• Home
• DOS
• Windows 101
• Tips
• News & Reviews

Dreptul muncii: inadmisibilitatea emiterii unei decizii de imputare

Raspunderea patrimoniala a salariatului reglementata de art. 270 din Codul muncii. Inadmisibilitatea emiterii unei decizii de imputare.

Tip: Decizie
Nr./Data: 261/R (18.04.2006)
Autor: Curtea de Apel Targu Mures

In lumina acestor prevederi legale angajatorul trebuie sa obtina titlu executoriu impotriva salariatului, pentru recuperarea prejudiciului, fara a putea emite decizie de imputare, care nu mai este reglementata de noile dispozitii ale Codului muncii.

Prin sentinta civila nr.1945 din 11.12.2003 a Tribunalului Harghita s-a admis actiunea civila formulata de reclamantul H.S.I. impotriva paratei Primaria mun.Toplita, s-a dispus anularea dispozitiei nr.771 din 19.08.2003 emisa de parata pe seama reclamantului si a fost obligata parata sa plateasca reclamantului 10.000.000 lei cheltuieli de judecata.
impotriva acestei sentinte a declarat recurs in termen legal parata Primaria mun.Toplita, solicitand admiterea recursului, modificarea sentintei civile atacate si respingerea contestatiei introduse de reclamantul H.S.I.

Analizand actele si lucrarile dosarului, prin prisma motivelor de recurs invocate, instanta a constatat ca recursul declarat este nefondat, din urmatoarele considerente:
Prin dispozitia nr.771 din 19.08.2003 a Primarului mun.Toplita s-a imputat domnului H.M.S. avand calitatea de muncitor calificat -paznic pasuni in cadrul Primariei mun.Toplita, suma de 2.236.542.834 lei.

Dispozitia de imputare a fost emisa in baza actului de control nr.960 din 23.06.2003 intocmit de Inspectoratul Teritorial pentru Regim Silvic si Cinegetic Harghita.
Calculul cantitativ si valoric al pagubei a fost calculat conform Legii nr.81/1993 si conform Codului muncii.

Din cele aratate rezulta ca reclamantul H.S.I. , avand calitatea de muncitor calificat, a fost angajatul Primariei mun.Toplita pe baza de contract individual de munca.
In aceasta situatie, sunt aplicabile pe deplin prevederile Codului muncii aprobat prin Legea nr.53/2003, care in art.1 prevede ca prezentul cod reglementeaza totalitatea raporturilor individuale de munca, modul in care se efectueaza controlul aplicarii reglementarilor din domeniul raporturilor de munca, precum si jurisdictia muncii iar art.2 dispune ca dispozitiile cuprinse in prezentul cod se aplica cetatenilor romani incadrati cu contract individual de munca, care presteaza munca in Romania.

Asa cum in mod corect a stabilit si prima instanta, Codul muncii, aprobat prin Legea nr.53/2003, in art.270 prevede ca salariatii raspund patrimonial, in temeiul normelor si principiilor raspunderii civile contractuale, pentru pagubele materiale produse angajatorului din vina si in legatura cu munca lor.
Prin acest text de lege legiuitorul a eliminat institutia juridica a raspunderii materiale, introducand o institutie noua a raspunderii patrimoniale, ca o garantie in plus in ocrotirea drepturilor salariatului.

Pentru antrenarea raspunderii patrimoniale in lumina noilor reglementari se impun ca angajatorul sa obtina titlu executoriu impotriva salariatului, astfel incat decizia de imputare si angajamentul de plata ca forme specifice de actiune prin care se materializeaza dreptul de creanta al unitatii pagubite fata de autorul faptei ilicite si prejudiciabile nu-si mai au reglementare legala in noile dispozitii ale codului muncii.
Indiferent de existenta actului de control, decizia de imputare nu mai are in prezent un suport juridic iar calea de recuperat a prejudiciului aleasa de catre intimata excede mijlocului juridic prevazut de legiuitor in continutul articolului in discutie.

Mai trebuie mentionat, ca pct.10 al art.304 a fost abrogat prin art.l pct.1111 din OUG nr.138/2000.
Ca atare, in conformitate cu dispozitiile art.312 C.pr.civ., recursul promovat de parata a fost respins ca nefondat, nefiind prezent nici unul din motivele de casare sau modificare prevazute de art.304 C.pr.civ.

Clasificarea instituţiilor de credit în sistemul noii legi bancare

Sistemul bancar românesc este structurat pe două nivele1 : primul nivel cuprinde o singură entitate, Banca Naţională a României (banca centrala 2  statutului român, cu atribuţii privind politica monetară, valutară de credit şi de plăţi, precum şi în materia autorizării şi supravegherii prudenţiale bancare), iar al doilea cuprinde, în principal, instituţiile de credit în cadrul cărora băncile deţin rolul preponderent.

Instituţiile de credit sunt definite de noua lege bancară, O.U.G. nr. 99/2006, în art. 7, pct. 10 ca fiind entităţi care desfăşoară cu titlu profesional activităţi de atragere de depozite sau alte fonduri rambursabile de la public şi de acordare de credite în cont propriu.

Acestea se constituie şi funcţionează în una din următoarele forme reglementate de Legea bancară:

a) Bănci universale

Acestea sunt definite ca instituţii de credit cu vocaţie universală în privinţa activităţilor pe care le pot desfăşura în cadrul sistemului bancar3 . Vocaţia universală aşa cum este definită ea de lege, se manifestă totuşi în limitele autorizării specifice acordate de către B.N.R. fiecărei societăţi comerciale bancare distincte.

Lucrarea de faţă tratează în exclusivitate acest tip de instituţii de credit, de altfel cu ponderea cea mai mare în sistemul bancar românesc.

b) Bănci specializate

Acestea se pot constitui în una din următoarele forme: bănci de economisire şi creditare în domeniul locativ şi bănci de credit ipotecar. Acestea îşi desfăşoară activitatea în limita obiectului principal de activitate, desfăşurarea altor activităţi financiare se poate face în măsura în care acestea activităţi susţin obiectul principal de activitate.

Bănci de economisire şi creditare în domeniul locativ sunt instituţii al căror obiect principal de activitate constă în economisirea şi creditarea în sistem colectiv pentru domeniul locativ.

Bănci de credit ipotecar – obiectul principal de activitate este constituit din desfăşurarea cu titlu profesional a activităţii de acordare de credite ipotecare pentru investiţii imobiliare şi atragerea de fonduri rambursabile de la public prin emisiune de obligaţiuni ipotecare.

În doctrină denumirea de bănci specializate are rolul de a deosebi băncile de orice fel de Banca Naţională a României.4

c) Alte instituţii de  credit specializate

Cooperative de credit – instituţii de credit constituite ca o asociaţie autonomă de persoane fizice unite voluntar în scopul îndeplinirii nevoilor şi aspiraţiilor lor comune de ordin economic, social şi cultural, a cărei activitate se desfăşoară, cu precădere, pe principiul întrajutorării membrilor cooperatori.

Instituţiile emitente de monedă electronică, instituţii ce au obiectul de activitate limitat la emiterea de monedă electronică şi la prestarea de servicii financiare şi nefinanciare strâns legate de activitatea de emitere de monedă electronică.

Spre deosebire de celelalte instituţii instituţiile emitente de monedă electronică nu pot atrage depozite şi alte fonduri rambursabile şi nici nu pot acorda credite.

• Download

1. E. Zaharciuc, Contabilitatea societăţilor bancare, Ed.Teora, Bucureşti, 2002, p. 9. [↩]
2. Revista de drept comercial, Anul XI, nr. 12, 2001,  p.100. [↩]
3. Băncile pot desfăşura, în limita autorizării, conform art. 285 din Legea bancară oricare din activităţile cuprinse în Secţiunea 1.2. a Capitolului II din Titlul I, Partea I din O.U.G. 99/2006 [↩]
4. L. Ristea, Managementul societăţilor bancare şi instituţiilor financiare,  p. 116. [↩]

Restricţii privind dobândirea acţiunilor societăţii comerciale bancare

Regula de drept comun în materia societăţilor de capital potrivit căreia acestea se constituie “intuitu pecuniae”, iar nu “intuitu personae”, cunoaşte o aplicaţiune cu caracter special în cazul băncilor1. Societatea bancară se constituie în considerarea aporturilor acţionarilor la capitalul social, dar nu orice persoană care dispune de capitalul necesar efectuării aportului poate deveni acţionar al băncii, ci doar acele persoane care au calitatea cerută de lege.

Orice persoană fizică sau juridică ori grup de persoane care intenţionează să achiziţioneze o participaţie de cel puţin 10% din capitalul social trebuie conform art. 231 din legea bancară să notifice această intenţie Băncii Naţionale a României, în conformitate cu reglementările emise de aceasta, informând asupra mărimii participaţiei pe care doreşte să o achiziţioneze.

Încălcarea prevederilor legale privind obţinerea, în prealabil, a aprobării băncii centrale pentru dobândirea calităţii de acţionar semnificativ nu are ca efect nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare a acţiunilor respective, ci atrage consecinţa prevăzută în art. 231 din legea bancară: exerciţiul dreptului de vot este suspendat. Principalul efect urmărit de legiuitor este repunerea în situaţia anterioară a persoanei care a dobândit în mod nelegal participaţia.

Conform dispoziţiilor art.232 din aceiaşi lege, exerciţiul dreptului de vot al acţionarilor semnificativi care nu au obţinut în prealabil aprobarea B.N.R., este suspendat iar aceştia sunt obligaţi să-şi vândă, în termen de 3 luni, acţiunile sub sancţiunea anulării acţiunilor respective. Dacă acţiunile sunt anulate, banca va emite noi acţiuni purtând acelaşi număr şi le va vinde, urmând ca preţul încasat din vânzare să fie consemnat la dispoziţia dobânditorului iniţial, după reţinerea cheltuielilor ocazionate de vânzare.

• Download

1. Revista de Drept Comercial, nr.7-8-2003, Anul XIII, p.358. [↩]

Dizolvarea societatilor comerciale (consideratii generale)

• Dizolvarea societatilor comerciale (consideratii generale)
• Dizolvarea prin trecerea timpului stabilit pentru durata societatii
• Dizolvarea societatii prin imposibilitatea realizarii obiectului de activitate
• Dizolvarea prin declararea nulitatii societatii comerciale
• Dizolvarea societatilor comerciale prin hotararea tribunalului
• Dizolvarea societatilor comerciale pentru alte cauze prevazute de lege sau de actul constitutiv
• Dizolvarea societatilor comerciale prin hotararea adunarii generale
• Cauzele specifice de dizolvare a societăţii cu răspundere limitată (S.R.L.)
• Documentele necesare pentru înregistrarea menţiunilor privind dizolvarea şi lichidarea simultană a SNC, SCS şi SRL

• Consideratii generale

1. V.Roş, “Dizolvarea societăţilor comerciale. Particularităţi ale dizolvării pe cale judiciară. Lichidarea societăţilor comerciale. Momentul în care intervine. Rolul instanţei de judecată în cursul lichidării societăţii în R.D.C. nr.1/1996, p.55 şi urm. [↩]
2. Marius Şcheaua, “Legea societăţilor comerciale”, Ed.Rosetti, Bucureşti, 2002, p.284 [↩]
3. I.L.Georgescu, “Drept comercial”, vol.II, p.701-702 [↩]
4. I.L.Georgescu, Drept Comercial, vol.II, p.708-709. [↩]
5. V.Roş, op.cit. în R.D.C. nr.1/1996, p.56. [↩]

Activitati ce pot fi desfasurate de banci vs activitati interzise

Precizări prealabile

Băncile sunt instituţii de credit cu vocaţie universală în privinţa posibilităţii de desfăşurare activităţilor bancare. Activitatea bancară este definită de lege ca fiind atragerea de depozite sau alte fonduri rambursabile de la public şi acordarea de credite în cont propriu. (art. 7, pct. 2 din legea bancară)

Vocaţia universală aşa cum este definită ea de lege presupune posibilitatea desfăşurarea oricărei activităţi permise de legea bancară unei instituţii de credit, dar în limita autorizaţiei specifice eliberate de către B.N.R. pentru fiecare categorie de operaţiuni în parte.

Potrivit art.55 din Legea nr.31/1990 aşa cum a fost modificat de legea 441/2006:

în raporturile cu terţii, societatea este angajată prin actele organelor sale, chiar dacă aceste acte depăşesc obiectul de activitate al societăţii, în afară de cazul în care ea dovedeşte că terţii cunoşteau sau, în împrejurările date, trebuiau să cunoască depăşirea acestuia, sau când actele astfel încheiate depăşesc limitele puterilor prevăzute de lege pentru organele respective. Publicarea actului constitutiv nu poate constitui, singură, dovada cunoaşterii.

În cazul în care obiectul actului depăşeşte cadrul enumerării activităţilor permise de legea bancară(art. 18-22), prezumţia amintită poate face, singură, proba cunoaşterii de către terţ a depăşirii obiectului de activitate.

În ipoteza în care obiectul actului se încadrează în enumerarea de la acest articol, dar nu şi în limitele autorizaţiei Băncii Naţionale a României, publicarea actului constitutiv al băncii trebuie completată cu alte mijloace de probă.

Structura activităţii bancare se poate împărţi în: principală şi conexă. Cea principală constă în atragerea de depozite şi acordarea de credite în nume şi în cont propriu.

În economia contemporană, atât în ţara noastră cât şi privită internaţional, activitatea bancară conexă a devenit foarte importantă.

Operaţiunile bancare conexe ce se regăsesc alături de cele principale, în cuprinsul articolelor 18-22 din legea bancară, şi pot fi împărţite în operaţiuni de casă (emiterea şi gestiunea instrumentelor de plată şi de credit, plăţi şi decontări), operaţiuni asupra titlurilor de credit şi alte valori (tranzacţii în cont propriu sau în contul clienţilor cu cambii, certificate de depozit, valută, instrumente financiare derivate, metale preţioase, pietre preţioase, valori mobiliare), operaţiuni pe piaţa de capital (intermedierea în plasamentul valorilor mobiliare şi oferirea de servicii legate de acestea, administrarea de portofolii ale clienţilor, în numele şi pe riscul acestora, custodia şi administrarea de valori mobiliare, depozitar pentru organismele de plasament colectiv de valori mobiliare), operaţiuni de asistenţă a clienţilor în tranzacţii comerciale complexe (consultanţa financiar-bancara, transfer de fonduri, operaţiuni de mandat, emiterea de garanţii şi asumarea de angajamente.

Obiectul de activitate principal

Orice societate comercială se individualizează prin prisma unui obiect principal de activitate. Obiectul principal de activitate trebuie să facă obiectul unei clauze distincte în actul constitutiv. Indicarea obiectului principal de activitate în actul constitutiv trebuie să ţină cont de nomenclatorul CAEN(Clasificarea Activităţilor din Economia Naţională) şi de codul specific al activităţii.

Obiectul de activitate principal al unei bănci în conformitate cu codul CAEN în vigoare este cel de intermediere monetară.(cod CAEN 651).

A. Activităţi ce pot fi desfăşurate de bănci

Legiuitorul român a reglementat in mod special şi într-o maniera complexă activitatea bancară, având în vedere importanţa acesteia în funcţionarea economiei şi a societăţii in general. Conform art. 18 din legea bancară, băncile pot desfăşura, în limita autorizaţiei acordate, următoarele activităţi:

a) atragere de depozite şi de alte fonduri rambursabile;

b) contractare de credite, incluzând printre altele: credite de consum, credite ipotecare, finanţarea tranzacţiilor comerciale, operaţiuni de factoring, scontare, forfetare;

c) leasing financiar;

d) servicii de transfer monetar;

e) emitere şi administrare de mijloace de plată, cum ar fi: cărţi de credit, cecuri de călătorie şi altele asemenea, inclusiv emitere de monedă electronică;

f) emitere de garanţii şi asumare de angajamente;

g) tranzacţionare în cont propriu sau în contul clienţilor, în condiţiile legii, cu:

instrumente ale pieţei monetare, cum sunt: cecuri, cambii, bilete la ordin, certificate de depozit; valută;

h) intermediere, în condiţiile legii, în oferta de valori mobiliare şi alte instrumente financiare, prin subscrierea şi plasamentul acestora ori prin plasament şi prestarea de servicii aferente;

i) acordare de consultanţă cu privire la structura capitalului, strategia de afaceri şi alte aspecte legate de aceasta, consultanţă şi prestare de servicii cu privire la fuziuni şi achiziţii de societăţi comerciale;

j) intermediere pe piaţa interbancară;

k) administrare de portofolii ale clienţilor şi consultanţă legată de aceasta;

l) păstrare în custodie şi administrare de valori mobiliare şi alte instrumente financiare;

m) prestare de servicii privind furnizarea de date şi referinţe în domeniul creditării;

n) închiriere de casete de siguranţă.

o) operaţiuni cu metale şi pietre preţioase şi obiecte confecţionate din acestea;

p) dobândirea de participaţii la capitalul altor entităţi;

r) orice alte activităţi sau servicii, în măsura în care acestea se circumscriu domeniului financiar, cu respectarea prevederilor legale speciale care reglementează respectivele activităţi, dacă este cazul.

B. Activităţi interzise băncilor

Strategia băncilor se bazează pe prudenţă bancară şi pe supraveghere generală a societăţilor bancare având în vedere rolul deosebit pe care îl are sectorul bancar în economia de piata.1  În aceste condiţii băncile nu pot desfăşura următoarele activităţi:

a)angajarea în tranzacţii cu bunuri mobile sau imobile. Excepţie fac tranzacţiile cu astfel de bunuri necesare desfăşurării activităţii şi pentru folosinţa salariaţilor, precum tranzacţiile cu bunuri mobile sau imobile, dobândite ca urmare a executării silite a creanţelor, altele decât cele necesare desfăşurării activităţii şi pentru folosinţa salariaţilor, care se vând de către bancă în termen de un an de la data dobândirii lor. Pentru bunurile imobile, termenul poate fi prelungit cu aprobarea Băncii Centrale;

b)achiziţionarea propriilor acţiuni sau angajarea lor în contul datoriilor băncii. Se exceptează răscumpărarea acţiunilor proprii în vederea reducerii capitalului social, care face obiectul unei aprobări prealabile a B.N.R..

c)acordarea de împrumuturi sau furnizarea altor servicii clienţilor, condiţionată de vânzarea sau cumpărarea  acţiunilor băncii;

d)acordarea de credite garantate cu acţiunile emise de bancă;

e)primirea de depozite, titluri sau alte valori, când banca se afla în încetare de plăţi;

f)angajarea în acceptarea de depozite, dacă majoritatea depozitelor provin de la angajaţii băncii. Se exceptează operaţiunile fondurilor de plasament şi alte opraţiuni financiare bazate pe principiul mutualităţii.

• Download

1. Strategia bancară poate fi definită ca fiind ordonarea unor valori obiective, a unor elemente de politică bancară, care cer o preocupare permanentă în scopul aplicării lor  în principalele domenii ale activitătii băncii. [↩]

Obiectul contractului de societate

Obiectul contractului de societate nu se confundă cu obiectul societăţii. Obiectul contractului de societate comercială constă în prestaţiile la care s-au obligat părţile contractante, în timp ce obiectul societăţii constă în activităţile comerciale pe care societatea urmează să le realizeze. În privinţa obiectului de activitate al societăţii comerciale legea prevede că acesta trebuie să fie format din acte de comerţ (art. 1 din Legea nr. 31/1990). De asemenea, unele activităţi, deşi sunt acte de comerţ, nu pot constitui obiect al societăţii comerciale, potrivit unor norme speciale.1

În privinţa obiectului de activitate, părţile au libertatea de a conveni activităţile comerciale pe care societatea urmează să le desfăşoare, dar unele activităţi necesită un  aviz prealabil al organului de stat competent în domeniul respectiv.2

Obiectul contractul de societate comercială trebuie să fie determinat sau determinabil, să constea într-o prestaţie a celui ce se obligă, să fie real, posibil, licit, moral si să nu contravină regulilor de convieţuire socială.

Am putea afirma că formularea art. 56 din Legea 31/1990 “obiect de activitate ilicit sau contrar ordinii publice” trebuie interpretată în sens restrâns, înţelegându-se acele activităţi care, potrivit unor dispoziţii legale speciale, nu pot face parte din obiectul de activitate al unei societăţi comerciale (de exemplu, fabricarea sau comercializarea de droguri sau narcotice în alt scop decât ca medicament, imprimarea de bancnote, acţiunile care constituie infracţiune etc.)

Obiectul este ilicit şi atunci când este inserată în contract aşa numita, „clauză leonină”, prin care se prevede fie că una din părţi participă la încasarea beneficiilor în totalitatea lor, fie că un asociat nu va fi obligat să suporte eventualele pierderi ceea ce presupune că acesta din urmă va participa numai la profit.

Din art. 1513 alin. (1) Cod Civil rezultă că este nul contractul prin care se stipulează că un asociat va avea dreptul la totalitatea câştigurilor, în timp ce alineatul (2) al aceluiaşi text dispune că este nulă convenţia prin care s-a stipulat ca unul sau mai mulţi asociaţi să fie scutiţi de a participa la pierderi.

Art. 1513 alin. (1) Cod Civil foloseşte sintagma “contractul este nul”, în timp ce alineatul (2) foloseşte formularea “convenţia este nulă”, care are sensul de clauză contractuala. Utilizarea celor doi termeni diferiţi nu este întâmplătoare deoarece Codul Civil, în principiu consacră o sinonimie între “contract” şi “convenţie”. Dar atunci când intenţia legiuitorului este de a le da sensuri diferite, cele două cuvinte sunt folosite în cadrul aceluiaşi articol.

În aceste condiţii, clauza leonină sub forma scutirii de a participa la pierderi provoacă numai nulitatea clauzei respective, nu şi a întregului contract de societate, întrucât, în acest caz societatea poate să funcţioneze în mod valabil.

Având în vedere că contractul de societate este un contract multilateral, raportul juridic al unui asociat cu societatea poate fi viciat prin stipularea scutirii de a participa la pierderi, în timp ce raporturile juridice ale celorlalţi asociaţi cu societatea rămân  valabile.

Dacă se introduce în contractul de societate o clauză prin care un asociat va încasa toate câştigurile, societatea în întregime are caracter fictiv, legea instituind o prezumţie irefragabilă de nulitate a contractului de societate.

Dacă obiectul contractului de societate comercială lipseşte, este ilicit ori imoral sau contravine regulilor de convieţuire socială, sancţiunea va fi nulitatea absolută a contractului.

În situaţia în care societatea s-a înfiinţat si se constată ulterior că obiectul nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege, pe lângă nulitatea absoluta a contractului societatea respectivă se va dizolva, iar patrimoniul acesteia va fi lichidat.

1. De exemplu, Legea nr. 103/1992 care consacră dreptul exclusiv al cultelor religioase de a produce obiecte de cult [↩]
2. Alături de societăţile bancare care necesită autorizaţia de constituire din partea B.N.R. mai putem aminti: societăţi care desfăşoară activităţi de asigurare şi broker de asigurare – necesită autorizaţia prealabilă emisă de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor; societăţi de pază şi protecţie – necesită licenţă de funcţionare emisă de organele de poliţie; societăţi de pensii – autorizarea de constituire emisă de Comisia de Supraveghere a Sistemului de Pensii Private. [↩]

Drept bancar: noţiuni privind cenzorii şi auditorul independent al băncii

• Acţiunile societăţii bancare
• Particularităţile acţionariatului bancar
• Capitalul social al societatii bancare
• Conducerea şi organizarea societăţii comerciale bancare
• Particularităţile constituirii societăţii comerciale bancare
• Drept bancar: noţiuni privind cenzorii şi auditorul independent al băncii
• Drept bancar: secretul profesional
• Activitati ce pot fi desfasurate de banci vs activitati interzise

Asigurarea unui control activităţii desfăşurate de către societate are în vedere atât interesul acţionarilor, cât şi al terţilor, care numai astfel se pot angaja, în cunoştinţă de cauză, în eventualele relaţii contractuale.

Ceea ce caracterizează activitatea desfăşurată de cenzori este atât competenţa lor în ceea ce priveşte asigurarea controlului din punct de vedere contabil, financiar şi juridic, cât şi independenţa acestora.1

Art. 154 alin.4 din Legea nr.31/1990, republicată, impune ca cel puţin unul dintre cenzori să aibă calitatea de contabil autorizat în condiţiile legii sau de expert contabil. Prin derogare de la această dispoziţie, art.28 din Legea nr.58/1998 prevede că pot fi cenzori ai unei bănci numai persoanele fizice care au calitatea de expert contabil sau contabil autorizat cu studii superioare, în condiţiile legii, şi au experienţă de cel puţin cinci ani în domeniul financiar-bancar, precum şi societăţile de expertiză contabilă autorizate să funcţioneze pe teritoriul României.

Nu pot fi cenzori ai unei bănci persoanele care, potrivit art.70 din Legea nr.58/1998 au fost în ultimii 5 ani înlocuite ca urmare a unei măsuri de remediere luate de bancă.

Numărul de cenzori şi identificarea acestora se realizează prin actul constitutiv. Într-o societate pe acţiuni, şi implicit, într-o societate bancară, pot fi numiţi minimum trei cenzori; durata mandatului acestora este, potrivit art.154 alin.2 din Legea 31/1990, de 3 ani, neexistând nici o limitare cu privire la realegerea lor după expirarea mandatului. Realegerea cenzorilor este posibilă în cadrul adunării generale ordinare.

Potrivit art.155 alin.2 din Legea nr.31/1990, numirea sau alegerea unui cenzor independent este obligatorie în cazurile prevăzute de lege.

În cazul societăţilor bancare, această obligaţie este prevăzută în art.61 din Legea nr.58/1998: fiecare bancă poate numi un auditor independent. Nu poate fi numit auditor al unei bănci decât o societate cu expertiză contabilă, autorizată în condiţiile legii să desfăşoare aceasta activitate în România.

Potrivit legii, nu pot dobândi calitatea de cenzori: rudele sau afinii până la gradul al patrulea inclusiv sau soţii administratorilor; persoanele care primesc sub orice formă, pentru alte funcţii decât aceea de cenzor, un salariu sau remuneraţii de la administrator sau societate; persoanele cărora le este interzisă funcţia de administrator sau care nu pot fi fondatori.

În caz de deces, împiedicare fizică sau legală, încetare sau renunţare la mandat a unui cenzor, acesta va fi înlocuit de membrul supleant cel mai în vârstă. Dacă nici în aceasta situaţie numărul cenzorilor nu este complet, pană la întrunirea celei mai apropiate adunări generale, cenzorii existenţi sunt în drept să numească alte persoane pe posturile vacante.

În situaţia în care nu mai rămâne în funcţie nici un cenzor, administratorii au obligaţia să convoace de urgenţă adunarea generală, singura în măsura să procedeze la numirea unor noi cenzori.

Cenzorii interni au obligaţia de a depune o anumită garanţie care trebuie depusa înainte de preluarea funcţiei de cenzor.

Încetarea mandatului poate interveni în cazul expirării duratei pentru care a fost stabilit; în cazul revocării; în cazul renunţării la mandat; în cazul încetării de drept a mandatului.

Cenzorii au obligaţia de a supraveghea gestiunea societăţii, de a verifica bilanţul contabil şi contul de profit şi pierderi, de a verifica dacă registrele sunt regulat ţinute si dacă evaluarea patrimoniului s-a făcut potrivit legii, de a convoca adunarea generală, atunci când nu a fost convocată de administrator, de a aduce la cunoştinţă administratorilor sau adunării generale neregulile din activitatea societăţii, de a participa la adunările generale ale acţionarilor, fără a avea drept de vot, de a veghea ca dispoziţiile legii să fie respectate.

Datorită existenţei, pe de o parte a cenzorilor iar pe de alta parte a auditorului independent, se poate vorbi de misiunea de audit bancar.2.Astfel, se pot distinge două tipuri de audit: un audit extern si unul intern.

Auditul  bancar extern este activitatea de audit organizata de auditorul independent-o firma specializată în activitatea de audit, ca urmare a solicitării băncii si contra unui comision plătit de banca comercială respectivă.

Auditul bancar intern este activitatea de audit organizată în interiorul unei bănci comerciale de către un departament specializat al băncii la un nivel care să permită independenţa activităţii de audit şi a opiniei formulate şi transmise conducerii băncii în urma auditului efectuat.3

Auditorul independent va acorda asistenţă băncii în tinerea evidenţei contabile în conformitate cu legislaţia contabila din România şi cu reglementările băncii centrale; va întocmi un raport anual, împreună cu opinia sa, din care sa rezulte dacă situaţiile financiare prezintă o imagine fidelă a condiţiei băncii; va analiza practicile şi procedurile controlului intern şi ale cenzorilor şi, dacă consideră că acestea nu sunt corespunzătoare va face recomandări băncii pentru remedierea acestora; va informa Banca Naţionala a României cu privire la orice act fraudulos al unui administrator sau angajat, care ar putea avea drept consecinţă o pierdere de importanţă semnificativa pentru bancă.

• Download

1. Smaranda Angheni, Magda Volonciu, Camelia Stoica, Drept comercial, Ed.Oscar Print, Bucureşti 2002, p.263 [↩]
2. Auditul bancar reprezintă ansamblul de acţiuni de evaluare,verificare,si control al activităţii băncii,implicit al documentelor financiar-contabile finale elaborate de aceasta,pentru a stabili daca aceasta ofera o imagine fidela a activităţii pe o anumită perioadă(de obicei un an financiar) [↩]
3. Ion Niţu,p.112 [↩]

Drept bancar: secretul profesional

• Acţiunile societăţii bancare
• Particularităţile acţionariatului bancar
• Capitalul social al societatii bancare
• Conducerea şi organizarea societăţii comerciale bancare
• Particularităţile constituirii societăţii comerciale bancare
• Drept bancar: noţiuni privind cenzorii şi auditorul independent al băncii
• Drept bancar: secretul profesional
• Activitati ce pot fi desfasurate de banci vs activitati interzise

Secretul profesional

Băncile au obligaţii etice faţa de clienţii lor, cât şi faţă de societate in ansamblul ei, fiindcă ocupă o poziţie privilegiată prin faptul că membrii societăţii trebuie, în multe situaţii, să apeleze la serviciile lor.

Datorită faptului că băncile au un rol economic îi societate, participarea lor la activităti ilegale (de exemplu-spălarea de bani-proveniţi din activităţi ilicite: contrabandă, comercializarea de droguri, semne monotare false) poate avea un impact negativ asupra întregii vieţi economice şi sociale.

În general, pe masura apariţiei, dezvoltării şi perfecţionării sistemului bancar şi implicit a activitătii bancare, atăt fiecare tip de bancă, căt si  asociaţiile lor profesionale au elaborat şi perfecţionat reglementări şi norme specifice de conduită profesională, reunite sub forma si conţinutul unor coduri de conduită şi practică bancara.1

Datorită implicaţiilor sale social-economice, activitatea bancară necesită o reglementare şi o protecţie speciale. Securitatea sectorului bancar depinde şi de încrederea pe care se întemeiază relaţia dintre bancă şi clienţii săi. Aceasta este justificarea principiului confidenţialităţii operaţunilor bancare, respectiv a obligaţiei de discreţie ce revine băncii în privinţa informaţiilor pe care le deţine cu privire la clienţii săi, cu privire la identitatea titularilor conturilor, la sumele de bani existente in cont ,la deponenţi şi la operaţiunile bancare desfaşurate.

Obligaţia de discreţie revine băncii în dubla ei calitate, de confident necesar şi de prestator de sevicii. În calitate de confident, banca este obligată să nu divulge informaţiile confidenţiale, indiferent dacă divulgarea acestora ar fi sau nu de natură a-l proteja pe client. Ca prestator de servicii, banca este ţinută să nu divulge o informaţie despre client, chiar neconfidenţială, dacă aceasta ar putea fi utilizată contra clientului. Obligaţia de discreţie are, in concluzie, doua laturi: protecţia secretului bancar şi protecţia clientului.

Obligaţia de păstrare a secretului bancar incumbă atăt societăţilor bancare,persoane juridice române, cât şi sucursalelor băncilor străine autorizate să funcţioneze pe teritoriul României.

Destinatare ale obligaţiei de păstrare a secretului bancar sunt şi instituţiile, altele decăt băncile, abilitate de lege să desfăşoare activităţi bancare, de exemplu, instituţiile de credit.

Articolele 36 şi 37 din Legea nr,58/1998 reglementează obligaţia păstrării secretului profesional în activitatea bancară. Astfel, personalul unei bănci nu are dreptul de a folosi sau de a dezvălui, nici în timpul activităţii, nici după încetarea acesteia, fapte sau date care, devenite publice, ar dăuna intereselor sau prestigiului unei bănci sau vreunui client al acestuia. Aceste prevederi se splică şi persoanelor care obţin informaţii de natura celor arătate, din rapoarte sau din documente ale băncii.

Orice membru al consiliului de administaţie al unei bănci, precum şi toate persoanele care participă la activitatea bancară sunt obligate să păstreze secretul profesional. Personalul băncii nu poate uza în interes personal, de informaţiile bancare pe care le deţine sau de care a luat cunoştinţă în orice mod. Aceste prevederi se aplica şi persoanelor care obţin din activitatea de control şi supraveghere sau din rapoarte ori documente, informaţii de această natură.

Informaţiile privind sumele depuse şi operaţiunile efectuate pe numele persoanelor fizice şi juridice se vor transmite numai titularilor sau reprezentanţilor lor legali-art.37alin.1 din Legea nr.58/1998.

Legea bancară prevede o excepţie de la aceast articol , şi anume, în cauzele penale în care s-a pus in mişcare acţiunea penală împotriva titularului, la cererea scrisă a procurorului sau a instanţei judecătoreşti-art.37alin.1, teza a doua din Legea nr. 58/1998.

O reglementare care instuie în mod implicit o situatie derogatorie de la regimul de drept comun al sectorului bancar este reprezentată de dipoziţiile Legii nr.83/1998 privind falimentul băncilor. Aceasta prevede că banca debitoare care nu mai poate face faţă în totalitate datoriilor sale exigibile cu sume de bani disponibile, poate adresa tribunalului o cerere pentru a fi supusă procedurii de faliment .Cererea trebuie să fie însoţită de o lista cu numele şi adresele creditorilor.

O altă excepţie de la regimul juridic general al secretului bancar este reglementată de Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 51/19902privind unele măsuri premergătoare privatizării băncilor, care stabileşte cadrul juridic pentru valorificarea unor active ale băncilor la care statul este acţionar majoritar, în vederea pregătirii acestora pentru începerea procedurilor de privatizare. Astfel, conform art.15, băncile sunt obligate să furnizeze, la cerere scrisă a Agenţiei, toate informaţiile referitoare la cuantumul disponibilitătilor băneşti, precum şi al oricăror active deţinute la aceste bănci de debitorii cedaţi.

O importantă derogare de la regimul juridic general al secretului profesional bancar o constituie si dispoziţiile Legii nr.21/19993privind prevenirea şi sancţionarea spalării banilor.

Personalul Oficiului Naţional de Prevenire şi Combatere a Spălării Banilor are obligaţia de a nu divulga informaţiile primite in timpul activităţii decăt in cadrul procedurii judiciare, inclusiv după încetarea funcţiei, pe o durată de 5 ani. Este, de asemenea interzisă folosirea în scop personal de către angajaţii Oficiului, a informaţiilor primite atât în timpul activităţii, cât şi după încetarea acesteia.

Legea nr. 21/1999 prevede obligaţia de informare a instituţiei abilitate, în cazul în care există suspiciuni că operaţiunea are ca scop spălarea banilor, şi obligaţia de a stabili identitatea cienţilor pentru operaţiunile de depunere si de retragere de sume în numerar  ,în lei sau în valută, sume ce depăşesc echivalentul în lei a 10 000 Euro.

Daca o bancă are cunoştinţe că o tranzacţie pentru care a primit insrucţiuni să o efectuezeare ca scop spălarea banilor şi acesteia îi este imposibil sa nu o efectueze sau, prin neefectuarea ei, este posibil să zădărnicească eforturile de a se urmări beneficiarii operaţiunii suspecte de spălare a banilor, ea va informa Oficiul.

În cazul în care există informaţii că prin tranzacţie se urmăreşte spălarea banilor, se va proceda la identificarea clienţilor, chiar dacă valoarea tranzacţiei este mai mică decât limita minimă.

Potrivit art. 17 din Lege, Banca Naţională a Romăniei, în calitate de autoritate de supraveghere prudenţială a societăţilor bancare, are obligaţia să informeze Oficiul dacă ia cunostinţă de date care indică acţiuni de spălare a banilor.

• Download

1. Luminiţa Ristea, p. 278 . Managementul societatilor si institutiilor bancare, Editura Muntenia si Leda, Constanta, 2002 [↩]
2. Ordonanţa de Urgenţa a Guvernului nr. 51/1990 a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 482 din 15 decembrie 1998. În temeiul art. 4 al  acestei Ordonanţe, Guvernul a adoptat Hotărârea nr. 387 din 20 mai 1999 privind organizarea şi fncţionarea Agenţiei de Valorificare a Activelor Bancare, modificată prin Hotărârea de Guvern nr.29/17 ianuarie 2000. [↩]
3. Legea nr. 21/1999 a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 18/1999 din 21 ianuarie 1999 şi a intrrâat in vigoare la 21 aprilie 1999. Se confofmează Directivei C.E.E. nr .91/308/10.06.1991. [↩]

Dreptul muncii: conflictele de interese

Cititi si conflictele de drepturi.

• Notiune
• Caractere juridice
• Parti
• Concluzii
• Bibliografie

Opozabilitatea constituirii societatii comerciale

Constituirea societăţii comerciale trebuie adusă la cunoştinţa celor interesaţi. Prin urmare, un extras în forma solemnă a încheierii judecătorului delegat privind înregistrarea societăţii se comunica, din oficiu, Regiei Autonome a Monitorului Oficial, spre publicare, pe cheltuiala societăţii.

Extrasul vizat de judecătorul delegat cuprinde în mod obligatoriu următoarele menţiuni: data încheierii, elementele de identificare a asociaţilor, denumirea şi dacă există, emblema societăţii, sediul, forma societăţii, obiectul de activitate pe scurt, capitalul social, durata societăţii şi codul unic de înregistrare. La cererea şi pe cheltuiala societăţii, încheierea judecătorului delegat se poate publica integral în Monitorul Oficial, Partea a IV-a. De asemenea, la solicitarea societăţii, suportând cheltuielile corespunzătoare, se poate publica în Monitorul Oficial, integral sau în extras, actul constitutiv vizat de judecătorul delegat.

Neîndeplinirea formalităţilor de publicitate a constituirii are drept consecinţă inopozabilitatea faţă de terţi a înregistrării societăţii.

Protejarea intereselor terţilor se realizează şi prin prevederea din art. 50 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 care dispune că operaţiunile efectuate de societate înainte de a 16- a zi de la data publicării în Monitorul Oficial a încheierii judecătorului delegat nu sunt opozabile terţilor care dovedesc că au fost în imposibilitatea de a lua cunoştinţă despre ele. În mod excepţional, constituirea societăţii poate fi opusă terţilor în lipsa publicării, dacă societatea face dovada că aceştia cunoşteau înregistrarea societăţii în Registrul Comerţului.

Odată cu înfiinţarea, societatea comercială este luată în evidenţa Direcţiei generale a finanţelor publice teritoriale ca plătitor de taxe, impozite etc.

Finalizarea formalităţilor de constituire coincide cu dobândirea de personalitate juridică de către societate, ca subiect de drept distinct.

Existenţa anticipată a capacităţii de folosinţă implică recunoaşterea şi a unei capacităţi de exerciţiu corespunzătoare. Operaţiunile necesare înfiinţării valabile a societăţii sunt exercitate de către persoanele desemnate prin actele constitutive în calitate de administrator. În absenţa numirii unor administratori, formalităţile pot fi îndeplinite de oricare dintre asociaţi. Actele încheiate în contul societăţii trebuie aprobate de asociaţi [art. 35 alin. (1) litera d din Legea nr. 31/1990]. Art. 17 litera b) din Legea nr. 26/1990 privind Registrul Comerţului stabileşte că cererea de înregistrare în Registrul Comerţului trebuie făcută în termen de 15 zile de la data autentificării actului constitutiv. Acest termen ar putea fi avut în vedere şi pentru cererea de înregistrare şi autorizare a funcţionării societăţii comerciale, dar numai atunci când legea cere ca actul constitutiv să îmbrace forma autentică.

Dacă au fost omise sau nerespectate condiţiile pentru înfiinţarea societăţii, judecătorul delegat va respinge, motivat, cererea de înregistrare, în afară de cazul în care neregularităţile sunt înlăturate prin acţiunea în regularizare. Încheierea judecătorului delegat este supusă numai recursului, care poate fi introdus în termen de 15 zile de la data pronunţării acesteia (art. 60 din Legea nr. 31/1990). Recursul se depune şi se menţionează în Registrul Comerţului unde s-a făcut înregistrarea cererii. Oficiul Registrului Comerţului are obligaţia ca, în termen de 3 zile de la declararea recursului, să îl înainteze tribunalului în a cărei rază teritorială se află sediul societăţii.

Motivele recursului pot fi depuse cu cel puţin 2 zile înaintea termenului de judecată.

Înregistrarea dispusă prin încheierea judecătorului delegat se efectuează în termen de 24 ore de la data la care acesta a devenit irevocabilă, adică la data expirării termenului pentru exercitarea recursului sau din momentul respingerii recursului de către tribunal.

Actele constitutive ale societăţii vor fi semnate de toţi acţionarii (în cazul constituirii simultane), respectiv de fondatori (în cazul constituirii prin subscripţie publică). Ele vor fi încheiate sub forma înscrisului sub semnătură privată în cazul societăţii bancare constituite simultan (cu excepţia cazului în care fondatorii hotărăsc încheierea în formă autentică), respectiv în formă autentică, în cazul societăţilor bancare prin subscripţie publică.

După redactarea înscrisurilor constitutive şi autentificarea lor, în cazul în care legea prevede sau acţionarii decid astfel, fondatorii sau persoanele desemnate ca administratori ai societăţii ori un împuternicit al acestora va solicita înmatricularea societăţii bancare la oficiul registrului comerţului în a cărui rază teritorială îşi va avea sediul societatea, în termen de 15 zile de la data autentificării actului constitutiv. Potrivit art. 35 din Legea nr. 31/1990, cererea de înmatriculare, care cuprinde elementele actului constitutiv, este însoţită de următoarele documente:

–     actul sau actele constitutive;

–     dovada efectuării vărsămintelor, în condiţiile stabilte în actul constitutiv;

–     actele constatatoare ale operaţiunilor încheiate în contul societăţii şi aprobate de acţionari;

–     declaraţia pe proprie răspundere a fondatorilor, a administratorilor şi a cenzorilor că îndeplinesc condiţiile prevăzute de Legea  nr.31/1990.

« Previous Page — Next Page »

© 2002 - 2026 pinzaru.ro · Modele acte · Contact & GDPR · Log in