• Home
• DOS
• Windows 101
• Tips
• News & Reviews

Drepturile procesuale ale martorilor

Legea procesual penală a stabilit ca martorul să beneficieze de anumite drepturi. În aceste condiţii, martorul chemat de către organul de urmărire penală ori de instanţa de judecată, are dreptul în primul rând, la restituirea cheltuielilor de transport, întreţinere, locuinţă şi alte cheltuieli necesare, prilejuite de chemarea sa – art.190 alin.1 Cod procedură penală. Prin intermediul Legii nr.281/2003 acest text de lege a fost modificat, astfel încât:

• martorul care este salariat are dreptul şi la venitul de la locul de muncă pe durata lipsei de la serviciu, absenţă pricinuită de chemarea la organul de urmărire penală sau instanţa de judecată.

Suma care reprezintă venitul de la locul de muncă se plăteşte de către angajatorul la care lucrează martorul.

• martorul care nu este salariat, dar are un venit din muncă, execută diferite munci pentru asigurarea traiului zilnic sau are afaceri private, este îndreptăţit să primească şi o compensare.

Sumele acordate se plătesc pe baza dispoziţiilor luate de organul care a dispus chemarea şi în faţa căruia s-a prezentat martorul, din fondul cheltuielilor judiciare special acordate. Astfel de cheltuieli se plătesc martorului imediat după înfăţişare.[1]

Organele judiciare au obligaţia ca după întrebările prealabile care i se pun martorului art.84 Cod procedură penală să îi aducă la cunoştinţă faptul că are dreptul atunci când nu este angajat cu contract de muncă, la sumele compensatorii pentru perioada cât a fost lipsit de a avea venituri din muncă. În situaţiile în care martorul nu-şi primeşte sumele cuvenite are dreptul de a se adresa cu plângere, potrivit art.275 şi 278 Cod procedură penală, procurorului care supraveghează activitatea organului de cercetare penală, respectiv prim-procurorului, împotriva măsurilor sau actelor efectuate de procuror la urmărirea penală.

Dacă cauza penală se află în faţa instanţei de judecată şi martorul prin hotărâre judecătorească nu şi-a primit cheltuielile judiciare cuvenite, poate declara apel sau recurs cu privire la aceste aspecte art.362 lit. e şi art.382² Cod procedură penală. Termenul de apel este de 10 zile, calea de atac poate fi exercitată după pronunţarea încheierii prin care s-a dispus asupra cheltuielilor judiciare şi cel mai târziu în 10 zile de la pronunţarea sentinţei prin care s-a soluţionat cauza. Judecarea apelului se face numai după soluţionarea cauzei, afară de cazul când procesul a fost suspendat. Termenul se recurs este de 10 zile, dacă legea nu dispune altfel.

Potrivit art. 68 alineatul 1 Cod procedură penală este oprit a se întrebuinţa violenţe, ameninţări ori alte mijloace de constrângere, precum şi promisiuni sau îndemnuri în scopul de a obţine probe. Prin această dispoziţie legală martorul „este apărat împotriva violenţelor sau ameninţărilor ori a altor mijloace de constrângere pentru a da declaraţii.”[2] Persoanele care reprezintă organele judiciare întrebuinţează promisiuni, ameninţări, violenţe faţă de un martor pentru obţinerea de declaraţii săvârşesc infracţiunea de cercetare abuzivă prevăzută de art. 266 alin.3 Cod penal şi se sancţionează cu închisoarea de la 1 la 5 ani. Legiuitorul a prevăzut în Codul penal pentru apărarea drepturilor martorului următoarele:

a) în art.261-261¹ , sancţiuni pentru cei care încearcă să determine o persoană prin constrângere sau corupere să dea declaraţii mincinoase într-o cauză penală, precum şi de a împiedica participarea într-o cauză penală a unui martor săvârşită prin violenţă, ameninţări sau prin orice alt mijloc de constângere îndreptat împotriva sa ori a soţului sau a unei rude apropiate se pedepseşte cu închisoarea;[3] (art.261 Cod penal prevede infracţiunea de încercare de a determina mărturia mincinoasă, infracţiune care împiedică înfăptuirea justiţiei);

b)  în art.267¹ , tortura, respectiv fapta prin care se provoacă unei persoane cu intenţie, o durere sau suferinţe puternice fizice sau psihice îndeosebi cu scopul de a obţine de la această persoană sau de la o persoană terţă informaţii sau mărturii, se pedepseşte cu închisoarea.

Legea procesuală penală, prin art.86 alin.3 raportat la art.71-74 Cod procedură penală acordă martorului, pe lângă aceste drepturi, de a cere consemnarea declaraţiei, iar dacă nu este de acord cu conţinutul acesteia, să refuze să o semneze.

Martorul are, de asemenea, dreptul de a refuza să răspundă la întrebările care nu au legătură cu cauza respectivă, potrivit art.86 Cod procedură penală. Potrivit art.86¹, introdus prin art.1 pct.45 din Legea nr.281/2003, martorul are dreptul la protecţia datelor de identificare. În situaţia în care există probe sau indicii temeinice că prin declararea identităţii reale a martorului sau a localităţii acestuia, a domiciliului sau a reşedinţei ar fi periclitată viaţa, integritatea corporală sau libertatea lui sau a altei persoane, martorului i se poate încuviinţa să nu declare aceste date, atribuindu-se o altă identitate sub care urmează să apară în faţa organului judiciar.

Dispoziţiile date de martorii ce au calitatea de soţ sau rude apropiate, se apreciază de către organul judiciar numai în măsura în care aceste depoziţii se coroborează cu celelalte probe administrate în cauza penală.

---

[1]Volonciu Nicolae,”Tratat de drept procesual penal.Partea generală”, volumul I, Editura Paideia, Bucureşti, 1993, pg.370.

[2]Păvăleanu Vasile, “Drept procesual penal”, volumul I, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2004, pg.321

[3]Paraschiv Carmen Silvia, “Drept procesual penal”, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2004, pg.205

Persoanele care nu sunt obligate să depună ca martor

Spre deosebire de persoanele care nu pot fi ascultate ca martori în procesul penal, sunt anumite categorii de persoane care pot fi ascultate ca martori numai dacă ele consimt acest lucru.

Conform prevederilor art.80 alineatul 1 Cod procedură penală „soţul şi rudele apropiate ale învinuitului sau inculpatului nu sunt obligate să depună ca martori.”Prin această reglementare referitoare la persoanele care nu sunt obligate să depună ca martori în procesul penal, legiuitorul a urmărit ocrotirea sentimentelor de afecţiune pe care soţul sau rudele apropiate ale învinuitului sau inculpatului le au faţă de acestea din urmă.

Calitatea “de soţ” trebuie să fie valabilă la momentul folosirii acestui mijloc de probă. De exemplu, căsătoria dintre soţi nu a fost desfăcută printr-o hotărâre judecătorească rămasă definitivă. În situaţia în care soţii sunt în curs de judecată într-un proces de desfacere a căsătoriei, organul judiciar cu ocazia întrebărilor prealabile trebuie să stabilească care sunt raporturile dintre soţi şi dacă hotărârea de divorţ se află sau nu în căile de atac.

Art.149 din Codul penal arată că „rude apropiate”  sunt ascendenţii şi descendenţii, fraţii şi surorile, copiii acestora precum şi persoanele devenite prin înfiere rude potrivit legii. Dispoziţiile din legea penală privind rudele apropiate se aplică şi în caz de înfiere cu efecte depline, persoane înfiate cât şi descendenţii acesteia şi în raport cu rudele fireşti. În caz de înfiere cu efecte restrânse aceste dispoziţii se aplică înfiatului cât şi descendenţilor acestuia. Sunt consideraţi “fraţi şi surori” cei care au un descendent comun, legăturile dintre fraţi şi surori sunt nu numai primare ci şi consanguine (tată comun) şi uterine (mamă comună).

Legea instituie expres în art. 80 alin. 2 din Codul de procedură penală obligaţia organelor judiciare de a aduce la cunoştinţa unor atare persoane chemate ca martori că au posibilitatea de a alege între a depune mărturie sau a refuza să depună ca martori, dată fiind calitatea lor. Această obligaţie a organului judiciar trebuie îndeplinită de îndată ce martorul a fost întrebat dacă este soţ sau rudă apropiată cu vreuna din părţi, în ce raporturi se află cu acestea, şi dacă a suferit vreo pagubă de pe urma săvârşirii infracţiunii. În situaţia în care martorul, soţ sau rudă apropiată cu învinuitul sau inculpatul a ales într-o cauză penală să depună mărturie, depoziţia sa trebuie să servească adevărului. Interesul superior al justiţiei are întâietate şi faţă de martorul care a ales singur să depună mărturie deşi el a fost avertizat de consecinţele pe care le-ar putea atrage depoziţiile mincinoase. Astfel, martorul poate deveni subiect al infracţiunii de mărturie mincinoasă, prevăzută de art.260 Cod penal. Persoana ce are o atare calitate din moment ce a consfinţit să depună ca martor, îi sunt aplicabile toate dispoziţiile din procedura penală privind drepturile şi obligaţiile martorilor. Aceste dispoziţii procesuale se referă numai la soţul şi rudele apropiate învinuitului sau inculpatului, nu şi la celelalte părţi din proces. În situaţia în care soţul sau ruda apropiată a inculpatului a refuzat să facă declaraţii şi totuşi a fost ascultată nu mai poate fi trasă la răspundere penală pentru mărturie mincinoasă, dacă nu spune adevărul. Declaraţia fiind obţinută contrar legii nu mai poate sta la baza hotărârii judecătoreşti.

Potrivit dispoziţiilor art. 81 Cod procedură penală, minorul poate fi ascultat ca martor[1]. Până la vârsta de 14 ani ascultarea lui se face în prezenţa unuia dintre părinţi ori a tutorelui sau a persoanei căreia îi este încredinţat minorul spre creştere şi educare. În scopul aflării adevărului, organele judiciare trebuie să recurgă la orice izvor de probă, drept pentru care şi minorii pot fi audiaţi numai că ascultarea lor se va ţine în primul rând de vârsta pe care o au.

Martorul minor ca şi în cazul majorului parcurge aceleaşi etape:

• pregătirea ascultării;
• identificarea persoanei;
• ascultarea propriu-zisă, adică relatarea liberă urmată de întrebări şi răspunsuri.

În audierea martorului minor organele judiciare trebuie să ţină cont de o serie de factori care pot influenţa declaraţia acestuia:

• vârsta, dezvoltarea sa fizică şi psihică;
• mediul din care provine (situaţia la învăţătură, cercul de prieteni, raporturile cu colegii);
• familia minorului, relaţiile părţi-copil, dacă familia e monoparentală (familie cu un singur părinte);
• alegerea persoanei care urmează să-l asiste pe martorul minor, pentru că trebuie să fie o persoană în care să aibă încredere.

Ascultarea martorului minor se poate face fie la sediul organului judiciar, fie în anumite împrejurări în mediul în care trăieşte, la şcoală. Termenul de citare trebuie să fie cât mai scurt pentru a se reduce posibilitatea de influenţare a minorului de persoane interesate în cauză. Până la vârsta de 14 ani martorul minor nu depune jurământ, însă i se atrage atenţia să spună adevărul. În funcţie de caracteristicile fiecărui caz în parte, organul judiciar va aprecia dacă respectiva depoziţie serveşte aflării adevărului, fiind utilă soluţionării cauzei.

Pentru dovedirea unor infracţiuni săvârşite în familie pot fi ascultaţi ca martori şi minorii sub 16 ani. Prin Legea nr.281/2003 s-a introdus în Codul de procedură penală art.86(4), care prevede că în cauzele privind infracţiunile de violenţă între membrii aceleaşi familii, instanţa poate dispune ca martorul sub 16 ani să nu fie audiat în şedinţa de judecată admiţându-se prezentarea unei audieri efectuate în prealabil prin înregistări audio-video în condiţiile art.86² alin.2, 4, 5 şi 7 Cod procedură penală.[2] Casetele video şi audio pe care a fost înregistrată declaraţia martorului, în original, sigilate cu sigiliul parchetului sau după caz al instanţei de judecată în faţa căreia s-a făcut declaraţia, se păstrază în condiţile legii. Luarea declaraţiilor martorilor, în aceste condiţii se face în prezenţa procurorului. Declaraţia martorului ascultat se înregistrează prin mijloace tehnice video şi audio şi se redă integral în formă scrisă

---

[1]Doltu Ioan,”Martorul în procesul penal”,Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2004, pg.59

[2] Legea nr.281/2003 privind modificarea codului de procedură penală, publicată în M.O.468 din 1.07.2003

Persoanele care nu pot fi ascultate ca martor

Dacă orice persoană care are cunoştinţe dobândite direct cu propriile simţuri despre fapte sau împrejurări privitoare la o cauză penală poate dobândi calitatea de martor, în Codul de pocedură penală se prevăd anumite incompatibilităţi, în sensul că persoana care este martor, să fie scutită de obligaţia de a depune declaraţie.

Prima categorie de persoane care nu pot fi audiate ca martor sunt cele obligate să păstreze secretul profesional. În temeiul art.79 Cod procedură penală persoana obligată să păstreze secretul profesional[1] nu poate fi ascultată ca martor cu privire la faptele şi împrejurările de care a luat cunoştinţă în exerciţiul profesiei, fără încuviinţarea persoanei sau unităţii faţă de care este obligată a păstra secretul profesional. Această interdicţie corespunde legii penale care încriminează fapta de divulgare a secretului de stat, serviciu şi al celui profesional în articolele 169, 196 şi respectiv 298 din Codul penal.

Prin secret profesional se înţelege secretul la care se referă legea penală, anume secretul de stat, de serviciu, şi cel al profesiei, deoarece persoanele care îl deţin au dobândit cunoaşterea lui din exerciţiul unei activităţi profesionale. Legea nu nominalizează sfera persoanelor obligate să păstreze secretul profesional, dar doctrina admite că în această categorie intră orice persoană fizică ce se află sub sub jurisdicţia legii penale române şi care îndeplineşte un serviciu public sau privat şi în virtutea căruia ia cunoştinţă de anumite date ori informaţii care constituie secrete de stat, de serviciu sau profesionale. Interdicţia pentru secretul profesiei, medici, farmacişti, avocaţi, notari, arhitecţi, preoţi este determinată de interesul încrederii cetăţenilor în discreţia persoanelor cărora îl încredinţează, pentru secretul de stat şi de serviciu interesul de a fi păstrat chiar faţă de justiţie se justifică prin apărarea unor importante valori sociale[2]. Divulgarea unor secrete pe care o persoană le deţine în virtutea profesiei, ar putea aduce grave prejudicii materiale sau morale unor persoane cât şi provocarea neîncrederii în exercitarea unor profesii. În cazul nerespectării acestei dispoziţii legale, persoana care divulgă fără drept anumite date care i-au fost încredinţate sau de care a luat cunoştinţă în virtutea profesiei, săvârşeşte infracţiunea de divulgare a secretului profesional prevăzută în art.196 alin.1 Cod penal.

Termenul de profesie se referă la ocupaţia, la îndeletniciri cu caracter permanent pe care o exercită în baza unei calificări corespunzătoare. În virtutea profesiei pe care o exercită avocaţii, medicii, preoţii pot afla informaţii despre aspectele particulare din viaţa unei persoane, cum sunt cele referitoare la sănătate, situaţia financiară, situaţia familială, sau viciile persoanei în cauză. Dacă persoana fizică sau juridică fie de drept privat, fie de drept public faţă de care martorul este obligat să păstreze secretul încuviinţează divulgarea secretului, atunci încetează, în temeiul art.79 alineatul 1 Cod procedură penală, obligaţia de a păstra secretul şi persoana astfel dezlegată de secretul profesional poate fi audiată ca martor. În practică s-a considerat că nu mai este necesară încuviinţarea pentru anumite date, informaţii în virtutea profesiei dacă aceste aspecte erau deja publice, de notorietate. Persoana care este obligată să păstreze secretul profesional poate fi ascultată ca martor şi fără încuviinţarea persoanei sau unităţii în anumite cazuri prevăzute de lege. În situaţia în care secretul constă în date sau informaţii referitoare la săvârşirea unor infracţiuni contra siguranţei statului prevăzute în art.170 Cod penal – nedenunţarea – există obligaţia de a divulga asemenea cazuri. Această situaţie se întâlneşte şi atunci când s-ar afla despre săvârşirea unor infracţiuni grave de omor, tâlhărie, delapidare prevăzute de art. 262 Cod penal.

În concluzie, interesul public al descoperirii adevărului în materie penală trebuie să primeze oricărui interes particular atunci când este vorba de săvârşirea unei infracţiuni. Pentru a opera interdicţia se cere condiţia ca faptele sau împrejurările pentru a căror relatare este ascultat martorul, să fie cunoscute din exerciţiul profesiei sau al serviciului, însă dobândirea acestor cunoştinţe din alte surse nu împiedică ascultarea. Astfel, un avocat nu poate fi audiat ca martor despre faptele încredinţate lui de persoana căreia îi acordă asistenţă juridică, dar dacă aceste fapte le-a perceput în afara exerciţiului profesiei, avocatul poate fi ascultat ca martor asupra acestor fapte. Potrivit art. 79 alineatul 2 Cod procedură penală „calitatea de martor are întâietate faţă de calitatea de apărător, cu privire la faptele şi împrejurările pe care acesta le-a cunoscut înainte de a deveni apărătorul sau reprezentantul vreuneia dintre părţi”. Această întâietate ar trebui să existe şi la alte persoane de exemplu judecător, procuror care au cunoscut fapte sau împrejurări înainte de a veni cauza spre judecare în faţa autorităţii din care fac parte.

A doua categorie de persoane care nu pot fi ascultate ca martor în cauza penală, sunt cele care au calitatea de părţi. În procesul penal la stabilirea adevărului pot contribui şi declaraţiile părţii vătămate, părţii civile sau părţii responsabile civilmente. Declaraţiile părţilor pot aduce elemente de fapt cu privire la fapta comisă, modul de comitere a faptei, la persoana făptuitorului sau urmările faptei. Având poziţia procesuală de părţi, aceasta este incompatibilă cu cea de martor, întrucât nimeni nu poate fi martor în propria sa cauză: “nemo testis ideoneus in re seva”. Art. 82 din Codul de procedură penală prevede că „persoana vătămată poate fi ascultată ca martor, dacă nu este constituită parte civilă în cauză sau nu participă în proces ca parte vătămată”[3]. Astfel, incapacitatea părţilor de a fi chemate ca martori este limitativă, în sensul că persoanele care şi-au pierdut calitatea de părţi în cauză pot fi ascultate ca martori. În practică, s-a menţionat că nici o dispoziţie legală nu interzice într-o cauză de luare de mită audierea ca martor a mituitorului atunci când acesta este scos din cauză pentru motivele de nepedepsire prevăzute de lege. Audierea ca martor a persoanei vătămate nu poate avea loc după ce s-a constituit parte civilă şi a renunţat la despăgubiri dar a continuat să participe în proces ca parte vătămată. Legea procesuală nu a prevăzut vreo incapacitate de a fi ascultate persoanele cu antecedente penale, chiar dacă anterior au săvârşit infracţiunea de mărturie mincinoasă.

Art. 403 alineatul 2 Cod procedură penală prevede şi o excepţie, respectiv aceea potrivit căreia nu pot fi ascultaţi ca martori în cauza supusă revizuirii: martorul, expertul sau interpretul care au săvârşit infracţiunea de mărturie mincinoasă prevăzută de art.260 Cod penal, în cauza a cărei revizuire se cere şi un membru al completului de judecată, procurorul ori persoana ce a efectuat acte de cercetare penală, care a comis o infracţiune în legătură cu cauza a cărei revizuire se cere.

Dacă partea vătămată a fost ascultată totuşi în calitate de martor, declaraţia sa poate fi valorificată ca mijloc de probă în măsura în care se coroborează cu fapte sau împrejurări care să rezulte din ansamblul probelor existente la dosar.

---

[1] Theodoru Grigore, “Drept procesual penal. Partea generală”, Editura Cugetarea, Iaşi, 2007, pg.345

[2] Apetrei Mihai, “Drept procesual penal”, Editura Victor, Bucureşti, 2004, pg.239

[3]Neagu Ion, ” Tratat de drept procesual penal”, Editura Global Lex, Bucureşti, 2007, pg.361

Blu-ray, adica raza albastra…

Nevoia de spatiu

Conceputul de disc optic de densitate foarte mare si cu o capacitate de stocare pe masura nu este unul nou.  Chiar dacă reprezenta o tehnologie de top la momentul lansarii pe piata, in 1996, DVD-ul nu oferea spaţiu suficient de stocare pentru conţinutul video de inaltă densitate. În aceste condiţii încă din anul 1998 Sony, Philips şi Pionner au inceput lucrul la ceea ce azi s-a concretizat în formatul blu-ray. Primele unităţi optice compatibile blu-ray au aparut pe piaţă în anul 2006 sub forma unor bluray playere.

Utilizare

Principala utilizare a discurilor blu-ray este in momentul de faţă este cea de mediu de stocare pentru filmele de înaltă definiţie, si pentru distributia jocurilor pe consolele Play Station 3. Ca mediu de stocare pentru utilizatorii obisnuiti discurile blu-ray inca nu sunt foarte populare datorita preturilor in special pentru discurile inscriptibile.

Capacitate de stocare

La fel cum DVD-urile au adus o capacitate de stocare de aproximativ 6 ori mai mare decat ultraraspanditul Compat Disc (CD), discurile blu-ray (BD) vin cu o capacitate de stocare de aproximativ 6 ori mai mare decat cea a unui DVD obisnuit. Totul pe aceiasi suprafara standard de 12CM.

Tip	Marime	Capcitate single	Capacitate Dual layer
Disc standard	12 cm, single sided	25 GB (23.28 GiB)	50 GB (46.56 GiB)
Disc mini	8 cm, single sided	7.8 GB (7.26 GiB)	15.6 GB (14.53 GiB)

Capacitatea de stocare a fost marita folosindu-se o reteta deja consacrata: reducerea distanteleor dintre piste si a marimii pit-urilor.

Spre deosebire de CD-uri si DVD-uri care sunt citite cu ajutorul unei raze laser de culoare rosie, tehnologia blu-ray se bazeaza pe o raza de culoare… ia ghiciti… albastra… (de unde si denumirea)

O alta noutate adusa de discurile blu-ray este rezistenta mai buna la zgarieturi datorita aplicarii unui strat special polimeric ce acopera suprafata de stocare si care o sa tina o vreme preturile destul de ridicate. Aceasta supra protectie a aparut datorita pozitionarii stratului de inregistrare mult mai aproape de fata citibila a discului. Un CD spre exemplu are pozitionat stratul de stocare la o adancime de 1mm fata de un disc bluray.

1X = 4.5MB/s

Da un in cazul unui CD un 1X echivaleaza cu 150KB/s, iar in cazul unui DVD un X echivaleaza cu 1.38MB/s discurile blu-ray au ridicat standardul la 4.5MB pe secunda.

	Rata de transfer		Timp de scriere a unui disc blu-ray(minute)
	Mbit/s	MB/s	Single Layer	Dual Layer
1×	36	4.5	90	180
2×	72	9	45	90
4×	144	18	23	45
6×	216	27	15	30
8×	288	36	12	23
12×*	432	54	8	15

*Teoretic, pe piata inca nu exista unitati capabile sa atinga aceasta viteza

Blu-ray si continutul video HD (High Definition)

Continutul video de inalta definitie necesita un suport de stocare de inalta densitate… cu o capacitate de stocare pe masura. O imagine statica la rezolutie standard presupune prezenta a 300 de mii de pixeli (640×480) pe cand una de inalta definitie presupune prezenta a doua milioane de pixeli (1920×1080). Asadar este necesara o cantitate destul de mare de  date date daca dorim continut de inalta defintie.

In prezent ne putem bucura de peste 3500 de titluri in format bluray. Daca la inceput aveau privilegiul de a fi lansate si in varianta blu-ray doar titluri de prima-mana sau block-bustere, astazi sunt lansate pe blu-ray ultimele noutati dar si titluri mai vechi cu… sau fara pretentii.

Puteti verifica disponibilitatea unui titlu aici:

Blu-ray vs HD-DVD

La fel ca in anii ’80 cand a avut loc razboiul formatelor video casetelor, standardul VHS (dezvoltat de JVC) impunandu-se in dauna standardului Betamax (dezvoltat de Sony), acum formatul Blu-ray a avut un rival de seama si anume formatul HD-DVD.

Formatul HD-DVD a fost proiectat de catre Toshiba ca un succesor al DVD-ului actual, si a avut ca principal sustinator pe Microsoft. Capacitatea de stocare mai redusa de numai 15GB in varianta standard si de 30GB in varianta dual layer precum si numele grele din alianta blu-ray1 au facut din formatul HD-DVD unul abandonat oficial la mijlocul anului 2008.

Avand in spate pe gigantul japonez Sony formatul blu-ray s-a impus si datorita milioanelor de console PlayStation 3 care sunt echipate in mod standard cu unitate optică de tip BD-ROM. In Europa primele 100.000 de console PS3 au beneficiat la lansare (primavara 2007) si de filmul James Bond – Casino Royale, pe blu-ray desigur.

Razboiul Blu-ray vs HD-DVD…

1. Din alianta blu-ray fac parte: Apple, Dell, Hewlett-Packard, Hitachi, LG Electronics, Mitsubishi Electric, Panasonic (Matsushita Electric), Pioneer, Philips, Samsung Electronics, Sharp, Sony Corporation, Sun, TDK, Thomson, Twentieth Century Fox, Walt Disney Motion Pictures Group / Walt Disney Studios Home Entertainment, Warner Bros. Entertainment. [↩]

PRELUCRARE IN LOHN, Contract de

I. PARTILE CONTRACTANTE

1.1. S.C. ………………………………………………………………………………………… S.N.C./S.C.S./S.A./S.R.L., cu sediul social in (localitatea) ……………………., str. ……………………………………. nr. ………………., bloc …………., scara ……….., etaj …….., apartament ……., judet/sector …………………………………, inregistrata la Oficiul Registrului Comertului ………………………………….., sub nr. ……………………. din ……………………….., cod fiscal nr. ……………………….. din …………………………….., avand contul nr. ………………………………………………, deschis la ………………………………………………, existand si functionand potrivit legislatiei statului …………………, reprezentata de ………………………………….., cu functia de ……………………………………………., cetatean …………………………….., posesor act de identitate/pasaport ………………………………………., in calitate de producator, si

1.2. S.C. ………………………………………………………………………………………… S.N.C./S.C.S./S.A./S.R.L., cu sediul social in (localitatea) ……………………….., str. ………………………………………… nr. ………., bloc …………., scara ……….., etaj …….., apartament ……., judet/sector …………………………………, inregistrata la Oficiul Registrului Comertului …………………………………., sub nr. …………………….. din ……………………………, cod fiscal nr. …………………………… din ………………………, avand contul nr. …………………………………………., deschis la …………………………………………………., existand si functionand potrivit legislatiei statului …………………., reprezentata de …………………………………., cu functia de ……………………………………, cetatean ………………………………………, posesor act de identitate/pasaport ………………………………………., in calitate de beneficiar,

au convenit sa incheie prezentul contract de prelucrare in lohn, in urmatoarele conditii:

II. OBIECTUL CONTRACTULUI

2.1. Prin prezentul contract, beneficiarul se angajeaza sa puna la dispozitia producatorului materii prime si materiale, cu scopul de a fi prelucrate corespunzator cu documentatia si prescriptiile tehnice pe care beneficiarul le pune la dispozitia producatorului.

2.2. Se vor produce, pe baza de lohn, produsul/produsele finite: ………………………………………………. ……………………………………………………………………………………………………

III. DURATA CONTRACTULUI

3.1. Contractul se incheie pe o durata de …………. ani, incepand cu data de ……………………. pana la data de ……………………… .

3.2. Partile contractante pot conveni prelungirea prezentului contract prin incheierea in scris a unui act aditional, semnat de ambele parti contractante.

IV. PRETUL CONTRACTULUI

4.1. Valoarea prezentului contract este de …………. USD/lei, suma ce ii revine producatorului. (Aceasta valoare se obtine astfel: pretul x total unitati = valoarea contractului) .

4.2. Pretul – contravaloarea operatiunii de productie este de …………. USD/lei pe unitate de produs finit EXW. INCOTERMS 1990. In pret se vor introduce atat operatiunile de prelucrare, cat si toate cheltuielile plus beneficiul producatorului, toate acestea formand obiectul fisei, anexa nr. 1 la prezentul contract.

V. MODALITATI DE PLATA

5.1. Beneficiarul se obliga sa plateasca producatorului in …………………. zile de la semnarea contractului, …………. % la vedere, contra garantie bancara sau ipoteca, prin care se va acoperi atat valoarea avansului, cat si valoarea materialelor livrate de beneficiar, platibil in …………. zile de la data semnarii contractului.

5.2. Beneficiarul va plati producatorului …………. % la livrare contra factura, certificat de calitate si documente de transport, documente ce descarca si garantia bancara, platibili la livrare prin acreditiv irevocabil, transferabil, deschis la Banca …………., platibil si incasabil in ……………….. .

5.3. Daca plata se face in natura, producatorul va retine o parte, echivalentul a …………. %, din materiile prime si materialele primite spre prelucrare.

VI. OBLIGATIILE PARTILOR CONTRACTANTE

6.1. Obligatiile producatorului sunt urmatoarele:

1. sa asigure toate aprobarile necesare privind importul materiilor prime, materialelor, pieselor brute, accesoriilor, trimise spre prelucrare pentru indeplinirea obiectului prezentului contract;
   
2. sa asigure exportul produselor finite catre beneficiar sau catre un mandatar ori imputernicit al acestuia;
   
3. sa respecte prescriptiile tehnice, documentatia, schitele, proiectele si desenele puse la dispozitie de catre beneficiar;
   
4. sa respecte termenele de livrare, stabilite de comun acord cu beneficiarul, conform anexei nr. 1 la prezentul contract, pentru produsele rezultate din prelucrare;
   
5. sa asigure mijloacele de transport corespunzatoare efectuarii livrarii produselor finite, pe costul si pe cheltuiala beneficiarului (in cazul in care aceste cheltuieli nu au fost incluse in pretul operatiunii de lohn);
   
6. sa asigure un ambalaj corespunzator, care sa protejeze marfa pe parcursul transportului, de la producator si pana la beneficiar si care sa nu incarce costul transportului;
   
7. sa asigure, pentru produsele care prin natura lor se livreaza fara ambalaj, transportul in mijloace adecvate, care sa nu le afecteze calitatea si cantitatea;
   
8. sa respecte cantitatea, pentru fiecare livrare, stabilita in anexa nr. 2 la prezentul contract;
   
9. sa respecte parametrii tehnici si de calitate, in procesul de productie, descrisi in anexa nr. 3 la prezentul contract;
   
10. sa accepte dreptul de control sau supravegherea permanenta din partea beneficiarului a intregului proces de prelucrare.
    
11. alte obligatii care revin producatorului: ………………………………………………………………………. …………………………………………………………
    

6.2. Obligatiile beneficiarului sunt urmatoarele:

1. se obliga sa trimita in termen de …………… zile materiile prime, materialele pentru procesul de productie;
   
2. se obliga, in termen de …………… zile, sa asigure producatorului documentatia, schitele, proiectele si desenele dupa care vor fi executate produsele;
   
3. sa asigure producatorului un avans de …………… USD/lei, pentru a putea permite acestuia sa organizeze si sa efectueze operatiunea de productie;
   
4. sa accepte instituirea dreptului de gaj al producatorului asupra bunurilor primite spre prelucrare, ca o garantie a platii preturilor prelucrarii;
   
5. asigurarea platii potrivit clauzelor din prezentul contract;
   
6. sa asigure asistenta de specialitate producatorului pe tot parcursul operatiunii de prelucrare in lohn;
   
7. sa suporte toate cheltuielile legate de licente de import, plata de taxe etc., pentru tarile unde va fi livrata marfa;
   
8. sa asigure plata asigurarilor si a transportului;
   
9. alte obligatii care incumba beneficiarului: ………………………………………………………………….. ……………………………………………………………………………………..
   

VII. GARANTII

7.1. Producatorul garanteaza produsele conform termenelor de garantie stipulate in anexele 1-3 la prezentul contract.

7.2. Pentru produsele la care contractul nu acorda un termen de garantie, producatorul va elibera un certificat de calitate sau un buletin de analiza, in functie de natura produsului.

7.3. In perioada de garantie, producatorul continua sa fie raspunzator pentru remedierea defectiunilor, chiar daca transferarea riscurilor de la producator la beneficiar a avut deja loc, prin livrarea marfii.

VIII. ALTE CLAUZE ASUPRA CARORA CONVIN PARTILE

8.1. Preturile si termenele de livrare, prevazute de prezentul contract, pot fi renegociate de catre parti, pentru fiecare lot de produse finite, dar nu mai tarziu de ……….. zile inainte de terminarea lotului anterior.

8.2. In acest scop, partile contractante vor incheia un act aditional la prezentul contract.

IX. INVALIDAREA PARTIALA

9.1. Rezilierea totala sau partiala a clauzelor contractului nu are nici un efect asupra obligatiilor deja scadente intre parti.

9.2. Prevederile alineatului precedent nu sunt de natura sa inlature raspunderea partii care, din vina sa, a determinat incetarea contractului.

X. DIVIZAREA CONTRACTULUI

10.1. In cazul in care una sau mai multe clauze ale prezentului contract vor fi declarate nule, clauza/clauzele valide isi vor produce, in continuare, efectele, cu exceptia cazurilor in care clauza/clauzele anulate reprezinta o obligatie esentiala.

10.2. In conditiile prevazute la alineatul precedent sunt considerate esentiale urmatoarele obligatii: ………………………………………………………………………………………….. *).

XI. RENUNTAREA LA DREPTURI

11.1. Faptul ca (una dintre parti) ………………………….. nu insista pentru indeplinirea stricta a clauzelor prezentului contract sau nu-si exercita vreuna dintre optiunile la care are dreptul in baza prezentului contract nu inseamna ca renunta la drepturile pe care urmeaza sa le dobandeasca in temeiul prevederilor sale.

XII. CESIUNEA CONTRACTULUI

12.1. Partile contractante nu vor putea cesiona drepturile si obligatiile prevazute de prezentul contract unei terte persoane fara acordul expres, dat in scris de cedent.

12.2. Acordul prevazut la alineatul precedent trebuie comunicat de cesionar in termen de …………….. zile de la data cand cedentul i-a cerut acest acord; in caz contrar se prezuma ca cesionarul nu a consimtit cesiunea contractului.

XIII. FORTA MAJORA

13.1. Nici una dintre partile contractante nu raspunde de neexecutarea la termen sau/si de executarea in mod necorespunzator – total sau partial – a oricarei obligatii care ii revine in baza prezentului contract, daca neexecutarea sau executarea necorespunzatoare a obligatiei respective a fost cauzata de forta majora, asa cum este definita de lege.

13.2. Partea care invoca forta majora este obligata sa notifice celeilalte parti, in termen de ……………… (zile, ore), producerea evenimentului si sa ia toate masurile posibile in vederea limitarii consecintelor lui.

13.3. Daca in termen de ……………… (zile, ore) de la producere, evenimentul respectiv nu inceteaza, partile au dreptul sa-si notifice incetarea de plin drept a prezentului contract fara ca vreuna dintre ele sa pretinda daune-interese.

XIV. CLAUZA PENALA

14.1. In cazul in care beneficiarul nu va livra producatorului materiile prime, materialele, conform termenului contractual, beneficiarul va plati producatorului penalitati de ……….. % pe zi de intarziere, din valoarea contractului, in primele ……….. zile, iar in urmatoarele ……….. zile, ……….. % pe zi din valoarea acestuia.

14.2. In cazul nerespectarii celor mentionate la pct. 14.1., in termen de ……….. zile, inauntrul caruia se percep penalitati, producatorul are dreptul sa denunte contractul din culpa beneficiarului si sa solicite daune in functie de pagubele ce i-au fost produse.

14.3. In cazul in care producatorul nu-si respecta obligatiile contractuale, acesta va plati beneficiarului penalitati de ……….. % pe zi de intarziere din valoarea contractului, in primele ……….. zile, ……….. % pe zi de intarziere, in urmatoarele zile, din valoarea acestuia.

14.4. Pentru nerespectarea prevederilor pct. 14.3., in termen de ……….. zile, beneficiarul are dreptul sa denunte contractul din culpa producatorului si sa solicite daune in functie de pagubele ce i-au fost produse.

XV. CLAUZA DE CONFIDENTIALITATE

15.1. Partile se obliga sa pastreze confidentialitatea datelor, informatiilor si documentelor pe care le vor detine ca urmare a executarii clauzelor prezentului contract, potrivit prevederilor angajamentului, anexa nr. …….. .

15.2. Partile contractante, de comun acord, convin sa nu impiedice si/sau sa nu intre in alte combinatii care ar putea intarzia pe una dintre parti la realizarea obiectivelor prezentului contract.

XVI. NOTIFICARI

16.1. In acceptiunea partilor contractante, orice notificare adresata de una dintre acestea celeilalte este valabil indeplinita daca va fi transmisa la adresa/sediul prevazut in partea introductiva a prezentului contract.

16.2. In cazul in care notificarea se face pe cale postala, ea va fi transmisa, prin scrisoare recomandata, cu confirmare de primire (A.R.), si se considera primita de destinatar la data mentionata de oficiul postal primitor pe aceasta confirmare.

16.3. Daca notificarea se trimite prin telex sau telefax, ea se considera primita in prima zi lucratoare dupa cea in care a fost expediata.

16.4. Notificarile verbale nu se iau in considerare de nici una dintre parti, daca nu sunt confirmate, prin intermediul uneia dintre modalitatile prevazute la alineatele precedente.

XVII. SOLUTIONAREA LITIGIILOR

17.1. In cazul in care rezolvarea neintelegerilor nu este posibila pe cale amiabila, ele vor fi supuse spre solutionare Curtii de Arbitraj Comercial International de pe langa Camera de Comert si Industrie a Romaniei, conform regulamentului sau.

XVIII. INCETAREA CONTRACTULUI

18.1. Prezentul contract inceteaza de plin drept, fara a mai fi necesara interventia unui/unei tribunal arbitral/instante judecatoresti, in cazul in care una dintre parti:

• nu isi executa una dintre obligatiile esentiale enumerate la pct. …………., din prezentul contract;
  
• este declarata in stare de incapacitate de plati sau a fost declansata procedura de lichidare (faliment) inainte de inceperea executarii prezentului contract;
  
• cesioneaza drepturile si obligatiile sale prevazute de prezentul contract fara acordul celeilalte parti;
  
• isi incalca vreuna dintre obligatiile sale, dupa ce a fost avertizata, printr-o notificare scrisa, de catre cealalta parte, ca o noua nerespectare a acestora va duce la rezolutiunea/rezilierea prezentului contract.
  

sau

• in termen de …….. zile de la data primirii notificarii prin care i s-a adus la cunostinta ca nu si-a executat ori isi executa in mod necorespunzator oricare dintre obligatiile ce-i revin.
  

18.2. Partea care invoca o cauza de incetare a prevederilor prezentului contract o va notifica celeilalte parti, cu cel putin ……… zile inainte de data la care incetarea urmeaza sa-si produca efectele.

18.3. Rezilierea prezentului contract nu va avea nici un efect asupra obligatiilor deja scadente intre partile contractante.

18.4. Prevederile prezentului capitol nu inlatura raspunderea partii care in mod culpabil a cauzat incetarea contractului.

XIX. CLAUZE FINALE

19.1. Modificarea prezentului contract se face numai prin act aditional incheiat intre partile contractante.

19.2. Prezentul contract, impreuna cu anexele sale care fac parte integranta din cuprinsul sau, reprezinta vointa partilor si inlatura orice alta intelegere verbala dintre acestea, anterioara sau ulterioara incheierii lui.

19.3. In cazul in care partile isi incalca obligatiile lor, neexercitarea de partea care sufera vreun prejudiciu a dreptului de a cere executarea intocmai sau prin echivalent banesc a obligatiei respective nu inseamna ca ea a renuntat la acest drept al sau.

19.4. Prezentul contract a fost incheiat intr-un numar de …………… exemplare, din care ……………….. astazi ……………………., data semnarii lui.

PRODUCATOR,

REPREZENTANTI LEGALI,

BENEFICIAR,

REPREZENTANTI LEGALI,

____________

*) Ex: obligatia vanzatorului de a livra produsele, obligatia cumparatorului de a plati pretul.

Anexa

ANGAJAMENT

Prezentul angajament pentru pastrarea confidentialitatii datelor, informatiilor si documentelor a fost incheiat intre ………………………………… si ………………………………………. si este conex contractului incheiat intre acestea si inregistrat sub nr. …………., din ……………………. .

I. Obiect

1.    Informatiile pe care le obtine (numele persoanei fizice sau, dupa caz, juridice) ……………………………………………………………………. ca efect al executarii contractului sus-mentionat sunt strict confidentiale.

2.    Sunt confidentiale urmatoarele informatii:

1. situatia financiara;
   
2. proiectele de afaceri;
   
3. produsele nelivrate pietei;
   
4. procesele de fabricatie;
   
5. licentele sau brevetele de inventii;
   
6. alte informatii care reprezinta pozitia pe piata a (numele/denumirea) ………………………………..
   

3.    De asemenea, sunt confidentiale si urmatoarele documente care s-au pus sau se vor pune la dispozitia (numele, denumirea) ……………………………………………………………………………………….. .

II. Sfera circulatiei informatiilor

4.    (numele/denumirea) …………………………………………………………………poate dezvalui informatii sau poate pune la dispozitie documente dintre cele mentionate la pct. 2 sau 3 numai persoanelor implicate in executarea clauzelor contractului sus-mentionat.

5.    Persoanele implicate in executarea contractului, respectiv managerii, contabilii, consilierii juridici si alte categorii de persoane, nu vor putea dezvalui informatiile confidentiale, cu exceptia cazului in care (numele/denumirea) …………………………………………………………………………………………….. aproba in scris aceasta posibilitate.

6.    (numele/denumirea) …………………………………………………………. va folosi informatiile numai in scopul luarii unor decizii cu privire la executarea contractului sus-mentionat, fiind tinute sa nu le utilizeze in nici un alt scop.

III. Durata angajamentului

7.    Durata prezentului angajament este …………………………….., in afara de cazul in care una dintre parti notifica in scris celeilalte incetarea lui inainte de termen.

8.    Notificarea prevazuta la pct. 7 trebuie sa fie facuta cu ………… zile inainte de a deveni efectiva hotararea, dar nu mai mult de ultima zi a duratei prezentului angajament.

IV. Sanctiuni pentru nerespectarea angajamentului

9.    Partea care incalca prevederile prezentului angajament se obliga la plata unor despagubiri astfel: …………………………………………………………………………………… .

10.    Exonereaza de raspundere urmatoarele situatii:

1. daca informatiile erau cunoscute inainte de a fi fost obtinute de la …………………………….;
   
2. informatia a fost primita dintr-o sursa neconfidentiala;
   
3. dezvaluirea informatiei s-a facut dupa ce s-a primit acordul scris pentru aceasta;
   
4. informatia era de circulatie publica la data dezvaluirii ei;
   
5. ………………………………………. a fost obligata in mod legal sa dezvaluie informatia.
   

V. Incetarea angajamentului

11.    Incetarea angajamentului are loc la incheierea duratei lui.

12.    La data incetarii lui, informatiile prevazute la pct. 2 si 3 nu mai au caracter confidential, cu toate consecintele ce decurg din aceasta.

Prezentul angajament s-a incheiat in ……….. exemplare, din care ……………., astazi ……………. .

SEMNATURILE PARTILOR

Ordonanţă nr. 26/2000, Ordonanta nr. 26/2000 cu privire la asociatii si fundatii, cu modificarile introduse de Legea nr. 246/2005

Guvernul României

Ordonanţă nr. 26/2000 cu modificarile introduse de Legea nr. 246/2005

În temeiul dispoziţiilor art. 107 alin. (1) şi (3) din Constituţia României şi ale art. 1 lit. S pct. 2 din Legea nr. 206/1999 privind abilitarea Guvernului de a emite ordonanţe,

Guvernul României emite următoarea ordonanţă:

CAPITOLUL I
Dispoziţii generale

Art. 1. – (1) Persoanele fizice şi persoanele juridice care urmăresc desfăşurarea unor activităţi de interes general sau în interesul unor colectivităţi ori, după caz, în interesul lor personal nepatrimonial pot constitui asociaţii ori fundaţii în condiţiile prezentei ordonanţe.

(2) Asociaţiile şi fundaţiile constituite potrivit prezentei ordonanţe sunt persoane juridice de drept privat fără scop patrimonial.

(3) Partidele politice, sindicatele şi cultele religioase nu intră sub incidenţa prezentei ordonanţe.

Art. 2. – Prezenta ordonanţă are ca scop crearea cadrului pentru:

a) exercitarea dreptului la liberă asociere;

b) promovarea valorilor civice, ale democraţiei şi statului de drept;

c) urmărirea realizării unui interes general, local sau de grup;

d) facilitarea accesului asociaţiilor şi fundaţiilor la resurse private şi publice;

e) parteneriatul dintre autorităţile publice şi persoanele juridice de drept privat fără scop patrimonial;

f) respectarea ordinii publice.

Art. 3. – Actele juridice de constituire a asociaţiilor şi fundaţiilor, încheiate în condiţiile prezentei ordonanţe, sunt guvernate de legea civilă.

CAPITOLUL II
Înfiinţarea asociaţiilor şi a fundaţiilor

Secţiunea 1
Constituirea şi înscrierea asociaţiei

Art. 4. – Asociaţia este subiectul de drept constituit de trei sau mai multe persoane care, pe baza unei înţelegeri, pun în comun şi fără drept de restituire contribuţia materială, cunoştinţele sau aportul lor în muncă pentru realizarea unor activităţi în interes general, al unor colectivităţi sau, după caz, în interesul lor personal nepatrimonial.

Art. 5. – (1) Asociaţia dobândeşte personalitate juridică prin înscrierea în Registrul asociaţiilor şi fundaţiilor aflat la grefa judecătoriei în a cărei circumscripţie teritorială îşi are sediul.

(2) În temeiul dreptului constituţional la asociere, persoanele fizice se pot asocia fără a constitui o persoană juridică atunci când realizarea scopului propus permite aceasta.

Art. 6. – (1) În vederea dobândirii personalităţii juridice, membrii asociaţi încheie actul constitutiv şi statutul asociaţiei, în formă autentică sau atestată de avocat.

(2) Actul constitutiv cuprinde, sub sancţiunea nulităţii absolute:

a) datele de identificare a membrilor asociaţi: numele sau denumirea şi, după caz, domiciliul sau sediul acestora;

b) exprimarea voinţei de asociere şi precizarea scopului propus;

c) denumirea asociaţiei;

d) sediul asociaţiei;

e) durata de funcţionare a asociaţiei – pe termen determinat, cu indicarea expresă a termenului, sau, după caz, pe termen nedeterminat;

f) patrimoniul iniţial al asociaţiei; activul patrimonial, în valoare de cel puţin un salariu minim brut pe economie, la data constituirii asociaţiei, este alcătuit din aportul în natură şi/sau în bani al asociaţilor. În cazul aportului în natură, forma autentică a actului constitutiv şi a statutului este obligatorie;

g) componenţa nominală a celor dintâi organe de conducere, administrare şi control ale asociaţiei;

h) persoana sau, după caz, persoanele împuternicite să desfăşoare procedura de dobândire a personalităţii juridice;

i) semnăturile membrilor asociaţi.

(3) Statutul cuprinde, sub sancţiunea nulităţii absolute:

a) elementele prevăzute la alin. (2), cu excepţia celor precizate la lit. g) şi h);

b) precizarea scopului şi a obiectivelor asociaţiei;

c) modul de dobândire şi de pierdere a calităţii de asociat;

d) drepturile şi obligaţiile asociaţilor;

e) categoriile de resurse patrimoniale ale asociaţiei;

f) atribuţiile organelor de conducere, administrare şi control ale asociaţiei;

g) destinaţia bunurilor, în cazul dizolvării asociaţiei, cu respectarea dispoziţiilor art. 60.

Art. 7. – (1) Oricare dintre membrii asociaţi, pe baza împuternicirii date în condiţiile art. 6 alin. (2) lit. h), poate formula o cerere de înscriere a asociaţiei în Registrul asociaţiilor şi fundaţiilor aflat la grefa judecătoriei în a cărei circumscripţie teritorială urmează să-şi aibă sediul.

(2) Cererea de înscriere va fi însoţită de următoarele documente:

a) actul constitutiv;

b) statutul asociaţiei;

c) actele doveditoare ale sediului şi patrimoniului iniţial;

d) dovada disponibilităţii denumirii eliberată de Ministerul Justiţiei sau, după caz, refuzul motivat al eliberării acesteia.

(3) Este interzisă utilizarea în denumirea asociaţiei a denumirilor specifice autorităţilor şi instituţiilor publice.

(4) În cazul nerespectării dispoziţiilor alin. (3), Ministerul Justiţiei va refuza motivat eliberarea dovezii disponibilităţii denumirii.

Art. 8. – (1) Asociaţia devine persoană juridică din momentul înscrierii ei în Registrul asociaţiilor şi fundaţiilor.

(2) În termen de 3 zile de la depunerea cererii de înscriere şi a documentelor prevăzute la art. 7 alin. (2) judecătorul desemnat de preşedintele instanţei verifică legalitatea acestora şi dispune, prin încheiere, înscrierea asociaţiei în Registrul asociaţiilor şi fundaţiilor.

(2¹) În cadrul procedurii de verificare a legalităţii cererii de înscriere şi a documentelor prevăzute la art. 7 alin. (2), judecătorul desemnat de preşedintele instanţei verifică respectarea dispoziţiilor art. 7 alin. (3) şi poate dispune, prin încheiere motivată, înscrierea asociaţiei în Registrul asociaţiilor şi fundaţiilor, chiar dacă există un refuz motivat al Ministerului Justiţiei de a elibera dovada disponibilităţii denumirii, pe care îl apreciază ca neîntemeiat.

(3) Odată cu efectuarea înscrierii, încheierea prin care s-a dispus înscrierea se comunică din oficiu, pentru evidenţa fiscală, organului financiar local în a cărui rază teritorială se află sediul asociaţiei, cu menţionarea numărului de înscriere în Registrul asociaţiilor şi fundaţiilor.

Art. 9. – (1) În cazul în care cerinţele legale pentru constituirea asociaţiei nu sunt îndeplinite, judecătorul, la expirarea termenului prevăzut de art. 8 alin. (2), va cita, în camera de consiliu, pe reprezentantul asociaţiei, punându-i în vedere, în scris, să remedieze neregularităţile constatate până la termenul următor, care nu va fi mai mare de o săptămână.

(2) Dacă neregularităţile constatate privesc dispoziţiile art. 40 alin. (2) din Constituţie, pentru termenul fixat va fi citat şi parchetul de pe lângă instanţa sesizată, căruia i se vor comunica, în copie, cererea de înscriere, împreună cu actul constitutiv şi statutul asociaţiei. În acest caz punerea concluziilor de către procuror este obligatorie.

Art. 10. – (1) În situaţia în care, la termenul fixat, neregularităţile sunt înlăturate, judecătorul, ascultând şi concluziile procurorului, dacă este cazul, va lua act despre aceasta prin încheiere, dispunând înscrierea asociaţiei în Registrul asociaţiilor şi fundaţiilor.

(2) În cazul în care neregularităţile nu au fost înlăturate sau, deşi legal citat, reprezentantul asociaţiei lipseşte în mod nejustificat, judecătorul va respinge cererea de înscriere prin încheiere motivată.

(3) Încheierile prevăzute în acest articol se vor pronunţa în cel mult 24 de ore de la închiderea dezbaterilor şi se vor redacta în termen de cel mult 48 de ore de la pronunţare.

Art. 11. – (1) Încheierile de admitere sau de respingere a cererii de înscriere sunt supuse numai recursului.

(2) În cazul în care procurorul nu a participat la soluţionarea cererii, parchetului pe de lângă instanţa sesizată i se vor comunica şi copii de pe actul constitutiv şi de pe statutul asociaţiei, împreună cu încheierea de admitere ori de respingere a cererii de înscriere, după caz.

(3) Termenul de recurs este de 5 zile şi curge de la data pronunţării, pentru cei care au fost prezenţi, şi de la data comunicării, pentru cei care au lipsit.

(4) Recursul se soluţionează cu citarea părţilor, în camera de consiliu, de urgenţă şi cu precădere. Dispoziţiile art. 10 alin. (3) cu privire la pronunţarea şi redactarea hotărârii se aplică în mod corespunzător.

Art. 12. – (1) Înscrierea în Registrul asociaţiilor şi fundaţiilor, în conformitate cu art. 8, se efectuează în ziua rămânerii irevocabile a încheierii de admitere, eliberându-se, la cerere, reprezentantului asociaţiei sau mandatarului acesteia, un certificat de înscriere care va cuprinde: denumirea asociaţiei, sediul acesteia, durata de funcţionare, numărul şi data înscrierii în Registrul asociaţiilor şi fundaţiilor.

(2) În relaţiile cu terţii dovada personalităţii juridice se face cu certificatul de înscriere.

Art. 13. – (1) Asociaţia îşi poate constitui filiale, ca structuri teritoriale, cu un număr minim de 3 membri, organe de conducere proprii şi un patrimoniu distinct de cel al asociaţiei.

(2) Filialele sunt entităţi cu personalitate juridică, putând încheia, în nume propriu, acte juridice în condiţiile stabilite de asociaţie prin actul constitutiv al filialei. Ele pot încheia acte juridice de dispoziţie, în numele şi pe seama asociaţiei, numai pe baza hotărârii prealabile a consiliului director al asociaţiei.

(3) Filiala se constituie prin hotărârea adunării generale a asociaţiei. Personalitatea juridică se dobândeşte de la data înscrierii filialei în Registrul asociaţiilor şi fundaţiilor.

(4) În vederea înscrierii filialei, reprezentantul asociaţiei va depune cererea de înscriere, împreună cu hotărârea de constituire a filialei, statutul, actul constitutiv, actele doveditoare ale sediului şi patrimoniului iniţial ale acesteia, la judecătoria în a cărei circumscripţie teritorială urmează să-şi aibă sediul filiala. Dispoziţiile art. 6 şi ale art. 9-12 sunt aplicabile în mod corespunzător.

Art. 13¹. – (1) Asociaţia îşi poate constitui sucursale, ca structuri teritoriale fără personalitate juridică.

(2) Sucursalele se constituie prin hotărâre a adunării generale.

(3) Sucursalele desfăşoară activităţile date în competenţa lor de către asociaţie.

Art. 14. – Dacă asociaţia, prin natura scopului sau obiectivelor propuse, urmează să desfăşoare activităţi pentru care, potrivit legii, sunt necesare autorizaţii administrative prealabile, aceste activităţi nu vor putea fi iniţiate, sub sancţiunea dizolvării pe cale judecătorească, decât după obţinerea autorizaţiilor respective.

Secţiunea a 2-a
Constituirea şi înscrierea fundaţiei

Art. 15. – (1) Fundaţia este subiectul de drept înfiinţat de una sau mai multe persoane care, pe baza unui act juridic între vii ori pentru cauză de moarte, constituie un patrimoniu afectat, în mod permanent şi irevocabil, realizării unui scop de interes general sau, după caz, al unor colectivităţi.

(2) Activul patrimonial iniţial al fundaţiei trebuie să includă bunuri în natură sau în numerar, a căror valoare totală să fie de cel puţin 100 de ori salariul minim brut pe economie, la data constituirii fundaţiei.

(3) Prin derogare de la prevederile alin. (2), în cazul fundaţiilor al căror scop exclusiv, sub sancţiunea dizolvării pe cale judecătorească, este efectuarea operaţiunilor de colectare de fonduri care să fie puse la dispoziţia altor asociaţii sau fundaţii, în vederea realizării de programe de către acestea din urmă, activul patrimonial iniţial poate avea o valoare totală de cel puţin 20 de ori salariul minim brut pe economie.

Art. 16. – (1) În vederea dobândirii personalităţii juridice, fondatorul sau, după caz, fondatorii încheie actul constitutiv şi statutul fundaţiei, în formă autentică, sub sancţiunea nulităţii absolute.

(2) Actul constitutiv al fundaţiei cuprinde, sub sancţiunea nulităţii absolute:

a) datele de identificare a fondatorului sau, după caz, a fondatorilor: numele sau denumirea şi, după caz, domiciliul sau sediul acestora;

b) scopul fundaţiei;

c) denumirea fundaţiei;

d) sediul fundaţiei;

e) durata de funcţionare a fundaţiei – pe termen determinat, cu indicarea expresă a termenului sau, după caz, pe termen nedeterminat;

f) patrimoniul iniţial al fundaţiei;

g) componenţa nominală a celor dintâi organe de conducere, administrare şi control ale fundaţiei ori regulile pentru desemnarea membrilor acestor organe;

h) persoana sau persoanele împuternicite să desfăşoare procedura de dobândire a personalităţii juridice;

i) semnăturile fondatorului sau, după caz, ale fondatorilor.

(3) Statutul cuprinde, sub sancţiunea nulităţii absolute:

a) elementele prevăzute la alin. (2), cu excepţia celor de la lit. g) şi h);

b) explicitarea scopului şi a obiectivelor fundaţiei;

c) categoriile de resurse patrimoniale ale fundaţiei;

d) atribuţiile organelor de conducere, administrare şi control ale fundaţiei;

e) procedura de desemnare şi de modificare a componenţei organelor de conducere, administrare şi control, pe parcursul existenţei fundaţiei;

f) destinaţia bunurilor, în cazul dizolvării fundaţiei, cu respectarea dispoziţiilor art. 60.

Art. 17. – (1) Fundaţia dobândeşte personalitate juridică prin înscrierea sa în Registrul asociaţiilor şi fundaţiilor aflat la grefa judecătoriei în a cărei circumscripţie teritorială îşi are sediul.

(2) Cererea de înscriere va fi însoţită de următoarele documente:

a) actul constitutiv;

b) statutul;

c) acte doveditoare ale sediului şi patrimoniului iniţial.

d) dovada disponibilităţii denumirii eliberată de Ministerul Justiţiei sau, după caz, refuzul motivat al eliberării acesteia.

(3) Dispoziţiile art. 17 alin. (1) şi alin. (2) lit. d), ale art. 8-12 şi ale art. 14 se aplică în mod corespunzător.

Art. 18. – (1) Fundaţia îşi poate constitui filiale, ca structuri teritoriale, pe baza hotărârii consiliului director, prin care le este alocat patrimoniul.

(2) Filiala este condusă de un consiliu director propriu, alcătuit din cel puţin 3 membri.

(3) Dispoziţiile art. 13 alin. (2) şi (4) se aplică în mod corespunzător.

Art. 19. – (1) Moştenitorii şi creditorii personali ai fondatorilor au faţă de fundaţie aceleaşi drepturi ca şi în cazul oricărei alte liberalităţi făcute de fondator.

(2) După înscrierea fundaţiei în Registrul asociaţiilor şi fundaţiilor, nici fondatorii şi nici moştenitorii lor nu pot revoca actul constitutiv. De asemenea, după înscriere, actul constitutiv nu mai poate fi atacat nici de către creditorii personali ai fondatorilor.

(3) Dacă fundaţia dobândeşte personalitate juridică după decesul fondatorului, efectele liberalităţilor făcute în favoarea fundaţiei anterior constituirii ei se vor produce de la data actului constitutiv, pentru fundaţiile înfiinţate prin acte între vii, iar pentru fundaţiile înfiinţate prin testament, de la data morţii testatorului.

CAPITOLUL III
Organizarea şi funcţionarea asociaţiilor şi a fundaţiilor

Secţiunea 1
Organizarea şi funcţionarea asociaţiei

Art. 20. – Organele asociaţiei sunt:

a) adunarea generală;

b) consiliul director;

c) cenzorul sau, după caz, comisia de cenzori.

Art. 21. – (1) Adunarea generală este organul de conducere, alcătuit din totalitatea asociaţilor.

(2) Competenţa adunării generale cuprinde:

a) stabilirea strategiei şi a obiectivelor generale ale asociaţiei;

b) aprobarea bugetului de venituri şi cheltuieli şi a bilanţului contabil;

c) alegerea şi revocarea membrilor consiliului director;

d) alegerea şi revocarea cenzorului sau, după caz, a membrilor comisiei de cenzori;

e) înfiinţarea de filiale;

f) modificarea actului constitutiv şi a statutului;

g) dizolvarea şi lichidarea asociaţiei, precum şi stabilirea destinaţiei bunurilor rămase după lichidare;

h) orice alte atribuţii prevăzute în lege sau în statut.

(3) Schimbarea sediului poate fi hotărâtă de către consiliul director, dacă această atribuţie este prevăzută expres în statut.

(4) Adunarea generală se întruneşte cel puţin o dată pe an şi are drept de control permanent asupra organelor prevăzute la art. 20 lit. b) şi c).

(5) Regulile privind organizarea şi funcţionarea adunării generale se stabilesc prin statut.

Art. 22. – (1) Asociatul care, într-o anumită problemă supusă hotărârii adunării generale, este interesat personal sau prin soţul său, ascendenţii sau descendenţii săi, rudele în linie colaterală sau afinii săi până la gradul al patrulea inclusiv nu va putea lua parte la deliberare şi nici la vot.

(2) Asociatul care încalcă dispoziţiile alin. (1) este răspunzător de daunele cauzate asociaţiei dacă fără votul său nu s-ar fi putut obţine majoritatea cerută.

Art. 23. – (1) Hotărârile luate de adunarea generală în limitele legii, ale actului constitutiv şi ale statutului sunt obligatorii chiar şi pentru membrii asociaţi care nu au luat parte la adunarea generală sau au votat împotrivă.

(2) Hotărârile adunării generale, contrare legii, actului constitutiv sau dispoziţiilor cuprinse în statut, pot fi atacate în justiţie de către oricare dintre membrii asociaţi care nu au luat parte la adunarea generală sau care au votat împotrivă şi au cerut să se insereze aceasta în procesul-verbal de şedinţă, în termen de 15 zile de la data când au luat cunoştinţă despre hotărâre sau de la data când a avut loc şedinţa, după caz.

(3) Cererea de anulare se soluţionează în camera de consiliu de către judecătoria în circumscripţia căreia asociaţia îşi are sediul. Hotărârea instanţei este supusă numai recursului.

Art. 24. – (1) Consiliul director asigură punerea în executare a hotărârilor adunării generale. El poate fi alcătuit şi din persoane din afara asociaţiei, în limita a cel mult o pătrime din componenţa sa.

(2) În exercitarea competenţei sale, consiliul director:

a) prezintă adunării generale raportul de activitate pe perioada anterioară, executarea bugetului de venituri şi cheltuieli, bilanţul contabil, proiectul bugetului de venituri şi cheltuieli şi proiectul programelor asociaţiei;

b) încheie acte juridice în numele şi pe seama asociaţiei;

c) aprobă organigrama şi politica de personal ale asociaţiei, dacă prin statut nu se prevede altfel;

d) îndeplineşte orice alte atribuţii prevăzute în statut sau stabilite de adunarea generală.

(3) Regulile generale privind organizarea şi funcţionarea consiliului director se stabilesc prin statut. Consiliul director îşi poate elabora un regulament intern de funcţionare.

(4) Nu poate fi membru al consiliului director, iar dacă era, pierde această calitate orice persoană care ocupă o funcţie de conducere în cadrul unei instituţii publice, dacă asociaţia respectivă are ca scop sprijinirea activităţii acelei instituţii publice.

Art. 25. – Dispoziţiile art. 22 se aplică în mod corespunzător şi membrilor consiliului director. Deciziile consiliului director, contrare legii, actului constitutiv sau statutului asociaţiei pot fi atacate în justiţie, în condiţiile prevăzute la art. 23.

Art. 26. – Consiliul director poate împuternici una sau mai multe persoane cu funcţii executive, inclusiv persoane care nu au calitatea de asociat ori sunt străine de asociaţie, pentru a exercita atribuţiile prevăzute la art. 24 alin. (2) lit. b) şi d).

Art. 27. – (1) Actul constitutiv poate prevedea numirea unui cenzor sau a unei comisii de cenzori.

(2) Dacă numărul asociaţilor este mai mare de 15, numirea unui cenzor este obligatorie. Acesta poate fi o persoană din afara asociaţiei.

(3) În cazul în care asociaţia nu are obligaţia numirii unui cenzor, fiecare dintre asociaţi care nu este membru al consiliului director poate exercita dreptul de control.

Art. 27¹. – (1) Pentru asociaţiile cu mai mult de 100 de membri înscrişi până la data întrunirii ultimei adunări generale, controlul financiar intern se exercită de către o comisie de cenzori.

(2) Comisia de cenzori este alcătuită dintr-un număr impar de membri. Membrii consiliului director nu pot fi cenzori.

(3) Cel puţin unul dintre cenzori trebuie să fie contabil autorizat sau expert contabil, în condiţiile legii.

(4) Regulile generale de organizare şi funcţionare a comisiei de cenzori se aprobă de adunarea generală. Comisia de cenzori îşi poate elabora un regulament intern de funcţionare.

Art. 27². – În realizarea competenţei sale cenzorul sau, după caz, comisia de cenzori:

a) verifică modul în care este administrat patrimoniul asociaţiei;

b) întocmeşte rapoarte şi le prezintă adunării generale;

c) poate participa la şedinţele consiliului director, fără drept de vot;

d) îndeplineşte orice alte atribuţii prevăzute în statut sau stabilite de adunarea generală.

Secţiunea a 2-a
Organizarea şi funcţionarea fundaţiei

Art. 28. – Organele fundaţiei sunt:

a) consiliul director;

b) cenzorul sau, după caz, comisia de cenzori.

Art. 29. – (1) Consiliul director al fundaţiei este organul de conducere şi de administrare al acesteia.

(2) Consiliul director asigură realizarea scopului şi obiectivelor fundaţiei, exercitând următoarele atribuţii:

a) stabilirea strategiei generale şi a programelor fundaţiei;

b) aprobarea bugetului de venituri şi cheltuieli şi a bilanţului contabil;

c) alegerea şi revocarea cenzorului sau, după caz, a membrilor comisiei de cenzori;

d) înfiinţarea de filiale;

e) încheierea de acte juridice, în numele şi pe seama fundaţiei;

f) executarea bugetului de venituri şi cheltuieli;

g) aprobarea organigramei şi a strategiei de personal ale fundaţiei;

h) modificarea statutului fundaţiei;

i) îndeplinirea oricăror alte atribuţii prevăzute în lege sau în statut.

(3) Regulile generale privind organizarea şi funcţionarea consiliului director se stabilesc prin statut. Consiliul director îşi poate elabora un regulament intern de funcţionare.

(4) Dispoziţiile art. 22 şi 24 alin. (4) se aplică în mod corespunzător şi în ceea ce priveşte membrii consiliului director. Deciziile contrare legii, actului constitutiv sau statutului fundaţiei pot fi atacate în justiţie, în condiţiile prevăzute la art. 23, de fondator sau de oricare dintre membrii consiliului director care a lipsit sau a votat împotrivă şi a cerut să se insereze aceasta în procesul-verbal de şedinţă.

(5) Schimbarea scopului fundaţiei se face numai de către fondator sau de majoritatea fondatorilor în viaţă. Dacă nici unul dintre fondatori nu mai este în viaţă, schimbarea scopului fundaţiei se face numai cu întrunirea votului a patru cincimi din numărul membrilor consiliului director.

(6) În toate cazurile, schimbarea scopului fundaţiei se poate face numai dacă acesta a fost realizat în totalitate sau în parte ori dacă acesta nu mai poate fi îndeplinit.

(7) Prevederile art. 26 se aplică în mod corespunzător în privinţa atribuţiilor prevăzute la alin. (2) lit. e) şi i).

Art. 30. – (1) Consiliul director se compune din cel puţin 3 membri desemnaţi de fondator sau, după caz, de fondatori, la momentul constituirii fundaţiei.

(2) În cazul în care, pe parcursul funcţionării fundaţiei, componenţa consiliului director nu se poate modifica în condiţiile stabilite de statut, instanţa prevăzută la art. 17 va desemna, pe cale de ordonanţă preşedinţială, la cererea oricărei persoane interesate, persoanele care vor intra în componenţa consiliului director.

Art. 31. – (1) Comisia de cenzori este alcătuită dintr-un număr impar de membri.

(2) Dispoziţiile art. 27 se aplică în mod corespunzător.

Art. 32. – În cazul în care actul constitutiv nu cuprinde componenţa nominală a celor dintâi organe ale fundaţiei, ci numai regulile stabilite de fondatori pentru desemnarea membrilor acestora şi dacă nici unul dintre fondatori nu mai este în viaţă la data constituirii fundaţiei, dispoziţiile art. 30 alin. (2) se aplică în mod corespunzător.

CAPITOLUL IV
Modificarea actului constitutiv şi a statutului
asociaţiei sau fundaţiei

Art. 33. – (1) Modificarea actului constitutiv sau a statutului asociaţiei se face prin înscrierea modificării în Registrul asociaţiilor şi fundaţiilor aflat la grefa judecătoriei în a cărei circumscripţie teritorială îşi are sediul asociaţia, cu aplicarea corespunzătoare a prevederilor art. 8-12.

(2) Cererea de înscriere a modificării va fi însoţită de hotărârea adunării generale, iar în cazul modificării sediului, de hotărârea consiliului director.

(3) Despre schimbarea sediului se va face menţiune, dacă este cazul, atât în Registrul asociaţiilor şi fundaţiilor aflat la grefa judecătoriei vechiului sediu, cât şi în cel aflat la grefa judecătoriei noului sediu. În acest scop, o copie a încheierii prin care s-a dispus schimbarea sediului va fi comunicată din oficiu judecătoriei în circumscripţia căreia asociaţia urmează să-şi aibă noul sediu.

Art. 34. – Dispoziţiile art. 33 se aplică în mod corespunzător în cazul modificării actului constitutiv sau a statutului fundaţiei.

Art. 34¹. – (1) Fuziunea se face prin absorbţia unei asociaţii de către o altă asociaţie sau prin contopirea a două ori mai multe asociaţii pentru a alcătui o asociaţie nouă.

(2) Divizarea se face prin împărţirea întregului patrimoniu al unei asociaţii care îşi încetează existenţa între două sau mai multe asociaţii existente ori care iau astfel fiinţă.

(3) Dispoziţiile alin. (1) şi (2) se aplică şi în cazul fuziunii sau divizării unei fundaţii.

Art. 34². – (1) În cazul asociaţiilor, decizia de fuziune sau de divizare se ia prin hotărârea a cel puţin două treimi din numărul total al membrilor organului de conducere.

(2) În cazul fundaţiilor, dispoziţiile art. 29 alin. (5) se aplică în mod corespunzător.

Art. 34³. – Dispoziţiile art. 39-44 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice se aplică în mod corespunzător.

CAPITOLUL V
Federaţia

Art. 35. – (1) Două sau mai multe asociaţii sau fundaţii se pot constitui în federaţie.

(2) Federaţiile dobândesc personalitate juridică proprie şi funcţionează în condiţiile prevăzute de prezenta ordonanţă pentru asociaţiile fără scop patrimonial, condiţii care li se aplică în mod corespunzător, cu excepţiile stabilite în prezentul capitol.

(3) Cererea de înscriere se soluţionează de tribunalul în circumscripţia căruia federaţia urmează să îşi aibă sediul.

Art. 36. – (1) Federaţia devine persoană juridică din momentul înscrierii sale în Registrul federaţiilor aflat la grefa tribunalului prevăzut la art. 35 alin. (3).

(2) Asociaţiile sau fundaţiile care constituie o federaţie îşi păstrează propria personalitate juridică, inclusiv propriul patrimoniu.

Art. 37. – (1) În cazul dizolvării federaţiilor, dacă nu se prevede altfel în lege sau în statut, bunurile rămase în urma lichidării se transmit, în cote egale, către persoanele juridice constituente.

(2) Dispoziţiile alin. (1) se aplică prin asemănare şi în cazul retragerii din federaţie a unei asociaţii sau fundaţii.

(3) Retragerea din federaţie se poate face numai în urma aprobării de către cenzori sau experţi independenţi a unui raport cu privire la exerciţiul financiar.

CAPITOLUL VI
Asociaţiile, fundaţiile şi federaţiile recunoscute
ca fiind de utilitate publică

Art. 38. – (1) O asociaţie sau o fundaţie poate fi recunoscută de Guvernul României ca fiind de utilitate publică dacă sunt întrunite cumulativ următoarele condiţii:

a) activitatea acesteia se desfăşoară în interes general sau al unor colectivităţi, după caz;

b) funcţionează de cel puţin 3 ani;

c) prezintă un raport de activitate din care să rezulte desfăşurarea unei activităţi anterioare semnificative, prin derularea unor programe ori proiecte specifice scopului său, însoţit de situaţiile financiare anuale şi de bugetele de venituri şi cheltuieli pe ultimii 3 ani anteriori datei depunerii cererii privind recunoaşterea statutului de utilitate publică;

d) valoarea activului patrimonial pe fiecare dintre cei 3 ani anteriori în parte este cel puţin egală cu valoarea patrimoniului iniţial.

Art. 38¹. – În sensul prezentei ordonanţe, prin utilitate publică se înţelege orice activitate care se desfăşoară în domenii de interes public general sau al unor colectivităţi.

Art. 39. – (1) Recunoaşterea unei asociaţii sau fundaţii de utilitate publică se face prin hotărâre a Guvernului. În acest scop, asociaţia sau fundaţia interesată adresează o cerere Secretariatului General al Guvernului, care o înaintează, în termen de 15 zile, ministerului sau organului de specialitate al administraţiei publice centrale în a cărui sferă de competenţă îşi desfăşoară activitatea.

(1¹) Cererea prevăzută la alin. (1) va fi însoţită, pe lângă dovada îndeplinirii condiţiilor prevăzute la art. 38 alin. (1), de următoarele documente:

a) copii de pe actul constitutiv şi de pe statutul asociaţiei sau fundaţiei;

b) copie de pe dovada dobândirii personalităţii juridice;

c) dovada privind bonitatea asociaţiei sau fundaţiei, emisă de banca la care are deschis contul;

d) copie de pe dovada privind situaţia juridică a sediului asociaţiei sau fundaţiei;

e) numele şi adresa persoanelor fizice, respectiv denumirea şi sediul persoanelor juridice, cu care asociaţia sau fundaţia colaborează în mod frecvent în vederea realizării obiectului său de activitate pentru care aceasta solicită recunoaşterea statutului de utilitate publică.

(2) Conflictele de competenţă apărute între autorităţile publice prevăzute la alin. (1) privind înregistrarea cererii se soluţionează, la sesizarea oricăreia dintre părţi, de către Secretariatul General al Guvernului, în termen de 5 zile de la data înregistrării sesizării.

(3) În vederea stabilirii autorităţii prevăzute la alin. (1), persoanele interesate sunt obligate să pună la dispoziţie Secretariatului General al Guvernului toate informaţiile necesare rezolvării cererii.

Art. 40. – (1) Autoritatea administrativă competentă este obligată ca, în termen de 60 de zile, să examineze cererea şi îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege. În cazul în care constată îndeplinirea acestor condiţii, autoritatea administrativă competentă va propune Guvernului României recunoaşterea. În caz contrar aceasta va transmite persoanelor juridice solicitante un răspuns motivat, în termen de 30 de zile de la data luării deciziei.

(2) În cel mult 90 de zile de la data depunerii cererii prevăzute la alin. (1), precum şi a tuturor documentelor necesare luării deciziei, Guvernul României decide asupra propunerii de recunoaştere. Dacă propunerea se respinge, soluţia va fi comunicată asociaţiei sau fundaţiei de către autoritatea administrativă la care s-a înregistrat cererea de recunoaştere, în termen de 120 de zile de la data depunerii cererii şi a documentelor necesare luării deciziei.

Art. 41. – Recunoaşterea utilităţii publice conferă asociaţiei sau fundaţiei următoarele drepturi şi obligaţii:

a) dreptul de a i se atribui în folosinţă gratuită bunurile proprietate publică;

b) Abrogat;

c) dreptul de a menţiona în toate documentele pe care le întocmeşte că asociaţia sau fundaţia este recunoscută ca fiind de utilitate publică;

d) obligaţia de a menţine cel puţin nivelul activităţii şi performanţele care au determinat recunoaşterea;

e) obligaţia de a comunica autorităţii administrative competente orice modificări ale actului constitutiv şi ale statutului, precum şi rapoartele de activitate şi situaţiile financiare anuale; autoritatea administrativă are obligaţia să asigure consultarea acestor documente de către orice persoană interesată;

f) obligaţia de a publica, în extras, în termen de 3 luni de la încheierea anului calendaristic, rapoartele de activitate şi situaţiile financiare anuale în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a, precum şi în Registrul naţional al persoanelor juridice fără scop patrimonial. Modelul extrasului situaţiilor financiare se aprobă prin ordin al ministrului finanţelor publice.

Art. 42. – (1) Recunoaşterea utilităţii publice se face pe durată nedeterminată.

(2) În cazul în care asociaţia sau fundaţia nu mai îndeplineşte una sau mai multe dintre condiţiile care au stat la baza recunoaşterii utilităţii publice, Guvernul, la propunerea autorităţii administrative competente sau a Ministerului Justiţiei, va retrage actul de recunoaştere.

(3) Retragerea va interveni şi în situaţia neîndeplinirii obligaţiilor prevăzute la art. 41.

(4) Împrejurările prevăzute la alin. (2) şi (3) pot fi sesizate autorităţii administrative competente, Ministerului Justiţiei sau Guvernului de către orice persoană fizică sau persoană juridică interesată.

Art. 43. – (1) În evidenţele contabile ale asociaţiei sau fundaţiei se vor înregistra separat bunurile achiziţionate sau edificate din bani publici. În cazul dizolvării asociaţiei sau fundaţiei recunoscute ca fiind de utilitate publică, bunurile provenite din resurse bugetare şi rămase în urma lichidării se vor repartiza, prin hotărâre a Guvernului, către alte asociaţii ori fundaţii cu scop similar sau către instituţii publice cu acelaşi obiect de activitate.

(2) În cazul dizolvării, celelalte bunuri rămase în patrimoniul asociaţiei sau fundaţiei vor fi repartizate conform dispoziţiilor art. 60.

Art. 44. – Litigiile referitoare la recunoaşterea utilităţii publice a asociaţiilor şi fundaţiilor se soluţionează potrivit Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004.

Art. 45. – (1) Dispoziţiile prezentului capitol referitoare la condiţiile recunoaşterii statutului de utilitate publică, precum şi la drepturile şi obligaţiile asociaţiilor sau fundaţiilor recunoscute ca fiind de utilitate publică se aplică în mod corespunzător şi federaţiilor.

(2) O federaţie poate fi recunoscută de Guvernul României ca fiind de utilitate publică dacă cel puţin două treimi din numărul asociaţiilor şi fundaţiilor care o alcătuiesc sunt recunoscute ca fiind de utilitate publică.

CAPITOLUL VII
Veniturile

Art. 46. – (1) Veniturile asociaţiilor sau federaţiilor provin din:

a) cotizaţiile membrilor;

b) dobânzile şi dividendele rezultate din plasarea sumelor disponibile, în condiţii legale;

c) dividendele societăţilor comerciale înfiinţate de asociaţii sau de federaţii;

d) venituri realizate din activităţi economice directe;

e) donaţii, sponsorizări sau legate;

f) resurse obţinute de la bugetul de stat sau de la bugetele locale;

g) alte venituri prevăzute de lege.

(2) Veniturile fundaţiilor sunt cele prevăzute la alin. (1) lit. b)-g).

Art. 47. – Asociaţiile, fundaţiile şi federaţiile pot înfiinţa societăţi comerciale. Dividendele obţinute de asociaţii, fundaţii şi federaţii din activităţile acestor societăţi comerciale, dacă nu se reinvestesc în aceleaşi societăţi comerciale, se folosesc în mod obligatoriu pentru realizarea scopului asociaţiei, fundaţiei sau federaţiei.

Art. 48. – Asociaţiile, fundaţiile şi federaţiile pot desfăşura orice alte activităţi economice directe dacă acestea au caracter accesoriu şi sunt în strânsă legătură cu scopul principal al persoanei juridice.

CAPITOLUL VIII
Relaţiile cu autorităţile publice

Art. 49. – (1) Autorităţile administraţiei publice locale vor sprijini persoanele juridice constituite în temeiul prezentei ordonanţe prin:

a) punerea la dispoziţia acestora, în funcţie de posibilităţi, a unor spaţii pentru sedii, în condiţiile legii;

b) atribuirea, în funcţie de posibilităţi, a unor terenuri în scopul ridicării de construcţii necesare desfăşurării activităţii lor.

(2) Autorităţile administraţiei publice locale întocmesc liste de prioritate pentru atribuirea imobilelor prevăzute la alin. (1). Listele de prioritate se realizează pe baza unor proceduri de evaluare cuprinzând în mod explicit criteriile folosite. Autorităţile au obligaţia de a face publice aceste proceduri înainte de utilizarea lor.

Art. 50. – Autorităţile publice sunt obligate să pună la dispoziţia asociaţiilor, fundaţiilor şi federaţiilor informaţiile de interes public, în condiţiile legii.

Art. 51. – (1) În cadrul Camerelor Parlamentului, Administraţiei Prezidenţiale, aparatului de lucru al Guvernului, instituţiei Avocatul Poporului, autorităţilor administrative autonome, ministerelor, al celorlalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale şi autorităţilor administraţiei publice locale funcţionează structuri pentru relaţia cu mediul asociativ. Acolo unde asemenea structuri lipsesc, ele se vor constitui.

(2) Autorităţile publice menţionate la alin. (1) se vor consulta cu reprezentanţii asociaţiilor şi fundaţiilor care îşi desfăşoară activitatea în sfera lor de competenţă, în vederea stabilirii unor programe sau activităţi comune.

Art. 52. – (1) După constituirea lor, asociaţiile, fundaţiile şi federaţiile interesate vor solicita autorităţilor administrative autonome, ministerelor, celorlalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale şi autorităţilor administraţiei publice locale să fie luate în evidenţa acestora, în funcţie de domeniul în care activează.

(2) Autorităţile publice prevăzute la alin. (1) sunt obligate să ţină evidenţa asociaţiilor şi fundaţiilor care li s-au adresat în acest scop.

(3) Conflictele de competenţă apărute între autorităţile publice prevăzute la alin. (1) privind luarea în evidenţă se soluţionează, la cererea oricăreia dintre părţi, de către Secretariatul General al Guvernului în termen de 5 zile de la data sesizării. Dispoziţiile art. 39 alin. (3) se aplică în mod corespunzător.

(4) În toate cazurile, Ministerul Justiţiei va comunica, spre informare, autorităţilor publice competente prevăzute la alin. (1) copii de pe hotărârile judecătoreşti rămase irevocabile, precum şi de pe înscrisurile doveditoare, în termen de 5 zile de la primirea documentelor prevăzute la art. 74.

Art. 53. – Litigiile născute în legătură cu aplicarea dispoziţiilor prezentului capitol se soluţionează în conformitate cu Legea nr. 554/2004.

CAPITOLUL IX
Dizolvarea şi lichidarea

Secţiunea 1
Dizolvarea

Art. 54. – (1) Asociaţiile şi federaţiile se dizolvă:

a) de drept;

b) prin hotărârea judecătoriei sau a tribunalului, după caz;

c) prin hotărârea adunării generale.

(2) Fundaţiile se dizolvă:

a) de drept;

b) prin hotărârea judecătoriei.

Art. 55. – (1) Asociaţia se dizolvă de drept prin:

a) împlinirea duratei pentru care a fost constituită;

b) realizarea sau, după caz, imposibilitatea realizării scopului pentru care a fost constituită, dacă în termen de 3 luni de la constatarea unui astfel de fapt nu se produce schimbarea acestui scop;

c) imposibilitatea constituirii adunării generale sau a consiliului director în conformitate cu statutul asociaţiei, dacă această situaţie durează mai mult de un an de la data la care, potrivit statutului, adunarea generală sau, după caz, consiliul director trebuia să se constituie;

d) reducerea numărului de asociaţi sub limita fixată de lege, dacă acesta nu a fost complinit timp de 3 luni.

(2) Constatarea dizolvării se realizează prin hotărârea judecătoriei în a cărei circumscripţie se află sediul asociaţiei, la cererea oricărei persoane interesate.

Art. 56. – (1) Asociaţia se dizolvă, prin hotărâre judecătorească, la cererea oricărei persoane interesate:

a) când scopul sau activitatea asociaţiei a devenit ilicită sau contrară ordinii publice;

b) când realizarea scopului este urmărită prin mijloace ilicite sau contrare ordinii publice;

c) când asociaţia urmăreşte un alt scop decât cel pentru care s-a constituit;

d) când asociaţia a devenit insolvabilă;

e) în cazul prevăzut la art. 14.

(2) Instanţa competentă să hotărască dizolvarea este judecătoria în circumscripţia căreia asociaţia îşi are sediul.

Art. 57. – Asociaţia se poate dizolva şi prin hotărârea adunării generale. În termen de 15 zile de la data şedinţei de dizolvare, hotărârea adunării generale se depune la judecătoria în a cărei circumscripţie teritorială îşi are sediul, pentru a fi înscrisă în Registrul asociaţiilor şi fundaţiilor.

Art. 58. – Fundaţia se dizolvă de drept în cazurile prevăzute la art. 55 alin. (1) lit. a) şi b), precum şi în situaţia imposibilităţii constituirii consiliului director în conformitate cu statutul fundaţiei, dacă această situaţie durează mai mult de un an de la data la care, potrivit statutului, consiliul director trebuia constituit. Dispoziţiile art. 55 alin. (2) se aplică în mod corespunzător.

Art. 59. – Dizolvarea fundaţiei prin hotărâre judecătorească se face în condiţiile art. 56, care se aplică în mod corespunzător, precum şi în cazul nerespectării dispoziţiilor art. 15 alin. (3).

Art. 60. – (1) În cazul dizolvării asociaţiei sau fundaţiei, bunurile rămase în urma lichidării nu se pot transmite către persoane fizice.

(2) Aceste bunuri pot fi transmise către persoane juridice de drept privat sau de drept public cu scop identic sau asemănător, printr-o procedură stabilită în statutul asociaţiei sau al fundaţiei.

(3) Dacă în termen de 6 luni de la terminarea lichidării lichidatorii nu au reuşit să transmită bunurile în condiţiile alin. (2), precum şi în cazul în care statutul asociaţiei sau al fundaţiei nu prevede o procedură de transmitere a bunurilor ori dacă prevederea este contrară legii sau ordinii publice, bunurile rămase după lichidare vor fi atribuite de instanţa competentă unei persoane juridice cu scop identic sau asemănător.

(4) În cazul în care asociaţia sau fundaţia a fost dizolvată pentru motivele prevăzute la art. 56 alin. (1) lit. a) – c), bunurile rămase după lichidare vor fi preluate de către stat, prin Ministerul Finanţelor, sau, după caz, de comuna sau oraşul în a cărui rază teritorială asociaţia sau fundaţia îşi avea sediul, dacă aceasta din urmă era de interes local.

(5) Data transmiterii bunurilor este cea a întocmirii procesului-verbal de predare-preluare, dacă prin acesta nu s-a stabilit o dată ulterioară.

Secţiunea a 2-a
Lichidarea

Art. 61. – (1) În cazurile de dizolvare prevăzute de art. 55, 56, 58 şi 59, lichidatorii vor fi numiţi prin însăşi hotărârea judecătorească.

(2) În cazul dizolvării prevăzute de art. 57, lichidatorii vor fi numiţi de către adunarea generală, sub sancţiunea lipsirii de efecte juridice a hotărârii de dizolvare.

(3) În toate cazurile, mandatul consiliului director încetează o dată cu numirea lichidatorilor.

(4) Lichidatorii vor putea fi persoane fizice sau persoane juridice, autorizate în condiţiile legii.

Art. 62. – (1) Imediat după intrarea lor în funcţie, lichidatorii vor face inventarul şi vor încheia un bilanţ care să constate situaţia exactă a activului şi pasivului asociaţiei sau ale fundaţiei.

(2) Lichidatorii sunt obligaţi să primească şi să păstreze registrele şi orice alte acte ale asociaţiei sau fundaţiei. De asemenea, ei vor ţine un registru cu toate operaţiunile lichidării în ordinea datei acestora.

(3) Lichidatorii îşi îndeplinesc mandatul sub controlul cenzorilor.

Art. 63. – (1) Lichidatorii sunt obligaţi să continue operaţiunile juridice în curs, să încaseze creanţele, să plătească creditorii şi, dacă numerarul este insuficient, să transforme şi restul activului în bani, procedând la vânzarea prin licitaţie publică a bunurilor mobile şi imobile.

(2) Lichidatorii pot realiza numai acele operaţiuni noi care sunt necesare finalizării celor aflate în curs.

Art. 64. – (1) Suma cuvenită creditorului cunoscut care refuză să primească plata creanţei sale se va consemna în contul său.

(2) Dacă plata creanţei nu se poate face imediat sau atunci când creanţa este contestată, lichidarea nu se va declara terminată înainte de a se garanta creditorii.

Art. 65. – În orice caz, lichidatorii nu pot încheia operaţiunile şi nu pot remite celor în drept contul gestiunii decât după expirarea unui termen de 6 luni de la publicarea dizolvării asociaţiei sau fundaţiei.

Art. 66. – Lichidatorii răspund solidar pentru daunele cauzate creditorilor din culpa lor.

Art. 67. – Atât faţă de asociaţie sau fundaţie, cât şi faţă de asociaţi sau, după caz, fondatori, lichidatorii sunt supuşi regulilor mandatului.

Art. 68. – (1) După terminarea lichidării, lichidatorii sunt obligaţi ca în termen de două luni să depună bilanţul, registrul jurnal şi un memorandum, declarând operaţiunile de lichidare la Registrul asociaţiilor şi fundaţiilor al judecătoriei în a cărei circumscripţie teritorială îşi are sediul asociaţia sau fundaţia.

(2) Lichidatorii sunt obligaţi să îndeplinească toate procedurile pentru publicarea lichidării şi radierea asociaţiei sau fundaţiei din Registrul asociaţiilor şi fundaţiilor.

(3) Publicarea lichidării se face prin afişarea la uşa instanţei în a cărei circumscripţie teritorială îşi are sediul persoana juridică, în termen de două luni de la terminarea lichidării.

Art. 69. – Dacă în termen de 30 de zile libere de la depunerea bilanţului nu se înregistrează nici o contestaţie, bilanţul se consideră definitiv aprobat şi lichidatorii, cu autorizarea judecătoriei, vor remite celor în drept bunurile şi sumele rămase de la lichidare, împreună cu toate registrele şi actele asociaţiei sau fundaţiei şi ale lichidării. Numai după aceasta lichidatorii vor fi consideraţi descărcaţi şi li se va elibera, în acest scop, un act constatator.

Art. 70. – (1) Contestaţiile la bilanţul lichidatorilor se pot formula de orice persoană interesată la judecătoria în a cărei circumscripţie teritorială se află sediul persoanei juridice lichidate.

(2) Toate contestaţiile se soluţionează printr-o singură hotărâre. Sentinţa pronunţată de judecătorie este executorie şi este supusă numai recursului.

(3) După terminarea lichidării, lichidatorii trebuie să ceară radierea asociaţiei sau fundaţiei din Registrul asociaţiilor şi fundaţiilor.

Art. 71. – (1) Asociaţia sau fundaţia încetează a fiinţa la data radierii din Registrul asociaţiilor şi fundaţiilor.

(2) Radierea se face în baza actului constatator eliberat lichidatorilor, în condiţiile prevăzute la art. 69, prin care se atestă descărcarea acestora de obligaţiile asumate.

Art. 72. – Dispoziţiile prezentului capitol referitoare la dizolvarea şi lichidarea asociaţiilor şi fundaţiilor se aplică, în mod corespunzător, şi în privinţa dizolvării şi lichidării federaţiilor. Instanţa competentă este tribunalul în a cărui circumscripţie teritorială se află sediul federaţiei supuse dizolvării şi lichidării.

CAPITOLUL X
Registrul naţional al persoanelor juridice fără scop patrimonial

Art. 73. – (1) Se constituie Registrul naţional al persoanelor juridice fără scop patrimonial – asociaţii, fundaţii şi federaţii -, denumit în continuare Registrul naţional, în scopul evidenţei centralizate a acestora.

(2) Registrul naţional se ţine de Ministerul Justiţiei prin direcţia de specialitate.

Art. 74. – (1) În scopul constituirii şi funcţionării Registrului naţional, instanţele judecătoreşti sunt obligate ca, din oficiu, să comunice Ministerului Justiţiei copii de pe hotărârile judecătoreşti rămase irevocabile privind constituirea, modificarea şi încetarea oricărei asociaţii, fundaţii sau federaţii, precum şi de pe înscrisurile doveditoare, în termen de 3 zile de la data rămânerii irevocabile a fiecărei hotărâri judecătoreşti.

(2) Asociaţiile şi fundaţiile recunoscute ca fiind de utilitate publică sunt obligate să comunice Ministerului Justiţiei, în extras, copii de pe rapoartele de activitate şi situaţiile financiare anuale, însoţite de dovada eliberată de Regia Autonomă ŤMonitorul Oficialť că s-a solicitat publicarea acestora şi în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a.

Art. 75. – (1) Registrul naţional al persoanelor juridice fără scop patrimonial este public.

(2) Ministerul Justiţiei este obligat să elibereze, pe cheltuiala persoanei solicitante, copii certificate de pe înregistrările efectuate în Registrul naţional şi de pe înscrisurile doveditoare.

(3) Înscrisurile prevăzute la alin. (2) pot fi cerute şi eliberate şi prin corespondenţă.

(4) Datele din Registrul naţional pot fi redate şi arhivate şi sub formă de înregistrări pe microfilme şi pe suporturi accesibile echipamentelor de prelucrare automată a datelor.

CAPITOLUL XI
Dispoziţii privind persoanele juridice străine fără scop patrimonial

Art. 76. – (1) Persoanele juridice străine fără scop patrimonial pot fi recunoscute în România, sub condiţia reciprocităţii, pe baza aprobării prealabile a Guvernului, prin înscrierea în Registrul asociaţiilor şi fundaţiilor de la grefa Tribunalului Bucureşti, dacă sunt valabil constituite în statul a cărui naţionalitate o au, iar scopurile lor statutare nu contravin ordinii publice din România.

(2) În acest scop, reprezentanţii persoanelor juridice străine trebuie să ataşeze la cererea de înscriere următoarele documente, în copii autentificate şi traduceri legalizate:

a) actul de constituire în statul a cărui naţionalitate o au persoanele juridice străine;

b) statutul (în măsura în care există ca act de sine stătător);

c) hotărârea organului de conducere a acelei persoane juridice, prin care se solicită recunoaşterea în România;

d) statutul viitoarei reprezentanţe în România a acelei persoane juridice, cuprinzând prevederi referitoare la sediu, la capacitatea juridică şi la persoanele care reprezintă persoana juridică străină;

e) hotărârea Guvernului României de aprobare a cererii de recunoaştere în România a persoanei juridice solicitante.

(3) Dispoziţiile art. 8-12 şi ale art. 81 se aplică în mod corespunzător.

Art. 77. – (1) Asociaţiile şi fundaţiile constituite ca persoane juridice române de către persoane fizice sau juridice străine pot dobândi pe întreaga durată de funcţionare dreptul de proprietate şi orice alte drepturi reale asupra terenurilor necesare pentru realizarea scopului pentru care au fost constituite.

(2) În cazul dizolvării şi lichidării asociaţiilor şi fundaţiilor prevăzute la alin. (1), lichidatorii au obligaţia înstrăinării terenurilor în termen de cel mult un an, numai către persoane care au capacitatea juridică de a dobândi astfel de bunuri. Termenul de un an se calculează de la data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătoreşti prin care se constată ori se dispune dizolvarea sau, după caz, de la data hotărârii de dizolvare voluntară.

(3) În cazul nerespectării termenului de un an pentru înstrăinarea terenurilor prevăzute la alin. (2), instanţa competentă va dispune vânzarea acestora prin licitaţie publică.

(4) În toate cazurile, bunurile rămase după lichidare, inclusiv terenurile neînstrăinate în condiţiile alin. (2) şi (3) se atribuie cu respectarea dispoziţiilor art. 60.

CAPITOLUL XII
Dispoziţii tranzitorii şi finale

Art. 78. – Prezenta ordonanţă intră în vigoare în termen de 3 luni de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Art. 79. – În termenul prevăzut la art. 78 Ministerul Justiţiei:

a) va elabora şi va adopta Regulamentul privind organizarea Registrului asociaţiilor şi fundaţiilor, Registrului federaţiilor, precum şi a Registrului naţional al persoanelor juridice fără scop patrimonial, care va cuprinde şi prevederi privind accesul la acest registru al persoanelor juridice de drept public, al persoanelor juridice de drept privat, precum şi al persoanelor fizice;

b) va stabili forma şi conţinutul certificatelor de înscriere prevăzute la art. 12 alin. (1) şi la art. 17 alin. (3), precum şi condiţiile de eliberare a dovezii menţionate la art. 7 alin. (2) lit. d).

Art. 80. – Dispoziţiile Decretului nr. 31/1954 privind persoanele fizice şi persoanele juridice se aplică, în mod corespunzător, şi asociaţiilor şi fundaţiilor, cu excepţia acelor dispoziţii care sunt contrare reglementărilor stabilite prin prezenta ordonanţă.

Art. 81. – În privinţa asociaţiilor şi fundaţiilor care au calitatea de persoane juridice străine sunt şi rămân aplicabile dispoziţiile art. 43 şi următoarele din Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional privat.

Art. 82. – Cererile de autorizare a înfiinţării asociaţiilor, fundaţiilor, federaţiilor sau uniunilor de persoane, aflate în curs de soluţionare pe rolul instanţelor de judecată legal învestite la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe, vor continua să fie soluţionate de acele instanţe.

Art. 83. – (1) Asociaţiile şi fundaţiile constituite, până la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe, în condiţiile Legii nr. 21/1924 pentru persoanele juridice (Asociaţii şi Fundaţii) îşi păstrează personalitatea juridică legal dobândită. Acestor asociaţii şi fundaţii li se aplică, de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe, regimul juridic prevăzut de aceasta.

(2) Uniunile, federaţiile sau grupările de persoane juridice, astfel cum sunt reglementate de Legea nr. 21/1924, îşi păstrează personalitatea juridică şi, de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe, li se va aplica regimul juridic al federaţiilor prevăzut de aceasta din urmă.

Art. 84. – (1) În termen de 3 luni de la intrarea în vigoare a prezentei ordonanţe registrele persoanelor juridice, aflate la grefa tribunalelor în circumscripţiile cărora funcţionează persoanele juridice de drept privat prevăzute de Legea nr. 21/1924 vor fi transmise judecătoriilor în ale căror circumscripţii teritoriale acestea îşi au sediul.

(2) În acelaşi termen, registrele uniunilor şi federaţiilor, aflate la grefa curţilor de apel în circumscripţiile cărora funcţionează uniunile şi federaţiile prevăzute de Legea nr. 21/1924, vor fi transmise tribunalelor în circumscripţiile cărora acestea îşi au sediul.

(3) În vederea constituirii Registrului naţional prevăzut la art. 73, în termenul menţionat la alin. (1), instanţele judecătoreşti sunt obligate să transmită Ministerului Justiţiei copii de pe registrele asociaţiilor şi fundaţiilor, precum şi de pe registrele uniunilor şi federaţiilor, aflate la grefa acestora.

Art. 85. – Persoanele juridice de utilitate publică – asociaţii, fundaţii sau alte organizaţii de acest fel – înfiinţate prin legi, ordonanţe, decrete-lege, hotărâri ale Guvernului sau prin orice alte acte de drept public nu intră sub incidenţa prevederilor prezentei ordonanţe, ci rămân supuse reglementărilor speciale care stau la baza înfiinţării şi funcţionării lor.

Art. 86. – Pe data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe se abrogă Legea nr. 21/1924 pentru persoanele juridice (Asociaţii şi Fundaţii), publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 27 din 6 februarie 1924, cu modificările ulterioare, precum şi orice alte dispoziţii contrare.

Art. II. – Asociatiile, fundatiile, uniunile, federatiile si gruparile de persoane juridice care nu poseda certificatul prevazut la art. 12 alin. (1) din Ordonanta Guvernului nr. 26/2000 vor solicita eliberarea acestuia in termen de un an de la intrarea in vigoare a prezentei legi.

Leasing vs alte practici comerciale

Mai întâi de toate termenul de leasing vine din englezescul “lease” care  înseamnă „a închiria”. Însă acest termen s-a extins cu repeziciune fiind acum cel mai la îndemână pentru a denumi aceste operaţiuni, chiar dacă el nu exprimă în fapt o închiriere.

Leasingul s-a impus de realitatea practică şi nesuprapunându-se multe dispute de ordin teoretic în rândul specialiştilor, oscilând între noţiunile de: locaţiune (închiriere), vânzare în rate, vânzare la termen, împrumut ori credit cu garanţii speciale. Delimitarea exactă a noţiunii juridice are importanţă deosebită în plan practic pentru a stabili raporturile obligaţionale dintre părţi şi cele dintre părţi cu terţe persoane, pentru a şti exact cine suportă riscurile, în ce condiţii, cine garantează pentru vicii etc.

Pentru a stabili cu exactitate natura juridică a operaţiunii de leasing trebuie făcute delimitările de rigoare faţă de locaţiune, credit, împrumut,contract de vânzare-cumpărare (în rate şi la termen).

A) Leasing versus locaţiune (închiriere)

Cea mai importantă delimitare trebuie făcută între leasing şi o închiriere obişnuită aici făcându-se cele mai mari confuzii.

Deşi contractul de leasing poate fi considerat o variantă a contractului de locaţiune, datorită scopului principal, acela de a beneficia de folosinţa unui bun fără a fi proprietar de drept, există însă o multitudine de deosebiri care conduc la concluzia că leasingul este o operaţiune distinctă de o locaţiune obişnuită. Printre acestea menţionăm:

a)        Dreptul de proprietate asupra bunului

• în cazul contractului de locaţie, la sfârşitul perioadei, bunul închiriat nu poate trece în proprietatea chiriaşului decât în baza unui contract separat de vânzare-cumpărare;
• în cazul contractului de leasing, la sfârşitul perioadei de locaţie, bunul poate trece în posesia beneficiarului în baza redevenţelor plătite şi a unui preţ rezidual

b)        Dreptul  de opţiune

• în contractul de locaţiune, după încetarea locaţiunii, locatarul trebuie să restituie bunul în starea în care a fost predat;
• în contractul de leasing, locatarul are dreptul de a opta pentru cumpărarea bunului, prelungirea contractului de leasing ori încetarea raporturilor contractuale.

c)        Numărul participanţilor la operaţiune

• la închiriere apar doi participanţi: cel ce închiriază bunul şi chiriaşul;
• la operaţiunile de leasing participă de regulă trei părţi: furnizorul, societatea de leasing şi beneficiarul.

d)    Iniţiativa afacerii

• la închiriere, întreprinderea ce dă cu chirie achiziţionează bunul din proprie iniţiativă;
• la leasing bunul se cumpără de către societatea de leasing la cererea expresă a beneficiarului, de aceea nu apare riscul de a nu putea închiria bunul (cel puţin prima închiriere).

e)    Provenienţa obiectului tranzacţiei

• contractul de închiriere obişnuită permite utilizatorului să beneficieze de utilaje deja disponibile oricând doreşte şi pe durată optimă;
• contractul de leasing presupune cumpărarea de utilaje pentru care trebuie să se cunoască anticipat rentabilitatea, durata de utilizare şi modalităţile de amortizare.

f)     Structura obiectului tranzacţiei

• societăţile care practică operaţiuni de închiriere obişnuită lucrează cu utilaje standard (vagoane, aparatură medicală, centrale electrice de putere mică);
• societăţile de leasing închiriază pe termen mediu, maşini cu un înalt grad de specializare şi care se află sub incidenţa progresului tehnic galopant.

g)    Clauza de reziliere

• la închiriere, beneficiarul plăteşte chirie atâta timp cât are nevoie de bunul respectiv după care îl restituie, deci poate oricând revoca contractul;
• la leasing, beneficiarul plăteşte chirie până la data prevăzută în contract, chiar dacă nu mai are nevoie de bunul respectiv; în timpul închirierii de bază, în toate formele de leasing, contractul de leasing nu poate fi revocat de nici una dintre părţi.

h)    Calculul ratelor de plată

• în cazul contractului de locaţiune, ratele se stabilesc în funcţie de condiţiile existente pe piaţă şi reprezintă contravaloarea dreptului de folosinţă, deci nu se ţine neapărat seama de o recuperare a valorii bunului prin nivelul lor;
• în cazul contractului de leasing ratele se stabilesc în funcţie de preţul de achiziţie al bunului cuprinzând cote părţi din acesta şi de unele elemente cum ar fi dobândă, profit, TVA. Ratele de leasing consumă din „substanţa” bunului până îl aduce la valoarea reziduală la sfârşitul contractului.

În cazul leasingului financiar se îndepărtează şi mai mult de un contract de locaţiune obişnuit, astfel că, aici apar în plus încă două diferenţe semnificative faţă de un contract de închiriere obişnuită şi anume:

i)          Riscurile şi responsabilităţile

• riscurile şi responsabilităţile privind bunul închiriat în cadrul contractului de locaţiune nu se transferă utilizatorului ci aparţin proprietarului; acelaşi lucru este valabil şi pentru leasingul operaţional, acesta fiind un criteriu important de delimitare a celor două tipuri de leasing;
• riscurile şi responsabilităţile privind bunul cedat în cadrul contractului de leasing financiar se transferă utilizatorului; pe această cale se aduce atingere concepţiei tradiţionale asupra proprietăţii şi se conferă utilizatorului anumite drepturi reale.

j)      Rolul societăţii de leasing

• de obicei societăţile de leasing, atunci când desfăşoară operaţiuni de leasing financiar, realizează o funcţie pur finanţatoare eventual asumându-şi riscul asigurării bunurilor închiriate
• societăţile care practică închirierea obişnuită adaugă alte prestaţii cum ar fi cele de gestionare, întreţinere, consultanţă şi revizie periodică a utilajelor prin personalul tehnic de care dispune; operaţiunile de leasing operaţional au preluat, în virtutea asemănării cu închirierile obişnuite astfel de caracteristici sub denumirea generalistă de contract de tip „full-service”.

B) Leasing versus credit

Leasingul în forma sa clasică se poate asemăna unui credit de investiţii chiar dacă beneficiarul nu devine imediat proprietarul acesteia. Din punct de vedere al finanţatorului „leasingul este un credit pe termen mediu şi lung, garantat de un drept de proprietate”[1]. „Din punct de vedere al beneficiarului, leasingul constituie o formă de creditare în cadrul căreia sumele necesare achiziţionării bunului se obţin din exploatarea acestuia iar rambursarea lui se face eşalonat sub forma ratelor de leasing şi în final al preţului rezidual. Creditul obţinut este însă sub formă de echipamente şi nu bănească”[2].

Cele două noţiuni, însă, prezintă caracteristici diferite referitoare la:

a)        Gradul de finanţare

• la creditul tradiţional beneficiarul contribuie cu 30 %-50 % din valoarea investiţiei;
• la leasing se asigură finanţarea integrală a investiţiei.

b) Garanţia

• la creditul tradiţional, investiţia este grevată de o serie de sarcini reale (gaj, ipotecă);
• la leasing garanţia este constituită de chiar dreptul de proprietate asupra bunului închiriat.

c) Forma

• la creditul tradiţional creditul este acordat sub formă bănească;
• la leasing creditul este sub formă de echipament.

d)   Analiza documentaţiei financiare

• la creditul tradiţional finanţatorul pune accentul mai mult pe analiza situaţiilor financiare  într-o viziune postfaptică şi mai puţin previzională;
• la leasing, societatea de leasing ca societate finanţatoare pune accentul în principal pe analiza rentabilităţii proiectului ce va fi finanţat prin leasing, deci are o viziune previzională.

e)   Politica de creditare

• la creditul tradiţional creditarea se face după o analiză foarte complexă realizată de inspectorii de credite;
• la leasing, politica de creditare a societăţii de leasing este mult mai dinamică, documentaţia cerută şi analizele efectuate fiind mult mai simple.

C) Leasing versus vânzare cu plata în rate

Din anumite puncte de vedere leasingul se aseamănă cu o operaţie de vânzare-cumpărare cu plata în rate. Asemănarea survine însă numai prin prisma finalităţii, ambele cedând dreptul de folosinţă asupra bunului.

Deosebirea  poate fi privită prin prisma următoarelor caracteristici:

a)  Dreptul de proprietate

• prin operaţia de vânzare cu plata în rate un anumit bun este schimbat ca marfă obţinându-se echivalentul bănesc şi deci este transferat astfel dreptul de proprietate precum şi toate riscurile către cumpărător;
• în cazul leasingului dreptul de proprietate rămâne locatorului (societăţii de leasing) şi se cedează doar dreptul de folosinţă împreună cu toate riscurile şi obligaţiile.

b)    Dreptul de opţiune

• în contractul de vânzare-cumpărare cu plata în rate, o dată cu achitarea ultimei rate, bunul întră automat în proprietatea deplină a cumpărătorului;
• în contractul de leasing, locatarul la sfârşitul termenului de leasing are dreptul de a opta pentru cumpărarea bunului sau după caz pentru prelungirea contractului de leasing ori încetarea raporturilor contractuale.

c)   Natura juridică a plăţilor

• ratele în cazul vânzării cu plata în rate au rolul de plată a preţului bunului;
• redevenţele nu au aceiaşi natură juridică a ratelor, respectiv de plată a preţului, ci rolul de plată a contravalorii dreptului de folosinţă.

d) Durata

• durata de vânzare cu plata în rate este de obicei mult mai scurtă, urmărindu-se doar facilitarea achiziţiei bunului de către beneficiar;
• durata pe care se fac plăţile de leasing este mai mare, ideea fiind de finanţare a clientului (în România termenul de leasing este de minim 1 an)..

e)    Dobânda

• în cazul vânzării cu plata în rate, la calculul ratelor se percepe o dobândă relativ mică pentru ratele neplătite încă care cuprinde implicit un mod de calcul şi un conţinut mult mai simplu decât în cazul leasingului.

f)     Fiscalitate

• în cazul vânzării cu plata în rate, beneficiarul trece pe cheltuieli nu valoarea ratelor ci amortismentul periodic calculat prin deducerea din masa impozabilă a unui procent anume stabilit de actele normative în vigoare;
• în cazul leasingului beneficiarul poate include redevenţa direct pe cheltuieli.[3]

D) Leasing versus vânzare cu plata la termen

De asemenea leasingul se deosebeşte şi faţă de contractul de vânzare – cumpărare cu plata la termen prin caracteristica  principală dreptul de proprietate astfel:

• în cazul contractului de vânzare-cumpărare cu plata la termen beneficiarul intră în posesia dreptului de proprietate imediat, o dată cu plata contravalorii bunului la termen;
• în cazul contractului de leasing beneficiarul nu devine automat proprietar la sfârşitul perioadei de referinţă ci are posibilitatea de a opta în privinţa achiziţionării bunului.

În lumina celor prezentate definim leasingul ca operaţiunea prin care se transmite de la finanţator la beneficiar dreptul de folosinţă a unui bun (cumpărat sau realizat de finanţator) la solicitarea acestuia din urmă, contra unei redevenţe, iar la sfârşitul perioadei de folosinţă finanţatorul se obligă să respecte dreptul de opţiune al utilizatorului privind dobândirea dreptului de proprietate, prelungirea contractului de leasing ori încetarea raporturilor contractuale.

---

[1] Charlier, Placement collectif, pag. 6, citat după D. Clocotici, Operaţiunile de leasing , Ed. Lumina Lex 1998,       pag. 27.

[2] M. Andreica, Leasingul – cale de finanţare a I.M.M.-urilor, Ed. Crimm, Bucuresti 1997, pag. 10.

[3] D. Clocotici, Gh. Gheorghiu, Operaţiuni de leasing, Editura Lumina Lex, Bucuresti, 1988, pag. 28.

Istoricul operaţiunilor de leasing

Rădăcinile leasingului sunt extrem de adânci, urme rudimentare ale acestor operaţiuni le găsim încă de la începutul omenirii. Încă din antichitate, în ţări orientale ca Mesopotamia, Egipt, Fenicia apar forme apropiate ale acestor tipuri de operaţiuni. Fiind în concordanţă cu activităţile preponderente din acea perioadă, obiectul acestor operaţiuni îl constituiau unelte necesare practicării agriculturii iar subiecţii erau, pe de-o parte, clasele bogate (clerul) şi pe de altă parte agricultorii cărora li se „închiriau” unelte, pământ etc. Astfel, încă din antichitate s-au observat beneficiile obţinute prin folosinţa unui bun, având mai puţină importanţă cine deţine titlul de proprietate. Aristotel spunea că „bogăţia nu se măsoară prin titlurile de proprietate ci prin efectiva utilizare a unor bunuri, chiar dacă sunt proprietatea altora”[1].

De asemenea, reglementări referitoare la proprietatea personala arendată apar în Codul de legi al regelui babilonian Hammurabi, în anul 1750 î.Ch., această operaţiune de arendare cunoscând o largă răspândire la greci şi romani. Aici, sclavii aduşi din Africa nu erau vânduţi ci „închiriaţi” pentru muncă fiind şi aceasta o formă rudimentară a leasingului operaţional.

Prin anul 201 î.Ch. în oraşul samaritean Ur, proprietarii de unelte agricole le închiriau fermierilor, consemnând aceste operaţii pe plăci de argilă. Primele reglementări privind leasingul au fost găsite în vechea Roma, anul 550 î.Ch., în codul lui Justinian, unde se făcea distincţie între leasingul operaţional şi leasingul financiar. Conform altor opinii, activităţi de leasing au fost înregistrate şi în obştile săteşti din Rusia şi ţările din Europa Răsăriteană.[2]

Însă primele operaţiuni care prefigurau leasingul modern aveau loc în S.U.A. spre sfârşitul secolului al XIX-lea. Astfel în 1877 aparatele de telefon au fost închiriate abonaţilor iar acest contract avea să fie denumit „LEASE”.

În 1936 „Safe Stores Inc.” a cumpărat un teren pe care ulterior a ridicat super-magazinul „Safeway Stores”. Având nevoie de capital mobil, acesta l-a vândut imediat unui grup de investitori care, la rândul lor, l-au lăsat spre exploatare fostului proprietar în regim „lease”, pe o perioadă îndelungată. Cam în aceeaşi perioadă o operaţiune similară lease-back-ului avea loc în Ohio. Operaţiunea consta în vinderea unui imobil către o bancă, cu titlu de garanţie, imobil care urma să fie exploatat în regim „lease” timp de 99 ani, după care utilizatorul avea opţiunea cumpărării bunului.

„Leasingul financiar” este strâns legat de omul de afaceri californian D. P. Bootle care, alături de câţiva prieteni, a fondat în 1952 „United States Leasing Corporation”, prima societate specializată în operaţiuni de leasing a echipamentelor mobiliare, societate care este astăzi una din cele mai puternice în domeniu.

Totul a pornit de la o experienţă personală a lui D. P. Bootle de pe vremea când era managerul unei întreprinderi de produse alimentare. Bootle, beneficiind de o comandă foarte profitabilă şi nedispunând de utilajele necesare şi nici de banii necesari, a hotărât să închirieze în sistem asemănător contractului „lease” utilajele de care avea nevoie, pentru un termen îndelungat. Atunci Bootle şi-a dat seama că această metodă eficientă de finanţare are foarte multe şanse de reuşită în viitor şi a pus chiar bazele propriei sale afaceri. Astfel „U.S. Corporation”, cu sediul la San Francisco, având un capital iniţial de 20.000 U.S.D., finanţa după numai 2 ani operaţiuni de leasing pentru diverse echipamente în valoare de 3 mil. U.S.D.

Societăţile de leasing s-au înmulţit rapid în S.U.A.. În 1959 acestea operau cu 300 mil. U.S.D., în 1967 cu peste, 5 mld. U.S.D. în 1970, cu cca 7 mld. U.S.D., ritmul mediu anual al operaţiunilor de leasing în S.U.A. ridicându-se la 10-15 %.[3]

Această extindere rapidă a leasingului în S.U.A., după cel de-al doilea Război Mondial s-a datorat nevoilor enorme de capital pentru restructurarea industriei bazată pe producerea armamentelor. Această restructurare presupunea mari investiţii care în majoritatea cazurilor erau finanţate din credite. Însă acordarea de credite era deosebit de riscantă pentru bănci, investitorii nefiind în posibilitatea să prezinte garanţii corespunzătoare cerute de către acestea. În astfel de condiţii cea mai corespunzătoare garanţie s-a dovedit a fi asupra dreptului de proprietate. Astfel băncile, pentru a minimiza riscul nerambursării creditelor de către debitori, nu acordau credite, ci (ele sau eventual societăţile de leasing finanţate de către bănci) cumpărau bunurile de investiţii şi cedau dreptul de folosinţă beneficiarilor contra unei chirii plătite la anumite termene bine stabilite. Dreptul de proprietate rămânea la bancă iar dacă chiriaşul nu plătea sumele stabilite prin contract, atunci proprietarul  proceda la luarea bunurilor ce-i aparţineau, urmând să găsească un alt beneficiar. Avantajul era pentru ambele părţi: băncile (sau marii investitori) reducea astfel riscul plasării banilor în afaceri dubioase iar clienţii au înţeles astfel că, pentru ei nu dreptul de proprietate asupra bunurilor conta ci dreptul de folosinţă. Leasingul a luat o atât de mare amploare în S.U.A. şi datorită facilităţilor fiscale mari date în acest sens.

Principalele susţinătoare ale leasingului echipamentelor industriale au fost băncile, fie indirect prin intermediul unor societăţi specializate de leasing, fie direct, după ce acestea au primit autorizarea să desfăşoare astfel de operaţiuni. În 1963 cea mai importantă reţea bancară, National Banks, a primit această autorizaţie, urmată de Bank Holding Companies, în 1970. Până în 1975, deci în mai puţin de 15 ani, băncile fuseseră autorizate să desfăşoare operaţiuni de leasing în mod direct în 41 de state americane.[4] SUA este liderul mondial în domeniu, atât ca volum al tranzacţiilor     (140. mld în 1994) cât şi din punct de vedere al penetrării pieţei (30 % din volumul valoric al investiţiilor).[5]

În Europa leasingul a pătruns mai târziu, mai întâi în Anglia şi apoi răspândindu-se mai ales în ţările occidentale (Germania, Franţa, Olanda, Belgia). Se pun bazele juridice ale leasingului pentru fiecare ţară iar terminologia cunoaşte unele nuanţări: de exemplu, în Franţa apare sub denumirea de “credit-bail”.

După anii ‘70 leasingul se extinde şi în Asia şi în America Latină, rare fiind ţările în care leasingul nu este practicat sub o formă sau alta.

Se estimează că valoarea contabilă a echipamentului nou concesionat se ridica în 1979 la peste 8 % din investiţiile de capital, pe plan mondial.

În ţările socialiste  leasingul a fost utilizat şi reglementat prima dată în Cehoslovacia prin anii ‘80 iar apoi a fost utilizat în ţări ca Polonia şi Bulgaria. În Ungaria leasingul apare pe la mijlocul anilor ‘80.

La sfârşitul anilor 2002 pe glob existau 7 asociaţii multinaţionale de leasing la care facem referire în tabelul de mai jos[6]:

Denumirea asociaţiei *	Sediul principal	Domeniul
European Federation of Equipement Leasing Company Association – LEASEUROPE	Bruxelles, Belgia	Leasing industrial
European Computer Leasing and Trading Association – ECLAT	Birmingham, Marea Britanie	Leasingul calculatoarelor, mijloacelor de transport
Assian Leasing Association – ASIALEASE	n.a**	Leasing industrial
Association of African Leasing Companies – AFROLEASE	Lagos, Nigeria	Leasing general
Association of African Developement Finance Institution – AADFI	n.a.**	Leasing general
Latin American Leasing Association – FELALEASE	n.a.**	Leasing industrial
Institute of International Container Lessor	n.a.**	Leasing de containere

* denumirile asociaţiilor sunt păstrate în limba engleză.

** n.a. (non available dates) – nu dispunem de date.

În 1983 s-a organizat primul congres al lumii privind operaţiunile de leasing organizat la Hong-Kong. Scopul cel mai important al acestor organizaţii internaţionale şi al reuniunilor internaţionale privind leasingul este unificarea reglementărilor cu privire la operaţiunile de leasing. În acest sens s-a elaborat proiectul UNIDROIT asupra leasingului financiar internaţional.[7]

După cum se observă din tabelul de mai sus leasingul nord-american nu este dominat de o asociaţie multinaţională, aici existând însă asociaţii naţionale bine dezvoltate. În S.U.A. funcţionează nu mai puţin de zece asociaţii de leasing. În Marea Britanie, unde industria leasingului este cea mai dezvoltată din Europa,  s-au creat patru asociaţii de leasing De asemenea în Germania funcţionează trei astfel de asociaţii iar în Australia de asemenea trei. În cele mai multe ţări însă funcţionează doar câte o asociaţie naţională de  leasing. Vom reda mai jos câteva din asociaţiile naţionale de leasing  reprezentative pentru ţările dezvoltate de pe glob:

Denumirea asociaţiei	Ţara	Domeniul
Equipment Leasing Association-ELA	S.U.A.	Echipamente
National Vehicle Leasing Association-NVLA	S.U.A.	Transporturi
British Lease Brokeers Association	Marea Britanie	Brokeraj
British Vehicle Rental and Leasing Association	Marea Britanie	Transporturi
Canadian Finance and Leasing Association	Canada	Industrie
Association Francaise des Societe Financieres (ASF)	Franţa	Echipamente
Bundesverband Deutcher Leasing E.V. (BDL)	Germania	Echipamente
Associazine Italian Leasing (ASSILEA)	Italia	Echipamente
Japan Leasing Association	Japonia	Echipamente
Australian Fleet Lessors Association	Australia	Transporturi

Nici ţările din Europa de est nu au rămas în urmă la acest capitol dar cu o oarecare întârziere faţă de ţările puternic dezvoltate. În tabelul următor se pot urmări asociaţiile naţionale de leasing din Europa de est şi ţările în care acestea s-au format.

Denumirea asociaţiei	Ţara
Rosilizing	Rusia
Asociaţia Societăţilor de leasing din Republica Cehă	Cehia
Asociaţia Ungară de Leasing	Ungaria
Uniunea locatorilor din Belarus	Belarus
Uniunea Naţională a Societăţilor de leasing din România (UNSLR)	România

Cu privire la legislaţia care reglementează leasingul putem exemplifica următoarele: există ţări cu o legislaţie a leasingului foarte bine delimitată (S.U.A., Marea Britanie, Germania, Franţa, Luxembourg );ţări cu o legislaţie a leasingului parţial constituită (Elveţia, Spania, Portugalia, Olanda şi mai târziu şi în Cehia, Polonia, Ungaria, România );ţări cu câteva reglementări legale privind leasingul (Africa de sud, Mexic, Taiwan etc.).

---

[1] Aristotel, Retorica, Cartea I/Cap. v, citat după D. Clocotici, Gh. Gheorghiu, Operaţiuni de leasing, Ed. Lumina Lex, 1998, pag.18.

[2] Al. Puiu, Management în afacerile economice internaţionale, Ed. Independenţa Economica, Bucureşti 1992, pag. 25

[3] D. Voiculescu, M. Coraş, Leasing, Ed. Ştiinţifică si Enciclopedică, Bucureşti 1985, pag. 37.

[4] D. Clocotici, Gh. Gheorghiu, Operaţiuni de leasing, Ed. Lumina Lex, Bucureşti 1998, pag. 21

[5] *** World Bank, , Leasing in Emerging  Markets, Washington D.C., 1996, pag. 8.

[6] www.leseurope.org/pages/statistics

[7] Proiectul a fost elaborat încă din 1981 sub denumirea „Preliminary draft uniform rules on the suigeneris from of leasing transaction as adopted by the UNIDROIT Study Group on the leasing contract”.

Firma, emblema si sediul societatii bancare

Firma

Firma, ca atribut de identificare a unui comerciant (persoană fizica sau societate comercială), este reglementată în legislaţia româna de Legea nr. 26/1990 (Legea privind registrul comerţului), republicată, în art. 30-42.  Potrivit art. 30 alin.(l) din Legea nr. 26/1990, republicată, prin firmă se înţelege numele sau, după caz, denumirea sub care comerciantul îşi exercită comerţul şi sub care semnează.

Un comerciant îşi stabileşte firma prin actele constitutive întocmai ca şi sediul, ambele fiind elemente de identificare ale subiectelor raporturilor de drept comercial.

Firma unei societăţi pe acţiuni trebuie sa conţină o denumire proprie, de natură a o deosebi de firma altor societăţi, urmând a fi însoţită de menţiunea, scrisă în întregime, „Societatea pe acţiuni” sau “S.A.”.

În cazul societăţilor bancare persoane juridice române firma constă într-o denumire în limba română, cu excepţia cazului în care banca este o filială a unei persoane juridice străine şi preia în denumirea sa, parţial sau în totalitate, denumirea societăţii-mamă. (art. 7 din normele B.N.R. nr. 10/2004).

Deşi legislaţia comercială nu prevede în mod expres posibilitatea includerii în conţinutul firmei societăţilor pe acţiuni a numelui unei persoane fizice şi de asemenea legislaţia bancară, totuşi doctrina de specialitate şi practica în materie au acceptat o asemenea soluţie.

În acest sens, Banca „Ion Ţiriac”, singura bancă românească constituită prin subscripţie publică după anul 1990, a fost acceptată cu numele acţionarului principal în firmă. Considerentele care au stat la baza acceptării acestei soluţii au ţinut de notorietatea de care se bucura acţionarul principal în rândul populaţiei. Notorietatea fiind un aspect determinant în vederea atragerii de subscriitori.

Mai putem aminti, că şi începutul activităţii bancare româneşti a fost marcat de societăţi bancare precum banca Marmorosch, Blank & Co. care aveau incluse în firmă numele de familie a principalilor asociaţi.

Emblema

Emblema este semnul sau denumirea care deosebeşte un comerciant de altul de acelaşi gen sau o întreprindere de alta de acelaşi gen. Temeiul legal se regăseşte în art. 30 alin. (2) din Legea nr. 26/1990, republicată.

Prin „semn” se înţelege o figuraţie grafica care deosebeşte o întreprindere de alta, spre deosebire de marca de fabrică care deosebeşte mărfurile unui fabricant sau produsele aceluiaşi comerciant sau spre deosebire de firmă, care individualizează persoana comerciantului.

Descrierea detaliată a emblemei poate face obiectul unei clauze din actul constitutiv[1].

Sediul

Orice societate comercială are un sediu principal, care este locul, spaţiul şi adresa unde se găsesc organele sale de conducere şi serviciile administrative. Sediul social este un element de identificare a societăţii în funcţie de care se stabilesc: legea aplicabilă, instanţele judecătoreşti competente, naţionalitatea societăţii, locul unde trebuie îndeplinite formalităţile de înmatriculare, publicitate şiaautorizare.
Sediul social, şi după caz sediul real, al societăţii bancare persoană juridică română trebuie să fie situat pe teritoriul României. Sediul real reprezintă locaţia în care se situează centrul de conducere şi de gestiune a activităţii statutare, în cazul în care acesta nu este situat la sediul social.

Sediul social al băncii poate fi mutat în orice alt loc din România potrivit hotărârii adoptate de către Adunarea Generala a Acţionarilor, şi în conformitate cu reglementările referitoare la autorizare şi publicitate.

O cerinţă particulară în privinţa amplasării sediului social este dată de  art. 5 din Normele BNR nr. 10/2004 care interzic amplasarea sediului social la subsolurile clădirilor sau la etajele ansamblurilor de locuinţe.

---

[1] De exemplu, actul constituv al BRD – Groupe Société Générale S.A defineşte emblema societăţii ca fiind formată „dintr-un pătrat împărţit în două suprafeţe egale, partea de sus fiind de culoare roşie, partea de jos de culoare neagră, iar cele două zone sunt despărţite de o baretă de culoare albă. În partea dreaptă a pătratului se află scris pe două rânduri denumirea societăţii: pe primul rând “BRD” cu litere masive de tipar de culoare neagră, iar pe al doilea rând, cu litere mai mici şi mai subţiri, tot de culoare neagră, “Groupe Société Générale”

Banca – societate comercială pe acţiuni

Definiţia legală a băncilor oferă o primă limitare a sferei persoanelor care pot desfăşura activităţi bancare sub denumirea de “bancă”: numai persoanele juridice pot avea calitatea de bancă, potrivit legii. Dispoziţia din Legea bancară română este concordantă, de altfel, cu normele în materie din legislaţiile europene, potrivit cărora au acces la profesiunea bancară doar persoanele juridice, nu şi persoanele fizice.

O a doua limitare este instituită de art. 297, alin. (1) din legea bancară, care prevede că băncile se constituie sub forma juridică de societate comercială pe acţiuni. Pe cale de consecinţă, activitatea bancară nu poate fi desfăşurată de orice persoană juridică, indiferent de forma juridică pe care o îmbracă. În primul rând, numai o societate comercială poate avea calitatea de bancă, cu excluderea regiilor autonome, a asociaţiilor şi fundaţiilor; în al doilea rând, banca nu poate funcţiona decât sub forma unei societăţi pe acţiuni, fiind excluse societăţile de persoane, societatea în comandită pe acţiuni şi societatea cu răspundere limitată.

Alegerea acestei forme de societate de către legiuitor îşi are justificarea în posibilitatea societăţilor pe acţiuni de a acţiona pe piaţa marilor afaceri, care necesită capitaluri importante, reprezentând „adevărate instrumente de vitalitate a unei societăţi şi a unui stat”[1]

Reglementarea anterioară[2] excludea expres doar societatea cu răspundere limitată. Cu toate acestea, nici sub imperiul acestei legi nu au fost constituite bănci sub formă juridică decât cea a societăţii pe acţiuni. În doctrina juridică a existat o controversă în materia constituirii societăţilor comerciale: într-o opinie s-a susţinut că societăţile bancare se pot constitui numai sub forma societăţilor pe acţiuni[3]; într-o altă opinie s-a arătat că atâta timp cât legea nu interzice, în mod expres, decât constituirea societăţilor bancare sub forma societăţii cu răspundere limitată, iar, din interpretarea sistematică a legii, rezultă că sunt excluse şi societăţile de persoane, concluzia ar putea să îmbrace atât forma societăţilor pe acţiuni, cât şi pe cea a societăţilor în comandită pe acţiuni[4].

Restrângerea libertăţii comerciantului de a alege forma societăţii reprezintă o măsură excepţională, fundamentată pe natura juridică a activităţii bancare, activitatea economică de interes public[5].

Specific societăţilor pe acţiuni este faptul că ele se pot constitui atât prin subscripţie instantanee, la fel ca orice altă societate comercială, membrii fondatori aportând la capital sumele subscrise  cât şi prin subscripţie publică în baza unui prospect de emisiune[6].

Băncile se constituie sub forma juridică de societate pe acţiuni fie simultan, fie prin subscripţie publică.

Constituirea simultană sau concomitentă a societăţii bancare are loc atunci când acţionarii acoperă, prin aporturile lor, întregul capital social şi efectuează vărsămintele integral, în numerar, până la momentul constituirii. În acest caz, acţionarii pot iniţia

---

[1] P. I. Demetrescu, Societăţile bancare pe acţiuni, Ed. Lumina Românească, Bucureşti, 1939, p. 24.

[2] Legea nr. 33/1991, privind activitatea bancară

[3] O. Căpăţână, Societăţile comerciale, Editura Lumina, Bucureşti, 1991, p. 229

[4] M.Minea, Constituirea societăţilor comerciale, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1996, p. 185-186.

[5] Th. Bonneau, Droit bancaire, p.106.

[6] S. Angheni, M. Volonciu, Camelia Stoica, Drept comercial, ediţia a III-a, revizuită şi adăugită, Editura Oscar Print, 2002,  p. 136.

« Previous Page — Next Page »

© 2002 - 2026 pinzaru.ro · Modele acte · Contact & GDPR · Log in