3 Comments

Ordonanţă nr. 26/2000, Ordonanta nr. 26/2000 cu privire la asociatii si fundatii, cu modificarile introduse de Legea nr. 246/2005

Guvernul României

Ordonanţă nr. 26/2000 cu modificarile introduse de Legea nr. 246/2005

În temeiul dispoziţiilor art. 107 alin. (1) şi (3) din Constituţia României şi ale art. 1 lit. S pct. 2 din Legea nr. 206/1999 privind abilitarea Guvernului de a emite ordonanţe,

Guvernul României emite următoarea ordonanţă:

CAPITOLUL I
Dispoziţii generale

Art. 1. – (1) Persoanele fizice şi persoanele juridice care urmăresc desfăşurarea unor activităţi de interes general sau în interesul unor colectivităţi ori, după caz, în interesul lor personal nepatrimonial pot constitui asociaţii ori fundaţii în condiţiile prezentei ordonanţe.

(2) Asociaţiile şi fundaţiile constituite potrivit prezentei ordonanţe sunt persoane juridice de drept privat fără scop patrimonial.

(3) Partidele politice, sindicatele şi cultele religioase nu intră sub incidenţa prezentei ordonanţe.

Art. 2. – Prezenta ordonanţă are ca scop crearea cadrului pentru:

a) exercitarea dreptului la liberă asociere;

b) promovarea valorilor civice, ale democraţiei şi statului de drept;

c) urmărirea realizării unui interes general, local sau de grup;

d) facilitarea accesului asociaţiilor şi fundaţiilor la resurse private şi publice;

e) parteneriatul dintre autorităţile publice şi persoanele juridice de drept privat fără scop patrimonial;

f) respectarea ordinii publice.

Art. 3. – Actele juridice de constituire a asociaţiilor şi fundaţiilor, încheiate în condiţiile prezentei ordonanţe, sunt guvernate de legea civilă.

CAPITOLUL II
Înfiinţarea asociaţiilor şi a fundaţiilor

Secţiunea 1
Constituirea şi înscrierea asociaţiei

Art. 4. – Asociaţia este subiectul de drept constituit de trei sau mai multe persoane care, pe baza unei înţelegeri, pun în comun şi fără drept de restituire contribuţia materială, cunoştinţele sau aportul lor în muncă pentru realizarea unor activităţi în interes general, al unor colectivităţi sau, după caz, în interesul lor personal nepatrimonial.

Art. 5. – (1) Asociaţia dobândeşte personalitate juridică prin înscrierea în Registrul asociaţiilor şi fundaţiilor aflat la grefa judecătoriei în a cărei circumscripţie teritorială îşi are sediul.

(2) În temeiul dreptului constituţional la asociere, persoanele fizice se pot asocia fără a constitui o persoană juridică atunci când realizarea scopului propus permite aceasta.

Art. 6. – (1) În vederea dobândirii personalităţii juridice, membrii asociaţi încheie actul constitutiv şi statutul asociaţiei, în formă autentică sau atestată de avocat.

(2) Actul constitutiv cuprinde, sub sancţiunea nulităţii absolute:

a) datele de identificare a membrilor asociaţi: numele sau denumirea şi, după caz, domiciliul sau sediul acestora;

b) exprimarea voinţei de asociere şi precizarea scopului propus;

c) denumirea asociaţiei;

d) sediul asociaţiei;

e) durata de funcţionare a asociaţiei – pe termen determinat, cu indicarea expresă a termenului, sau, după caz, pe termen nedeterminat;

f) patrimoniul iniţial al asociaţiei; activul patrimonial, în valoare de cel puţin un salariu minim brut pe economie, la data constituirii asociaţiei, este alcătuit din aportul în natură şi/sau în bani al asociaţilor. În cazul aportului în natură, forma autentică a actului constitutiv şi a statutului este obligatorie;

g) componenţa nominală a celor dintâi organe de conducere, administrare şi control ale asociaţiei;

h) persoana sau, după caz, persoanele împuternicite să desfăşoare procedura de dobândire a personalităţii juridice;

i) semnăturile membrilor asociaţi.

(3) Statutul cuprinde, sub sancţiunea nulităţii absolute:

a) elementele prevăzute la alin. (2), cu excepţia celor precizate la lit. g) şi h);

b) precizarea scopului şi a obiectivelor asociaţiei;

c) modul de dobândire şi de pierdere a calităţii de asociat;

d) drepturile şi obligaţiile asociaţilor;

e) categoriile de resurse patrimoniale ale asociaţiei;

f) atribuţiile organelor de conducere, administrare şi control ale asociaţiei;

g) destinaţia bunurilor, în cazul dizolvării asociaţiei, cu respectarea dispoziţiilor art. 60.

Art. 7. – (1) Oricare dintre membrii asociaţi, pe baza împuternicirii date în condiţiile art. 6 alin. (2) lit. h), poate formula o cerere de înscriere a asociaţiei în Registrul asociaţiilor şi fundaţiilor aflat la grefa judecătoriei în a cărei circumscripţie teritorială urmează să-şi aibă sediul.

(2) Cererea de înscriere va fi însoţită de următoarele documente:

a) actul constitutiv;

b) statutul asociaţiei;

c) actele doveditoare ale sediului şi patrimoniului iniţial;

d) dovada disponibilităţii denumirii eliberată de Ministerul Justiţiei sau, după caz, refuzul motivat al eliberării acesteia.

(3) Este interzisă utilizarea în denumirea asociaţiei a denumirilor specifice autorităţilor şi instituţiilor publice.

(4) În cazul nerespectării dispoziţiilor alin. (3), Ministerul Justiţiei va refuza motivat eliberarea dovezii disponibilităţii denumirii.

Art. 8. – (1) Asociaţia devine persoană juridică din momentul înscrierii ei în Registrul asociaţiilor şi fundaţiilor.

(2) În termen de 3 zile de la depunerea cererii de înscriere şi a documentelor prevăzute la art. 7 alin. (2) judecătorul desemnat de preşedintele instanţei verifică legalitatea acestora şi dispune, prin încheiere, înscrierea asociaţiei în Registrul asociaţiilor şi fundaţiilor.

(2¹) În cadrul procedurii de verificare a legalităţii cererii de înscriere şi a documentelor prevăzute la art. 7 alin. (2), judecătorul desemnat de preşedintele instanţei verifică respectarea dispoziţiilor art. 7 alin. (3) şi poate dispune, prin încheiere motivată, înscrierea asociaţiei în Registrul asociaţiilor şi fundaţiilor, chiar dacă există un refuz motivat al Ministerului Justiţiei de a elibera dovada disponibilităţii denumirii, pe care îl apreciază ca neîntemeiat.

(3) Odată cu efectuarea înscrierii, încheierea prin care s-a dispus înscrierea se comunică din oficiu, pentru evidenţa fiscală, organului financiar local în a cărui rază teritorială se află sediul asociaţiei, cu menţionarea numărului de înscriere în Registrul asociaţiilor şi fundaţiilor.

Art. 9. – (1) În cazul în care cerinţele legale pentru constituirea asociaţiei nu sunt îndeplinite, judecătorul, la expirarea termenului prevăzut de art. 8 alin. (2), va cita, în camera de consiliu, pe reprezentantul asociaţiei, punându-i în vedere, în scris, să remedieze neregularităţile constatate până la termenul următor, care nu va fi mai mare de o săptămână.

(2) Dacă neregularităţile constatate privesc dispoziţiile art. 40 alin. (2) din Constituţie, pentru termenul fixat va fi citat şi parchetul de pe lângă instanţa sesizată, căruia i se vor comunica, în copie, cererea de înscriere, împreună cu actul constitutiv şi statutul asociaţiei. În acest caz punerea concluziilor de către procuror este obligatorie.

Art. 10. – (1) În situaţia în care, la termenul fixat, neregularităţile sunt înlăturate, judecătorul, ascultând şi concluziile procurorului, dacă este cazul, va lua act despre aceasta prin încheiere, dispunând înscrierea asociaţiei în Registrul asociaţiilor şi fundaţiilor.

(2) În cazul în care neregularităţile nu au fost înlăturate sau, deşi legal citat, reprezentantul asociaţiei lipseşte în mod nejustificat, judecătorul va respinge cererea de înscriere prin încheiere motivată.

(3) Încheierile prevăzute în acest articol se vor pronunţa în cel mult 24 de ore de la închiderea dezbaterilor şi se vor redacta în termen de cel mult 48 de ore de la pronunţare.

Art. 11. – (1) Încheierile de admitere sau de respingere a cererii de înscriere sunt supuse numai recursului.

(2) În cazul în care procurorul nu a participat la soluţionarea cererii, parchetului pe de lângă instanţa sesizată i se vor comunica şi copii de pe actul constitutiv şi de pe statutul asociaţiei, împreună cu încheierea de admitere ori de respingere a cererii de înscriere, după caz.

(3) Termenul de recurs este de 5 zile şi curge de la data pronunţării, pentru cei care au fost prezenţi, şi de la data comunicării, pentru cei care au lipsit.

(4) Recursul se soluţionează cu citarea părţilor, în camera de consiliu, de urgenţă şi cu precădere. Dispoziţiile art. 10 alin. (3) cu privire la pronunţarea şi redactarea hotărârii se aplică în mod corespunzător.

Art. 12. – (1) Înscrierea în Registrul asociaţiilor şi fundaţiilor, în conformitate cu art. 8, se efectuează în ziua rămânerii irevocabile a încheierii de admitere, eliberându-se, la cerere, reprezentantului asociaţiei sau mandatarului acesteia, un certificat de înscriere care va cuprinde: denumirea asociaţiei, sediul acesteia, durata de funcţionare, numărul şi data înscrierii în Registrul asociaţiilor şi fundaţiilor.

(2) În relaţiile cu terţii dovada personalităţii juridice se face cu certificatul de înscriere.

Art. 13. – (1) Asociaţia îşi poate constitui filiale, ca structuri teritoriale, cu un număr minim de 3 membri, organe de conducere proprii şi un patrimoniu distinct de cel al asociaţiei.

(2) Filialele sunt entităţi cu personalitate juridică, putând încheia, în nume propriu, acte juridice în condiţiile stabilite de asociaţie prin actul constitutiv al filialei. Ele pot încheia acte juridice de dispoziţie, în numele şi pe seama asociaţiei, numai pe baza hotărârii prealabile a consiliului director al asociaţiei.

(3) Filiala se constituie prin hotărârea adunării generale a asociaţiei. Personalitatea juridică se dobândeşte de la data înscrierii filialei în Registrul asociaţiilor şi fundaţiilor.

(4) În vederea înscrierii filialei, reprezentantul asociaţiei va depune cererea de înscriere, împreună cu hotărârea de constituire a filialei, statutul, actul constitutiv, actele doveditoare ale sediului şi patrimoniului iniţial ale acesteia, la judecătoria în a cărei circumscripţie teritorială urmează să-şi aibă sediul filiala. Dispoziţiile art. 6 şi ale art. 9-12 sunt aplicabile în mod corespunzător.

Art. 13¹. – (1) Asociaţia îşi poate constitui sucursale, ca structuri teritoriale fără personalitate juridică.

(2) Sucursalele se constituie prin hotărâre a adunării generale.

(3) Sucursalele desfăşoară activităţile date în competenţa lor de către asociaţie.

Art. 14. – Dacă asociaţia, prin natura scopului sau obiectivelor propuse, urmează să desfăşoare activităţi pentru care, potrivit legii, sunt necesare autorizaţii administrative prealabile, aceste activităţi nu vor putea fi iniţiate, sub sancţiunea dizolvării pe cale judecătorească, decât după obţinerea autorizaţiilor respective.

Secţiunea a 2-a
Constituirea şi înscrierea fundaţiei

Art. 15. – (1) Fundaţia este subiectul de drept înfiinţat de una sau mai multe persoane care, pe baza unui act juridic între vii ori pentru cauză de moarte, constituie un patrimoniu afectat, în mod permanent şi irevocabil, realizării unui scop de interes general sau, după caz, al unor colectivităţi.

(2) Activul patrimonial iniţial al fundaţiei trebuie să includă bunuri în natură sau în numerar, a căror valoare totală să fie de cel puţin 100 de ori salariul minim brut pe economie, la data constituirii fundaţiei.

(3) Prin derogare de la prevederile alin. (2), în cazul fundaţiilor al căror scop exclusiv, sub sancţiunea dizolvării pe cale judecătorească, este efectuarea operaţiunilor de colectare de fonduri care să fie puse la dispoziţia altor asociaţii sau fundaţii, în vederea realizării de programe de către acestea din urmă, activul patrimonial iniţial poate avea o valoare totală de cel puţin 20 de ori salariul minim brut pe economie.

Art. 16. – (1) În vederea dobândirii personalităţii juridice, fondatorul sau, după caz, fondatorii încheie actul constitutiv şi statutul fundaţiei, în formă autentică, sub sancţiunea nulităţii absolute.

(2) Actul constitutiv al fundaţiei cuprinde, sub sancţiunea nulităţii absolute:

a) datele de identificare a fondatorului sau, după caz, a fondatorilor: numele sau denumirea şi, după caz, domiciliul sau sediul acestora;

b) scopul fundaţiei;

c) denumirea fundaţiei;

d) sediul fundaţiei;

e) durata de funcţionare a fundaţiei – pe termen determinat, cu indicarea expresă a termenului sau, după caz, pe termen nedeterminat;

f) patrimoniul iniţial al fundaţiei;

g) componenţa nominală a celor dintâi organe de conducere, administrare şi control ale fundaţiei ori regulile pentru desemnarea membrilor acestor organe;

h) persoana sau persoanele împuternicite să desfăşoare procedura de dobândire a personalităţii juridice;

i) semnăturile fondatorului sau, după caz, ale fondatorilor.

(3) Statutul cuprinde, sub sancţiunea nulităţii absolute:

a) elementele prevăzute la alin. (2), cu excepţia celor de la lit. g) şi h);

b) explicitarea scopului şi a obiectivelor fundaţiei;

c) categoriile de resurse patrimoniale ale fundaţiei;

d) atribuţiile organelor de conducere, administrare şi control ale fundaţiei;

e) procedura de desemnare şi de modificare a componenţei organelor de conducere, administrare şi control, pe parcursul existenţei fundaţiei;

f) destinaţia bunurilor, în cazul dizolvării fundaţiei, cu respectarea dispoziţiilor art. 60.

Art. 17. – (1) Fundaţia dobândeşte personalitate juridică prin înscrierea sa în Registrul asociaţiilor şi fundaţiilor aflat la grefa judecătoriei în a cărei circumscripţie teritorială îşi are sediul.

(2) Cererea de înscriere va fi însoţită de următoarele documente:

a) actul constitutiv;

b) statutul;

c) acte doveditoare ale sediului şi patrimoniului iniţial.

d) dovada disponibilităţii denumirii eliberată de Ministerul Justiţiei sau, după caz, refuzul motivat al eliberării acesteia.

(3) Dispoziţiile art. 17 alin. (1) şi alin. (2) lit. d), ale art. 8-12 şi ale art. 14 se aplică în mod corespunzător.

Art. 18. – (1) Fundaţia îşi poate constitui filiale, ca structuri teritoriale, pe baza hotărârii consiliului director, prin care le este alocat patrimoniul.

(2) Filiala este condusă de un consiliu director propriu, alcătuit din cel puţin 3 membri.

(3) Dispoziţiile art. 13 alin. (2) şi (4) se aplică în mod corespunzător.

Art. 19. – (1) Moştenitorii şi creditorii personali ai fondatorilor au faţă de fundaţie aceleaşi drepturi ca şi în cazul oricărei alte liberalităţi făcute de fondator.

(2) După înscrierea fundaţiei în Registrul asociaţiilor şi fundaţiilor, nici fondatorii şi nici moştenitorii lor nu pot revoca actul constitutiv. De asemenea, după înscriere, actul constitutiv nu mai poate fi atacat nici de către creditorii personali ai fondatorilor.

(3) Dacă fundaţia dobândeşte personalitate juridică după decesul fondatorului, efectele liberalităţilor făcute în favoarea fundaţiei anterior constituirii ei se vor produce de la data actului constitutiv, pentru fundaţiile înfiinţate prin acte între vii, iar pentru fundaţiile înfiinţate prin testament, de la data morţii testatorului.

CAPITOLUL III
Organizarea şi funcţionarea asociaţiilor şi a fundaţiilor

Secţiunea 1
Organizarea şi funcţionarea asociaţiei

Art. 20. – Organele asociaţiei sunt:

a) adunarea generală;

b) consiliul director;

c) cenzorul sau, după caz, comisia de cenzori.

Art. 21. – (1) Adunarea generală este organul de conducere, alcătuit din totalitatea asociaţilor.

(2) Competenţa adunării generale cuprinde:

a) stabilirea strategiei şi a obiectivelor generale ale asociaţiei;

b) aprobarea bugetului de venituri şi cheltuieli şi a bilanţului contabil;

c) alegerea şi revocarea membrilor consiliului director;

d) alegerea şi revocarea cenzorului sau, după caz, a membrilor comisiei de cenzori;

e) înfiinţarea de filiale;

f) modificarea actului constitutiv şi a statutului;

g) dizolvarea şi lichidarea asociaţiei, precum şi stabilirea destinaţiei bunurilor rămase după lichidare;

h) orice alte atribuţii prevăzute în lege sau în statut.

(3) Schimbarea sediului poate fi hotărâtă de către consiliul director, dacă această atribuţie este prevăzută expres în statut.

(4) Adunarea generală se întruneşte cel puţin o dată pe an şi are drept de control permanent asupra organelor prevăzute la art. 20 lit. b) şi c).

(5) Regulile privind organizarea şi funcţionarea adunării generale se stabilesc prin statut.

Art. 22. – (1) Asociatul care, într-o anumită problemă supusă hotărârii adunării generale, este interesat personal sau prin soţul său, ascendenţii sau descendenţii săi, rudele în linie colaterală sau afinii săi până la gradul al patrulea inclusiv nu va putea lua parte la deliberare şi nici la vot.

(2) Asociatul care încalcă dispoziţiile alin. (1) este răspunzător de daunele cauzate asociaţiei dacă fără votul său nu s-ar fi putut obţine majoritatea cerută.

Art. 23. – (1) Hotărârile luate de adunarea generală în limitele legii, ale actului constitutiv şi ale statutului sunt obligatorii chiar şi pentru membrii asociaţi care nu au luat parte la adunarea generală sau au votat împotrivă.

(2) Hotărârile adunării generale, contrare legii, actului constitutiv sau dispoziţiilor cuprinse în statut, pot fi atacate în justiţie de către oricare dintre membrii asociaţi care nu au luat parte la adunarea generală sau care au votat împotrivă şi au cerut să se insereze aceasta în procesul-verbal de şedinţă, în termen de 15 zile de la data când au luat cunoştinţă despre hotărâre sau de la data când a avut loc şedinţa, după caz.

(3) Cererea de anulare se soluţionează în camera de consiliu de către judecătoria în circumscripţia căreia asociaţia îşi are sediul. Hotărârea instanţei este supusă numai recursului.

Art. 24. – (1) Consiliul director asigură punerea în executare a hotărârilor adunării generale. El poate fi alcătuit şi din persoane din afara asociaţiei, în limita a cel mult o pătrime din componenţa sa.

(2) În exercitarea competenţei sale, consiliul director:

a) prezintă adunării generale raportul de activitate pe perioada anterioară, executarea bugetului de venituri şi cheltuieli, bilanţul contabil, proiectul bugetului de venituri şi cheltuieli şi proiectul programelor asociaţiei;

b) încheie acte juridice în numele şi pe seama asociaţiei;

c) aprobă organigrama şi politica de personal ale asociaţiei, dacă prin statut nu se prevede altfel;

d) îndeplineşte orice alte atribuţii prevăzute în statut sau stabilite de adunarea generală.

(3) Regulile generale privind organizarea şi funcţionarea consiliului director se stabilesc prin statut. Consiliul director îşi poate elabora un regulament intern de funcţionare.

(4) Nu poate fi membru al consiliului director, iar dacă era, pierde această calitate orice persoană care ocupă o funcţie de conducere în cadrul unei instituţii publice, dacă asociaţia respectivă are ca scop sprijinirea activităţii acelei instituţii publice.

Art. 25. – Dispoziţiile art. 22 se aplică în mod corespunzător şi membrilor consiliului director. Deciziile consiliului director, contrare legii, actului constitutiv sau statutului asociaţiei pot fi atacate în justiţie, în condiţiile prevăzute la art. 23.

Art. 26. – Consiliul director poate împuternici una sau mai multe persoane cu funcţii executive, inclusiv persoane care nu au calitatea de asociat ori sunt străine de asociaţie, pentru a exercita atribuţiile prevăzute la art. 24 alin. (2) lit. b) şi d).

Art. 27. – (1) Actul constitutiv poate prevedea numirea unui cenzor sau a unei comisii de cenzori.

(2) Dacă numărul asociaţilor este mai mare de 15, numirea unui cenzor este obligatorie. Acesta poate fi o persoană din afara asociaţiei.

(3) În cazul în care asociaţia nu are obligaţia numirii unui cenzor, fiecare dintre asociaţi care nu este membru al consiliului director poate exercita dreptul de control.

Art. 27¹. – (1) Pentru asociaţiile cu mai mult de 100 de membri înscrişi până la data întrunirii ultimei adunări generale, controlul financiar intern se exercită de către o comisie de cenzori.

(2) Comisia de cenzori este alcătuită dintr-un număr impar de membri. Membrii consiliului director nu pot fi cenzori.

(3) Cel puţin unul dintre cenzori trebuie să fie contabil autorizat sau expert contabil, în condiţiile legii.

(4) Regulile generale de organizare şi funcţionare a comisiei de cenzori se aprobă de adunarea generală. Comisia de cenzori îşi poate elabora un regulament intern de funcţionare.

Art. 27². – În realizarea competenţei sale cenzorul sau, după caz, comisia de cenzori:

a) verifică modul în care este administrat patrimoniul asociaţiei;

b) întocmeşte rapoarte şi le prezintă adunării generale;

c) poate participa la şedinţele consiliului director, fără drept de vot;

d) îndeplineşte orice alte atribuţii prevăzute în statut sau stabilite de adunarea generală.

Secţiunea a 2-a
Organizarea şi funcţionarea fundaţiei

Art. 28. – Organele fundaţiei sunt:

a) consiliul director;

b) cenzorul sau, după caz, comisia de cenzori.

Art. 29. – (1) Consiliul director al fundaţiei este organul de conducere şi de administrare al acesteia.

(2) Consiliul director asigură realizarea scopului şi obiectivelor fundaţiei, exercitând următoarele atribuţii:

a) stabilirea strategiei generale şi a programelor fundaţiei;

b) aprobarea bugetului de venituri şi cheltuieli şi a bilanţului contabil;

c) alegerea şi revocarea cenzorului sau, după caz, a membrilor comisiei de cenzori;

d) înfiinţarea de filiale;

e) încheierea de acte juridice, în numele şi pe seama fundaţiei;

f) executarea bugetului de venituri şi cheltuieli;

g) aprobarea organigramei şi a strategiei de personal ale fundaţiei;

h) modificarea statutului fundaţiei;

i) îndeplinirea oricăror alte atribuţii prevăzute în lege sau în statut.

(3) Regulile generale privind organizarea şi funcţionarea consiliului director se stabilesc prin statut. Consiliul director îşi poate elabora un regulament intern de funcţionare.

(4) Dispoziţiile art. 22 şi 24 alin. (4) se aplică în mod corespunzător şi în ceea ce priveşte membrii consiliului director. Deciziile contrare legii, actului constitutiv sau statutului fundaţiei pot fi atacate în justiţie, în condiţiile prevăzute la art. 23, de fondator sau de oricare dintre membrii consiliului director care a lipsit sau a votat împotrivă şi a cerut să se insereze aceasta în procesul-verbal de şedinţă.

(5) Schimbarea scopului fundaţiei se face numai de către fondator sau de majoritatea fondatorilor în viaţă. Dacă nici unul dintre fondatori nu mai este în viaţă, schimbarea scopului fundaţiei se face numai cu întrunirea votului a patru cincimi din numărul membrilor consiliului director.

(6) În toate cazurile, schimbarea scopului fundaţiei se poate face numai dacă acesta a fost realizat în totalitate sau în parte ori dacă acesta nu mai poate fi îndeplinit.

(7) Prevederile art. 26 se aplică în mod corespunzător în privinţa atribuţiilor prevăzute la alin. (2) lit. e) şi i).

Art. 30. – (1) Consiliul director se compune din cel puţin 3 membri desemnaţi de fondator sau, după caz, de fondatori, la momentul constituirii fundaţiei.

(2) În cazul în care, pe parcursul funcţionării fundaţiei, componenţa consiliului director nu se poate modifica în condiţiile stabilite de statut, instanţa prevăzută la art. 17 va desemna, pe cale de ordonanţă preşedinţială, la cererea oricărei persoane interesate, persoanele care vor intra în componenţa consiliului director.

Art. 31. – (1) Comisia de cenzori este alcătuită dintr-un număr impar de membri.

(2) Dispoziţiile art. 27 se aplică în mod corespunzător.

Art. 32. – În cazul în care actul constitutiv nu cuprinde componenţa nominală a celor dintâi organe ale fundaţiei, ci numai regulile stabilite de fondatori pentru desemnarea membrilor acestora şi dacă nici unul dintre fondatori nu mai este în viaţă la data constituirii fundaţiei, dispoziţiile art. 30 alin. (2) se aplică în mod corespunzător.

CAPITOLUL IV
Modificarea actului constitutiv şi a statutului
asociaţiei sau fundaţiei

Art. 33. – (1) Modificarea actului constitutiv sau a statutului asociaţiei se face prin înscrierea modificării în Registrul asociaţiilor şi fundaţiilor aflat la grefa judecătoriei în a cărei circumscripţie teritorială îşi are sediul asociaţia, cu aplicarea corespunzătoare a prevederilor art. 8-12.

(2) Cererea de înscriere a modificării va fi însoţită de hotărârea adunării generale, iar în cazul modificării sediului, de hotărârea consiliului director.

(3) Despre schimbarea sediului se va face menţiune, dacă este cazul, atât în Registrul asociaţiilor şi fundaţiilor aflat la grefa judecătoriei vechiului sediu, cât şi în cel aflat la grefa judecătoriei noului sediu. În acest scop, o copie a încheierii prin care s-a dispus schimbarea sediului va fi comunicată din oficiu judecătoriei în circumscripţia căreia asociaţia urmează să-şi aibă noul sediu.

Art. 34. – Dispoziţiile art. 33 se aplică în mod corespunzător în cazul modificării actului constitutiv sau a statutului fundaţiei.

Art. 34¹. – (1) Fuziunea se face prin absorbţia unei asociaţii de către o altă asociaţie sau prin contopirea a două ori mai multe asociaţii pentru a alcătui o asociaţie nouă.

(2) Divizarea se face prin împărţirea întregului patrimoniu al unei asociaţii care îşi încetează existenţa între două sau mai multe asociaţii existente ori care iau astfel fiinţă.

(3) Dispoziţiile alin. (1) şi (2) se aplică şi în cazul fuziunii sau divizării unei fundaţii.

Art. 34². – (1) În cazul asociaţiilor, decizia de fuziune sau de divizare se ia prin hotărârea a cel puţin două treimi din numărul total al membrilor organului de conducere.

(2) În cazul fundaţiilor, dispoziţiile art. 29 alin. (5) se aplică în mod corespunzător.

Art. 34³. – Dispoziţiile art. 39-44 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice se aplică în mod corespunzător.

CAPITOLUL V
Federaţia

Art. 35. – (1) Două sau mai multe asociaţii sau fundaţii se pot constitui în federaţie.

(2) Federaţiile dobândesc personalitate juridică proprie şi funcţionează în condiţiile prevăzute de prezenta ordonanţă pentru asociaţiile fără scop patrimonial, condiţii care li se aplică în mod corespunzător, cu excepţiile stabilite în prezentul capitol.

(3) Cererea de înscriere se soluţionează de tribunalul în circumscripţia căruia federaţia urmează să îşi aibă sediul.

Art. 36. – (1) Federaţia devine persoană juridică din momentul înscrierii sale în Registrul federaţiilor aflat la grefa tribunalului prevăzut la art. 35 alin. (3).

(2) Asociaţiile sau fundaţiile care constituie o federaţie îşi păstrează propria personalitate juridică, inclusiv propriul patrimoniu.

Art. 37. – (1) În cazul dizolvării federaţiilor, dacă nu se prevede altfel în lege sau în statut, bunurile rămase în urma lichidării se transmit, în cote egale, către persoanele juridice constituente.

(2) Dispoziţiile alin. (1) se aplică prin asemănare şi în cazul retragerii din federaţie a unei asociaţii sau fundaţii.

(3) Retragerea din federaţie se poate face numai în urma aprobării de către cenzori sau experţi independenţi a unui raport cu privire la exerciţiul financiar.

CAPITOLUL VI
Asociaţiile, fundaţiile şi federaţiile recunoscute
ca fiind de utilitate publică

Art. 38. – (1) O asociaţie sau o fundaţie poate fi recunoscută de Guvernul României ca fiind de utilitate publică dacă sunt întrunite cumulativ următoarele condiţii:

a) activitatea acesteia se desfăşoară în interes general sau al unor colectivităţi, după caz;

b) funcţionează de cel puţin 3 ani;

c) prezintă un raport de activitate din care să rezulte desfăşurarea unei activităţi anterioare semnificative, prin derularea unor programe ori proiecte specifice scopului său, însoţit de situaţiile financiare anuale şi de bugetele de venituri şi cheltuieli pe ultimii 3 ani anteriori datei depunerii cererii privind recunoaşterea statutului de utilitate publică;

d) valoarea activului patrimonial pe fiecare dintre cei 3 ani anteriori în parte este cel puţin egală cu valoarea patrimoniului iniţial.

Art. 38¹. – În sensul prezentei ordonanţe, prin utilitate publică se înţelege orice activitate care se desfăşoară în domenii de interes public general sau al unor colectivităţi.

Art. 39. – (1) Recunoaşterea unei asociaţii sau fundaţii de utilitate publică se face prin hotărâre a Guvernului. În acest scop, asociaţia sau fundaţia interesată adresează o cerere Secretariatului General al Guvernului, care o înaintează, în termen de 15 zile, ministerului sau organului de specialitate al administraţiei publice centrale în a cărui sferă de competenţă îşi desfăşoară activitatea.

(1¹) Cererea prevăzută la alin. (1) va fi însoţită, pe lângă dovada îndeplinirii condiţiilor prevăzute la art. 38 alin. (1), de următoarele documente:

a) copii de pe actul constitutiv şi de pe statutul asociaţiei sau fundaţiei;

b) copie de pe dovada dobândirii personalităţii juridice;

c) dovada privind bonitatea asociaţiei sau fundaţiei, emisă de banca la care are deschis contul;

d) copie de pe dovada privind situaţia juridică a sediului asociaţiei sau fundaţiei;

e) numele şi adresa persoanelor fizice, respectiv denumirea şi sediul persoanelor juridice, cu care asociaţia sau fundaţia colaborează în mod frecvent în vederea realizării obiectului său de activitate pentru care aceasta solicită recunoaşterea statutului de utilitate publică.

(2) Conflictele de competenţă apărute între autorităţile publice prevăzute la alin. (1) privind înregistrarea cererii se soluţionează, la sesizarea oricăreia dintre părţi, de către Secretariatul General al Guvernului, în termen de 5 zile de la data înregistrării sesizării.

(3) În vederea stabilirii autorităţii prevăzute la alin. (1), persoanele interesate sunt obligate să pună la dispoziţie Secretariatului General al Guvernului toate informaţiile necesare rezolvării cererii.

Art. 40. – (1) Autoritatea administrativă competentă este obligată ca, în termen de 60 de zile, să examineze cererea şi îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege. În cazul în care constată îndeplinirea acestor condiţii, autoritatea administrativă competentă va propune Guvernului României recunoaşterea. În caz contrar aceasta va transmite persoanelor juridice solicitante un răspuns motivat, în termen de 30 de zile de la data luării deciziei.

(2) În cel mult 90 de zile de la data depunerii cererii prevăzute la alin. (1), precum şi a tuturor documentelor necesare luării deciziei, Guvernul României decide asupra propunerii de recunoaştere. Dacă propunerea se respinge, soluţia va fi comunicată asociaţiei sau fundaţiei de către autoritatea administrativă la care s-a înregistrat cererea de recunoaştere, în termen de 120 de zile de la data depunerii cererii şi a documentelor necesare luării deciziei.

Art. 41. – Recunoaşterea utilităţii publice conferă asociaţiei sau fundaţiei următoarele drepturi şi obligaţii:

a) dreptul de a i se atribui în folosinţă gratuită bunurile proprietate publică;

b) Abrogat;

c) dreptul de a menţiona în toate documentele pe care le întocmeşte că asociaţia sau fundaţia este recunoscută ca fiind de utilitate publică;

d) obligaţia de a menţine cel puţin nivelul activităţii şi performanţele care au determinat recunoaşterea;

e) obligaţia de a comunica autorităţii administrative competente orice modificări ale actului constitutiv şi ale statutului, precum şi rapoartele de activitate şi situaţiile financiare anuale; autoritatea administrativă are obligaţia să asigure consultarea acestor documente de către orice persoană interesată;

f) obligaţia de a publica, în extras, în termen de 3 luni de la încheierea anului calendaristic, rapoartele de activitate şi situaţiile financiare anuale în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a, precum şi în Registrul naţional al persoanelor juridice fără scop patrimonial. Modelul extrasului situaţiilor financiare se aprobă prin ordin al ministrului finanţelor publice.

Art. 42. – (1) Recunoaşterea utilităţii publice se face pe durată nedeterminată.

(2) În cazul în care asociaţia sau fundaţia nu mai îndeplineşte una sau mai multe dintre condiţiile care au stat la baza recunoaşterii utilităţii publice, Guvernul, la propunerea autorităţii administrative competente sau a Ministerului Justiţiei, va retrage actul de recunoaştere.

(3) Retragerea va interveni şi în situaţia neîndeplinirii obligaţiilor prevăzute la art. 41.

(4) Împrejurările prevăzute la alin. (2) şi (3) pot fi sesizate autorităţii administrative competente, Ministerului Justiţiei sau Guvernului de către orice persoană fizică sau persoană juridică interesată.

Art. 43. – (1) În evidenţele contabile ale asociaţiei sau fundaţiei se vor înregistra separat bunurile achiziţionate sau edificate din bani publici. În cazul dizolvării asociaţiei sau fundaţiei recunoscute ca fiind de utilitate publică, bunurile provenite din resurse bugetare şi rămase în urma lichidării se vor repartiza, prin hotărâre a Guvernului, către alte asociaţii ori fundaţii cu scop similar sau către instituţii publice cu acelaşi obiect de activitate.

(2) În cazul dizolvării, celelalte bunuri rămase în patrimoniul asociaţiei sau fundaţiei vor fi repartizate conform dispoziţiilor art. 60.

Art. 44. – Litigiile referitoare la recunoaşterea utilităţii publice a asociaţiilor şi fundaţiilor se soluţionează potrivit Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004.

Art. 45. – (1) Dispoziţiile prezentului capitol referitoare la condiţiile recunoaşterii statutului de utilitate publică, precum şi la drepturile şi obligaţiile asociaţiilor sau fundaţiilor recunoscute ca fiind de utilitate publică se aplică în mod corespunzător şi federaţiilor.

(2) O federaţie poate fi recunoscută de Guvernul României ca fiind de utilitate publică dacă cel puţin două treimi din numărul asociaţiilor şi fundaţiilor care o alcătuiesc sunt recunoscute ca fiind de utilitate publică.

CAPITOLUL VII
Veniturile

Art. 46. – (1) Veniturile asociaţiilor sau federaţiilor provin din:

a) cotizaţiile membrilor;

b) dobânzile şi dividendele rezultate din plasarea sumelor disponibile, în condiţii legale;

c) dividendele societăţilor comerciale înfiinţate de asociaţii sau de federaţii;

d) venituri realizate din activităţi economice directe;

e) donaţii, sponsorizări sau legate;

f) resurse obţinute de la bugetul de stat sau de la bugetele locale;

g) alte venituri prevăzute de lege.

(2) Veniturile fundaţiilor sunt cele prevăzute la alin. (1) lit. b)-g).

Art. 47. – Asociaţiile, fundaţiile şi federaţiile pot înfiinţa societăţi comerciale. Dividendele obţinute de asociaţii, fundaţii şi federaţii din activităţile acestor societăţi comerciale, dacă nu se reinvestesc în aceleaşi societăţi comerciale, se folosesc în mod obligatoriu pentru realizarea scopului asociaţiei, fundaţiei sau federaţiei.

Art. 48. – Asociaţiile, fundaţiile şi federaţiile pot desfăşura orice alte activităţi economice directe dacă acestea au caracter accesoriu şi sunt în strânsă legătură cu scopul principal al persoanei juridice.

CAPITOLUL VIII
Relaţiile cu autorităţile publice

Art. 49. – (1) Autorităţile administraţiei publice locale vor sprijini persoanele juridice constituite în temeiul prezentei ordonanţe prin:

a) punerea la dispoziţia acestora, în funcţie de posibilităţi, a unor spaţii pentru sedii, în condiţiile legii;

b) atribuirea, în funcţie de posibilităţi, a unor terenuri în scopul ridicării de construcţii necesare desfăşurării activităţii lor.

(2) Autorităţile administraţiei publice locale întocmesc liste de prioritate pentru atribuirea imobilelor prevăzute la alin. (1). Listele de prioritate se realizează pe baza unor proceduri de evaluare cuprinzând în mod explicit criteriile folosite. Autorităţile au obligaţia de a face publice aceste proceduri înainte de utilizarea lor.

Art. 50. – Autorităţile publice sunt obligate să pună la dispoziţia asociaţiilor, fundaţiilor şi federaţiilor informaţiile de interes public, în condiţiile legii.

Art. 51. – (1) În cadrul Camerelor Parlamentului, Administraţiei Prezidenţiale, aparatului de lucru al Guvernului, instituţiei Avocatul Poporului, autorităţilor administrative autonome, ministerelor, al celorlalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale şi autorităţilor administraţiei publice locale funcţionează structuri pentru relaţia cu mediul asociativ. Acolo unde asemenea structuri lipsesc, ele se vor constitui.

(2) Autorităţile publice menţionate la alin. (1) se vor consulta cu reprezentanţii asociaţiilor şi fundaţiilor care îşi desfăşoară activitatea în sfera lor de competenţă, în vederea stabilirii unor programe sau activităţi comune.

Art. 52. – (1) După constituirea lor, asociaţiile, fundaţiile şi federaţiile interesate vor solicita autorităţilor administrative autonome, ministerelor, celorlalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale şi autorităţilor administraţiei publice locale să fie luate în evidenţa acestora, în funcţie de domeniul în care activează.

(2) Autorităţile publice prevăzute la alin. (1) sunt obligate să ţină evidenţa asociaţiilor şi fundaţiilor care li s-au adresat în acest scop.

(3) Conflictele de competenţă apărute între autorităţile publice prevăzute la alin. (1) privind luarea în evidenţă se soluţionează, la cererea oricăreia dintre părţi, de către Secretariatul General al Guvernului în termen de 5 zile de la data sesizării. Dispoziţiile art. 39 alin. (3) se aplică în mod corespunzător.

(4) În toate cazurile, Ministerul Justiţiei va comunica, spre informare, autorităţilor publice competente prevăzute la alin. (1) copii de pe hotărârile judecătoreşti rămase irevocabile, precum şi de pe înscrisurile doveditoare, în termen de 5 zile de la primirea documentelor prevăzute la art. 74.

Art. 53. – Litigiile născute în legătură cu aplicarea dispoziţiilor prezentului capitol se soluţionează în conformitate cu Legea nr. 554/2004.

CAPITOLUL IX
Dizolvarea şi lichidarea

Secţiunea 1
Dizolvarea

Art. 54. – (1) Asociaţiile şi federaţiile se dizolvă:

a) de drept;

b) prin hotărârea judecătoriei sau a tribunalului, după caz;

c) prin hotărârea adunării generale.

(2) Fundaţiile se dizolvă:

a) de drept;

b) prin hotărârea judecătoriei.

Art. 55. – (1) Asociaţia se dizolvă de drept prin:

a) împlinirea duratei pentru care a fost constituită;

b) realizarea sau, după caz, imposibilitatea realizării scopului pentru care a fost constituită, dacă în termen de 3 luni de la constatarea unui astfel de fapt nu se produce schimbarea acestui scop;

c) imposibilitatea constituirii adunării generale sau a consiliului director în conformitate cu statutul asociaţiei, dacă această situaţie durează mai mult de un an de la data la care, potrivit statutului, adunarea generală sau, după caz, consiliul director trebuia să se constituie;

d) reducerea numărului de asociaţi sub limita fixată de lege, dacă acesta nu a fost complinit timp de 3 luni.

(2) Constatarea dizolvării se realizează prin hotărârea judecătoriei în a cărei circumscripţie se află sediul asociaţiei, la cererea oricărei persoane interesate.

Art. 56. – (1) Asociaţia se dizolvă, prin hotărâre judecătorească, la cererea oricărei persoane interesate:

a) când scopul sau activitatea asociaţiei a devenit ilicită sau contrară ordinii publice;

b) când realizarea scopului este urmărită prin mijloace ilicite sau contrare ordinii publice;

c) când asociaţia urmăreşte un alt scop decât cel pentru care s-a constituit;

d) când asociaţia a devenit insolvabilă;

e) în cazul prevăzut la art. 14.

(2) Instanţa competentă să hotărască dizolvarea este judecătoria în circumscripţia căreia asociaţia îşi are sediul.

Art. 57. – Asociaţia se poate dizolva şi prin hotărârea adunării generale. În termen de 15 zile de la data şedinţei de dizolvare, hotărârea adunării generale se depune la judecătoria în a cărei circumscripţie teritorială îşi are sediul, pentru a fi înscrisă în Registrul asociaţiilor şi fundaţiilor.

Art. 58. – Fundaţia se dizolvă de drept în cazurile prevăzute la art. 55 alin. (1) lit. a) şi b), precum şi în situaţia imposibilităţii constituirii consiliului director în conformitate cu statutul fundaţiei, dacă această situaţie durează mai mult de un an de la data la care, potrivit statutului, consiliul director trebuia constituit. Dispoziţiile art. 55 alin. (2) se aplică în mod corespunzător.

Art. 59. – Dizolvarea fundaţiei prin hotărâre judecătorească se face în condiţiile art. 56, care se aplică în mod corespunzător, precum şi în cazul nerespectării dispoziţiilor art. 15 alin. (3).

Art. 60. – (1) În cazul dizolvării asociaţiei sau fundaţiei, bunurile rămase în urma lichidării nu se pot transmite către persoane fizice.

(2) Aceste bunuri pot fi transmise către persoane juridice de drept privat sau de drept public cu scop identic sau asemănător, printr-o procedură stabilită în statutul asociaţiei sau al fundaţiei.

(3) Dacă în termen de 6 luni de la terminarea lichidării lichidatorii nu au reuşit să transmită bunurile în condiţiile alin. (2), precum şi în cazul în care statutul asociaţiei sau al fundaţiei nu prevede o procedură de transmitere a bunurilor ori dacă prevederea este contrară legii sau ordinii publice, bunurile rămase după lichidare vor fi atribuite de instanţa competentă unei persoane juridice cu scop identic sau asemănător.

(4) În cazul în care asociaţia sau fundaţia a fost dizolvată pentru motivele prevăzute la art. 56 alin. (1) lit. a) – c), bunurile rămase după lichidare vor fi preluate de către stat, prin Ministerul Finanţelor, sau, după caz, de comuna sau oraşul în a cărui rază teritorială asociaţia sau fundaţia îşi avea sediul, dacă aceasta din urmă era de interes local.

(5) Data transmiterii bunurilor este cea a întocmirii procesului-verbal de predare-preluare, dacă prin acesta nu s-a stabilit o dată ulterioară.

Secţiunea a 2-a
Lichidarea

Art. 61. – (1) În cazurile de dizolvare prevăzute de art. 55, 56, 58 şi 59, lichidatorii vor fi numiţi prin însăşi hotărârea judecătorească.

(2) În cazul dizolvării prevăzute de art. 57, lichidatorii vor fi numiţi de către adunarea generală, sub sancţiunea lipsirii de efecte juridice a hotărârii de dizolvare.

(3) În toate cazurile, mandatul consiliului director încetează o dată cu numirea lichidatorilor.

(4) Lichidatorii vor putea fi persoane fizice sau persoane juridice, autorizate în condiţiile legii.

Art. 62. – (1) Imediat după intrarea lor în funcţie, lichidatorii vor face inventarul şi vor încheia un bilanţ care să constate situaţia exactă a activului şi pasivului asociaţiei sau ale fundaţiei.

(2) Lichidatorii sunt obligaţi să primească şi să păstreze registrele şi orice alte acte ale asociaţiei sau fundaţiei. De asemenea, ei vor ţine un registru cu toate operaţiunile lichidării în ordinea datei acestora.

(3) Lichidatorii îşi îndeplinesc mandatul sub controlul cenzorilor.

Art. 63. – (1) Lichidatorii sunt obligaţi să continue operaţiunile juridice în curs, să încaseze creanţele, să plătească creditorii şi, dacă numerarul este insuficient, să transforme şi restul activului în bani, procedând la vânzarea prin licitaţie publică a bunurilor mobile şi imobile.

(2) Lichidatorii pot realiza numai acele operaţiuni noi care sunt necesare finalizării celor aflate în curs.

Art. 64. – (1) Suma cuvenită creditorului cunoscut care refuză să primească plata creanţei sale se va consemna în contul său.

(2) Dacă plata creanţei nu se poate face imediat sau atunci când creanţa este contestată, lichidarea nu se va declara terminată înainte de a se garanta creditorii.

Art. 65. – În orice caz, lichidatorii nu pot încheia operaţiunile şi nu pot remite celor în drept contul gestiunii decât după expirarea unui termen de 6 luni de la publicarea dizolvării asociaţiei sau fundaţiei.

Art. 66. – Lichidatorii răspund solidar pentru daunele cauzate creditorilor din culpa lor.

Art. 67. – Atât faţă de asociaţie sau fundaţie, cât şi faţă de asociaţi sau, după caz, fondatori, lichidatorii sunt supuşi regulilor mandatului.

Art. 68. – (1) După terminarea lichidării, lichidatorii sunt obligaţi ca în termen de două luni să depună bilanţul, registrul jurnal şi un memorandum, declarând operaţiunile de lichidare la Registrul asociaţiilor şi fundaţiilor al judecătoriei în a cărei circumscripţie teritorială îşi are sediul asociaţia sau fundaţia.

(2) Lichidatorii sunt obligaţi să îndeplinească toate procedurile pentru publicarea lichidării şi radierea asociaţiei sau fundaţiei din Registrul asociaţiilor şi fundaţiilor.

(3) Publicarea lichidării se face prin afişarea la uşa instanţei în a cărei circumscripţie teritorială îşi are sediul persoana juridică, în termen de două luni de la terminarea lichidării.

Art. 69. – Dacă în termen de 30 de zile libere de la depunerea bilanţului nu se înregistrează nici o contestaţie, bilanţul se consideră definitiv aprobat şi lichidatorii, cu autorizarea judecătoriei, vor remite celor în drept bunurile şi sumele rămase de la lichidare, împreună cu toate registrele şi actele asociaţiei sau fundaţiei şi ale lichidării. Numai după aceasta lichidatorii vor fi consideraţi descărcaţi şi li se va elibera, în acest scop, un act constatator.

Art. 70. – (1) Contestaţiile la bilanţul lichidatorilor se pot formula de orice persoană interesată la judecătoria în a cărei circumscripţie teritorială se află sediul persoanei juridice lichidate.

(2) Toate contestaţiile se soluţionează printr-o singură hotărâre. Sentinţa pronunţată de judecătorie este executorie şi este supusă numai recursului.

(3) După terminarea lichidării, lichidatorii trebuie să ceară radierea asociaţiei sau fundaţiei din Registrul asociaţiilor şi fundaţiilor.

Art. 71. – (1) Asociaţia sau fundaţia încetează a fiinţa la data radierii din Registrul asociaţiilor şi fundaţiilor.

(2) Radierea se face în baza actului constatator eliberat lichidatorilor, în condiţiile prevăzute la art. 69, prin care se atestă descărcarea acestora de obligaţiile asumate.

Art. 72. – Dispoziţiile prezentului capitol referitoare la dizolvarea şi lichidarea asociaţiilor şi fundaţiilor se aplică, în mod corespunzător, şi în privinţa dizolvării şi lichidării federaţiilor. Instanţa competentă este tribunalul în a cărui circumscripţie teritorială se află sediul federaţiei supuse dizolvării şi lichidării.

CAPITOLUL X
Registrul naţional al persoanelor juridice fără scop patrimonial

Art. 73. – (1) Se constituie Registrul naţional al persoanelor juridice fără scop patrimonial – asociaţii, fundaţii şi federaţii -, denumit în continuare Registrul naţional, în scopul evidenţei centralizate a acestora.

(2) Registrul naţional se ţine de Ministerul Justiţiei prin direcţia de specialitate.

Art. 74. – (1) În scopul constituirii şi funcţionării Registrului naţional, instanţele judecătoreşti sunt obligate ca, din oficiu, să comunice Ministerului Justiţiei copii de pe hotărârile judecătoreşti rămase irevocabile privind constituirea, modificarea şi încetarea oricărei asociaţii, fundaţii sau federaţii, precum şi de pe înscrisurile doveditoare, în termen de 3 zile de la data rămânerii irevocabile a fiecărei hotărâri judecătoreşti.

(2) Asociaţiile şi fundaţiile recunoscute ca fiind de utilitate publică sunt obligate să comunice Ministerului Justiţiei, în extras, copii de pe rapoartele de activitate şi situaţiile financiare anuale, însoţite de dovada eliberată de Regia Autonomă ŤMonitorul Oficialť că s-a solicitat publicarea acestora şi în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a.

Art. 75. – (1) Registrul naţional al persoanelor juridice fără scop patrimonial este public.

(2) Ministerul Justiţiei este obligat să elibereze, pe cheltuiala persoanei solicitante, copii certificate de pe înregistrările efectuate în Registrul naţional şi de pe înscrisurile doveditoare.

(3) Înscrisurile prevăzute la alin. (2) pot fi cerute şi eliberate şi prin corespondenţă.

(4) Datele din Registrul naţional pot fi redate şi arhivate şi sub formă de înregistrări pe microfilme şi pe suporturi accesibile echipamentelor de prelucrare automată a datelor.

CAPITOLUL XI
Dispoziţii privind persoanele juridice străine fără scop patrimonial

Art. 76. – (1) Persoanele juridice străine fără scop patrimonial pot fi recunoscute în România, sub condiţia reciprocităţii, pe baza aprobării prealabile a Guvernului, prin înscrierea în Registrul asociaţiilor şi fundaţiilor de la grefa Tribunalului Bucureşti, dacă sunt valabil constituite în statul a cărui naţionalitate o au, iar scopurile lor statutare nu contravin ordinii publice din România.

(2) În acest scop, reprezentanţii persoanelor juridice străine trebuie să ataşeze la cererea de înscriere următoarele documente, în copii autentificate şi traduceri legalizate:

a) actul de constituire în statul a cărui naţionalitate o au persoanele juridice străine;

b) statutul (în măsura în care există ca act de sine stătător);

c) hotărârea organului de conducere a acelei persoane juridice, prin care se solicită recunoaşterea în România;

d) statutul viitoarei reprezentanţe în România a acelei persoane juridice, cuprinzând prevederi referitoare la sediu, la capacitatea juridică şi la persoanele care reprezintă persoana juridică străină;

e) hotărârea Guvernului României de aprobare a cererii de recunoaştere în România a persoanei juridice solicitante.

(3) Dispoziţiile art. 8-12 şi ale art. 81 se aplică în mod corespunzător.

Art. 77. – (1) Asociaţiile şi fundaţiile constituite ca persoane juridice române de către persoane fizice sau juridice străine pot dobândi pe întreaga durată de funcţionare dreptul de proprietate şi orice alte drepturi reale asupra terenurilor necesare pentru realizarea scopului pentru care au fost constituite.

(2) În cazul dizolvării şi lichidării asociaţiilor şi fundaţiilor prevăzute la alin. (1), lichidatorii au obligaţia înstrăinării terenurilor în termen de cel mult un an, numai către persoane care au capacitatea juridică de a dobândi astfel de bunuri. Termenul de un an se calculează de la data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătoreşti prin care se constată ori se dispune dizolvarea sau, după caz, de la data hotărârii de dizolvare voluntară.

(3) În cazul nerespectării termenului de un an pentru înstrăinarea terenurilor prevăzute la alin. (2), instanţa competentă va dispune vânzarea acestora prin licitaţie publică.

(4) În toate cazurile, bunurile rămase după lichidare, inclusiv terenurile neînstrăinate în condiţiile alin. (2) şi (3) se atribuie cu respectarea dispoziţiilor art. 60.

CAPITOLUL XII
Dispoziţii tranzitorii şi finale

Art. 78. – Prezenta ordonanţă intră în vigoare în termen de 3 luni de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Art. 79. – În termenul prevăzut la art. 78 Ministerul Justiţiei:

a) va elabora şi va adopta Regulamentul privind organizarea Registrului asociaţiilor şi fundaţiilor, Registrului federaţiilor, precum şi a Registrului naţional al persoanelor juridice fără scop patrimonial, care va cuprinde şi prevederi privind accesul la acest registru al persoanelor juridice de drept public, al persoanelor juridice de drept privat, precum şi al persoanelor fizice;

b) va stabili forma şi conţinutul certificatelor de înscriere prevăzute la art. 12 alin. (1) şi la art. 17 alin. (3), precum şi condiţiile de eliberare a dovezii menţionate la art. 7 alin. (2) lit. d).

Art. 80. – Dispoziţiile Decretului nr. 31/1954 privind persoanele fizice şi persoanele juridice se aplică, în mod corespunzător, şi asociaţiilor şi fundaţiilor, cu excepţia acelor dispoziţii care sunt contrare reglementărilor stabilite prin prezenta ordonanţă.

Art. 81. – În privinţa asociaţiilor şi fundaţiilor care au calitatea de persoane juridice străine sunt şi rămân aplicabile dispoziţiile art. 43 şi următoarele din Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional privat.

Art. 82. – Cererile de autorizare a înfiinţării asociaţiilor, fundaţiilor, federaţiilor sau uniunilor de persoane, aflate în curs de soluţionare pe rolul instanţelor de judecată legal învestite la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe, vor continua să fie soluţionate de acele instanţe.

Art. 83. – (1) Asociaţiile şi fundaţiile constituite, până la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe, în condiţiile Legii nr. 21/1924 pentru persoanele juridice (Asociaţii şi Fundaţii) îşi păstrează personalitatea juridică legal dobândită. Acestor asociaţii şi fundaţii li se aplică, de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe, regimul juridic prevăzut de aceasta.

(2) Uniunile, federaţiile sau grupările de persoane juridice, astfel cum sunt reglementate de Legea nr. 21/1924, îşi păstrează personalitatea juridică şi, de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe, li se va aplica regimul juridic al federaţiilor prevăzut de aceasta din urmă.

Art. 84. – (1) În termen de 3 luni de la intrarea în vigoare a prezentei ordonanţe registrele persoanelor juridice, aflate la grefa tribunalelor în circumscripţiile cărora funcţionează persoanele juridice de drept privat prevăzute de Legea nr. 21/1924 vor fi transmise judecătoriilor în ale căror circumscripţii teritoriale acestea îşi au sediul.

(2) În acelaşi termen, registrele uniunilor şi federaţiilor, aflate la grefa curţilor de apel în circumscripţiile cărora funcţionează uniunile şi federaţiile prevăzute de Legea nr. 21/1924, vor fi transmise tribunalelor în circumscripţiile cărora acestea îşi au sediul.

(3) În vederea constituirii Registrului naţional prevăzut la art. 73, în termenul menţionat la alin. (1), instanţele judecătoreşti sunt obligate să transmită Ministerului Justiţiei copii de pe registrele asociaţiilor şi fundaţiilor, precum şi de pe registrele uniunilor şi federaţiilor, aflate la grefa acestora.

Art. 85. – Persoanele juridice de utilitate publică – asociaţii, fundaţii sau alte organizaţii de acest fel – înfiinţate prin legi, ordonanţe, decrete-lege, hotărâri ale Guvernului sau prin orice alte acte de drept public nu intră sub incidenţa prevederilor prezentei ordonanţe, ci rămân supuse reglementărilor speciale care stau la baza înfiinţării şi funcţionării lor.

Art. 86. – Pe data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe se abrogă Legea nr. 21/1924 pentru persoanele juridice (Asociaţii şi Fundaţii), publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 27 din 6 februarie 1924, cu modificările ulterioare, precum şi orice alte dispoziţii contrare.

Art. II. – Asociatiile, fundatiile, uniunile, federatiile si gruparile de persoane juridice care nu poseda certificatul prevazut la art. 12 alin. (1) din Ordonanta Guvernului nr. 26/2000 vor solicita eliberarea acestuia in termen de un an de la intrarea in vigoare a prezentei legi.

Categorie: Legislatie | Lasa un comentariu

Leasing vs alte practici comerciale

Mai întâi de toate termenul de leasing vine din englezescul “lease” care înseamnă „a închiria”. Însă acest termen s-a extins cu repeziciune fiind acum cel mai la îndemână pentru a denumi aceste operaţiuni, chiar dacă el nu exprimă în fapt o închiriere.

Leasingul s-a impus de realitatea practică şi nesuprapunându-se multe dispute de ordin teoretic în rândul specialiştilor, oscilând între noţiunile de: locaţiune (închiriere), vânzare în rate, vânzare la termen, împrumut ori credit cu garanţii speciale. Delimitarea exactă a noţiunii juridice are importanţă deosebită în plan practic pentru a stabili raporturile obligaţionale dintre părţi şi cele dintre părţi cu terţe persoane, pentru a şti exact cine suportă riscurile, în ce condiţii, cine garantează pentru vicii etc.

Pentru a stabili cu exactitate natura juridică a operaţiunii de leasing trebuie făcute delimitările de rigoare faţă de locaţiune, credit, împrumut,contract de vânzare-cumpărare (în rate şi la termen).

A) Leasing versus locaţiune (închiriere)

Cea mai importantă delimitare trebuie făcută între leasing şi o închiriere obişnuită aici făcându-se cele mai mari confuzii.

Deşi contractul de leasing poate fi considerat o variantă a contractului de locaţiune, datorită scopului principal, acela de a beneficia de folosinţa unui bun fără a fi proprietar de drept, există însă o multitudine de deosebiri care conduc la concluzia că leasingul este o operaţiune distinctă de o locaţiune obişnuită. Printre acestea menţionăm:

a) Dreptul de proprietate asupra bunului

în cazul contractului de locaţie, la sfârşitul perioadei, bunul închiriat nu poate trece în proprietatea chiriaşului decât în baza unui contract separat de vânzare-cumpărare;
în cazul contractului de leasing, la sfârşitul perioadei de locaţie, bunul poate trece în posesia beneficiarului în baza redevenţelor plătite şi a unui preţ rezidual

b) Dreptul de opţiune

în contractul de locaţiune, după încetarea locaţiunii, locatarul trebuie să restituie bunul în starea în care a fost predat;
în contractul de leasing, locatarul are dreptul de a opta pentru cumpărarea bunului, prelungirea contractului de leasing ori încetarea raporturilor contractuale.

c) Numărul participanţilor la operaţiune

la închiriere apar doi participanţi: cel ce închiriază bunul şi chiriaşul;
la operaţiunile de leasing participă de regulă trei părţi: furnizorul, societatea de leasing şi beneficiarul.

d) Iniţiativa afacerii

la închiriere, întreprinderea ce dă cu chirie achiziţionează bunul din proprie iniţiativă;
la leasing bunul se cumpără de către societatea de leasing la cererea expresă a beneficiarului, de aceea nu apare riscul de a nu putea închiria bunul (cel puţin prima închiriere).

e) Provenienţa obiectului tranzacţiei

contractul de închiriere obişnuită permite utilizatorului să beneficieze de utilaje deja disponibile oricând doreşte şi pe durată optimă;
contractul de leasing presupune cumpărarea de utilaje pentru care trebuie să se cunoască anticipat rentabilitatea, durata de utilizare şi modalităţile de amortizare.

f) Structura obiectului tranzacţiei

societăţile care practică operaţiuni de închiriere obişnuită lucrează cu utilaje standard (vagoane, aparatură medicală, centrale electrice de putere mică);
societăţile de leasing închiriază pe termen mediu, maşini cu un înalt grad de specializare şi care se află sub incidenţa progresului tehnic galopant.

g) Clauza de reziliere

la închiriere, beneficiarul plăteşte chirie atâta timp cât are nevoie de bunul respectiv după care îl restituie, deci poate oricând revoca contractul;
la leasing, beneficiarul plăteşte chirie până la data prevăzută în contract, chiar dacă nu mai are nevoie de bunul respectiv; în timpul închirierii de bază, în toate formele de leasing, contractul de leasing nu poate fi revocat de nici una dintre părţi.

h) Calculul ratelor de plată

în cazul contractului de locaţiune, ratele se stabilesc în funcţie de condiţiile existente pe piaţă şi reprezintă contravaloarea dreptului de folosinţă, deci nu se ţine neapărat seama de o recuperare a valorii bunului prin nivelul lor;
în cazul contractului de leasing ratele se stabilesc în funcţie de preţul de achiziţie al bunului cuprinzând cote părţi din acesta şi de unele elemente cum ar fi dobândă, profit, TVA. Ratele de leasing consumă din „substanţa” bunului până îl aduce la valoarea reziduală la sfârşitul contractului.

În cazul leasingului financiar se îndepărtează şi mai mult de un contract de locaţiune obişnuit, astfel că, aici apar în plus încă două diferenţe semnificative faţă de un contract de închiriere obişnuită şi anume:

i) Riscurile şi responsabilităţile

riscurile şi responsabilităţile privind bunul închiriat în cadrul contractului de locaţiune nu se transferă utilizatorului ci aparţin proprietarului; acelaşi lucru este valabil şi pentru leasingul operaţional, acesta fiind un criteriu important de delimitare a celor două tipuri de leasing;
riscurile şi responsabilităţile privind bunul cedat în cadrul contractului de leasing financiar se transferă utilizatorului; pe această cale se aduce atingere concepţiei tradiţionale asupra proprietăţii şi se conferă utilizatorului anumite drepturi reale.

j) Rolul societăţii de leasing

de obicei societăţile de leasing, atunci când desfăşoară operaţiuni de leasing financiar, realizează o funcţie pur finanţatoare eventual asumându-şi riscul asigurării bunurilor închiriate
societăţile care practică închirierea obişnuită adaugă alte prestaţii cum ar fi cele de gestionare, întreţinere, consultanţă şi revizie periodică a utilajelor prin personalul tehnic de care dispune; operaţiunile de leasing operaţional au preluat, în virtutea asemănării cu închirierile obişnuite astfel de caracteristici sub denumirea generalistă de contract de tip „full-service”.

B) Leasing versus credit

Leasingul în forma sa clasică se poate asemăna unui credit de investiţii chiar dacă beneficiarul nu devine imediat proprietarul acesteia. Din punct de vedere al finanţatorului „leasingul este un credit pe termen mediu şi lung, garantat de un drept de proprietate”[1]. „Din punct de vedere al beneficiarului, leasingul constituie o formă de creditare în cadrul căreia sumele necesare achiziţionării bunului se obţin din exploatarea acestuia iar rambursarea lui se face eşalonat sub forma ratelor de leasing şi în final al preţului rezidual. Creditul obţinut este însă sub formă de echipamente şi nu bănească”[2].

Cele două noţiuni, însă, prezintă caracteristici diferite referitoare la:

a) Gradul de finanţare

la creditul tradiţional beneficiarul contribuie cu 30 %-50 % din valoarea investiţiei;
la leasing se asigură finanţarea integrală a investiţiei.

b) Garanţia

la creditul tradiţional, investiţia este grevată de o serie de sarcini reale (gaj, ipotecă);
la leasing garanţia este constituită de chiar dreptul de proprietate asupra bunului închiriat.

c) Forma

la creditul tradiţional creditul este acordat sub formă bănească;
la leasing creditul este sub formă de echipament.

d) Analiza documentaţiei financiare

la creditul tradiţional finanţatorul pune accentul mai mult pe analiza situaţiilor financiare într-o viziune postfaptică şi mai puţin previzională;
la leasing, societatea de leasing ca societate finanţatoare pune accentul în principal pe analiza rentabilităţii proiectului ce va fi finanţat prin leasing, deci are o viziune previzională.

e) Politica de creditare

la creditul tradiţional creditarea se face după o analiză foarte complexă realizată de inspectorii de credite;
la leasing, politica de creditare a societăţii de leasing este mult mai dinamică, documentaţia cerută şi analizele efectuate fiind mult mai simple.

C) Leasing versus vânzare cu plata în rate

Din anumite puncte de vedere leasingul se aseamănă cu o operaţie de vânzare-cumpărare cu plata în rate. Asemănarea survine însă numai prin prisma finalităţii, ambele cedând dreptul de folosinţă asupra bunului.

Deosebirea poate fi privită prin prisma următoarelor caracteristici:

a) Dreptul de proprietate

prin operaţia de vânzare cu plata în rate un anumit bun este schimbat ca marfă obţinându-se echivalentul bănesc şi deci este transferat astfel dreptul de proprietate precum şi toate riscurile către cumpărător;
în cazul leasingului dreptul de proprietate rămâne locatorului (societăţii de leasing) şi se cedează doar dreptul de folosinţă împreună cu toate riscurile şi obligaţiile.

b) Dreptul de opţiune

în contractul de vânzare-cumpărare cu plata în rate, o dată cu achitarea ultimei rate, bunul întră automat în proprietatea deplină a cumpărătorului;
în contractul de leasing, locatarul la sfârşitul termenului de leasing are dreptul de a opta pentru cumpărarea bunului sau după caz pentru prelungirea contractului de leasing ori încetarea raporturilor contractuale.

c) Natura juridică a plăţilor

ratele în cazul vânzării cu plata în rate au rolul de plată a preţului bunului;
redevenţele nu au aceiaşi natură juridică a ratelor, respectiv de plată a preţului, ci rolul de plată a contravalorii dreptului de folosinţă.

d) Durata

durata de vânzare cu plata în rate este de obicei mult mai scurtă, urmărindu-se doar facilitarea achiziţiei bunului de către beneficiar;
durata pe care se fac plăţile de leasing este mai mare, ideea fiind de finanţare a clientului (în România termenul de leasing este de minim 1 an)..

e) Dobânda

în cazul vânzării cu plata în rate, la calculul ratelor se percepe o dobândă relativ mică pentru ratele neplătite încă care cuprinde implicit un mod de calcul şi un conţinut mult mai simplu decât în cazul leasingului.

f) Fiscalitate

în cazul vânzării cu plata în rate, beneficiarul trece pe cheltuieli nu valoarea ratelor ci amortismentul periodic calculat prin deducerea din masa impozabilă a unui procent anume stabilit de actele normative în vigoare;
în cazul leasingului beneficiarul poate include redevenţa direct pe cheltuieli.[3]

D) Leasing versus vânzare cu plata la termen

De asemenea leasingul se deosebeşte şi faţă de contractul de vânzare – cumpărare cu plata la termen prin caracteristica principală dreptul de proprietate astfel:

în cazul contractului de vânzare-cumpărare cu plata la termen beneficiarul intră în posesia dreptului de proprietate imediat, o dată cu plata contravalorii bunului la termen;
în cazul contractului de leasing beneficiarul nu devine automat proprietar la sfârşitul perioadei de referinţă ci are posibilitatea de a opta în privinţa achiziţionării bunului.

În lumina celor prezentate definim leasingul ca operaţiunea prin care se transmite de la finanţator la beneficiar dreptul de folosinţă a unui bun (cumpărat sau realizat de finanţator) la solicitarea acestuia din urmă, contra unei redevenţe, iar la sfârşitul perioadei de folosinţă finanţatorul se obligă să respecte dreptul de opţiune al utilizatorului privind dobândirea dreptului de proprietate, prelungirea contractului de leasing ori încetarea raporturilor contractuale.

[1] Charlier, Placement collectif, pag. 6, citat după D. Clocotici, Operaţiunile de leasing , Ed. Lumina Lex 1998, pag. 27.

[2] M. Andreica, Leasingul – cale de finanţare a I.M.M.-urilor, Ed. Crimm, Bucuresti 1997, pag. 10.

[3] D. Clocotici, Gh. Gheorghiu, Operaţiuni de leasing, Editura Lumina Lex, Bucuresti, 1988, pag. 28.

Categorie: Drept comercial | 1 Comment

Istoricul operaţiunilor de leasing

Rădăcinile leasingului sunt extrem de adânci, urme rudimentare ale acestor operaţiuni le găsim încă de la începutul omenirii. Încă din antichitate, în ţări orientale ca Mesopotamia, Egipt, Fenicia apar forme apropiate ale acestor tipuri de operaţiuni. Fiind în concordanţă cu activităţile preponderente din acea perioadă, obiectul acestor operaţiuni îl constituiau unelte necesare practicării agriculturii iar subiecţii erau, pe de-o parte, clasele bogate (clerul) şi pe de altă parte agricultorii cărora li se „închiriau” unelte, pământ etc. Astfel, încă din antichitate s-au observat beneficiile obţinute prin folosinţa unui bun, având mai puţină importanţă cine deţine titlul de proprietate. Aristotel spunea că „bogăţia nu se măsoară prin titlurile de proprietate ci prin efectiva utilizare a unor bunuri, chiar dacă sunt proprietatea altora”[1].

De asemenea, reglementări referitoare la proprietatea personala arendată apar în Codul de legi al regelui babilonian Hammurabi, în anul 1750 î.Ch., această operaţiune de arendare cunoscând o largă răspândire la greci şi romani. Aici, sclavii aduşi din Africa nu erau vânduţi ci „închiriaţi” pentru muncă fiind şi aceasta o formă rudimentară a leasingului operaţional.

Prin anul 201 î.Ch. în oraşul samaritean Ur, proprietarii de unelte agricole le închiriau fermierilor, consemnând aceste operaţii pe plăci de argilă. Primele reglementări privind leasingul au fost găsite în vechea Roma, anul 550 î.Ch., în codul lui Justinian, unde se făcea distincţie între leasingul operaţional şi leasingul financiar. Conform altor opinii, activităţi de leasing au fost înregistrate şi în obştile săteşti din Rusia şi ţările din Europa Răsăriteană.[2]

Însă primele operaţiuni care prefigurau leasingul modern aveau loc în S.U.A. spre sfârşitul secolului al XIX-lea. Astfel în 1877 aparatele de telefon au fost închiriate abonaţilor iar acest contract avea să fie denumit „LEASE”.

În 1936 „Safe Stores Inc.” a cumpărat un teren pe care ulterior a ridicat super-magazinul „Safeway Stores”. Având nevoie de capital mobil, acesta l-a vândut imediat unui grup de investitori care, la rândul lor, l-au lăsat spre exploatare fostului proprietar în regim „lease”, pe o perioadă îndelungată. Cam în aceeaşi perioadă o operaţiune similară lease-back-ului avea loc în Ohio. Operaţiunea consta în vinderea unui imobil către o bancă, cu titlu de garanţie, imobil care urma să fie exploatat în regim „lease” timp de 99 ani, după care utilizatorul avea opţiunea cumpărării bunului.

„Leasingul financiar” este strâns legat de omul de afaceri californian D. P. Bootle care, alături de câţiva prieteni, a fondat în 1952 „United States Leasing Corporation”, prima societate specializată în operaţiuni de leasing a echipamentelor mobiliare, societate care este astăzi una din cele mai puternice în domeniu.

Totul a pornit de la o experienţă personală a lui D. P. Bootle de pe vremea când era managerul unei întreprinderi de produse alimentare. Bootle, beneficiind de o comandă foarte profitabilă şi nedispunând de utilajele necesare şi nici de banii necesari, a hotărât să închirieze în sistem asemănător contractului „lease” utilajele de care avea nevoie, pentru un termen îndelungat. Atunci Bootle şi-a dat seama că această metodă eficientă de finanţare are foarte multe şanse de reuşită în viitor şi a pus chiar bazele propriei sale afaceri. Astfel „U.S. Corporation”, cu sediul la San Francisco, având un capital iniţial de 20.000 U.S.D., finanţa după numai 2 ani operaţiuni de leasing pentru diverse echipamente în valoare de 3 mil. U.S.D.

Societăţile de leasing s-au înmulţit rapid în S.U.A.. În 1959 acestea operau cu 300 mil. U.S.D., în 1967 cu peste, 5 mld. U.S.D. în 1970, cu cca 7 mld. U.S.D., ritmul mediu anual al operaţiunilor de leasing în S.U.A. ridicându-se la 10-15 %.[3]

Această extindere rapidă a leasingului în S.U.A., după cel de-al doilea Război Mondial s-a datorat nevoilor enorme de capital pentru restructurarea industriei bazată pe producerea armamentelor. Această restructurare presupunea mari investiţii care în majoritatea cazurilor erau finanţate din credite. Însă acordarea de credite era deosebit de riscantă pentru bănci, investitorii nefiind în posibilitatea să prezinte garanţii corespunzătoare cerute de către acestea. În astfel de condiţii cea mai corespunzătoare garanţie s-a dovedit a fi asupra dreptului de proprietate. Astfel băncile, pentru a minimiza riscul nerambursării creditelor de către debitori, nu acordau credite, ci (ele sau eventual societăţile de leasing finanţate de către bănci) cumpărau bunurile de investiţii şi cedau dreptul de folosinţă beneficiarilor contra unei chirii plătite la anumite termene bine stabilite. Dreptul de proprietate rămânea la bancă iar dacă chiriaşul nu plătea sumele stabilite prin contract, atunci proprietarul proceda la luarea bunurilor ce-i aparţineau, urmând să găsească un alt beneficiar. Avantajul era pentru ambele părţi: băncile (sau marii investitori) reducea astfel riscul plasării banilor în afaceri dubioase iar clienţii au înţeles astfel că, pentru ei nu dreptul de proprietate asupra bunurilor conta ci dreptul de folosinţă. Leasingul a luat o atât de mare amploare în S.U.A. şi datorită facilităţilor fiscale mari date în acest sens.

Principalele susţinătoare ale leasingului echipamentelor industriale au fost băncile, fie indirect prin intermediul unor societăţi specializate de leasing, fie direct, după ce acestea au primit autorizarea să desfăşoare astfel de operaţiuni. În 1963 cea mai importantă reţea bancară, National Banks, a primit această autorizaţie, urmată de Bank Holding Companies, în 1970. Până în 1975, deci în mai puţin de 15 ani, băncile fuseseră autorizate să desfăşoare operaţiuni de leasing în mod direct în 41 de state americane.[4] SUA este liderul mondial în domeniu, atât ca volum al tranzacţiilor (140. mld în 1994) cât şi din punct de vedere al penetrării pieţei (30 % din volumul valoric al investiţiilor).[5]

În Europa leasingul a pătruns mai târziu, mai întâi în Anglia şi apoi răspândindu-se mai ales în ţările occidentale (Germania, Franţa, Olanda, Belgia). Se pun bazele juridice ale leasingului pentru fiecare ţară iar terminologia cunoaşte unele nuanţări: de exemplu, în Franţa apare sub denumirea de “credit-bail”.

După anii ‘70 leasingul se extinde şi în Asia şi în America Latină, rare fiind ţările în care leasingul nu este practicat sub o formă sau alta.

Se estimează că valoarea contabilă a echipamentului nou concesionat se ridica în 1979 la peste 8 % din investiţiile de capital, pe plan mondial.

În ţările socialiste leasingul a fost utilizat şi reglementat prima dată în Cehoslovacia prin anii ‘80 iar apoi a fost utilizat în ţări ca Polonia şi Bulgaria. În Ungaria leasingul apare pe la mijlocul anilor ‘80.

La sfârşitul anilor 2002 pe glob existau 7 asociaţii multinaţionale de leasing la care facem referire în tabelul de mai jos[6]:

Denumirea asociaţiei *	Sediul principal	Domeniul
European Federation of Equipement Leasing Company Association – LEASEUROPE	Bruxelles, Belgia	Leasing industrial
European Computer Leasing and Trading Association – ECLAT	Birmingham, Marea Britanie	Leasingul calculatoarelor, mijloacelor de transport
Assian Leasing Association – ASIALEASE	n.a**	Leasing industrial
Association of African Leasing Companies – AFROLEASE	Lagos, Nigeria	Leasing general
Association of African Developement Finance Institution – AADFI	n.a.**	Leasing general
Latin American Leasing Association – FELALEASE	n.a.**	Leasing industrial
Institute of International Container Lessor	n.a.**	Leasing de containere

* denumirile asociaţiilor sunt păstrate în limba engleză.

** n.a. (non available dates) – nu dispunem de date.

În 1983 s-a organizat primul congres al lumii privind operaţiunile de leasing organizat la Hong-Kong. Scopul cel mai important al acestor organizaţii internaţionale şi al reuniunilor internaţionale privind leasingul este unificarea reglementărilor cu privire la operaţiunile de leasing. În acest sens s-a elaborat proiectul UNIDROIT asupra leasingului financiar internaţional.[7]

După cum se observă din tabelul de mai sus leasingul nord-american nu este dominat de o asociaţie multinaţională, aici existând însă asociaţii naţionale bine dezvoltate. În S.U.A. funcţionează nu mai puţin de zece asociaţii de leasing. În Marea Britanie, unde industria leasingului este cea mai dezvoltată din Europa, s-au creat patru asociaţii de leasing De asemenea în Germania funcţionează trei astfel de asociaţii iar în Australia de asemenea trei. În cele mai multe ţări însă funcţionează doar câte o asociaţie naţională de leasing. Vom reda mai jos câteva din asociaţiile naţionale de leasing reprezentative pentru ţările dezvoltate de pe glob:

Denumirea asociaţiei	Ţara	Domeniul
Equipment Leasing Association-ELA	S.U.A.	Echipamente
National Vehicle Leasing Association-NVLA	S.U.A.	Transporturi
British Lease Brokeers Association	Marea Britanie	Brokeraj
British Vehicle Rental and Leasing Association	Marea Britanie	Transporturi
Canadian Finance and Leasing Association	Canada	Industrie
Association Francaise des Societe Financieres (ASF)	Franţa	Echipamente
Bundesverband Deutcher Leasing E.V. (BDL)	Germania	Echipamente
Associazine Italian Leasing (ASSILEA)	Italia	Echipamente
Japan Leasing Association	Japonia	Echipamente
Australian Fleet Lessors Association	Australia	Transporturi

Nici ţările din Europa de est nu au rămas în urmă la acest capitol dar cu o oarecare întârziere faţă de ţările puternic dezvoltate. În tabelul următor se pot urmări asociaţiile naţionale de leasing din Europa de est şi ţările în care acestea s-au format.

Denumirea asociaţiei	Ţara
Rosilizing	Rusia
Asociaţia Societăţilor de leasing din Republica Cehă	Cehia
Asociaţia Ungară de Leasing	Ungaria
Uniunea locatorilor din Belarus	Belarus
Uniunea Naţională a Societăţilor de leasing din România (UNSLR)	România

Cu privire la legislaţia care reglementează leasingul putem exemplifica următoarele: există ţări cu o legislaţie a leasingului foarte bine delimitată (S.U.A., Marea Britanie, Germania, Franţa, Luxembourg );ţări cu o legislaţie a leasingului parţial constituită (Elveţia, Spania, Portugalia, Olanda şi mai târziu şi în Cehia, Polonia, Ungaria, România );ţări cu câteva reglementări legale privind leasingul (Africa de sud, Mexic, Taiwan etc.).

[1] Aristotel, Retorica, Cartea I/Cap. v, citat după D. Clocotici, Gh. Gheorghiu, Operaţiuni de leasing, Ed. Lumina Lex, 1998, pag.18.

[2] Al. Puiu, Management în afacerile economice internaţionale, Ed. Independenţa Economica, Bucureşti 1992, pag. 25

[3] D. Voiculescu, M. Coraş, Leasing, Ed. Ştiinţifică si Enciclopedică, Bucureşti 1985, pag. 37.

[4] D. Clocotici, Gh. Gheorghiu, Operaţiuni de leasing, Ed. Lumina Lex, Bucureşti 1998, pag. 21

[5] *** World Bank, , Leasing in Emerging Markets, Washington D.C., 1996, pag. 8.

[6] www.leseurope.org/pages/statistics

[7] Proiectul a fost elaborat încă din 1981 sub denumirea „Preliminary draft uniform rules on the suigeneris from of leasing transaction as adopted by the UNIDROIT Study Group on the leasing contract”.

Categorie: Drept comercial | 1 Comment

Firma, emblema si sediul societatii bancare

Firma

Firma, ca atribut de identificare a unui comerciant (persoană fizica sau societate comercială), este reglementată în legislaţia româna de Legea nr. 26/1990 (Legea privind registrul comerţului), republicată, în art. 30-42. Potrivit art. 30 alin.(l) din Legea nr. 26/1990, republicată, prin firmă se înţelege numele sau, după caz, denumirea sub care comerciantul îşi exercită comerţul şi sub care semnează.

Un comerciant îşi stabileşte firma prin actele constitutive întocmai ca şi sediul, ambele fiind elemente de identificare ale subiectelor raporturilor de drept comercial.

Firma unei societăţi pe acţiuni trebuie sa conţină o denumire proprie, de natură a o deosebi de firma altor societăţi, urmând a fi însoţită de menţiunea, scrisă în întregime, „Societatea pe acţiuni” sau “S.A.”.

În cazul societăţilor bancare persoane juridice române firma constă într-o denumire în limba română, cu excepţia cazului în care banca este o filială a unei persoane juridice străine şi preia în denumirea sa, parţial sau în totalitate, denumirea societăţii-mamă. (art. 7 din normele B.N.R. nr. 10/2004).

Deşi legislaţia comercială nu prevede în mod expres posibilitatea includerii în conţinutul firmei societăţilor pe acţiuni a numelui unei persoane fizice şi de asemenea legislaţia bancară, totuşi doctrina de specialitate şi practica în materie au acceptat o asemenea soluţie.

În acest sens, Banca „Ion Ţiriac”, singura bancă românească constituită prin subscripţie publică după anul 1990, a fost acceptată cu numele acţionarului principal în firmă. Considerentele care au stat la baza acceptării acestei soluţii au ţinut de notorietatea de care se bucura acţionarul principal în rândul populaţiei. Notorietatea fiind un aspect determinant în vederea atragerii de subscriitori.

Mai putem aminti, că şi începutul activităţii bancare româneşti a fost marcat de societăţi bancare precum banca Marmorosch, Blank & Co. care aveau incluse în firmă numele de familie a principalilor asociaţi.

Emblema

Emblema este semnul sau denumirea care deosebeşte un comerciant de altul de acelaşi gen sau o întreprindere de alta de acelaşi gen. Temeiul legal se regăseşte în art. 30 alin. (2) din Legea nr. 26/1990, republicată.

Prin „semn” se înţelege o figuraţie grafica care deosebeşte o întreprindere de alta, spre deosebire de marca de fabrică care deosebeşte mărfurile unui fabricant sau produsele aceluiaşi comerciant sau spre deosebire de firmă, care individualizează persoana comerciantului.

Descrierea detaliată a emblemei poate face obiectul unei clauze din actul constitutiv[1].

Sediul

Orice societate comercială are un sediu principal, care este locul, spaţiul şi adresa unde se găsesc organele sale de conducere şi serviciile administrative. Sediul social este un element de identificare a societăţii în funcţie de care se stabilesc: legea aplicabilă, instanţele judecătoreşti competente, naţionalitatea societăţii, locul unde trebuie îndeplinite formalităţile de înmatriculare, publicitate şiaautorizare.
Sediul social, şi după caz sediul real, al societăţii bancare persoană juridică română trebuie să fie situat pe teritoriul României. Sediul real reprezintă locaţia în care se situează centrul de conducere şi de gestiune a activităţii statutare, în cazul în care acesta nu este situat la sediul social.

Sediul social al băncii poate fi mutat în orice alt loc din România potrivit hotărârii adoptate de către Adunarea Generala a Acţionarilor, şi în conformitate cu reglementările referitoare la autorizare şi publicitate.

O cerinţă particulară în privinţa amplasării sediului social este dată de art. 5 din Normele BNR nr. 10/2004 care interzic amplasarea sediului social la subsolurile clădirilor sau la etajele ansamblurilor de locuinţe.

[1] De exemplu, actul constituv al BRD – Groupe Société Générale S.A defineşte emblema societăţii ca fiind formată „dintr-un pătrat împărţit în două suprafeţe egale, partea de sus fiind de culoare roşie, partea de jos de culoare neagră, iar cele două zone sunt despărţite de o baretă de culoare albă. În partea dreaptă a pătratului se află scris pe două rânduri denumirea societăţii: pe primul rând “BRD” cu litere masive de tipar de culoare neagră, iar pe al doilea rând, cu litere mai mici şi mai subţiri, tot de culoare neagră, “Groupe Société Générale”

Categorie: Drept bancar | Lasa un comentariu

Banca – societate comercială pe acţiuni

Definiţia legală a băncilor oferă o primă limitare a sferei persoanelor care pot desfăşura activităţi bancare sub denumirea de “bancă”: numai persoanele juridice pot avea calitatea de bancă, potrivit legii. Dispoziţia din Legea bancară română este concordantă, de altfel, cu normele în materie din legislaţiile europene, potrivit cărora au acces la profesiunea bancară doar persoanele juridice, nu şi persoanele fizice.

O a doua limitare este instituită de art. 297, alin. (1) din legea bancară, care prevede că băncile se constituie sub forma juridică de societate comercială pe acţiuni. Pe cale de consecinţă, activitatea bancară nu poate fi desfăşurată de orice persoană juridică, indiferent de forma juridică pe care o îmbracă. În primul rând, numai o societate comercială poate avea calitatea de bancă, cu excluderea regiilor autonome, a asociaţiilor şi fundaţiilor; în al doilea rând, banca nu poate funcţiona decât sub forma unei societăţi pe acţiuni, fiind excluse societăţile de persoane, societatea în comandită pe acţiuni şi societatea cu răspundere limitată.

Alegerea acestei forme de societate de către legiuitor îşi are justificarea în posibilitatea societăţilor pe acţiuni de a acţiona pe piaţa marilor afaceri, care necesită capitaluri importante, reprezentând „adevărate instrumente de vitalitate a unei societăţi şi a unui stat”[1]

Reglementarea anterioară[2] excludea expres doar societatea cu răspundere limitată. Cu toate acestea, nici sub imperiul acestei legi nu au fost constituite bănci sub formă juridică decât cea a societăţii pe acţiuni. În doctrina juridică a existat o controversă în materia constituirii societăţilor comerciale: într-o opinie s-a susţinut că societăţile bancare se pot constitui numai sub forma societăţilor pe acţiuni[3]; într-o altă opinie s-a arătat că atâta timp cât legea nu interzice, în mod expres, decât constituirea societăţilor bancare sub forma societăţii cu răspundere limitată, iar, din interpretarea sistematică a legii, rezultă că sunt excluse şi societăţile de persoane, concluzia ar putea să îmbrace atât forma societăţilor pe acţiuni, cât şi pe cea a societăţilor în comandită pe acţiuni[4].

Restrângerea libertăţii comerciantului de a alege forma societăţii reprezintă o măsură excepţională, fundamentată pe natura juridică a activităţii bancare, activitatea economică de interes public[5].

Specific societăţilor pe acţiuni este faptul că ele se pot constitui atât prin subscripţie instantanee, la fel ca orice altă societate comercială, membrii fondatori aportând la capital sumele subscrise cât şi prin subscripţie publică în baza unui prospect de emisiune[6].

Băncile se constituie sub forma juridică de societate pe acţiuni fie simultan, fie prin subscripţie publică.

Constituirea simultană sau concomitentă a societăţii bancare are loc atunci când acţionarii acoperă, prin aporturile lor, întregul capital social şi efectuează vărsămintele integral, în numerar, până la momentul constituirii. În acest caz, acţionarii pot iniţia

[1] P. I. Demetrescu, Societăţile bancare pe acţiuni, Ed. Lumina Românească, Bucureşti, 1939, p. 24.

[2] Legea nr. 33/1991, privind activitatea bancară

[3] O. Căpăţână, Societăţile comerciale, Editura Lumina, Bucureşti, 1991, p. 229

[4] M.Minea, Constituirea societăţilor comerciale, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1996, p. 185-186.

[5] Th. Bonneau, Droit bancaire, p.106.

[6] S. Angheni, M. Volonciu, Camelia Stoica, Drept comercial, ediţia a III-a, revizuită şi adăugită, Editura Oscar Print, 2002, p. 136.

Categorie: Drept, Drept bancar | 1 Comment

Capitalul social al societatii bancare

Acţiunile societăţii bancare

Particularităţile acţionariatului bancar

Capitalul social al societatii bancare

Conducerea şi organizarea societăţii comerciale bancare

Particularităţile constituirii societăţii comerciale bancare

Drept bancar: noţiuni privind cenzorii şi auditorul independent al băncii

Drept bancar: secretul profesional

Activitati ce pot fi desfasurate de banci vs activitati interzise

Componenţa capitalului social al societăţii bancare

Potrivit art. 12 din legea bancară aporturile la capitalul social al unei bănci nu pot fi aduse decât aporturi în formă bănească fiind excluse aporturile în natură.

Cerinţa imperativă a aportului exclusiv în numerar, prevăzut ca o condiţie esenţială pentru capitalul social al societăţilor bancare, rezidă din specificul obiectului de activitate al acestora, precum şi din scopul pentru care se naşte acest comerciant – acela de a se asigura circulaţia fondurilor băneşti prin depozite, plăţi şi alte operaţiuni.[1]

Proporţia dintre capitalul subscris şi cel vărsat

Societăţile bancare sunt supuse unui regim special instituit de legea bancară. Astfel, conform art. 12 alin. 2 din legea bancară, capitalul social subscris trebuie vărsat integral la momentul constituirii şi nu în proporţie de 30%.

La constituire, aportul de capital va fi vărsat într-un cont deschis la o instituţie de credit, care va fi blocat până la înmatricularea băncii în registrul comerţului.

La constituirea unei bănci, capitalul iniţial este egal cu capitalul social, cu excepţia cazurilor în care banca nou-constituită este rezultată dintr-un proces de reorganizare prin fuziune sau divizare.

Plafonul minim al capitalului social Minimul capitalului social

În condiţiile legii bancare capitalul social al unei societăţi bancare nu poate fi mai mic de 5 milioane de euro. Acest plafon minim este comun tuturor instituţiilor de credit.

B.N.R. poate stabili prin norme speciale alte valori ale plafonului minim necesar pentru autorizare şi funcţionare. Astfel, normele nr. 12 din din 29 iunie 2006[2] stabilesc următoarele limite ale capitalului social necesar pentru accesul la activitatea bancară:

– Băncile persoane juridice romane trebuie să dispună la momentul autorizării de un nivel al capitalului iniţial de minimum 37 milioane RON.
– Băncile de credit ipotecar trebuie sa dispună la momentul autorizării de un nivel al capitalului iniţial de minimum 25 milioane RON.
– Băncile de economii pentru domeniul locativ trebuie sa dispună la momentul autorizării de un nivel al capitalului iniţial de minimum 25 milioaneeRON
– Instituţiile emitente de moneda electronică trebuie sa dispună la momentul autorizării de un nivel al capitalului iniţial de minimum 12 milioane RON

Plafonul minim al capitalului social, prin cuantumul său vădit disproporţionat faţă de cel al unei societăţi comerciale pe acţiuni[3]., constituie una dintre cele mai restrictive condiţii impuse de leguitor pentru constituirea unei societăţi comerciale bancare.

O soluţie asemănătoare a fost adoptată încă din timpul legii bancare din 1934[4], iar raţiunea care a stat la baza acestei soluţii are largă aplicabilitate şi astăzi. Minimul de capital „arată terţilor puterea patrimonială a societăţii şi îndepărtează de la constituire întreprinderi minuscule care, departe de a ieftini scontul, îl scumpesc prin cheltuielile de administraţiune ce necesită funcţionarea lor”[5]

După ce au fost autorizate de B.N.R. să funcţioneze, băncile trebuie să menţină, în permanenţă, acelaşi nivel minim al capitalului social prevăzut de normele B.N.R., în formă bănească. Aceeaşi obligaţie revine şi sucursalelor băncilor străine.

Modalităţi de formare a capitalului social

Specific societăţilor pe acţiuni este faptul că ele se pot constitui atât prin subscripţie instantanee, la fel ca oricare altă societate comercială, membrii fondatori aportând la capital sumele subscrise, cât si prin subscripţie publică, în baza unui prospect de emisiune.

În cazul oricărui tip de societate pe acţiuni, inclusiv bancară, subscrierea capitalului poate fi realizată fie odată cu încheierea contractului de societate (prin constituire simultană şi integrală) fie pe calea subscripţiei publice (prin constituire succesivă).

Interdicţii de a participa la capitalul social al unei bănci

În afară de interdicţiile care vizează pe acţionarii semnificativi, normele B.N.R. impun anumite interdicţii în privinţa posibilităţii de a participa la capitalul social ce vizează regiile autonome şi societăţile comerciale cu capital de stat, la care statul deţine o participaţie de cel puţin 10%, pot participa la capitalul social al unei bănci, persoană juridică română, numai în cazul îndeplinirii cumulative a următoarelor condiţii:

– regia autonomă sau societatea comercială să nu fi beneficiat în ultimii 3 ani de subvenţii de la bugetul de stat şi să nu se fi prevăzut pentru anul în curs să beneficieze de acestea. În acest scop, se va prezenta o confirmare din partea Ministerului Finanţelor Publice, din care să rezulte că regia autonomă sau societatea comercială îndeplineşte această condiţie;

– participaţia la capitalul social al băncii să fie de cel mult 2% din acesta;

– ponderea totală a participaţiilor regiilor autonome şi ale societăţilor comerciale cu capital de stat, la care statul are o participaţie de cel puţin 10%, depăşesc 10% din capitalul social al băncii.

[1] C.A. Gheorghe, Drept Bancar, Ed. C.H. Beck, Bucuresti, 2006, p. 36.

[2]Pentru modificarea şi completarea Normelor Băncii Naţionale a României nr. 11/2003 privind supravegherea pe baza individuală şi consolidată a fondurilor proprii. M Of. nr. 586/6 iulie 2006

[3] Capitalul social al societăţii pe acţiuni sau al societăţii în comandită pe acţiuni nu poate fi mai mic de 90.000 de lei. Guvernul va putea modifica, cel mult o dată la doi ani, valoarea minimă a capitalului social, ţinând seama de rata de schimb, astfel încât acest cuantum să reprezinte echivalentul în lei al sumei de 25.000 de euro. (Art. 10 din legea 31/1990)

[4]Capitalul minim fixat prin legea bancară din 1934 pentru societăţile pe acţiuni era de 40 milioane lei în Bucureşti, 20 milioane lei în municipii, iar în comunele urbane 10 milioane lei. Se poate observa că legea bancară urmărea dezvoltarea economică a anumitor regiuni impunând un criteriu geografic al plafonului minim.

[5] P.I. Demetrescu, Societăţile bancare pe acţiuni, Ed. Lumina Românească, Bucureşti, 1939.

Categorie: Drept bancar | Lasa un comentariu

Conducerea şi organizarea societăţii comerciale bancare

Acţiunile societăţii bancare

Particularităţile acţionariatului bancar

Capitalul social al societatii bancare

Conducerea şi organizarea societăţii comerciale bancare

Particularităţile constituirii societăţii comerciale bancare

Drept bancar: noţiuni privind cenzorii şi auditorul independent al băncii

Drept bancar: secretul profesional

Activitati ce pot fi desfasurate de banci vs activitati interzise

1. Principii generale

Organizarea şi conducerea societăţii comerciale bancare se stabileşte prin actul constitutiv, în conformitate cu legislaţia comercială şi cu legislaţia bancară. Astfel, orice bancă îşi desfăşoară activitatea în baza unui un regulament propriu de funcţionare, aprobat de organele statutare şi care cuprinde cel puţin: structura organizatorică; atribuţiile fiecărui compartiment şi relaţiile dintre acestea; atribuţiile sucursalelor şi a altor sedii secundare; atribuţiile comitetului de risc, comitetului de administrare a activelor şi pasivelor, comitetului de credite; competenţele şi răspunderile conducătorilor, directorilor executivi, şefilor sucursalelor şi altor sedii secundare şi ale altor salariaţi care se angajează în operaţiuni financiar-bancare în numele şi în contul băncii.

Din punct de vedere funcţional, există unele particularităţi privind societăţile bancare în raport cu celelalte societăţi comerciale, în timp ce, pe plan organizatoric, băncile se comportă ca orice altă societate[1]. Astfel, băncile dispun de un for suprem de conducere(adunarea generală), de structuri care-i asigură gestiunea curentă(preşedinte, consiliu de administraţie, comitet de direcţie) organe proprii de control(comisia de cenzori), în conformitate cu prevederile Legii nr. 31/1990.

Legea bancară prevede că entităţile de conducere din punct de vedere operaţional trebuie să se supună reglementărilor şi ordinelor emise de Banca Naţională în domeniile ce ţin de politică monetară, de credit, valutară, de plăţi, de asigurare a prudenţei bancare şi de supraveghere bancară.

Acesta spre deosebire de societăţile comerciale „uzuale” care sunt „total independente în elaborarea propriului management”[2]

2. Adunarea generală a acţionarilor (AGA)

Adunarea generală a acţionarilor este organul de deliberare şi decizie care cuprinde toţi acţionarii, exprimând voinţa socială şi decide asupra problemelor date de lege în competenţa sa.

Adunările generale ale acţionarilor pot fi ordinare -însărcinate să decidă asupra problemelor curente ale societăţii, respectiv extraordinare -însărcinate să hotărască asupra modificărilor în situaţia societăţii.

Adunarea generală ordinară prezintă caracter obligatoriu, în sensul că ea trebuie să se întrunească cel puţin o dată pe an, într-un termen de maximum 3 luni de la momentul în care s-a încheiat exerciţiul financiar pentru anul precedent [3].

În afară de dezbaterea altor probleme înscrise pe ordinea de zi, adunarea generală ordinară poate fi obligată prin actul constitutiv:

-să discute, să aprobe sau să modifice situaţiile financiare anuale, pe baza raportului administratorilor şi al auditorului financiar, şi să fixeze dividendul

– să aleagă pe administratori

– să fixeze remuneraţia administratorilor cuvenită pentru exerciţiul în curs

– să se pronunţe asupra gestiunii administratorilor

– să stabilească bugetul de venituri şi cheltuieli şi programul de activitate pe exerciţiul

financiar următor.

Adunarea generală extraordinară se întruneşte ori de câte ori este nevoie de a se lua o hotărâre pentru :

– schimbarea duratei de funcţionare a băncii;

– majorarea, reducerea capitalului social sau reîntregirea sa prin emisiune de noi acţiuni;

– mutarea sediului social

– fuzionarea sau divizarea

– dizolvarea anticipată a băncii

– emisiunea de obligaţiuni

– modificarea obiectului de activitate

– conversia unei categorii de obligaţiuni în altă categorie sau în acţiuni

– aprobarea încheierii de către conducătorii băncii a actelor juridice privind dobândirea,

înstrăinarea, închirierea, schimbarea sau constituirea în garanţie a bunurilor aflate în

patrimoniul Băncii, a căror valoare depăşeşte limitele prevăzute de legislaţia aplicabilă

3. Conducătorii băncii

Conducătorii băncii sunt definiţi de Legea bancară ca fiind persoanele, cel puţin două, care, potrivit actelor constitutive şi/sau hotărârii organelor statutare ale băncii, sunt împuternicite să conducă şi să coordoneze activitatea zilnică a acesteia şi sunt învestite cu competenţa de a angaja răspunderea băncii.

Aceştia sunt preşedintele şi vicepreşedintele/vicepreşedinţii consiliului de administraţie, în cazul băncilor, persoane juridice române, şi directorii împuterniciţi să angajeze legal în România banca străină autorizată să funcţioneze pe teritoriul României, printr-o sucursală.

Persoanele care, potrivit Legii 31/1990, nu pot fi fondatori, nu pot fi nici administratori, directori sau reprezentanţi ai societăţii, iar dacă au fost alese, sunt decăzute din drepturi (art.135). Potrivit art.6 din Legea nr.31/1990, republicată, “Nu pot fi fondatori persoanele care, potrivit legii sunt incapabile sau care au fost condamnate pentru gestiune frauduloasă, abuz de încredere, fals, uz de fals, înşelăciune, delapidare, mărturie mincinoasă, dare sau luare de mită, precum şi pentru alte infracţiuni prevăzute de lege” [4].

Conducătorii băncii trebuie să îndeplinească următoarele condiţii minimale prevăzute de legea bancară: să fie rezidenţi în România, cel puţin unul din ei să fie cetăţean român; să exercite exclusiv funcţia în care au fost numiţi; să fie licenţiaţi; să fi lucrat cel puţin 5 ani în activitatea financiar-bancară; să nu fi cauzat, prin activitatea lor, falimentul unei societăţi comerciale; să posede aprobarea B.N.R. pentru desemnarea în această funcţie.

Banca Naţională a României poate stabili şi alte norme etice şi profesionale pentru calitatea şi activitatea conducătorilor băncii şi a personalului bancar.

În situaţia în care consiliul de administraţie al băncii a delegat o parte din atribuţiile sale unui comitet de direcţie, toţi conducătorii vor fi membri ai comitetului de direcţie.

4 Consiliul de administraţie

Atunci când există mai mulţi administratori, aceştia sunt organizaţi într-un organ colegial denumit consiliu de administraţie.

Puterea de administrare este atribuită consiliului şi nu membrilor să-i, voinţa lor fiind eficientă numai ca un element al voinţei majoritare.[5] Consiliul de administraţie este condus de un preşedinte, care poate fi şi director general sau director al societăţii.

Administratorii sunt desemnaţi la constituirea societăţii sau ulterior, de către adunarea generală a acţionarilor.

Durata funcţiei unui administrator al unei bănci este de 4 ani, cu posibilitatea de a fi reales. Se poate spune că administratorii pot fi temporari şi revocabili. Dacă durata funcţiei nu a fost stabilită prin actele constitutive, aceasta va fi de 2 ani.

Atribuţiile principale ale consiliului de administraţie, care trebuie să se regăsească, într-o formă sau alta în actul constitutiv sunt:

– convoacă Adunarea Generală a Acţionarilor, stabileşte ordinea de zi a acesteia şi propune adunării generale spre aprobare toate problemele de competenţa acesteia ;

-aprobă planul de investiţii pe anul următor

-aprobă şi revizuieşte periodic, cel puţin anual, strategiile generale şi politicile privitoare la activitatea băncii

-aprobă participarea Băncii cu capital la investiţii financiare şi bancare şi la alţi agenţi economici din ţară şi din străinătate, în condiţiile prevăzute de legislaţia bancară

-aprobă scoaterea din funcţiune şi casarea mijloacelor fixe, a obiectelor de inventar declasarea materialelor şi constituirea comisiei centrale de vânzare şi casare;

-numeşte auditorul financiar al Băncii;

-aprobă norma de funcţionare internă a băncii, principiile tuturor documentelor ce formează regulamentul de funcţionare al Băncii şi regulile de aprobare a acestora

5. Comitetul de direcţie

Pentru o mai mare operativitate, legea permite consiliului de administraţie să delege o parte din atribuţiile sale unui consiliu de administraţie la scară redusă, care este comitetul de direcţie, compus din membri aleşi dintre administratori, cărora li se fixează şi remuneraţia.

Comitetul de direcţie este condus de directorul general sau director care este la conducerea întâlnirilor operative, care au loc mai des, în general o dată pe săptămână. Comitetul de direcţie aprobă în principal:

– normele şi directivele interne ale băncii şi modificările acestora

– politica de dobânzi practicate la resursele şi plasamentele Băncii

– tarifele şi comisioanele, în lei şi în valută

– politica anuală de creditare

– programul anual de control

– regimul de salarizare şi alte forme de remunerare a personalului

– programul de pregătire şi perfecţionare a personalului

– registrul privat care ţine evidenţa acţiunilor băncii

– înfiinţarea şi desfiinţarea de noi unităţi în ţară şi în străinătate, schimbarea sediilor şi a denumirii unităţilor băncii, transformarea dintr-un tip de unitate în altul, precum şi înfiinţarea şi desfiinţarea centrelor de pregătire profesională ale băncii

6. Condiţii de cvorum

Prin noile modificări[6] aduse legii nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, cvorumul de prezenţă al adunărilor generale ordinare ale acţionarilor a fost stabilit la 25% din acţionarii cu drept de vot, hotărârile luându-se cu majoritatea voturilor exprimate. (art. 112, alin. (1)

Prin actul constitutiv se pot prevedea condiţii mai ridicate de cvorum şi majoritate. În cazul în care acest cvorum nu este atins, următoarea adunare generala ordinară va putea lua decizii valide indiferent de numărul acţionarilor prezenţi, cu majoritatea voturilor exprimate. Actul Constitutiv neputând prevedea un cvorum minim sau o majoritate mai ridicată. (art. 112, alin. (2) )

În cazul adunării extraordinare, condiţiile de cvorum şi majoritate sunt mai riguroase, atribuţiile sale fiind axate pe probleme grave pentru viaţa societăţii.[7]

Cvorumul de prezenţă al adunărilor generale extraordinare ale acţionarilor a fost stabilit la 25% din acţionarii cu drept de vot, urmând ca la convocările următoare să se ia hotărâri valabile în prezenţa a 20% din acţionarii cu drept de vot. Hotărârile se iau cu majoritatea acţionarilor prezenţi.

Spre deosebire de adunările ordinare în actul constitutiv se poate stipula cerinţe de cvorum mai ridicate.

7. Procedura de convocare

Adunările generale pot fi convocate de Consiliul de Administraţie (menţionându-se dacă sunt ordinare sau extraordinare) ori de câte ori este nevoie. Când pe ordinea de zi figurează propuneri pentru modificarea actului constitutiv, convocarea va trebui să cuprindă şi textul integral al propunerilor.

În actul constitutiv se pot menţiona elementele care trebuie să fie conţinute de convocator. De exemplu, termenul de întrunire din momentul publicării convocării, locul şi data ţinerii adunării, prezentarea problemelor care vor face obiectul dezbaterilor, termenul minim de întrunire de la data publicării, etc.

Convocarea se publică în Monitorul Oficial partea a IV-a şi într-unul din ziarele răspândite din localitatea în care se află sediul social al băncii.

[1] C.A. Gheorghe, Drept Bancar, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006, p. 173.

[2] O. Căpăţînă, Societăţile Comerciale, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1996.

[3] Smaranda Angheni, Magda Volonciu, Camelia Stoica-Drept comercial, Ed.Oscar Print, Bucureşti, 2002, p.237

[4] Potrivit art.12 din Normele nr.2/1999, nu pot avea calitatea de fondator ori de acţionar persoanele nominalizate în anexa la Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.159/2001 pentru prevenirea şi combaterea utilizării sistemului financiar-bancar în scopul finanţării de acte de terorism.

[5] C.A. Gheorge, op. cit. p. 201.

[6] Legea 441/2006

[7] C.A. Gheorghe, op. cit., p. 181.

Categorie: Drept bancar | Lasa un comentariu

Acţiunile societăţii bancare

Acţiunile societăţii bancare

Particularităţile acţionariatului bancar

Capitalul social al societatii bancare

Conducerea şi organizarea societăţii comerciale bancare

Particularităţile constituirii societăţii comerciale bancare

Drept bancar: noţiuni privind cenzorii şi auditorul independent al băncii

Drept bancar: secretul profesional

Activitati ce pot fi desfasurate de banci vs activitati interzise

1. Principii generale

Acţiunile sunt titluri reprezentative ale părţilor sociale, constituind fracţiuni ale capitalului social şi conferind posesorilor calitatea de acţionar.[1] Pe lângă dreptul la vot, calitatea de acţionar conferă şi alte drepturi cu caracter patrimonial sau nepatrimonial, cum sunt: dreptul de a participa la adunarea generală a acţionarilor, dreptul de informare, dreptul la dividende, dreptul asupra părţii cuvenite din lichidarea societăţii.

Acţiunile revin asociaţilor în funcţie participaţia proprie la capitalul social.

Acţiunile sunt reprezentate prin titluri negociabile si transmisibile atât pe pieţe financiare organizate (cum sunt bursele de valori), cât si pe pieţe neorganizate, mai cu seamă când acţiunile nu sunt cotate la bursa. Acţiunile sunt transmisibile atât prin acte juridice „inter vivos” (vânzare, donaţie), cât si prin acte juridice „mortis cauza” (testament).

În principal, acţiunile sunt nominative (atunci când în conţinutul lor este înscris titularul dreptului) sau la purtător (simpla deţinere a acestora valorând titlu de proprietate). Felul acţiunilor va fi determinat prin actele constitutive, în caz contrar ele vor nominative.[2]

În privinţa naturii juridice, acţiunile sunt considerate titluri de credit[3], deşi nu întrunesc toate trăsăturile titlurilor de credit. Acţiunile se caracterizează numai prin existenţa unui titlu care încorporează dreptul, fără a fi autonome şi literale.[4] Consecinţele sunt următoarele: întinderea dreptului posesorului fiind precizată incomplet de titlul constatator, se determină prin contractul de societate şi statut; conţinutul dreptului posesorului se poate schimba în funcţie de eventualele modificări ale contractului de societate şi statutului; subdobânditorul are un drept derivat şi nu un drept propriu, iar excepţiile pe care debitorul le poate invoca împotriva primului dobânditor sunt opozabile şi celor subsecvenţi. Acţiunile certifică un drept complex, fiind titluri corporative de participaţie.[5]

O acţiune dă dreptul la un singur vot, băncile nu vor putea, în statutele lor, să stabilească excepţii de la acest principiu.

2. Tipul de acţiuni ce pot fi emise de către bănci

Prin derogare de la dreptul comun în materia societăţilor pe acţiuni (care consacră principiul că acţiunile pot fi nominative sau la purtător), acţiunile emise de bănci vor putea fi, potrivit art.12 alin. (2) din legea bancară, numai nominative.

Societăţile bancare nu vor putea emite acţiuni la purtător, care să nu cuprindă elementele de identificare ale titularului. Consecinţa este că drepturile aferente acţiunilor societăţilor bancare pot fi exercitate numai de către titularul acestora, identificat în cuprinsul titlului, iar nu de către persoana care posedă titlul.

Raţiunea acestei norme rezidă din necesitatea cunoaşterii identităţii tuturor proprietarilor acţiunilor băncii, în vederea exercitării de către B.N.R. a supravegherii prudenţiale bancare, cu deosebire asupra situaţiei acţionarilor semnificativi care, pentru a dobândi această calitate sau, în anumite cazuri pentru a şi-o consolida, trebuie să obţină aprobarea prealabilă a băncii centrale.

3. Valoarea acţiunilor

Prin actul constitutiv trebuie fixată[6] valoarea unei acţiuni, pragul minim stabilit de legea societăţilor comerciale fiind de 0,1 lei.

Prin art. 94 alin. 1 din Legea 31/1990 se stabileşte principiul egalităţii valorice necondiţionate a tuturor acţiunilor societăţii.

Această egalitate trebuie să se reflecte în toate ipostazele valorii acţiunii: valoare nominală egală, independent de numărul de ordine al emisiunii din şirul emisiunilor succesive pentru majorarea capitalului social; valoarea intrinsecă egală în permanenţă pentru toate acţiunile permise. [7]

4. Modul de transmitere al acţiunilor

În actul constitutiv pot apărea clauze speciale cu privire la modul de transmitere al acţiunilor. În lipsa unor astfel de clauze dreptul de proprietate asupra acţiunile emise în forma materială, se transmite prin declaraţia făcută în registrul acţionarilor şi prin menţiunea făcută pe titlu, semnata de cedent si de cesionar.

Dreptul de proprietate în cazul acţiunilor dematerializate, adică al celor care sunt înscrise numai în cont, se transmite prin declaraţie făcută în registrul acţionarilor, semnata de cedent si cesionar.

În cazul în care acţiunile sunt tranzacţionate la Bursă sau pe o alta piaţă reglementată de valori mobiliare, transferul dreptului de proprietate are loc între parţi care în general nu se cunosc. Pentru realizarea transferului, cel care intenţionează să vândă sau să cumpere acţiunile nu încheie contractul direct cu cealaltă parte, ci se adresează unei societăţi de servicii de investiţii financiare care acţionează ca intermediar.

Trebuie respectate anumite etape: prima etapa consta în deschiderea unui cont la societatea de servicii de investiţii financiare prin completarea unui formular de cont; a doua etapa pentru efectuarea unei tranzacţii consta în lansarea ordinului de vânzare sau cumpărare, după caz. În momentul în care ordinul de vânzare sau de cumpărare al clientului se întâlneşte cu ordinul de cumpărare, respectiv de vânzare al altei persoane, se formează acordul de voinţa, ce da naştere contractului. Din acest moment are loc lichidarea tranzacţiei. După ce societatea de servicii de investiţii financiare primeşte rapoartele de tranzacţionare, compensare, decontare si comision, aceasta va confirma clientului efectuarea tranzacţiei.

5. Restricţii privind dobândirea acţiunilor societăţii comerciale bancare

Regula de drept comun în materia societăţilor de capital potrivit căreia acestea se constituie “intuitu pecuniae”, iar nu “intuitu personae”, cunoaşte o aplicaţiune cu caracter special în cazul băncilor[8]. Societatea bancară se constituie în considerarea aporturilor acţionarilor la capitalul social, dar nu orice persoană care dispune de capitalul necesar efectuării aportului poate deveni acţionar al băncii, ci doar acele persoane care au calitatea cerută de lege.

Orice persoană fizică sau juridică ori grup de persoane care intenţionează să achiziţioneze o participaţie de cel puţin 10% din capitalul social trebuie conform art. 231 din legea bancară să notifice această intenţie Băncii Naţionale a României, în conformitate cu reglementările emise de aceasta, informând asupra mărimii participaţiei pe care doreşte să o achiziţioneze.

Încălcarea prevederilor legale privind obţinerea, în prealabil, a aprobării băncii centrale pentru dobândirea calităţii de acţionar semnificativ nu are ca efect nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare a acţiunilor respective, ci atrage consecinţa prevăzută în art. 231 din legea bancară: exerciţiul dreptului de vot este suspendat. Principalul efect urmărit de legiuitor este repunerea în situaţia anterioară a persoanei care a dobândit în mod nelegal participaţia.

Conform dispoziţiilor art.232 din aceiaşi lege, exerciţiul dreptului de vot al acţionarilor semnificativi care nu au obţinut în prealabil aprobarea B.N.R., este suspendat iar aceştia sunt obligaţi să-şi vândă, în termen de 3 luni, acţiunile sub sancţiunea anulării acţiunilor respective. Dacă acţiunile sunt anulate, banca va emite noi acţiuni purtând acelaşi număr şi le va vinde, urmând ca preţul încasat din vânzare să fie consemnat la dispoziţia dobânditorului iniţial, după reţinerea cheltuielilor ocazionate de vânzare.

[1] I. Macovei, Dreptul comerţului internaţional, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2006, p. 133

[2] Art. 91 din legea nr. 31/1990.

[3] I. Macovei, op. cit, p. 134.

[4] D. Gălăşescu Pyk, Cambia şi biletul la ordin, vol. I, Ed. Tiparul Universitar, Bucureşti, 1939, p. 4.

[5] I. Macovei, ibidem.

[6]Acţiunile B.R.D. Societe Generale S.A. au o valoarea nominală de 1 leu, Acţiunile B.C. Carpatica S.A. au valoarea nominală de 0,1 lei; Acţiunile HVB Ţiriac S.A. au o valoare nominală de 9,3 lei.

[7] I. Turcu, op. cit. p. 286.

[8] Revista de Drept Comercial, nr.7-8-2003, Anul XIII, p.358.

Categorie: Drept, Drept bancar | 1 Comment

Particularităţile constituirii societăţii comerciale bancare

Acţiunile societăţii bancare

Particularităţile acţionariatului bancar

Capitalul social al societatii bancare

Conducerea şi organizarea societăţii comerciale bancare

Particularităţile constituirii societăţii comerciale bancare

Drept bancar: noţiuni privind cenzorii şi auditorul independent al băncii

Drept bancar: secretul profesional

Activitati ce pot fi desfasurate de banci vs activitati interzise

Autorizarea constituirii

§1. Precizări prealabile

Faptul că activitatea bancară este o activitate economică de interes public justifică instituirea unui statut juridic special pentru instituţiile de credit din sistemul bancar românesc, precum şi a unui control public al acestora, exercitat de Banca Naţională a României în calitate de autoritate administrativă de specialitate, cu atribuţii în materia autorizării şi supravegherii prudenţiale bancare[1].

Activitatea bancară, cuprinzând atragerea de depozite şi acordarea de credite ca operaţiuni bancare principale, precum şi serviciile bancare (operaţiuni conexe şi accesorii), este o activitate economică de interes public[2].

Legea bancară prevede o serie de proceduri care preced, respectiv succed, constituirii propriu-zise a societăţii comerciale bancare în temeiul Legii societăţilor comerciale bancare nr. 31/1990, şi, totodată, impune anumite condiţii de fond pe care societatea comercială bancară trebuie să le îndeplinească.

Pentru a funcţiona ca bancă, însă, nu este suficientă înfiinţarea unei societăţi comerciale pe acţiuni care să aibă ca obiect de activitate operaţiunile bancare. Doctrina juridică franceză[3] împarte condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească societăţile bancare pentru a putea fi constituite şi a funcţiona în:

– condiţii de procedură (autorizarea constituirii şi funcţionării băncii de către o autoritate administrativă de specialitate)

– şi condiţii care privesc societatea însăşi (forma juridică, obiectul de activitate, capitalul social, condiţii privind conducătorii, administratorii, cenzorii, acţionarii).

§2. Autorizarea constituirii băncilor persoane juridice române

Constituirea efectivă a societăţii comerciale bancare este precedată de autorizarea constituirii băncii de către B.N.R şi urmată de autorizarea funcţionării băncii, cele două proceduri speciale fiind reglementate de Legea bancară în capitolul III, intitulat „Autorizarea instituţiilor de credit, persoane juridice române” şi de Normele nr. 10/2004, privind autorizarea băncilor[4], emise de Banca Naţională a României în aplicarea Legii bancare.

Procedura de aprobare a constituirii societăţii bancare urmăreşte verificarea de către Banca Naţională a României a întrunirii garanţiilor financiare, de competenţă şi moralitate prevăzute de Legea bancară, în scopul asigurării securităţii clientelei, a terţilor şi a sistemului bancar însuşi. Prin urmare, verificarea are ca obiect posibilitatea îndeplinirii de către viitoarea bancă a condiţiilor de fond impuse de Legea bancară.

Potrivit acestor reglementări, procesul de autorizare a băncilor de către B.N.R. cuprinde două etape:

1) aprobarea constituirii băncii, în conformitate cu prevederile Legii nr.31/1990, privind societăţile comerciale, ale Legii bancare O.U.G. 99/2006, şi ale normelor B.N.R.;

2) autorizarea funcţionării băncii.

Ambele faze ale procedurii sunt iniţiate pe baza unei cereri adresate de fondatorii băncii centrale, însoţită de documentaţia justificativă, şi se încheie cu emiterea de către B.N.R., în calitate de autoritate administrativă autonomă, a unor acte administrative de autoritate: aprobarea de constituire şi autorizaţia de funcţionare.

Verificarea îndeplinirii cerinţelor legale se efectuează de către B.N.R. în cadrul primei etape a procesului de autorizare: aprobarea constituirii societăţii bancare.

§3. Constituirea legală

Efectul obţinerii aprobării de constituire din partea Băncii Naţionale a României constă în iniţierea de către fondatorii sau acţionarii băncii a procedurii de constituire legală a societăţii comerciale bancare.

Constituirea propriu-zisă a societăţii comerciale bancare este reglementată de dispoziţiile referitoare la societatea pe acţiuni din Titlul II, intitulat „Constituirea societăţilor comerciale“, al Legii nr.31/1990, privind societăţile comerciale.

Finalitatea acestei etape o constituie obţinerea certificatului de înregistrare emis de registrul comerţului, fără de care viitoarea societate bancară nu ar putea obţine autorizaţia de funcţionare. Certificatul de înregistrare cuprinde menţiuni privind: forma societăţii, sediul social, activitatea principală şi codul unic de înregistrare atribuit de Ministerul Finanţelor Publice. Codul unic de înregistrare atribuit trebuie utilizat în mod obligatoriu în toate sistemele informatice privind pe comercianţi, precum şi în relaţiile societăţii comerciale cu terţii. La certificatul de înregistrare se anexează avizele, autorizaţiile şi/sau acordurile obţinute iar eliberarea acestora se face în termen de 20 de zile de la înregistrarea cererii.

Normele BNR nr. 10/2004 interzic expres îndeplinirea, înainte de obţinerea de la Banca Naţională a României a aprobării de constituire, formalităţilor prevăzute de Legea nr. 31/1990 şi de Legea nr. 359/2004. De asemenea, conform art. 4 din norme aprobarea constituirii instituţiei de credit nu garantează obţinerea autorizaţiei de funcţionare, aceasta indicând doar permisiunea dată fondatorilor de a proceda la constituirea instituţiei de credit potrivit dispoziţiilor legale şi în conformitate cu modalităţile prevăzute în documentaţia prezentată.

3.1 Dobândirea personalităţii juridice

Dobândirea personalităţii juridice de către comercianţi are loc o dată cu înmatricularea în registrul comerţului, urmată de autorizarea funcţionării[6].

Înmatricularea în registrul comerţului se efectuează pe baza unei cereri tip (al cărei conţinut este stabilit de guvern) prin care se solicită efectuarea acestei operaţiuni cu scopul exercitării unei activităţi comerciale. Cererea poate fi făcută de către fondatori sau de persoanele desemnate ca administratori ai societăţii ori ca împuternicit al acestora şi se adresează judecătorului delegat la Oficiul Registrului Comerţului.

Constituirea societăţii comerciale trebuie adusă la cunoştinţa celor interesaţi. Prin urmare, un extras în forma solemnă a încheierii judecătorului delegat privind înregistrarea societăţii se comunica, din oficiu, Regiei Autonome a Monitorului Oficial, spre publicare, pe cheltuiala societăţii.

Extrasul vizat de judecătorul delegat cuprinde în mod obligatoriu următoarele menţiuni: data încheierii, elementele de identificare a asociaţilor, denumirea şi dacă există, emblema societăţii, sediul, forma societăţii, obiectul de activitate pe scurt, capitalul social, durata societăţii şi codul unic de înregistrare. La cererea şi pe cheltuiala societăţii, încheierea judecătorului delegat se poate publica integral în Monitorul Oficial, Partea a IV-a. De asemenea, la solicitarea societăţii, suportând cheltuielile corespunzătoare, se poate publica în Monitorul Oficial, integral sau în extras, actul constitutiv vizat de judecătorul delegat.

§4. Obţinerea autorizaţiei de funcţionare

Aceasta este ce-a de-a doua fază a procedurii de autorizare a băncilor. Constituirea societăţii bancare, chiar precedată de aprobarea de constituire, emisă de Banca Naţională a României, nu este suficientă pentru o bancă să obţină dreptul de a efectua operaţiuni bancare. Pentru a putea utiliza denumirea de „bancă” şi de a desfăşura activităţi bancare, societatea legal constituită trebuie să primească autorizarea de funcţionare din partea Băncii Naţionale a României.

Principale documentele care trebuie prezentate în vederea obţinerii autorizării de funcţionare sunt enumerate în art. 29-31 din Normele 10/2004 B.N.R.. Acestea sunt următoarele:

– actul constitutiv[7] (copie legalizată)

– scrisoare din partea depozitarului fondatorilor care să confirme suma vărsată de fiecare acţionar într-un cont special deschis pentru colectarea capitalului social, blocat până în momentul înmatriculării băncii;

– dovada deţinerii, cu titlu legal, a spaţiului aferent sediului social;

– informare cu privire la repartiţia capitalului social;

– identitatea auditoriului independent, însoţită de documentaţie care să dovedească îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege;

– copii de pe cererea de înmatriculare şi de pe certificatul eliberat de oficiul registrul comerţului, din care rezultă înmatricularea băncii;

– comunicare privind existenţa reglementărilor proprii referitoare la desfăşurarea activităţii.

§5. Registrul bancar

După modelul registrului comerţului, Banca Naţionala a României va înmatricula într-un registru, numit “registrul bancar”, băncile, persoane juridice române şi sucursalele băncilor străine care au fost autorizate să funcţioneze pe teritoriul României. Această evidenţă cu caracter special faţă de cea ţinută de oficiul registrului comerţului, va fi permanent accesibilă publicului, la sediul central al Băncii Naţionale a României şi la sucursalele acesteia.

Registrul bancar a luat fiinţă în urma elaborării normele B.N.R. nr.1/1999. Introducerea şi actualizarea datelor din registrul bancar se realizează de către Direcţia generală de autorizare, reglementare şi supraveghere prudenţială a societăţilor bancare.[8]

Registrul bancar cuprinde următoarele rubrici: numărul şi data înmatriculării în registrul bancar; denumirea băncii, însoţită de forma juridică sau, după caz, de menţiunea sucursală; adresa sediului social; numărul şi data înmatriculării în registrul comerţului; data autorizării funcţionării băncii de către B.N.R. ; seria, numărul şi data autorizaţiei emise de B.N.R. ; data radierii înregistrării; observaţii (situaţiile de retragere a autorizaţiei, reorganizare, lichidare, faliment, fuziune, schimbarea denumirii şi alte situaţii similare).

Înmatricularea băncilor în registrul bancar se va face în ordinea cronologică a autorizării acestora de către B.N.R.[9].

[1] L. Bercea, Drept bancar, în Revista de drept comercial, Anul XIII, nr. 7-8, 2003, p.356.

[2] L. Bercea, Constituirea societăţilor bancare, în Revista de drept comercial, Anul XI, nr. 12, 2001, p.100.

[3] Defossez-Dekeuwer, Françoise, Droit bancaire, Editions Dalloz, Paris, 1999, p. 12.

[4] Normele nr.10/2004 privind autorizarea băncilor, instituţiilor emitente de monedă electronică, altele decât băncile, a caselor de economii pentru domeniul locativ şi a sucursalelor din România ale instituţiilor de credit străine au fost publicate în Monitorul Oficial, Partea I nr. 945 din 15/10/2004

– Modificate prin normele 10/2006 Monitorul Oficial, Partea I nr. 604 din 12/07/2006

[5] Pentru documentaţia completă a se vedea Anexa I

[6]„Persoanele juridice prevăzute la art.2 (societăţile comerciale, societăţile şi companiile naţionale, grupurile de interes economic, regiile autonome şi organizaţiile cooperatiste, precum şi sucursalele înfiinţate de acestea – n.a.) dobândesc personalitate juridică de la data pronunţării încheierii judecătorului delegat, prin care se dispune autorizarea constituirii sau înmatricularea în registrul comerţului, dacă legea nu dispune altfel.” -Art. 6 alin (4) – Legea nr. 359/2004 privind privind simplificarea formalităţilor la înregistrarea în registrul comerţului a persoanelor fizice, asociaţiilor familiale şi persoanelor juridice, înregistrarea fiscală a acestora, precum şi la autorizarea funcţionării persoanelor juridice.

[7] În cazul societăţilor comerciale bancare, actul constitutiv este elaborat sub forma unui proiect din faza de aprobare a constituirii. Faţă de proiectul de act constitutiv înaintat Băncii Naţionale în vederea obţinerii aprobării constituirii, actul final constitutiv poate suferi anumite modificări, dar orice modificare de esenţă va avea ca efect retrimiterea proiectului spre aprobare.

[8]Normele nr.1/1999 au fost publicate in Monitorul Oficial nr.12 din 19 ianuarie 1999, abrogându-se Normele nr.4/1992 privind registrul societăţilor bancare, publicate în Monitorul Oficial al României nr.60/7 aprilie 1992.

[9] Ori data de înfiinţare prevăzută în hotărârea Guvernului pe baza căreia s-a constituit societatea comercială bancară. De exemplu, B.C.R S.A., Banca de Export Import a României – EXIMBANK S.A.

Documentatia necesara pentru obtinerea aprobarii de constituire

Documentaţia necesară pentru obţinerea aprobării de constituire a băncii

Normele 10/2004 sub titulatura de „Documentaţia necesară pentru obţinerea aprobării de constituire a bănci” dedică o secţiune separată pentru a reglementa în detaliu documentaţia necesară ce trebuie înaintată B.N.R. în vederea aprobării constituirii.

Sintetizând cerinţele art. 21 – 28 din norme solicitanţii trebuie să prezinte următoarea documentaţie[5]:

1. cererea de autorizare tip;

2. procura autentică, prin care fondatorii desemnează una sau mai multe persoane pentru a-i reprezenta în relaţia cu Banca Naţională a României pe parcursul instrumentării dosarului de autorizare (nume, adresa, telefon, fax);

3. proiectului actului constitutiv

4. repartiţia acţiunilor şi a dreptului de vot pentru fondatori.

5. studiul de fezabilitate, însuşit de conducătorii propuşi ai băncii, care va cuprinde:

– obiectivele, politicile şi strategiile băncii, însuşite, în afara conducătorilor şi administratorilor propuşi ai băncii, şi de fondatorii acesteia;

-tipul, denumirea şi descrierea principalelor produse şi servicii prevăzute a fi oferite de către bancă;

-clientela căreia i se adresează banca şi modalităţile de atragere a acesteia;

-studiul segmentului de piaţă în care banca intenţionează să îşi desfăşoare activitatea;

-natura resurselor financiare utilizate;

-proiectul structurii organizatorice a băncii şi atribuţiile fiecărui compartiment, cu precizarea numărului şi repartiţiei personalului pe funcţii;

-estimări ale bilanţului şi ale contului de profit şi pierderi pentru următorii trei ani, întocmite conform normelor metodologice în materie, emise de Banca Naţională a României;

-estimarea costurilor de constituire.

5. comunicare privind identitatea conducătorilor băncii, pentru care urmează să se transmită:

-chestionarul completat de aceste persoane, din care să rezulte onorabilitate, calificarea şi experienţa profesională, care să fie compatibile cu funcţia pentru care au fost desemnate;

-certificatul de cazier judiciar, în original sau copie legalizată;

-declaraţie din care să rezulte că, pe perioada îndeplinirii funcţiei pentru care au fost numite, vor exercita exclusiv această funcţie şi vor avea reşedinţa în România (localitatea în care banca îşi are sediul), identitatea cenzurilor;

6. în cazul constituirii unei filiale a unei bănci străine, declaraţia autorităţii de supraveghere bancară din ţara de origine privind viabilitatea băncii străine respective;

7. denumirea băncii sau denumirea sucursalei băncii străine autorizate să funcţioneze pe teritoriul României, la care se va deschide contul de colectare a capitalului social. Contul de capital va fi blocat până la înmatricularea băncii în registrul comerţului;

8. orice alte informaţii pe care fondatorii le consideră de natură să susţină viabilitatea proiectului prezentat.

În plus, pentru fondatorii-persoane juridice se vor prezenta:

– extras din registrul comerţului din ţara de origine, care să ateste data înmatriculării, reprezentanţii statuari, obiectul de activitate şi capitalul social, ultimele trei bilanţuri contabile, înregistrate la autoritatea fiscală (pentru persoane juridice române), respectiv verificate de auditori independenţi (persoane juridice străine), şi cele mai recente situaţii financiar-contabile ale fondatorului, precum şi ale societăţii a cărei filială este.

Pentru fondatori-persoane fizice se vor mai prezenta: curriculum vitae, certificatul de cazier juridic, în original sau în copie legalizată; declaraţie de venit, întocmită în conformitate cu legislaţia din ţara de origine, vizată de autoritatea fiscală.

Categorie: Drept bancar | Lasa un comentariu

« Previous Page — Next Page »

Ordonanţă nr. 26/2000 cu modificarile introduse de Legea nr. 246/2005

Arhiva postari