• Home
• DOS
• Windows 101
• Tips
• News & Reviews

Structura şi obiectul cărţilor funciare

“Cartea funciară propriu-zisă, respectiv coala sau foaia de carte funciară, are ca obiect trei categorii de înscrisuri, fiecare cu regim juridic specific privind:

• corpul de proprietate sau corpul funciar, ca entitate de referinţă preluat din cadastrul general;
• drepturile reale imobiliare, corespunzătoare corpului de proprietate;
• actele, faptele juridice, drepturile de creanţă sau alte raporturi juridice legate de imobilele ce fac parte din corpul de proprietate” [1] .

Este ceea ce prevede Legea cadastrului şi a publicităţii imobiliare nr.7/1996, art.20, 21, 44 şi 45. În obiectul cărţii funciare se concretizează şi rolul deosebit de important al acestei instituţii. Cartea funciară face cunoscute, prin intermediul publicităţii, actele şi faptele de natură juridică ce afectează situaţia unui imobil, realizând în acest mod securitatea în domeniul circulaţiei juridice a imobilelor.

Excepţie de la procedura specifică publicităţii imobiliare fac doar  câteva acte juridice, relative la drepturile reale imobiliare. Printre acestea se numără succesiunea, accesiunea, vânzarea silită şi uzucapiunea, drepturile dobândite de către stat prin expropriere pentru utilitate publică, precum şi cele dobândite de către stat sau orice alte persoane prin efectul legii sau hotărârilor judecătoreşti. Acest fapt apare reglementat în art.28 Legea cadastrului şi publicităţii imobiliare. Nu înseamnă că respectivele acte juridice nu vor fi înscrise în cartea funciară, ci doar că pentru a se constitui un drept asupra lor nu este necesară înscrierea; înscrierea operează în aceste cazuri mai degrabă pentru a realiza opozabilitatea erga omnes, fie faţă de terţii dobânditori, fie faţă de orice persoane interesate.

Cum am precizat şi mai sus sistemul cărţilor funciare se bazează pe sistemul de evidenţă a cadastrului general conform art.20 din Legea nr.7/1996, astfel că este necesară existenţa unei permanente legături între cele două instituţii. Doar astfel se poate asigura o corespondenţă între starea de fapt şi cea de drept a fiecărei entităţi înmatriculate în cartea funciară. Am făcut din nou referire la acest fapt deoarece obiectivul publicităţii imobiliare, respectiv constituirea unor drepturi sigure, nu se poate realiza decât cu condiţia unei bune desfăşurări a activităţii de cadastru  şi de carte funciară.

Conţinutul sau structura cărţii funciare este prezentată foarte clar şi concis în cuprinsul art.21 al Legii nr.7/1996: “Cartea funciară este alcătuită din titlu, indicând numărul ei şi numele localităţii în care este situat imobilul, precum şi din trei părţi:

A. Partea I, referitoare la descrierea imobilelor, care cuprinde:

a) numărul de ordine şi cel cadastral al fiecărui imobil ;

b)    suprafaţa terenului, categoria de folosinţă şi, după caz, construcţiile;

c)    amplasamentul şi vecinătăţile;

d)    valoarea impozabilă.

B. Partea a II – a, referitoare la înscrierile privind dreptul de proprietate, care cuprinde:

a) numele proprietarului;

b)    actul sau faptul juridic care constituie titlul dreptului de proprietate, precum şi menţionarea înscrisului pe care se întemeiază acest drept;

c)    stămutările proprietăţii;

d)    servituţile constituite în folosul imobilului;

e)    faptele juridice, drepturile personale sau alte raporturi juridice, precum şi acţiunile privitoare la proprietate;

f)     orice modificări, îndreptări sau însemnări ce s-ar face în titlu ,în partea întâi sau a doua a cărţii funciare, cu privire la înscrierile făcute.

C. Partea a III – a, referitoare la înscrierile privind dezmembrămintele dreptului de proprietate şi sarcini, care va cuprinde:

a) dreptul de superficie, uzufruct, uz, folosinţă, abitaţie, servituţile în sarcina fondului aservit, ipoteca şi privilegiile imobiliare, precum şi locaţiunea şi cesiunea de venituri pe timp mai mare de 3 ani;

b)    faptele juridice, drepturile personale sau alte raporturi juridice, precum şi acţiunile privitoare la drepturile reale înscrise în această parte;

c)    sechestrul, urmărirea imobilului sau a veniturilor sale;

d)    orice modificări, îndreptări sau însemnări ce s-ar face cu privire la înscrierile făcute în această parte”.

În primul rând cartea funciară are un titlu cu rolul de a deosebi cărţile funciare între ele şi de a le crea o individualitate. Atunci când conţinutul cărţii funciare este atât de vast încât nu mai poate fi trecută nici o altă menţiune legată de modificările suferite de situaţia imobilului ori dacă imobilul a fost alipit la un altul, se închide cartea funciară. Titlul este partea în care se fac menţiuni despre acest aspect. Într-o astfel de situaţie se deschide o nouă foaie, iar imobilul este transtabulat în cuprinsul acesteia. Vechea carte funciară, care a fost închisă pentru că nu se mai putea trece nici o operaţiune în ea, nu se va arunca, ci se va păstra la locul ei de ordine pentru a servi la identificarea imobilului şi a modificărilor care au survenit succesiv în legătură cu acesta.

Titlul cărţii funciare este prevăzut în partea stângă sus a colii, unde se trece şi numărul cărţii funciare în cadrul teritoriului cadastral, iar în partea opusă, dreapta sus, se trece denumirea teritoriului cadastral, respectiv sat, comun, municipiu. Tot din titlu putem afla dacă este vorba de o proprietate cu o valoare economică deosebită cum ar fi de exemplu o proprietate minieră sau dacă este înscris un drept de superficie sau orice alt drept care afectează în mod serios dreptul de proprietate înscris.

Partea I, denumită, ca să zicem aşa, descrierea imobilului este structurată pe mai multe coloane care fac referire la: numărul de ordine şi numărul cadastral al fiecărui imobil, suprafaţa terenului, calitatea acestuia (fâneţe, arabil sau păşune), numărul casei , dacă este vorba despre o construcţie, amplasamentul şi vecinătăţile, valoarea impozabilă. Fiind indicat numărul cadastral am putea spune că indicarea vecuinătăţilor este inutilă, doar că oferă mai multă precizie în localizarea şi identificarea unui imobil.

“Pentru a stabili conţinutul acestei părţi, art. 21 alin.1 pct.a trebuie coroborat cu art 20. alin 2 şi 3. Din interpretarea acestor texte rezultă că obiectul acestei părţi este corpul de proprietate care <<se înscrie în cartea funciară>>. Partea I nu are coloana pentru corpul de proprietate, ceea ce înseamnă că pentru acele parcele care fac parte din acelaşi corp de proprietate se va face un semn distinctiv care să indice acest lucru. Necesitatea distincţiei pe care o face legea cu privire la corpul de proprietate rezultă din art.44 alin.2 potrivit căruia << dezlipirea unei parcele sau unei părţi de parcela care face parte dintr-un corp de proprietate se face împreună cu sarcinile ce o grevează. Parcela care este grevată cu sarcini nu poate fi alipită la un alt corp de proprietate ci va forma în caz de dezlipire un corp de proprietate separat>>” [2].

Sunt şi situaţii când un proprietar deţine mai multe corpuri de proprietate ce formează o partidă cadastrală; toate sunt trecute însă în cuprinsul aceleiaşi cărţi funciare şi nu este nscesară întocmirea de carte funciară pentru fiecare corp de proprietate în parte. Mai sunt şi alte cazuri în care se întocmeşte tot o carte funciară, deşi ar putea exista tendinţa de a crede altceva. Astfel este cazul proprietăţii imobiliare comune sau în indiviziune, când în cuprinsul aceleiaşi cărţi funciare sunt trecuţi toţi proprietarii, fiecare dintre ei cu cota parte pe care o deţine. La fel se procedează şi în cazul proprietăţii comune; singurele excepţii le fac devălmăşia şi construcţiile cu  mai mulţi proprietari de apartamente unde nu este suficientă întocmirea unei cărţi funciare colective şi se întocmeşte şi câte una individuală, pentru fiecare proprietar în parte.

În cea de-a doua parte care aduce informaţii legate de tilturile de proprietate, conţinutul cărţii funciare este prezentat din nou pe mai multe coloane care se referă la numele titularului dreptului de proprietate, actul sau faptul juridic care stă la baza constituirii dreptului de proprietate, servituţile constituite în favoarea imobilelor, alte fapte juridice, modificări, îndreptări sau acţiuni care privesc proprietarul în cauză.

Proprietar poate fi orice persoană, fie ea fizică sau juridică, chiar şi copilul conceput are un drept funciar şi poate fi trecut în tiltul de proprietate. Acest proprietar nu este fix. Adică, printr-un act juridic o altă persoană poate deveni noul proprietar. În acest caz apar modificări în cartea funciară doar la coloana privitoare la numele proprietarului, dar numai atunci când are loc înstrăinarea întregului corp de proprietate. Deoarece, dacă are loc strămutarea doar a unei părţi din imobil, atunci se radiază în primul rând imobilul din partea I şi se va transcrie sau înscrie, după caz, în cartea funciară a dobânditorului, dacă are una, altfel i se va întocmi una.

Iar în coloana pentru servituţi este înscris dreptul titularului imobilului dominant asupra imobilului vecin acestuia, având obligaţia de a suporta eventualele restricţii (poate fi vorba despre un drept de trecere sau orice alt drept stabilit prin faptele  proprietarilor, de comun acord).

În final, partea a III-a se opreşte asupra drepturilor terţului asupra imobilului, respectiv cuprinde toate drepturile reale imobiliare principale, dar şi accesorii, care afectează proprietatea. Alături de aceste drepturi mai sunt trecute şi alte drepturi personale prevăzute de lege şi care devin opozabile terţilor prin înscrierea în cartea funciară, la fel şi locaţiunea sau cesiunea de venituri pe o durată de peste trei ani. Faţă de toate aceste drepturi reale menţionate pot surveni o serie de modificări ce vor fi trecute bineînţeles în cartea funciară.

---

[1] Nicolae Boş, Cartea funciară şi expertiza tehnică topo-cadastrală, Ed. All Beck, 2003, p.24;

[2] Dumitru Văduva, Implicaţii ale Legii nr.7/1996 asupra regimului drepturilor reale imobiliare, Rev. Studii juridice şi administrative, nr.1/2003, p.46;

Model imputernicire avocatiala

Uniunea Naţională a Barourilor din România

Baroul ……………………………………………………

Forma de exercitare a profesiei  …………………

ÎMPUTERNICIRE AVOCAŢIALĂ

Nr. __________________

Domnul/doamna avocat………………………………………………………………………………………………….

se împuterniceşte de către clientul …………………………………………………………………………………

……………………………………………………………………, în baza contractului de asistenţă juridică nr.

…………………………………… din ………………………………………., să exercite următoarele activităţi:

1)…………………………………………………………………………………….

2)…………………………………………………………………………………….

3)…………………………………………………………………………………….

şi să asiste/ să reprezinte clientul în faţa:

1)…………………………………………………………………………………….

2)…………………………………………………………………………………….

3)…………………………………………………………………………………….

Data ………………………………

CLIENT/REPREZENTANT, *

………………………………….

(semnătura)

Atest identitatea părţilor, conţinutul şi

data contractului de asistenţă juridică

în baza căruia s-a eliberat împuternicirea

FORMA DE EXERCITARE A PROFESIEI **

prin avocat,

……………………………………………………

(semnătura şi ştampila)

* Semnătura nu este necesară în situaţia în care forma de exercitare a profesiei de avocat atestă identitatea părţilor, a conţinutului şi data contractului de asistenţă juridică în baza căruia s-a eliberat împuternicirea.

** Semnătura avocatului şi  aplicarea ştampilei nu sunt necesare în situaţia în care prezenta împuternicire avocaţială este semnată de către client sau reprezentantului acestuia.

• Download document in format Word:

Protecţia martorilor

Datorită ameninţărilor şi violenţelor la care au fost supuse unele persoane care au acceptat să depună ca martor în cauze penale, s-a impus adoptarea unei legislaţii care să asigure protecţia acestor persoane. Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.43/2002 reglementează pentru prima dată în legislaţia română protecţia martorilor. Astfel se prevede că procurorii Parchetului Naţional Anticorupţiei (Departamentul Naţional Anticorupţiei in prezent) pentru buna desfăşurare a urmăririi penale, pot dispune măsuri specifice de protecţie a martorilor, experţilor şi victimelor. Această protecţie legală se referă nu numai la martori ci şi la experţi şi victimele infracţiunii.

O reglementare specială a protecţiei martorului, ca şi organismului creat a pune în practică această protecţie, s-a făcut prin Legea nr.682/2002 privind protecţia martorilor. Legea specială în domeniu dispune chiar în art.1. scopul “să asigure protecţia şi asistenţa martorilor a căror viaţă, integritate corporală sau libertate este ameninţată, ca urmare a deţinerii unor informaţii ori date cu privire la săvârşirea unor infracţiuni grave pe care le-au furnizat sau au fost de acord să le furnizeze organelor judiciare, care au un rol determinant la descoperirea infractorilor şi la soluţionarea cauzelor”. [1]

Legea nr.682/2002, precizează şi sensul unor termini pe care îi utilizează:

• martorul este persoana care are calitatea de martor în accepţiunea art.78 Cod procedură penală, prin declaraţiile sale furnizează informaţii şi date cu caracter determinant în aflarea adevărului în cauzele cu infracţiuni grave; o altă persoană care nu are calitate procesuală dar prin informaţiile date contribuie la aflarea adevărului sau la prevenirea producerii unor prejudicii; persoana care este inculpată într-o altă cauză.
• starea de pericol este situaţia în care se află categoriile de persoane incluse în noţiunea de martor, membrii familiilor lor, persoanele apropiate acestora, a cărui viaţă, integritate corporală sau libertate este ameninţată ca urmare a informaţiilor şi datelor furnizate sau pe care sunt de acord să le furnizeze;
• martorul protejat este martorul, membrii familiei sale şi persoanele apropiate acestuia incluse în Programul de Protecţie;
• membrii de familie ai martorului protejat sunt soţul sau soţia, părinţii,copii martorului;
• persoana apropiată martorului protejat este persoana faţă de care martorul este legat prin puternice legături afective;
• infracţiunea gravă este una din următoarele categorii de infracţiuni: nfractiunea grava este infractiunea care face parte din una dintre urmatoarele categorii: infractiunile contra pacii si omenirii, infractiunile contra sigurantei statului sau contra sigurantei nationale, terorismul, omorul, omorul calificat, omorul deosebit de grav, infractiunile privind traficul de droguri si traficul de persoane, spalarea banilor, falsificarea de monede sau de alte valori, infractiunile privitoare la nerespectarea regimului armelor si munitiilor, infractiunile privitoare la regimul materialelor nucleare sau al altor materii radioactive, infractiunile de coruptie, infractiunile contra patrimoniului care au produs consecinte deosebit de grave, precum si orice alta infractiune pentru care legea prevede pedeapsa inchisorii al carei minim special este de cel putin 10 ani sau mai mare;
• prejudiciul deosebit reprezintă paguba creată prin săvârşirea infracţiunii care depăşeşte echivalentul a 50.000 euro.

Oficiul Naţional pentru Protecţia Martorilor (O.N.P.M.), funcţionează la nivel de direcţie în cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor, în subordinea Inspectoratului General al Poliţiei şi are următoarele atribuţii:

§ primeşte propunerile de includere în program;

§ ia măsuri pentru includerea în program şi urmăreşte derularea acestuia;

§ desemnează o persoană de legătură cu martorul protejat şi o altă persoană de legătură în situaţii speciale;

§ organizează o bază de date cu propunerile de includere în program;

§ asigură confidenţialitatea informaţiilor şi datelor gestionate[2].

Pentru includerea unei persoane în acest program de protecţie trebuie să fie îndeplinite următoarele condiţii cumulativ:

§    persona are calitatea de martor sau are celelalte calităţi prevăzute în art.2.Legea nr.682/2002 ;

§   persoana se află în stare de pericol;

§   să existe o propunere motivată din partea organelor abilitate; în faza de urmărire din partea organului de cercetare penală (adresată procurorului care supraveghează cauza) a procurorului ( adresată şefului ierarhic), iar în faza de judecată o propunere a judecătorului .[3]

Propunerea de includere în Program trebuie însoţită de acordul scris al persoanei pentru care se cere includerea şi de o evaluare realizată de Oficiul Naţional pentru Protecţia Martorilor cu privire la posibilitatea de includere a persoanei în cauză art.6 din Legea nr.682/2002.

Martorul protejat va ţine legătura cu Oficiul Naţional pentru Protecţia Martorilor printr-o persoană de legătură desemnată de către acesta. Dacă martorul protejat constată că există posibilitatea deconspirării domiciulului sau a identităţii sale din cauza neîndeplinirii sau îndeplinirii defectuoase a atribuţiilor persoanei de legătură, are posibilitatea de a contacta o altă persoană aleasă de Protocolul de protecţie, art.13 din Legea nr.682/2002. Protecţia martorului aflat în stare de pericol şi a martorului protejat este asigurată de unităţile de poliţie, respectiv de Oficiul Naţional pentru Protecţia Martorilor , dacă aceştia execută o pedeapsă privativă de libertate este asigurată de organele care administrează locul de deţinere sau de Oficiul Naţional pentru Protecţia Martorilor. Programul de protecţie încetează în una din situaţiile următoare:

§  la cererea scrisă a martorului;

§  dacă în cursul procesului penal martorul depune mărturie mincinoasă;

§  dacă martorul comite cu intenţie o infracţiune;

§  dacă a comunicat date false privind situaţia sa, nu respectă obligaţiile asumate prin semnarea programului;

Încetarea programului este dispusă de către procuror prin ordonanţă sau de judecător prin încheiere. Când încetarea programului de protecţie a fost determinată de decesul martorului protejat, programul va continua pentru membrii familiei sau pentru persoana apropiată acestuia.

---

[1] Legea nr. 682/2002- privind protecţia martorilor-publicată în Monitorul Oficial nr..28 din decembrie 2002

[2] Doltu Ioan, “Martorul în procesul penal”, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2004, pg.89

[3] Mateuţ Gheorghiţa,” Protecţia martorilor”, Editura Lumina Lex,Bucureşti, 2003, pg. 214

• Download

Martorul de rea credinta si martorul de buna credinta

Martorul de rea-credinţă

De-a lungul timpului s-au elaborat diverse metode şi tactici pentru a afla dacă cel chemat să depună mărturie în faţa instanţei minte sau nu. Orice martor trebuie să fie neutru deoarece el nu-şi oferă depoziţia pentru apărarea unui interes propriu. Reaua-credintă a unui martor deşi poate fi dezvăluită prin probe, va reuşi să treacă neobservată uneori şi să conducă la pronunţarea unor hotărâri judecătoreşti eronate. În aceste condiţii obiectul cercetării penale îl constituie mărturia mincinoasă.

Motivaţiile care determină o persoană să afirme neadevăruri în instanţă pot fi multiple. În general trăsăturile negative de caracter ca egoismul, necinstea nu sunt de natură să contribuie la credibilitatea martorului, la configurarea unui profil moral pozitiv. Obligaţia organului judiciar este de a culege cât mai multe informaţii despre personalitatea martorul, ce urmează a fi audiat. Martorul este obligat să relateze în ce raporturi se află cu inculpatul sau învinuitul, raporturi care pot proveni din rudenie, colegialitate, subordonare, dintr-un sentiment de ură, invidie, dispreţ. Aceste sentimente se pot repercuta asupra declaraţiei martorului negativ; este posibil ca astfel de sentimente precum cele de simpatie sau de antipatie să apară spontan. Influenţele pot apărea ca urmare a unor presiuni din partea unor factori externi, sau martorul din interes, din teamă va accepta să depună o mărturie mincinoasă sau să treacă  sub tăcere anumite împrejurări.

Martorii pot face declaraţii false, ori să nege că ar cunoaşte anumite împrejurări legate de obiectul cauzei, pentru a nu fi tras la răspundere penală în situaţii compromiţătoare, sau din dorinţa de a evita pur şi simplu chemările repetate la instanţă. Sesizarea aspectelor care oferă indicii în spijinul unor suspiciuni de rea-credinţă depinde de existenţa unor solide cunoştinţe de psihologie judiciară, de o experienţă suficientă în activitatea de magistrat şi de un grad de perspicacitate ridicat. Importantă în acest sens poate fi şi observarea continuă a modului în care martorul se exteriorizează, deoarece martorul care minte în mod conştient are o anumită emoţie, stare de stres pe care va încerca să o ascundă, oferind în acest fel o posibilă dovadă că depoziţia acestuia este nesinceră. Organul judiciar va conduce depoziţia în aşa fel încât să fie în măsură să-l surprindă pe martorul suspect cu întrebări cheie, să obţină cât mai multe amănunte de detaliu, astfel încât să crească şansele apariţiei unor contraziceri, fie între elemente din propria declaraţie, fie cu declaraţiile altor persoane. Ascultările repetate ale acestor martori sunt indicate precum şi supunerea la confruntare cu alţi martori. În această situaţie este posibil ca martorul să repete declaraţia anterioară numai din dorinţa de a nu fi considerat de rea-credinţă.

Caracteristica martorilor de rea-credinţă rezultă din faptul că declaraţiile lor sunt aproape identice, deoarece orice neconcordanţă le poate trăda atitudinea.[1] Atunci când declaraţiile a două sau mai multe persoane seamănă până aproape de identitate, suspiciunea magistratului este justificată. Aceasta poate indica o înţelegere anterioară între martori cu privire la ceea ce vor declara în instanţă. Sarcina magistratului este de a insista asupra detaliilor, chiar şi asupra celor nesemnificative, deoarece dacă există o înţelegere anterioară între martori aceasta va privi aspectele principale ale cauzei penale şi mai puţin cele incidentale. Constatarea unor contradicţii clare asupra împrejurărilor incidentale poate conduce la concluzia relei-credinţe a celor audiaţi. Organul judiciar va apela la metodele tactice care îi stau la dispoziţie pentru a afla lucrurile într-un mod cât mai amănunţit. Organul judiciar va căuta motivele care l-au determinat pe martor să declare fals, şi totodată martorul va fi tras la răspundere penală pentru infracţiunea de mărturie mincinoasă. Verificarea şi aprecierea de către autoritatea judiciară a acestor depoziţii se vor face după principiul liberei aprecieri a probelor[2].

Martorul de bună-credinţă

După ce s-a stabilit că martorul care a depus în faţa organului judiciar nu a fost de rea-credinţă şi în măsura în care relatările sale conduc spre împrejurările esenţiale ale cauzei penale, sarcina magistratului se simplifică. Şi în acest caz, organul judiciar trebuie să aibă cunoştinţă despre câteva date generale în legătură cu persoana martorului, cât şi în legătură cu împrejurări specifice care pot afecta reproducerea; factori de natură subiectivă şi factori de natură obiectivă care influenţează gradul de corespondenţă, de identitate a celor declarate, percepute, cu cele care au avut loc în realitate. Deşi martorul este preocupat să redea cât mai exact faptele de care a luat cunoştinţă, aceştia acţionează independent de voinţa sa. În evaluarea unei depoziţii trebuie să se ţină cont de elemente ca: momentul achiziţiei, de cel al conservării şi de cel al comunicării informaţiilor.

Mărturia de bună credinţă este considerată a fi “acea mărturie care depusă sub prestare de jurământ nu este mincinoasă, nu izvorăşte din reaua-credinţă a martorului şi care nu intră sub incidenţa legii penale.”[3] Ca şi în cazul martorilor de rea-credinţă se adoptă şi în acest caz anumite procedee, tactici de ascultare pentru a-l ajuta pe magistrat în înţelegerea şi evaluarea corectă a declaraţiilor. Martorul de bună-credinţă prin redarea cât mai exactă a faptelor sau împrejurărilor percepute cu ajutorul simţurilor contribuie, prin reproducere, la ajutarea organelor judiciare de a da o soluţie finală corectă cauzei.

În aprecierea martorul de bună-credinţă se au în vedere patru categorii de erori (denaturări) posibile:

§  denaturarea prin adăugare (adiţie), prin care martorul relatează mai mult decât ce a perceput, exagerând sau inventând fapte imaginare; astfel de denaturări pot fi cauzate de percepţii incomplete, fragmentate;

§  denaturarea prin omisiune, în principal datorită pierderii cu timpul a unor împrejurări din memorie;

§  denaturarea prin substituţie, prin care martorul confundă anumite calităţi ale unor persoane, obiecte, fapte sau substituie, înlocuieşte cu altele percepute anterior ca urmare a asemănărilor existente între ele;

§  denaturarea prin transformare, se datorează caracterului dinamic şi selectiv al păstrării şi reproducerii, proces în cadrul căruia datele memorate sunt supuse unui proces de reorganizare şi restructurare.

Astfel de denaturări atrag modificări ale succesiunii reale a faptelor, modificări ale locului, ale unor detalii de loc şi de timp. Legea nu impune un număr minim de martori în dovedirea unui fapt, astfel că depoziţia unui martor poate prevala relatările ale mai multor persoane, dacă acestea lasă o urmă de îndoială organului judiciar. La fel ca şi în cazul martorilor de rea-credinţă, martorul care e presupus că a depus cu sinceritate poate fi reascultat; declaraţia luată imediat după producerea infracţiunii este imprecisă datorită tulburării psihice, din administrarea altor probe reiese necesitatea unor noi precizări din partea martorului. Organul judiciar având o libertate în apreciere şi datorită faptului că mărturiile în procesul penal sunt divizibile, el poate reţine numai partea din declaraţie pe care o consideră ca fiind conformă cu adevărul. Operaţiunea de apreciere a probei testimoniale, este considerată anevoioasă, complexă datorită multitudinii de factori care trebuie evaluaţi foarte atent.

Prin declaraţia sa, martorul contribuie la aflarea adevărului, la soluţionarea cauzei prin coroborarea cu celelalte probe administrate.

---

[1] Măgureanu Ilie,” Ascultarea persoanelor în procesul penal”, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2004, pg.197

[2] Neagu Ion, “Tratat de drept procesual penal”,Editura Global LEX,  Bucureşti, 2007, pg.350

[3] Ciopraga Aurel,”Evaluarea probei testimoniale”, Editura Junimea, Iaşi, 1979, pg.68

Profita cat esti tanar

Unele lucruri nu merg decat pina la o anumita varsta…

Judecata excepţiilor procesuale în conformitate cu dispoziţiile art. 137 Codul de procedură civilă

Articolul 137 Codul de procedură civilă reglementează procedura de soluţionare a excepţiilor procesuale, stabilind o regulă şi o excepţie. Regula este că „excepţiile procesuale se rezolvă înainte de cercetarea fondului, instanţa va soluţiona mai întâi excepţia procesuală”.[1]

Din redactarea alineatului întâi se poate observa că, „în privinţa procedurii de soluţionare legiuitorul pune pe acelaşi plan excepţiile de procedură cu excepţiile de fond.”[2] Excepţiile invocate trebuie să facă inutilă, în tot sau în parte cercetarea în fond a pricinii pentru a opera regula. Prin rezolvarea în prealabil a excepţiilor de procedură şi a celor de fond se pune capăt unui proces care presupune cheltuieli atât pentru părţile implicate, cât şi pentru stat, ca administrator al actului de justiţie.

Juecata propriu-zisă a excepţiilor procesuale trebuie realizată cu respectarea deplină a prevederilot art. 137 Codul de procedură civilă. Sunt de amintit regula de la alin. 1, excepţia de la alin. 2 şi punctul de vedere al Curţii Constituţionale asupra articolului în cauză.

Regula este aceea a soluţionării cu prioritate a excepţiilor procesuale, înainte de judecata pe fondul litigiului. Raţiunea ţine de respectarea principiului celerităţii proceselor civile în acord cu celelalte garanţii impuse de sistemul de drept. Procesului aflat în desfăşurare i se dă un final, o finalizare permanentă sau doar de moment fără ca fondul litigiului să fie analizat şi tranşat. Un nou demers, după îndreptarea neajunsurilor sesizate de instanţă în virtutea unei excepţii va avea şansele să ducă la realizarea scopului dorit.

Excepţia constă în judecarea concomitentă a excepţiilor şi a fondului. Ea este consacrată de cel de-al doilea alineat al art. 137 Codul de procedură civilă. Ca orice excepţie, soluţia este de strictă interpretare şi aplicare. Prin urmare, nu orice excepţie procesuală poate fi unită cu fondul.” Numai în cazul în care probele necesare rezolvării excepţiei sunt comune cu probele (ori numai cu o parte dintre acestea) necesare rezolvării fondului, instanţa poate dispune unirea excepţiei cu fondul. Chiar şi în ipostaza unor probe comune, unirea excepţiei cu fondul nu este obligatorie pentru intsnaţă. Dacă însă instanţa, rezolvând mai întâi excepţia, o respinge, probele în baza cărora a fost rezolvată excepţia (probe care sunt în legătură cu soluţionarea în fond a pricinii) rămân câştigate cauzei, urmând a se administra numi dovezile necedâsare soluţionării fondului pretenţiei (probe care nu su fost necesare şi pentru rezolvarea excepţiei).”[3]

Pentru a înţelege cum va rezolva instanţa de judecată problema art. 137 alin. 2 Codul de procedură civilă este util să considerăm următorul exemplu. Reclamantul A introduce o acţiune reală imobiliară în revendicare împotriva pârâtului B. Ultimul ridică prin întâmpinare excepţia procesuală de fond a lipsei calităţii procesuale active, susţinând că titlul invocat de A în susţinerea cererii sale este nul absolut – contractul prin care a cumpărat imobilul ce face obiectul litigiului este afectat de „fraus omnio corrumpit”. Pentru a şti dacă A a cumpărat în mod valabil imobilu, cu alte cuvinte, pentru a şri dacă A este titularul dreptului şi real şi, deci respectiva cerere este întemeiată se impune cercetarea aceleaşi probe: contractul de vânzare-cumpărare. Mijlocul de probă este comun atât pentru fond, cât şi pentru excepţia procesuală invocată. În aceste condiţii, instanţa investită va dispune unirea excepţiei cu fondul, făcând o singură verificare, un singur examen al contractului indicat. Dacă rezultă că excepţia este întemeiată, cererea va fi respinsă ca fiind introdusă de o persoană fără calitate procesuală, iar nu ca nefondată. Însă respingerea excepţiei (deci reclamantul şi-a justificat calitatea procesuală) nu duce automat la admiterea cererii de chemare în judecată, soluţia fiind în funcţie şi de celelalte apărări.[4]

În considerarea aceluiaşi caracter de strictă interpretare şi aplicare a art. 137 alin. 2 Codul de procedură civilă trebuie să reţinem că după unirea excepţiei cu fondul şi administrarea probelor comune se revine la regula din alin. 1 astfel incât, după închiderea dezbaterilor, instanţa se va pronunţa mai întâi asupra excepţiei.[5]

„Excepţiile nu vor ăutea fi unite cu fondul decât dacă pentru judecarea lor este nevoie să se administreze deâovezi în legătură cu dezlegarea în fond a pricinii.” Acesta este textul integral al alin. 2 ce reprezintă excepţia de la alin. 1. considerăm că administrarea de dovezi „în legătură cu dezlegarea în fond a pricinii” trebuie înţeleasă în sensul administrării unor ptobe comune, aptă să rezolve atât excepţia cât şi fondul. Totuşi o parte a doctrinei consideră să se impune unirea excepţiei cu fondul şi atunci când dovezile sunt strânsă legătură cu fondul pricinii.[6] Şi în practica anumitor instanţe de judecată există tendinţa de a se uni excepţia cu fondul şi atunci când probele nu sunt comune. „Această practică încalcă prevederile art. 137 Coduld e procedură civilă şi duce la o prelungire nejustificată a judecăţii în acele cazuri în care excepţia se admite. De altfel, unele excepţii ar trebui soluţionate, întotdeauna, înaintea fondului (excepţiile de litropendenţă, conexitae, competenţă), având în vedere scopul urmărit prin invocarea lor.”[7]

Cât priveşte poziţia doctrinală referitoare la dovezile ce sunt în strânsă legătură cu fondul se cuvine să subliniem că apinia majoritară respinge posibilitatea unirii lor cu fondul, deoarece unirea excepţiei cu fondul cauzii are un caracter excepţional, fapt pentru care instanţele de judecată trebuie să manifeste deosebita precauţie în adoptarea acestei soluţii, căci altminteri se ajunge cu uşurinţă la tergiversări inutile ale judecăţii.[8] Pe de altă parte, soluţia minoritară nu poate fi primită pentru că nu este clar ce se înţelege prin „excepţie” strâns legată de fondul pricinii, având în vedere că pot fi considerate în legătură cu fondul toate excepţiile de fond, iar aceasta nu înseamnă că ele ar trebui rezolvate odată cu fondul.[9]

Punctul de vedere al Curţii Constituţionale asupra art. 137 Coduld e procedură civilă reiese din Decizia nr. 64 din 20 aprilie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 249 din 2 iunie 1999. Curtea Constituţională a respins excepţia deneconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 137 Codul de procedură civilă, stabilind că prevederile celor 2 alineate nu contravon art. 21 din Constituţie şi nici altor dispoziţii constituţionale.

Autorul excepţiei de neconstituţionalitate a motivat excepţia ridicată prin susţinerea că dispoziţiile art. 137 Codul de procedurpă civilă, care dau posibilitatea instanţei de judecată să respingă ca iandmisibilă, fără să judece fondul, o cauză în care este vorba despre drepturile, libertăţile şi interesele legitime ale presoanei intereste, sunt contrare provederilor art. 21 alin. 1 din Constituţie.[10]

În răspunsul dat, Curtea a considerat că excepţia nu este întemeiată întrucât accesul liber la justiţie nu trebuie confundat cu procedurile judecătoreşti stabilite de lege în temeiul art. 125 alin. 3 din Constituţie.[11] În cadrul „procedutii de judecată” sunt incluse şi rezolvările date excepţiilor invocate în cursul procesului, excepţii care pot di de procedură sau de fond.[12] Articolul 137 Codul de procedură civilă reglementează clar ordinea în cadrul judecăţii, iar nu întreaga problematică a excepţiilor. Textul asigură o legală administrare a justiţiei, referindu-se la situaţii ulterioare sesizării instanţei judecătoreşti şi se înscrie în spiritul principiilor constituţionaoe de dreptate şi justiţie.

---

[1] V. M. Ciobanu, G. Boroi, “Drept procedural civil. Curs selective.Teste grilă.”, ed. a 3-a, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005, p. 240;

[2] M. Tăbârcă, “Drept procedural civil.”, vol. I, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 20005, p. 496;

[3] V. M. Ciobanu, G. Boroi, “Drept procesual civil. Curs selective”, op. cit., p. 240;

[4] V. M. Ciobanu, G. Boroi, “Drept procesual civil. Curs selective”, op. cit., p. 240;

[5] M. Tăbârcă, “Drept procedural civil.”, vol. I, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 20005, p. 437, CSJ. sic. civ., dec. nr. 1332/2000, Pandectele române nr. 1/2001, p. 128;

[6] a se vedea D. Radu, G. Popoescu, op. cit. în R.R.D. nr. 9/1987, p. 52;

[7] idem 256, p. 241;

[8] I. Leş, Codul de procedură civilă. Comentariu pe articole, op. cit., p. 428, V.M. Ciobanu, “Tratat …” op. cit., vol. II, p. 124-125. A se vedea Al. Bacaci, Excepţiile de procedură în procesul civil, op. cit. p. 44;

[9] V.M. Ciobanu, G. Boroi, op. cit., p. 241;

[10] art. 21 alin. 1 din Constituţie: “Orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime.”

[11] Art. 125 ali. 3: “Instanţele judecătoreşti”: Competenţa şi procedura de judecată sunt stabilite de lege.”

[12] I. Leş, “Codul de procedură civilă. Comentariu pe articole.” Ed. a 2-a, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005, p. 429;

Crysis Warhead

Lansat in exclusivitate pentru PC pe 16 septembrie, si dezvoltat de studiourile Crytek din Budapesta, Crysis Warhead se vrea un expansion pack cu o actiune paralela la cea  originala lansata cu un an in urma.

The hero

De data aceasta intram in pielea, sau mai bine zis in nanocostumul sergentului Sykes aka “Psycho” si incepem sa omoram si nord coreenii ramasi pe partea cealalta a insulei… . Daca am fost atenti la cutscene-urile din Crysis ar fi trebuit sa-l remarcam pe “Psycho”, daca nu… o  sa avem timp sa-l cunoastem mai bine.

The mission

Denumirea de Warhead nu este intamplatoare, ci are legatura cu un focos nucelar care se pare ca ar fi detinut nord coreeni.  Probabil furat din arsenalul de “distrugere in masa” pe care nu l-au gasit americanii in Irak…  🙂

Misiunea principala e sa capturam acel container ce contine focosul sau sa-l distrugem, dar bineinteles ca pentru o vreme uitam de asta avand pe cap grijile misiunilor marunte, intalnirilor surpriza si a situatiilor neprevazute…

The action

Cum de altfel nu se putea cei de la Crysis promit ca o sa avem parte de o actiune si mai intensa in Warhead.  Cei care vor sa caste gura si sa admire peisajele randate superb cu ajutorul Cryengine2 si sa nu fie deranjati de nord coreeni pot apela la cheat code-ul ai_IgnorePlayer = 1.

Avem parte de masini noi, explozii, VTOL-uri, extrateresti (puteau sa se mai lipseasca de ei), trenuri, subsoluri,  apa, gheaţa (not my favourite) si nord coreeni (KPA) cat cuprinde… toate acestea cu o desfasurare nici prea prea… nici foarte foarte…daca e sa ne gandim la durata de joc.

Pentru cei care se plang de durata jocului sa nu uite ca e vorba de un expansion pack care prin definitie nu incearca sa fie mai lung decat originalul. Totusi Warhead incearca sa ofere mai mult decat un expansion pack obisnuit daca nu prin inovatii (care nu sunt…), macar prin consistenta. ( este mai mult decat cu adevarat episodul 1 din Half Life 2, care se termina cand de abia creadeam ca am intrat in actiune)

A… sa nu uitam si de partea melodramatica unde  avem si cutscne-uri cu mai vechiul prieten O’neill, care ne ajuta pe parcursul misiunilor, si despre care aflam ca in trecut a picat testul de evaluare. (saracu…)

Galerie Warhead: (more to come)

Minimum, mainstream, gamer sau entushiast? (sau spune-mi cati bani ai bagat in calculator?)

Cei de la Crytek s-au gandit ca ar fi mai interesante urmatoarele denumirii: minimum in loc de low, mainstream in loc de medium, gamer in loc de high si entushiast in loc de very high.

CryEngine-ul 2 a fost “optimizat” si acum ne permite sa rulam oficial…cu setari Very High si sub DirectX 9. Dupa ce am rulat cateva benchmark-uri a aparut si inevitabil si intrebarea: “Asa… si unde e optimizarea?” Asta pentru ca frame-urile pe secunda sunt in cel mai bun caz la acelasi nivel cu cele din vechiul engine, daca nu mai rau. Cel putin timpii de incarcare a nivelelor sunt cu siguranta ceva mai lungi.

Framebuffer Crysis Warhead Benchmarking Tool

O denumire lunga pentru un program mic… e vorba de un bech tool foarte proaspat aproape identic in privinta interfetei cu mai vechiul Crysis Benchmark Tool.

Puteti downloada programul de aici.

Cateva cuvinte despre sistemul de test…  Placa video este un Radeon 4850 avand la comanda ultimele drivere Catalyst 8.8,  care nu sunt prea overclocking friendly asa ca am lasat placa la frecventele stock. Mai avem un procesor E2180@3Ghz (300×100) pus pe un Asrock 4CoreTwins P35, 2GB Kingmax@1000, Windows XP SP3 si un X-Fi platinum cu Dolby Digital Live activat.

Crysis Warhead benchmark tool

Framebuffer Crysis Warhead Benchmarking Tool este un mic utilitar de testare a performantei in Crysis Warhead.

Fata de predecesorul sau, cu care imparte aceiasi interfata – desi nu exista nicio legatura intre cele doua utilitare, FBWH are nevoie si de prezenta framework-ului .net 1.1 de la Microsoft pentru a functiona.

Un avantaj adus de FBWH sunt cele trei demo-uri (avanlache, ambush & frost) create de autor si care reflecta mai realist performantele placii video din moment ce testarea se face in game.

Some testing, cu participarea:

Radeon 4850 (625/1998)
Catalyst 8.8
E2180@3Ghz (300×100)
Asrock 4CoreTwins P35
2GB Kingmax DDR2@1000 (5-5-5-18)
Windows XP SP3
X-Fi platinum cu Dolby Digital Live activat

• Download

Procedura de ascultare a martorilor

Ascultarea reprezintă actul procedural prin care anumite persoane (învinuiţi, inculpaţi şi celelalte părţi, martori) cu privire la care există fie o certitudine, fie o presupunere că deţin informaţii în legătură cu infracţiunea sau făptuitorul acesteia, sunt chemate să dea relaţii sau explicaţii în faţa organelor judiciare penale.

Ascultarea martorilor reprezintă activitatea căreia i se consacră o mare parte din timp, un volum de muncă, reprezentând pentru organele judiciare o sursă importantă a informaţiilor necesare aflării adevărului. În principiu, orice persoană fizică poate fi martor în procesul penal, indiferent de starea fizică (orb, surd, mut) sau psihică, singur organul judiciar poate să decidă care persoane pot furniza date necesare pentru aflarea adevărului[1].

După stabilirea persoanelor care pot fi audiate ca martor, acestea pot fi chemate la organul de urmărire penală. Instanţa de judecată este obligată ca în stadiul cercetării judecătoreşti, să dispună audierea persoanele propuse de părţi ca martor, dacă proba este concludentă şi utilă. Actul prin care se cheamă o persoană în faţa organului de urmărire penală sau a instanţei de judecată este citaţia scrisă. Citarea se poate face şi prin notă telefonică sau telegrafică. Citaţiile se înmânează de agenţi anume însărcinaţi cu îndeplinirea acestei atribuţii sau prin mijlocirea serviciului poştal. Citaţia este individuală, iar când este cazul se menţionează orice elemente, date necesare pentru stabilirea adresei celui citat. Citaţia se semnează de cel care o emite.

Administrarea mijlocului de probă privind declaraţia martorului se declanşează, prin emiterea unei citaţii scrise, în care sunt cuprinse următoarele menţiuni:

• denumirea organului de urmărire penală sau a instanţei de judecată care emite citaţia, sediul său, data emiterii şi numărul dosarului;
• numele, prenumele celui citat, calitatea de martor şi indicarea obiectului cauzei;
• adresa celui citat trebuie să cuprindă în oraşe şi municipii- localitatea, judeţul, strada, numărul şi apartamentul în care locuieşte, iar în comune- judeţul, comuna şi satul;
• ziua, ora, luna, anul, locul de înfăţişare precum şi invitarea celui citat să se prezinte la data şi locul indicat, cu arătarea consecinţelor legale în caz de nerespectare.

Citaţia se înmânează personal, care va semna dovada de primire. Dacă prsoana citată nu vrea să primească citaţia, sau nu voieşte sau nu poate să semneze dovada de primire, agentul lasă citaţia celui citat, iar în caz de refuz de primire o afişează pe uşa locuinţei acestuia încheind proces verbal despre aceasta. Citaţia nu poate fi înmânată unui minor sub 14 ani sau unei persoane lipsite de uzul raţiunii. Dovada de primire a citaţiei trebuie să cuprindă numărul dosarului, denumirea organului de urmărire penală sau a instanţei de judecată care a emis citaţia, numele, prenumele şi calitatea persoanei citate, precum şi data pentru care este citată. Dovada  de primire trebuie să cuprindă de asemenea şi data înmânării citaţiei, numele, prenumele, calitatea şi semnătura celui ce înmănează citaţia, certificarea de către acesta a identităţii şi semnăturii persoanei căreia i s-a înmânat citaţia.

Evocarea faptelor reprezintă momentul final al proceselor memoriale şi constă în actualizarea legăturilor temporare sub forma celor două modalităţi de comunicare a experienţei anterioare, reproducerea şi recunoaşterea. Modul comun de obţinere a depoziţiilor îl constituie reproducerea orală care poate îmbrăca forma relatării libere a faptelor percepute precum şi forma răspunsurilor la întrebările adresate de organul judiciar. Reproducerea poate îmbrăca în subsidiar şi forma depoziţiei scrise personal de martor.

Ascultarea martorilor sub forma reproducerii orale, parcurge în desfăşurarea sa trei momente:

• stabilirea identităţii martorului şi discuţiile prealabile;
• relatarea liberă a faptelor;
• adresarea de întrebări şi ascultarea răspunsurilor.

Obligaţiile procesuale ale martorilor

Legea procesual penală a prevăzut pentru persoana chemată ca martor nu numai drepturi ci şi o serie de obligaţii.

În primul rând, persoana chemată în calitate de martor are obligaţia procesuală de prezentare – este obligată, conform prevederilor art.83 alin.1 Cod procedură penală, să se înfăţişeze la locul, ziua, ora arătate în citaţie în faţa organelor judiciare. Lipsa nejustificată a martorului de a se prezenta la data stabilită de organele judiciare se sancţionează cu amendă judiciară de la 250 lei la 5.000 lei, potrivit art.198 alineatul 2 Cod procedură penală, cu obligaţia însă din partea organelor judiciare ca acesta să fi fost legal citat. Amenda judiciară se aplică de organele de urmărire penală prin ordonanţă, iar de instanţa de judecată prin încheiere. Dacă din motive temeinice martorul nu s-a prezentat poate cere scutirea de amendă ori reducerea amenzii în termen de 10 zile de la comunicarea ordonanţei organului de urmărire penală ori a încheierii instanţei. În funcţie de motivele arătate, organul judiciar apreciază asupra scutirii sau reducerii cuantumului amenzii art.199 Cod procedură penală.

În situaţia în care neprezentarea martorului este justificată de imposibilitatea de a se prezenta pentru a fi ascultat, de exemplu o boală, stare de arest, organul de urmărire penală sau instanţa de judecată procedează la ascultarea acestuia la locul unde se află, cu excepţia cazurilor în care legea prevede altfel, conform dispoziţiilor art.86 alin.3 combinat cu art.74 Cod procedură penală.

Martorul, în ipoteza în care nu se prezintă nici după amendare va fi constrâns să se prezinte prin aducerea silită art.183 Cod procedură penală. Odată prezentat, martorul are obligaţia să facă declaraţii cu privire la faptele şi împrejurările la care este audiat. Este posibil ca martorul să refuze să facă declaraţii. Când persoana chemată ca martor refuză să facă declaraţii sub motivul că nu ştie nimic în cauză, deşi cunoaşte împrejurările esenţiale asupra cărora i s-a cerut să facă declaraţii, el comite infracţiunea de mărturie mincinoasă, prevăzută de art.260 Cod penal. Spre deosebire de învinuit sau inculpat, care, potrivit art.70 alin.2 Cod procedură penală, au dreptul de a nu face nici o declaraţie, martorul, dacă nu se prezintă, poate fi sancţionat cu amendă judiciară sau, potrivit  art.327 alin.5 Cod procedură penală, poate fi adus silit în vederea ascultării lui

Obligaţia de a depune ca martor este personală nefiind permisă reprezentarea.

Persoana chemată ca martor într-un proces penal este obligată să declare tot ceea ce cunoaşte cu privire la faptele sau împrejurările asupra cărora este întrebată, art.83 teza a-III-a Cod procedură penală.

Martorul are o îndatorire socială de a participa la aflarea adevărului într-o cauză penală, din acest motiv el are obligaţia să declare tot ce ştie, organele judiciare având dreptul de a cere oricărei persoane care are această calitate de martor prestarea mărturiei.

Declaraţiile martorilor au o importanţă deosebită atunci când ele constau în cunoştinţe dobândite personal direct cu propriile simţuri, de aceea el are obligaţia de a spune tot ce ştie. De asemenea şi cunoştinţele privitoare la săvârşirea unei infracţiuni care au fost dobândite indirect, din relatările făcute de alte persoane duc la obligaţia martorului de a le relata, putând fi folosite de organele judiciare ca probe indirecte. În situaţia în care martorul, deşi are cunoştinţe despre faptele cauzei refuză să fie ascultat ca martor, săvârşeşte fie infracţiunea de omisiune de a încunoştiinţa organele judiciare, prevăzută de art.265 Cod penal, fie infracţiunea de favorizare a infractorului, prevăzută art.264 Cod penal, după cum împrejurările pe care le cunoaşte dar, refuză să le declare, sunt în favoarea sau defavoarea inculpatului.

În activitatea de înfăptuire a justiţiei penale un rol important îl au martorii, declaraţiile lor sunt considerate mijloace de probă, contribuind astfel la aflarea adevărului şi în concret la rezolvarea, soluţionarea cauzei respective.

Martorul are obligaţia în aceste condiţii de a nu face afirmaţii mincinoase. Martorul când este ascultat de organele judiciare trebuie să-şi îndeplinească obligaţia cu bună-credintă, să contribuie efectiv la aflarea adevărului într-o cauză penală pe măsura posibilităţilor sale. Înainte de a fi ascultat, martorul depune jurământul, respectiv va rosti fraza: „Jur că voi spune adevărul şi nu voi ascunde nimic din ceea ce ştiu” art.85 alin.1 Cod procedură penală. Jurământul creează o solemnitate necesară actului procedural şi poate determina martorul să spună adevărul. După depunerea jurământului sau după rostirea formulei prevăzute de art.85 alin.5 Cod procedură penală, pentru cei care din motive de conştiinţă sau confesiune nu depun jurământul, se va pune în vedere martorului, dacă nu va spune adevărul săvârşeşte infracţiunea de mărturie mincinoasă.

Mărturia mincinoasă este prevăzută în art.260 Cod penal şi este definită ca “fiind fapta martorului, expertului, interpretului care face afirmaţii mincinoase, ori nu spune tot ce ştie privitor la împrejurările esenţiale asupra cărora a fost întrebat într-o cauză juridică.”[1] Infracţiunea de mărturie mincinoasă are un subiect activ martor, expert sau interpret, infracţiune săvârşită de cele mai multe ori de martor datorită în principal de faptul că declaraţiile acestora sunt printre cele mai frecvente mijloace de probă. Infracţiunea de mărturie mincinoasă poate consta şi în tăcerea martorului “omite a spune tot ce ştie” referitor la o împrejurare esenţială care are pondere în stabilirea adevărului şi prin consecinţă în soluţionarea justă a cauzei. Nu se poate vorbi de săvârşirea infracţiunii de mărturie mincinoasă, atunci când martorul refuză în mod explicit de a da declaraţii. În asemenea situaţie organele judiciare trebuie să găsească alte mijloace de probă necesare soluţionării cauzei penale. Organele judiciare sunt cele care trebuie să dovedească caracterul mincinos al mărturiei. Simplele contradicţii din declaraţiile unui martor sau interpretarea personală eronată a faptelor sau împrejurărilor nu trebuie să conducă imediat la săvârǎşirea infracţiunii de mărturie mincinoasă, ci trebuie coroborate cu celelalte mijloace de probă. Retragerea mărturiei mincinoase de către cel care săvârşeşte infracţiunea are efect asupra răspunderii penale. Sunt situaţii în care declaraţiile martorilor luate în faza de urmărire penală sunt retractate în faza de judecată; judecătorului îi revine sarcina de a aprecia asupra sincerităţii revenirii.

Având în vedere principiul oralităţii în faza de judecată judecătorul trebuie să nu înlăture numai declaraţia martorului făcută în faţa sa, pe care o consideră nesinceră, ci şi pe cea dată la organele de urmărire penală. Dacă s-ar lua în considerare numai declaraţia dată la urmărirea penală nu ar mai avea rost cercetarea judecătorească şi s-ar fi încălcat principiul oralităţii în aceste condiţii. Declaraţia dată la urmărirea penală poate fi folosită ca o probă complementară care alături de alte probe directe ajută la aflarea adevărului. În cazul în care martorul care a dat declaraţia la urmărirea penală a decedat, dispărut sau este incapabil de a mai depune declaraţia în faţa instanţei, judecătorul poate folosi declaraţia ca o simplă probă indirectă cu condiţia de a o pune în discuţia părţilor cu ocazia dezbaterilor. Mărturia mincinoasă se mai referă şi la experţi sau interpreţi nu numai la martori. Experţii pot fi chemaţi de organele judiciare pentru a da lămurire asupra rapoartelor pe care le-au întocmit. În cazul interpreţilor jurămânrul este obligatoriu art.128 alin.3 Cod procedură penală. Martorul nu are obligaţia de a informa organul judiciar din proprie iniţiativă.

Persoanele care au cunoştinţă despre săvârşirea unei infracţiuni, nu capătă calitatea de martor atâta vreme cât nu sunt chemate şi ascultate de organele judiciare potrivit procedurii indicate de lege. Obligaţiile generale de informare pe care le au persoanele în legătură cu săvârşirea de infracţiuni rămân în sfera obligaţiilor morale sau cetăţeneşti. Dacă prin informaţiile respective se sesizează un organ de urmărire penală, relatările au regimul juridic al denunţului sau al plângerii.

---

[1]Cornean Dumitru, “Drept procesual penal”, Editura Dacia Europa Nova, Lugoj, 2000, pg.180

Next Page »

© 2002 - 2026 pinzaru.ro · Modele acte · Contact & GDPR · Log in