• Home
• DOS
• Windows 101
• Tips
• News & Reviews

Dobândirea personalităţii juridice (societati comerciale)

Art. 40 din Legea nr. 31/1990 dispune: “Societatea comercială este persoană juridică de la data înmatriculării ei în Registrul Comerţului”.

Persoanele alese să reprezinte societatea sunt obligate să depună la Oficiul Registrului Comerţului semnăturile lor (art. 45 din Legea nr. 31/1990).

Certificatul de înregistrare cuprinde menţiuni privind: forma societăţii, sediul social, activitatea principală şi codul unic de înregistrare atribuit de Ministerul Finanţelor Publice. Codul unic de înregistrare atribuit trebuie utilizat în mod obligatoriu în toate sistemele informatice privind pe comercianţi, precum şi în relaţiile societăţii comerciale cu terţii. La certificatul de înregistrare se anexează avizele, autorizaţiile şi/sau acordurile obţinute iar eliberarea acestora se face în termen de 20 de zile de la înregistrarea cererii.

Constituirea societăţii comerciale trebuie adusă la cunoştinţa celor interesaţi. Prin urmare, un extras în forma solemnă a încheierii judecătorului delegat privind înregistrarea societăţii se comunica, din oficiu, Regiei Autonome a Monitorului Oficial, spre publicare, pe cheltuiala societăţii.

Extrasul vizat de judecătorul delegat cuprinde în mod obligatoriu următoarele menţiuni: data încheierii, elementele de identificare a asociaţilor, denumirea şi dacă există, emblema societăţii, sediul, forma societăţii, obiectul de activitate pe scurt, capitalul social, durata societăţii şi codul unic de înregistrare. La cererea şi pe cheltuiala societăţii, încheierea judecătorului delegat se poate publica integral în Monitorul Oficial, Partea a IV-a. De asemenea, la solicitarea societăţii, suportând cheltuielile corespunzătoare, se poate publica în Monitorul Oficial, integral sau în extras, actul constitutiv vizat de judecătorul delegat.

Neîndeplinirea formalităţilor de publicitate a constituirii are drept consecinţă inopozabilitatea faţă de terţi a înregistrării societăţii.

Protejarea intereselor terţilor se realizează şi prin prevederea din art. 50 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 care dispune că operaţiunile efectuate de societate înainte de a 16- a zi de la data publicării în Monitorul Oficial a încheierii judecătorului delegat nu sunt opozabile terţilor care dovedesc că au fost în imposibilitatea de a lua cunoştinţă despre ele. În mod excepţional, constituirea societăţii poate fi opusă terţilor în lipsa publicării, dacă societatea face dovada că aceştia cunoşteau înregistrarea societăţii în Registrul Comerţului.

Odată cu înfiinţarea, societatea comercială este luată în evidenţa Direcţiei generale a finanţelor publice teritoriale ca plătitor de taxe, impozite etc.

Finalizarea formalităţilor de constituire coincide cu dobândirea de personalitate juridică de către societate, ca subiect de drept distinct.

Existenţa anticipată a capacităţii de folosinţă implică recunoaşterea şi a unei capacităţi de exerciţiu corespunzătoare. Operaţiunile necesare înfiinţării valabile a societăţii sunt exercitate de către persoanele desemnate prin actele constitutive în calitate de administrator. În absenţa numirii unor administratori, formalităţile pot fi îndeplinite de oricare dintre asociaţi. Actele încheiate în contul societăţii trebuie aprobate de asociaţi [art. 35 alin. (1) litera d din Legea nr. 31/1990]. Art. 17 litera b) din Legea nr. 26/1990 privind Registrul Comerţului stabileşte că cererea de înregistrare în Registrul Comerţului trebuie făcută în termen de 15 zile de la data autentificării actului constitutiv. Acest termen ar putea fi avut în vedere şi pentru cererea de înregistrare şi autorizare a funcţionării societăţii comerciale, dar numai atunci când legea cere ca actul constitutiv să îmbrace forma autentică.

In art. 30 din Legea nr. 31/1990 se stipulează că, controlul legalităţii actelor sau faptelor care, potrivit legii, se înregistrează în Registrul Comerţului, se exercită de justiţie, prin judecătorul delegat la Oficiul Registrului Comerţului. Astfel, judecătorul delegat examinează contractul de societate şi/sau statutul, în privinţa respectării candidaţilor de fond şi formă impuse de lege. De asemenea, cercetează cuprinsul actului constitutiv din punct de vedere al clauzelor şi conţinutul acestora, precum şi existenţa sediului societăţii.

Tot în competenţa judecătorului delegat intră şi examinarea valabilităţii actelor anexate la cererea de înregistrare şi a avizelor, autorizaţiilor şi acordurilor corespunzătoare.

În acţiunea de verificare a legalităţii constituirii, judecătorul delegat are dreptul să dispună administrarea de dovezi şi efectuarea unei expertize [art. 36 alin.3 din Legea nr. 31/1990].

În cazul unei societăţi pe acţiuni, dacă există aporturi în natură, avantaje rezervate fondatorilor, operaţiuni încheiate de fondatori în contul societăţii ce se constituie şi pe care acesta urmează să le ia asupra sa, judecătorul delegat numeşte, în termen de 5 zile de la înregistrarea cererii, unul sau mai mulţi experţi, cu respectarea dispoziţiilor legii.

Experţii desemnaţi vor întocmi un raport care va conţine aprecierile lor referitoare la elementele indicate de judecătorul delegat. În privinţa aporturilor în natură, raportul trebuie să cuprindă descrierea şi modul de evaluare a fiecărui bun aportat şi va preciza dacă valoarea acestuia corespunde numărului şi valorii acţiunilor acordate în schimb asociatului.

Raportul elaborat de experţi trebuie depus în termen de 15 zile la Oficiul Registrului Comerţului şi va putea fi examinat de creditorii personali ai asociaţilor sau de alte persoane interesate.

În situaţia în care, în urma controlului de legalitate se constată de către judecătorul delegat că sunt îndeplinite cerinţele de constituire, acesta va dispune printr-o încheiere, înregistrarea societăţii în Registrul Comerţului ( art. 39 din Legea nr. 31/1990).

Dacă au fost omise sau nerespectate condiţiile pentru înfiinţarea societăţii, judecătorul delegat va respinge, motivat, cererea de înregistrare, în afară de cazul în care neregularităţile sunt înlăturate prin acţiunea în regularizare. Încheierea judecătorului delegat este supusă numai recursului, care poate fi introdus în termen de 15 zile de la data pronunţării acesteia (art. 60 din Legea nr. 31/1990). Recursul se depune şi se menţionează în Registrul Comerţului unde s-a făcut înregistrarea cererii. Oficiul Registrului Comerţului are obligaţia ca, în termen de 3 zile de la declararea recursului, să îl înainteze tribunalului în a cărei rază teritorială se află sediul societăţii.

Motivele recursului pot fi depuse cu cel puţin 2 zile înaintea termenului de judecată.

Înregistrarea dispusă prin încheierea judecătorului delegat se efectuează în termen de 24 ore de la data la care acesta a devenit irevocabilă, adică la data expirării termenului pentru exercitarea recursului sau din momentul respingerii recursului de către tribunal.

Statutul societatii comerciale

Necesitatea statutului, ca al doilea act constitutiv, este impusă de specificul societăţii pe acţiuni, în comandită pe acţiuni sau cu răspundere limitată.[1] Statutul nu repetă prevederile contractului de societate, ci doar le dezvoltă.

Datorită complexităţii acestor societăţi este necesar ca, pornind de la clauzele contractului de societate, statutul să reglementeze ceea ce le este propriu, în special aspectele legate de organizarea şi funcţionarea societăţii (adunarea generală, condiţiile de adoptare a hotărârilor, administrarea societăţii, controlul asupra gestiunii societăţii).

Din dispoziţiile legale rezultă că asociaţii au posibilitatea să aleagă între a încheia  două acte constitutive distincte – contractul de societate şi statutul – şi încheierea unui singur înscris, care să le cuprindă pe amândouă.[2]

În jurisprudenţă[3] s-a decis că, între cele două acte constitutive, contractul de societate este principalul act constitutiv. Prin urmare, nu s-a recunoscut calitatea de asociat unei persoane care a semnat statutul, fără să semneze contractul de societate.

Statutul trebuie să îndeplinească aceleaşi condiţii de valabilitate ca şi contractul de societate (art. 948 Cod civil).

---

[1] Stanciu Cărpenaru, Drept Comercial Român, ed. IV-a, editua All Beck, Bucureşti 2002

[2] Contractul de societate şi statutul pot fi încheiate sub forma unui înscris unic, denumit act constitutiv. – Art. 5 alin. (3) Legea 31/1990 republicată

[3] C.S.J., s.com., dec.nr.33/1994 în “Dreptul” nr.2/1995

Contractul de societate (conditii de fond si caractere jurdice)

• Definire
• Continut
• Conditii de fond
• Caractere juridice
• Referinte

Semnătura electronică

Conceptul de semnătură electronică

Semnătura electronică reprezintă ansamblul diverselor modalităţi prin care cineva poate „semna” o înregistrare electronică. Deşi toate semnăturile electronice sunt reprezentate digital, prin serii de cifre unu şi zerouri, ele pot îmbrăca şi alte forme create prin diverse alte tehnologii. Ca exemplu de asemenea semnături putem avea: un cod secret sau PIN pentru cărţile de credit, un mijloc de identificare bazat pe biometrie (ex: amprenta digitală sau scanarea retinei) sau o semnătură digitală creată prin intermediul criptografiei.

Astfel, semnatura electronica nu este o semnatură scanată, o iconiţă, o poză, o hologramă, sau un smart card, ci este de fapt un cod personal, unic alcatuit din informaţii în format electronic, generate şi stocate pe un dispozitiv securizat, care se ataseaza calculatorului persoanei respective.

Semnătura digitală este un termen care caracterizează o anumită tehnologie, un tip specific de semnătură electronică. Aceasta presupune folosirea unei „chei” criptografice pentru semnarea mesajului şi este forma de semnătură electronică ce presupune cele mai complexe eforturi la nivel tehnic şi legislativ.

Criptarea presupune transformarea unui mesaj normal, inteligibil, cu ajutorul unui algoritm, într-o serie de semne neinteligibile care la rândul lor pot fi decriptate de către opersoană autorizată.

Termenul de semnătură electronică desemnează orice identificator de tipul literă, caracter, cifră sau orice alt simbol evidenţiat electronic, utilizat cu scopul de a autentifica sau aproba un mesaj electronic.Utilizarea acestei semnături presupune două proceduri specifice: autentificarea şi criptarea (pe baza unei chei de criptare).

Spre deosebire de noţiunea de drept civil desemnând autentificarea ca fiind încheierea unui act juridic „cu solemnităţile cerute de lege, de un funcţionar public, care are drept de a funcţiona în locul unde actul s-a făcut”, autentificarea semnăturii electronice constă în “procedeul ce permite determinarea cu certitudine a identităţii iniţiatorului unei înregistrări electronice”, menite să circule sub forma schimbului reciproc de date. Cu alte cuvinte, este procedura ce admite identificarea expeditorului mesajului, dar şi integritatea mesajului înregistrat pe suport electronic.

O semnătură, fie electronică, fie pe hârtie, este înainte de toate un simbol care semnifică “intenţia de autentificare” a înscrisului. Din acest punct de vedere, se considera că o semnătură electronică are efecte juridice numai dacă:

-este unică (aparţine doar persoanei care o foloseşte);

-este aptă de a fi verificată (ceea ce nu înseamnă că semnătura însăşi trebuie neapărat să cuprindă numele semnatarului, ci vizează în fapt posibilitatea de a identifica şi prin alte surse identitatea celui care semnează mesajul electronic);

-este sub controlul exclusiv al persoanei care o foloseşte;

-este legată de datele semnate de aşa manieră încât, dacă ulterior se operează o

schimbare a datelor respective, semnătura dată anterior să fie automat invalidată.

Inscrisul electronic

• Intro
• Regimul juridic al inscrisurilor electronice
• Bibliografie
• Referinte

Conflictele de drepturi

Cititi si conflictele de interese.

Argument

De-a lungul existenţei societăţii umane, procesul muncii a fost şi este în permanenţă însoţit de conflicte apărute în legătură cu condiţiile în care munca este prestată. Folosirea forţei de muncă, fie în mod silit, fie ca o consecinţă a „vânzării” sau „închirierii” ei de către titular (pe cale convenţională), a dat naştere întotdeauna şi posibilităţii manifestării unor ilegalităţi sau abuzuri din partea beneficiarilor acestei activităţi.

În condiţiile economice actuale, la nivelul oricărui agent economic se întâlnesc, de regulă, două poziţii divergente: cea a angajatorului, proprietar al capitalului, care urmăreşte o muncă tot mai intensă, rezultate cât mai bune cu cheltuieli cât mai mici (inclusiv cu plata forţei de muncă) – şi cea a salariaţilor, care tind spre obţinerea de venituri cât mai mari la acelaşi nivel de efort şi spre asigurarea unor condiţii de muncă optime.1

În cadrul relaţiei angajator – salariat, noile realităţi presupun – pe durata executării contractului individual de muncă – o inegalitate economică între cele două subiecte de drept, în favoarea angajatorului. Acest fapt impune determinarea cu exactitate a cadrului juridic în care salariatul poate apela la instanţele judecătoreşti, ori de câte ori drepturile sale, recunoscute de lege sau/şi stipulate în contractul individual şi cel colectiv de muncă sunt încălcate.

În realizarea acestui demers lucrarea de faţă se urmăreşte delimitarea celor două specii ale conflictelor de muncă, prin definirea acestora, prezentarea caractelor juridice precum şi a subiectelor de drept care iau parte la acest tip de raporturi juridice.

I. Definirea conflictelor de muncă

Potrivit art. 248 alin. 1 din Codul muncii, conflictul de muncă „reprezintă orice dezacord intervenit între partenerii sociali, în raporturile de muncă”. Conform art. 3 din Legea nr. 168/1999, conflictele de muncă sunt acelea dintre salariaţii şi unităţile la care sunt încadraţi, cu privire la interesele cu caracter profesional, social sau economic, ori la drepturile rezultate din desfăşurarea raporturilor de muncă.

Formularea art. 248 alin. 1 din Codul muncii, este caracterizată în doctrină ca fiind „ambiguă” (A se vedea N. Voiculescu, Dreptul muncii. Reglementări interne şi comunitare, Editura Rosetti, Bucureşti, 2003, p. 165.))pe motiv că, în mod evident, nu orice dezacord2 între partenerii sociali, manifestat cu prilejul naşterii, executării şi încetării raporturilor de muncă, determină automat apariţia unui conflict3 de muncă. Astfel, definiţiei legale îi lipseşte diferenţa specifică, respectiv acea caracteristică a unui dezacord între partenerii sociali care să conducă la posibilitatea naşterii şi manifestării unui conflict de muncă.

Atât Codul muncii (art. 248 alin. 2 şi 3), cât şi Legea nr. 168/1999 (art. 4 şi 5) operează distincţia între:

– conflictele de interese şi

– conflictele de drepturi.

Împărţirea conflictelor de muncă între cele care au întotdeauna caracter colectiv (conflictele de interese) şi cele, de regulă, individuale (conflictele de drepturi) nu este o inovaţie a legiuitorului român. În literatura juridică din epoca anterioară anului 1948 au existat preocupări doctrinare ce au condus la identificarea situaţiilor în care se poate vorbi

de „conflicte de drepturi” – când obiect al litigiului este interpretarea sau aplicarea unui drept născut şi actual, indiferent dacă acesta îşi are sorgintea în lege sau în contractul de muncă, şi de „conflicte de interese”, când neînţelegerea dintre părţi se referea la o revendicare ce tindea la crearea unui drept nou.4

II. Conflictele de drepturi

II.1. Noţiune

Conflictele de drepturi sunt acele conflicte de muncă ce au ca obiect exercitarea unor drepturi sau îndeplinirea unor obligaţii decurgând din legi sau alte izvoare ale dreptului muncii, precum şi din contractele colective sau individuale de muncă (art. 248 alin. 3 din Codul muncii şi art. 5 din Legea nr. 168/1999).

Conflictele de drepturi nu vizează existenţa numai a unui interes, ci şi a unui drept născut şi actual, decurgând din actele normative, contractele de muncă (individuale şi colective), ori alte izvoare specifice ale dreptului muncii.5

Conflicte de drepturi pot fi individuale (atunci când se nasc în legătură cu încheierea, executarea, modificarea, suspendarea, încetarea contractelor individuale de muncă, sau în legătură cu constatarea nulităţii lor) sau colective (când se produc în legătură cu executarea şi încetarea contractelor colective de muncă, ori cu constatarea nulităţii acestora).

Din prima categorie, exemplele de conflicte de drepturi pot fi grupate în următoarele categorii, astfel:

a) Conflicte de drepturi ce se pot declanşa independent de existenţa unui raport juridic născut în baza încheierii contractului individual de muncă, referitoare la:

– respingerea de către persoana fizică sau de către persoana juridică ce şi-a manifestat intenţia de a încheia un contract individual de muncă în calitate de angajator a unei persoane, cu ocazia înscrierii acesteia la un concurs sau examen, ori al o altă formă de verificare practicată de angajatorul respectiv pentru ocuparea unui post în cadrul său;

– respingerea abuziva6 sau discriminatorie, de către potenţialul angajator, a unei persoane care a susţinut o formă de verificare în vederea ocupării unui post vacant al angajatorului respectiv;

– neîndeplinirea sau îndeplinirea defectuoasă de către angajator a obligaţiei de informare prevăzută de art. 17 alin. 1 din Codul muncii, de natură să îl determine pe cel care dorea să se angajeze să renunţe la demersul său, în condiţiile în care poate proba că a suferit astfel un prejudiciu.

b) Conflicte de drepturi în legătură cu executarea, modificarea sau suspendarea contractului individual de muncă, privind:

– refuzul angajatorului de a primi o persoană la muncă după încheierea contractului individual de muncă;

– orice altă măsură unilaterală, a angajatorului sau a salariatului, de executare, modificare sau suspendare a contractului individual de muncă;

– sancţionarea disciplinară a salariatului de către angajator;

– angajarea răspunderii patrimoniale a părţilor contractului individual de muncă, potrivit art. 269 şi urm. din Codul muncii;

– neplata salariilor şi a altor drepturi băneşti de către angajator;

– neacordarea de către angajator a concediilor de odihnă ori a zilelor libere, potrivit legii;

– exercitarea abuzivă de către angajator sau de către salariat a unor drepturi ce le revin;

– săvârşirea unor fapte discriminatorii.

c) Conflicte de drepturi în legătură cu încetarea contractului individual de muncă, referitoare la:

– constatarea încetării de drept a contractului individual de muncă;

– inexistenţa sau vicierea consimţământului uneia dintre părţile contractului individual de muncă în ipoteza încetării acestuia prin acordul părţilor;

– concedierea salariaţilor;

– demisia salariaţilor;

– constatarea nulităţii contractului individual de muncă.

În doctrină s-au menţionat, generic şi exemplificativ, şi acele situaţii ce pot da naştere unor eventuale dificultăţi din perspectiva calificării naturii conflictului pe care îl determină, cazuri care, potrivit art. 69 din Legea nr. 168/1999, nu intră în sfera conflictelor de drepturi:7

– litigiile dintre angajatori şi persoanele care prestează diferite activităţi acestora, în temeiul altor contracte decât contractul individual de muncă (contract de voluntariat, contract de prestări servicii încheiat în temeiul Codului civil sau în baza Codului comercial ş.a.);

– litigiile care îi privesc pe elevi şi pe studenţi în legătură cu practica lor profesională.

În cea de-a doua categorie, a conflictelor colective de drepturi (colective), sunt cuprinse conflictele de muncă în legătură cu:

– executarea şi suspendarea contractelor colective de muncă;

– încetarea contractelor colective de muncă;

– constatarea nulităţii contractelor colective de muncă.

În doctrină s-a subliniat că in ipoteza în care instanţa sesizată constată încetarea sau a nulitatea unui contract colectiv de muncă, iar angajatorul refuză negocierea unui nou contract, conflictul de drepturi constituie un conflict de interese. Dacă instanţa constată că, dimpotrivă, contractul colectiv este în fiinţă, eventualele divergenţe dintre ărţi urmează să fie soluţionate în continuare în sfera conflictelor de drepturi în legătură cu executarea respectivului contract.8

II.2. Caractere juridice

Conflictele de drepturi – specie a conflictelor de muncă – prezintă următoarele caractere juridice:

a) iau naştere în cazul nerespectării de către părţile raportului juridic de muncă a drepturilor şi a obligaţiilor ce le revin, nu şi a unor simple interese;

b) drepturile încălcate sau obligaţiile nerespectate pot avea ca izvor legislaţia muncii, contractele colective sau cele individuale de muncă, ori alte izvoare specifice ale dreptului muncii: regulamentele de organizare şi funcţionare((A se vedea S. Ghimpu, A. Ţiclea, op. cit., p. 49-50.)), regulamentele interne, instrucţiunile referitoare la protecţia muncii, actele juridice unilaterale ale angajatorului prin care se conferă salariaţilor, cu un anumit prilej, drepturi suplimentare faţă de cele stabilite prin lege sau/şi prin contractul colectiv de muncă, însă nu şi alte contracte în baza cărora se poate presta munca, respectiv: contracte (convenţii) de prestări de servicii încheiate în baza Codului civil sau a Codului comercial, contracte de voluntariat ş.a.;

c) presupun, în plan procesual, ca o condiţie esenţială de exercitare a acţiunii în justiţie, ca dreptul reclamat să fie născut şi actual;

d) pot interveni în orice moment al vieţii raportului juridic de muncă, respectiv la naşterea sa, pe parcursul executării sau la încetarea contractului individual sau colectiv de muncă, şi chiar după stingerea raportului de muncă, dacă privesc drepturi născute în temeiul lor;

e) pot avea caracter colectiv sau individual, după cum au ca obiect drepturi care decurg din contractul colectiv de muncă, ori drepturi ce se nasc în baza contractelor individuale de muncă;

g) nu pot fi soluţionate pe calea arbitrajului.9

• Partile in conflictele de drepturi

1. S. Ghimpu, A. Ţiclea, Dreptul muncii, Ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Editura All Beck, Bucureşti, 2001, p. 793. [↩]
2. Potrivit Dicţionarului explicativ al limbii române, prin „dezacord” se înţelege „lipsa de acord, armonie (între sunete, sau, prin extensiune, între opinii, sentimente, fenomene”. A se vedea Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1998, p. 294. [↩]
3. „Conflict” înseamnă „neînţelegere, ciocnire de interese, dezacord; antagonism, ceartă, diferend, discuţie violentă)”. A se vedea Dicţionarul explicativ al limbii române, loc. cit., p. 211. [↩]
4. M.I. Barasch, Contractul individual de muncă în dreptul românesc, Bucureşti, 1947, p. 221. [↩]
5. A se vedea I.T. Ştefănescu, Conflictele de muncă, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000, p. 13. [↩]
6. A se vedea, pentru analiza incidenţei abuzului de drept în materia contractelor de muncă,  I.T. Ştefănescu, Tratat de dreptul muncii, vol. I-II, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2003; p. 37-59. vol II [↩]
7. A se vedea I.T. Ştefănescu, Tratat de dreptul muncii, vol. al II-lea, loc. cit., p. 324-425. [↩]
8. A se vedea I.T. Ştefănescu, Tratat de dreptul muncii, vol. al II-lea, loc. cit., p. 325. [↩]
9. Interdicţia rezultă din art. 340 C.pr.civ, potrivit căruia nu pot fi soluţionate prin arbitraj litigiile patrimoniale asupra cărora legea „nu permite a se face tranzacţie”, coroborat cu art. 38 din Codului muncii, conform căruia salariaţii nu pot renunţa la drepturile ce le sunt recunoscute de lege, orice tranzacţie prin care se urmăreşte renunţarea sau limitarea acestor drepturi fiind nulă. A se vedea I.T. Ştefănescu, Tratat de dreptul muncii, vol. al II-lea, loc. cit., p. 326. [↩]
10. A se vedea I.T. Ştefănescu, Tratat de dreptul muncii, vol. al II-lea, loc. cit., p. 340. [↩]
11. A se vedea I.T. Ştefănescu, Tratat de dreptul muncii, vol. al II-lea, loc. cit., p. 339. [↩]
12. Este necesar, însă, pentru ca utilizatorul să solicite repararea prejudiciului direct de la salariat, ca în contractul dintre agentul de muncă temporară şi utilizator să se prevadă expres această posibilitate. În lipsa unei astfel de clauze contractuale, utilizatorul – parte a contractului comercial încheiat cu agentul – are deschisă exclusiv acţiunea în despăgubiri ex contractu. Natura juridică a litigiului este, în acest caz, comercială. A se vedea I.T. Ştefănescu, Tratat de dreptul muncii, vol. I, loc. cit., p. 609-610. [↩]
13. Din interpretarea logică a acestor texte legale, rezultă că anterior demersului organizaţiei sindicale, salariatul în cauză trebuie consultat în legătură cu oportunitatea chemării în judecată a angajatorului. A se vedea I.T. Ştefănescu, Tratat de dreptul muncii, vol. al II-lea, loc. cit., p. 341. [↩]
14. Publicată în „Monitorul oficial al României”, partea I, nr. 431 din 2 septembrie 2000, aprobată prin Legea nr. 48/2002, publicată în „Monitorul oficial al României”, partea I, nr. 69 din 31 ianuarie 2002, modificată şi completată prin Ordonanţa Guvernului nr. 77/2003, publicată în „Monitorul oficial al României”, partea I, nr. 619 din 30 august 2003. [↩]

« Previous Page

© 2002 - 2026 pinzaru.ro · Modele acte · Contact & GDPR · Log in